Cartea Cerului - volumul 2

Luisa Piccarreta

Fiica cea mică a Voinței Divine

 „Titlul pe care îl vei da acestei cărți pe care o vei tipări despre Voința mea va fi acesta:

 

ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI MELE DIVINE

ÎN MIJLOCUL FIINȚELOR UMANE

 

CARTEA CERULUI

RECHEMAREA CREATURII LA ORDINE,

LA LOCUL EI ȘI LA SCOPUL PENTRU CARE

A FOST CREATĂ DE DUMNEZEU

(27 August 1926)

 Volumul 2

Decembrie 2021

Responsabil pentru această copie în limba italiană, notele, titlurile și fiecare corecție: Don Pablo Martin

Traducerea în limba română: Cristina Enășcuț

Corectare: Colaboratori anonimi

 © Aceste scrieri sunt protejate de drepturile de autor

            Decembrie 2021

 Alte cărți despre Voința Divină traduse în limba română:

1.         Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine

2.         Orele Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos

3.         Micul Catehism al Voinței Divine

4.         Vă vestesc o Mare Bucurie

5.         Cartea Cerului - Volumul 1, 2, 3, 4, 11

6.         Carte de rugăciuni în Voința Divină

7.         Școala de rugăciune în Voința Divină

 

-           Se lucrează la traducerea celorlalte 33 de volume din colecția Cartea Cerului a Servitoarei lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta.

-           În limba italiană aceste scrieri au aprobarea ecleziastică.

-           Citatele biblice au fost preluate de pe web-siteul www.bibliacatolica.ro, Biblia Catolică tradusă de Pr. Eduard

Patrașcu și Pr. Alois Bulai.

 

Pentru comenzi de cărți sau pentru a vă înscrie a forma un grup de rugăciune Voința Divină, ne puteți contacta la această adresa de email: cristina.enascut@gmail.com

 

Pagina Facebook:   https://www.facebook.com/VointaDivina

Blog:   https://vointadivina.blogspot.com

Canal de Youtube:   Vointa Divina

  

VOLUMUL 2

I.M.I.

 

 

28 februarie 1899

La ordinul Confesorului, Luisa începe să scrie. Ea simte multă reticență, dar Isus o asigură de ajutorul său. Isus îi vorbește Confesorului: puritatea în acțiune, făcând totul pentru Isus. Credința este Dumnezeu. Ce anume dă credința sufletului. Dumnezeu comunică credința în două moduri. În ce mod îl vede Luisa pe Dumnezeu. Toată creația este ca o umbră a lui Dumnezeu, dar Soarele Îl umbrește într-un mod special.

 

            La ordinul Confesorului[1] încep să scriu ceea ce se petrece între mine și Domnul nostru zi de zi. Anul 1899, luna februarie, ziua 28.

            Mărturisesc adevărul, simt o mare respingere, efortul pe care trebuie să-l fac pentru a mă învinge, este atât de mare încât numai Domnul poate cunoaște chinul sufletului meu. Dar, oh, sfântă ascultare, ce legătură puternică ești! Doar tu singură m-ai putea învinge și, depășind toate respingerile mele, aproape ca niște munți nemăsurați, mă legi de Voința lui Dumnezeu și a Confesorului. Dar oh, Sfinte Mire, oricât de mare ar fi sacrificiul, pe atât de mult am nevoie de ajutor. Nu vreau altceva decât ca Tu să mă cuprinzi în brațele Tale și să mă sprijini; astfel, ajutată de Tine, voi putea spune numai adevărul, numai pentru gloria Ta și spre confuzia mea.

            În această dimineață, după ce Confesorul a celebrat Liturghia, am primit și Sfânta Împărtășanie[2]. Mintea mea era într-o mare confuzie, din cauza acestor ascultări date de către Confesor, de a scrie tot ce se petrece în interiorul meu.

            De îndată ce l-am primit pe Isus, am început să-i spun durerile mele, mai ales lipsurile mele și multe alte lucruri. Dar părea că Isus era indiferent față de aceste treburi ale mele și nu răspundea nimic. Mi-a venit în minte o lumină și am spus: „Cine știe dacă nu cumva eu sunt cauza pentru care Isus nu se arată ca de obicei?” Apoi din toată inima i-am spus: „O, Binele meu și Totul meu, nu Te arăta atât de indiferent față de mine! Îmi faci inima să se rupă de durere; dacă este din cauza scrisului, orice s-ar întâmpla, chiar dacă m-ar costa și sacrificiul vieții, îți promit că o voi face!”

            Apoi Isus și-a schimbat înfățișarea și, binevoitor, mi-a spus: „De ce ți-e frică? Nu te-am ajutat și alte dăți? Lumina mea te va înconjura cu totul și așa vei putea să o manifești”.

            În timp ce spunea asta, nu știu cum l-am văzut pe Confesor aproape de Isus și Domnul i-a spus: „Vezi, tot ceea ce faci urcă la Cer; de aceea, vezi puritatea cu care trebuie să lucrezi, gândind că toți pașii tăi, cuvintele și faptele ajung în prezența mea și, dacă sunt curate, adică făcute pentru Mine, Eu Mă bucur foarte mult și le simt în jurul Meu, ca atâția mesageri care îmi amintesc continuu de tine; iar dacă sunt în scopuri umane și pământești, atunci Mă simt stânjenit”.

            Și în timp ce spunea asta, părea că-i ia mâinile și, ridicându-le spre cer, i-a spus: „Ochiul trebuie îndreptat în sus; sunteți ai Cerului, lucrați pentru Cer”.

            În timp ce l-am văzut pe Confesor și pe Isus care îi vorbea astfel, mi s-a părut în mintea mea că, dacă s-ar face acest lucru, s-ar întâmpla la fel ca atunci când o persoană trebuie să părăsească o casă pentru a merge în alta: ce face? Mai întâi trimite toate lucrurile și tot ce are, și apoi pleacă și ea. Așa și noi, mai întâi ne trimitem lucrările noastre pentru a ne găsi un loc în Cer, și apoi, când va veni vremea noastră, vom merge și noi. Oh, ce frumos alai ne vor face!

            Deci, în timp ce l-am văzut pe Confesor, mi-am amintit că mi-a spus că trebuie să scriu despre credință, în modul în care Domnul mi-a vorbit despre această virtute. În timp ce mă gândeam așa, într-o clipă Domnul m-a atras atât de mult către El, încât m-am simțit transportată cu duhul în înălțimile cerului, împreună cu Isus, și mi-a spus exact aceste cuvinte „Credința este Dumnezeu”. Aceste cuvinte conțineau o lumină imensă, care este imposibil de explicat; dar le voi spune cum voi putea.

            Prin cuvântul „credință” am înțeles că, credința este însuși Dumnezeu. Așa cum hrana materială dă viață trupului astfel încât să nu moară, tot așa credința dă viață sufletului, iar fără credință sufletul este mort. Credința însuflețește, credința sfințește, credința îl spiritualizează pe om și ține ochiul îndreptat spre Ființa Supremă, astfel încât să nu învețe lucrurile de jos și, dacă le învață, să le învețe în Dumnezeu. Oh, fericit e sufletul care trăiește în credință! Zborul său este întotdeauna spre Cer; în tot ce i se întâmplă, el se uită mereu la Dumnezeu și iată, așa cum în dificultate, credința îl ridică la Dumnezeu și nu se întristează și nici nu se plânge, știind că nu trebuie să-și formeze mulțumirea aici, ci în Cer, tot așa, dacă bucuria, bogăția, plăcerile o înconjoară, credința îl ridică în Dumnezeu și îl face să-și spună: „O, cu cât mai mulțumită și mai bogată voi fi în Cer!” Prin urmare, o persoană simte dezgust pentru bunurile pământești, le disprețuiește și le calcă în picioare.

            Mi se pare că unui suflet care trăiește din credință, i se întâmplă ca unei persoane care deține milioane și milioane de monede și chiar împărății întregi, și în cazul că o alta ar vrea să-i ofere un bănuț, acum, ce ar spune aceasta? Nu ar disprețui-o, nu i-ar arunca [bănuțul] în față? Adaug: și dacă acel bănuț ar fi plin de noroi, la fel sunt și lucrurile pământești. Mai mult de atât, și dacă acel bănuț a fost dat doar cu împrumut? Acum, ar spune aceasta: „Dețin și mă bucur de imense bogății și tu îndrăznești să-mi oferi acest bănuț, atât de mizerabil, atât de înnoroiat [murdar] și doar pentru puțin timp?” Cred că și-ar întoarce imediat privirea și nu ar accepta darul. Așa face și sufletul care trăiește din credință, în ceea ce privește lucrurile pământești.

            Acum să mergem încă o dată la ideea de hrană. Trupul, mâncând, nu numai că se întreține, ci ia parte la substanța mâncării, care apoi se transformă în același trup. Deci, la fel și sufletul care trăiește din credință; din moment ce credința este Dumnezeu, sufletul trăiește din același Dumnezeu și, hrănindu-se din același Dumnezeu, ia parte din substanța lui Dumnezeu și, astfel, se aseamănă cu El și se transformă în același Dumnezeu. Deci, tot astfel se întâmplă cu sufletul care trăiește din credință: sfânt e Dumnezeu, sfânt e sufletul; Dumnezeu e puternic, puternic e și sufletul; înțelept, puternic, drept Dumnezeu, înțelept, puternic, drept e sufletul, și așa cu toate celelalte atribute ale lui Dumnezeu. Pe scurt, sufletul devine un mic Dumnezeu. Oh, ce fericire pentru acest suflet pe pământ, fiind apoi și mai fericit în cer!

            Am mai înțeles că acele cuvinte nu înseamnă altceva decât că Domnul spune sufletelor sale preferate: „Mă voi căsători cu tine în credință”, că Domnul în această căsătorie mistică înzestrează sufletele cu propriile Sale virtuți. Mi se pare, ca și cum ar fi doi miri, care își unesc proprietățile lor: nu se mai distinge lucrul unuia de lucrul celuilalt și ambii devin stăpâni. Dar, în realitatea noastră, sufletul este sărac, tot binele vine din partea Domnului care îl face să fie părtaș la substanțele Sale. Viața sufletului este Dumnezeu; credința este Dumnezeu, iar sufletul, posedând credința, transplantează toate celelalte virtuți în sine, în așa fel încât ea [credința] stă ca o regină în inimă și celelalte [virtuți] stau în jurul ei, ca niște supuși care slujesc credința, astfel încât aceleași virtuți, fără credință, sunt virtuți care nu au viață.

            Mi se pare că Dumnezeu comunică credința omului, în două feluri: primul, prin sfântul Botez; al doilea este atunci când binecuvântatul Dumnezeu desprinzând o particulă din substanța Sa în suflet, îi transmite virtutea de a face minuni, cum ar fi: să poată învia morții, să poată vindeca bolnavii, să poată opri soarele, și altele. O, dacă lumea ar avea credință, totul s-ar transforma într-un Paradis pământesc!

            Oh, cât de înalt și sublim este zborul sufletului care se exercită în credință! Mi se pare că sufletul, care pune în practică credința, acționează ca acele păsărele timide care, temându-se de a fi prinse de vânători, sau de vreo capcană, își fac locuința în vârfurile copacilor sau la înălțimi. Apoi, când sunt obligate să mănânce, coboară, iau mâncarea și zboară imediat spre casa lor; iar alta și mai prudentă ia mâncarea și nici măcar nu o mănâncă pe pământ; pentru a fi mai sigură o duce în vârfurile copacilor și acolo o înghite.

            Tot astfel, sufletul care trăiește din credință este atât de nesigur de lucrurile pământești, încât, de teama de a fi în primejdie, nici măcar nu le privește; locuința sa este în înălțimi adică deasupra tuturor lucrurilor pământești, și mai ales în rănile lui Isus Cristos, și din interiorul acelor fericite încăperi, geme, plânge, se roagă și suferă împreună cu mirele său Isus, asupra stării și mizeriei în care se află neamul omenesc. În timp ce trăiește în acele deschizături ale rănilor lui Isus, Domnul îi dă o părticică a virtuților Sale și sufletul simte acele virtuți în sine ca și cum ar fi ale lui, deoarece i-au fost date pentru a le poseda, fiindu-i comunicate [virtuțile] de Domnul. Se întâmplă ca și unei persoane care a primit un dar pe care nu îl deținea; și atunci ce face persoana? Își însușește acel dar și devine stăpână, dar de fiecare dată când îl privește își spune: „Acesta este al meu, dar mi-a fost dăruit de acea persoană”. Tot astfel face sufletul atunci când Domnul desprinzând din Sine o particulă a Ființei Sale Divine, transmută sufletul în Sinea Sa.

            Acum, acest suflet, devreme ce urăște păcatul, și în același timp are milă de ceilalți, se roagă pentru cei pe care îi vede că merg pe calea pierzării, se unește cu Isus Cristos, se oferă victimă, să sufere pentru a calma Dreptatea Divină și pentru a feri făpturile de meritatele pedepse și, dacă ar fi necesară jertfa vieții, oh, cu câtă voință ar face-o chiar și pentru mântuirea unui singur suflet.

            Confesorul, punându-mă uneori să-i explic cum văd Divinitatea Domnului nostru, i-am răspuns că era imposibil să spun ceva despre El, dar în acea noapte, binecuvântatul Isus mi-a apărut, aproape mi-a reproșat acest refuz al meu și atunci a făcut să-mi apară ca două raze foarte luminoase. Cu prima, am înțeles în mintea mea, că această credință este Dumnezeu și Dumnezeu este credința. Am încercat să spun ceva despre credință; voi încerca să spun cum îl văd pe Dumnezeu și aceasta a fost a doua rază.

            Prin urmare, în timp ce mă aflam transportată cu duhul, aflându-mă în înaltul Cerurilor, mi s-a părut că-L văd pe Dumnezeu în interiorul unei Lumini, și El însuși părea chiar Lumina și în această Lumină se afla frumusețe, putere, înțelepciune, imensitate, înălțimea, adâncimea fără sfârșit și fără margini, astfel încât, chiar și în aerul pe care îl respirăm este Dumnezeu însuși care este respirabil; deci fiecare îl poate avea ca propria viață, așa cum este de fapt. Astfel că, nici un lucru și nimeni nu-i scapă. Această Lumină pare că este în totalitate voce și, fără să vorbească, este în întregime operantă, în timp ce întotdeauna se odihnește; se găsește peste tot, fără să deranjeze nimic. Și, deși se găsește peste tot, își are și centrul său. O, Doamne, cât de neînțeles ești! Te văd, Te simt, ești viața mea, Te micșorezi în mine, în timp ce rămâi mereu imens și nu pierzi nimic din Tine; totuși mă simt bâlbâitoare și mi se pare că nu știu să spun nimic.

            Ca să pot explica mai bine, pe înțelesul limbajului nostru uman, spun că văd o umbră a lui Dumnezeu în toată Creația, pentru că în toată Creația, într-o parte, El a răspândit umbra frumuseții Sale, în altă parte a răspândit parfumurile Sale, și în altă parte, lumina Sa ... Se întâmplă precum în soare, unde văd o umbră specială a lui Dumnezeu: îl văd ca și adumbrit pe această planetă[3], ca rege al tuturor celorlalte planete.

            1. Ce este soarele? Nu este altceva decât un glob de foc. Unul este globul, dar multe sunt razele sale, astfel încât putem înțelege cu ușurință, că globul este Dumnezeu și razele sunt imensele atribute ale lui Dumnezeu.

            2. Soarele este foc, dar totodată este și lumină și căldură, de aceea Prea Sfânta Treime este simbolizată prin soare: focul este Tatăl, lumina este Fiul, căldura este Duhul Sfânt, dar unul singur este soarele. Și cum focul nu poate fi despărțit de lumină și căldură, tot așa este puterea Tatălui, a Fiului și a Duhului Sfânt, că Ei, în realitate, nu se pot separa. Și așa cum focul produce lumină și căldură în același timp, astfel încât nu se poate concepe foc fără a se concepe lumină și căldură, tot așa nu se poate concepe Tatăl înaintea Fiului și a Duhului Sfânt și astfel, reciproc, toți trei au același principiu veșnic.

            Adaug că lumina soarelui se răspândește peste tot; tot astfel Dumnezeu, cu imensitatea Sa, pătrunde peste tot. Dar să ne amintim că aceasta nu este decât o umbră, deoarece soarele nu ar ajunge unde nu poate pătrunde cu lumina sa, ci Dumnezeu pătrunde peste tot. Dumnezeu este Duhul cel mai curat și noi îl putem imagina în soare, care face ca razele sale să pătrundă peste tot, fără ca nimeni să le poată lua în mâini. Mai mult, Dumnezeu privește totul, nelegiuirile, răutatea oamenilor și El rămâne întotdeauna ceea ce este: pur, sfânt, imaculat. Umbra lui Dumnezeu este soarele, care își trimite lumina asupra impurităților și rămâne imaculat, în foc își răspândește lumina și nu arde, în mare, în râuri și nu se îneacă; oferă lumină tuturor, fecundează totul, dă viață tuturor cu căldura Lui și nu se lipsește de lumină, nici nu pierde nimic din căldura Lui și, mai mult de atât, în timp ce face atât de bine tuturor, nu are nevoie de nimeni și rămâne întotdeauna ceea ce este: maiestuos, strălucitor, fără ca să se schimbe vreodată.

            Oh, cât de bine, calitățile divine se identifică în soare! Cu imensitatea sa se găsește în foc și nu arde, în mare și nu se îneacă, sub pașii noștri și nu îl călcăm, se oferă tuturor și nu sărăcește și nu are nevoie de nimeni; se uită la toate, într-adevăr este numai ochi și nu este lucru pe care să nu-l simtă, știe totul de fiecare celulă a inimii noastre, de fiecare gând din mintea noastră și fiind cel mai pur Duh, nu are nici urechi, nici ochi și orice s-ar întâmpla nu se schimbă niciodată.

            Soarele, învăluind lumea cu lumina sa, nu obosește. Astfel, Dumnezeu, dând viață tuturor, ajutând și susținând lumea, nu se obosește. Omul, ca să nu se mai bucure de lumina soarelui și de influențele sale benefice, se poate ascunde, se poate adăposti, dar pentru soare nimic nu se schimbă, rămâne ceea ce este, tot răul va cădea asupra omului. Astfel, păcătosul, cu păcatul, se poate îndepărta de Dumnezeu și nu se mai poate bucura de influențele Sale benefice, dar pe Dumnezeu nu-L poate atinge, răul îi aparține omului.

            Chiar și rotunjimea soarelui îmi simbolizează veșnicia lui Dumnezeu, care nu are nici început, nici sfârșit. Însăși lumina pătrunzătoare a soarelui, pe care nimeni nu o poate micșora în ochiul său și care, dacă ar vrea să o fixeze în miezul zilei, ar rămâne orbit și, dacă soarele ar dori să se apropie de om, în acel moment omul s-ar arde; tot astfel este și Soarele Divin: nici o minte creată n-ar putea să o micșoreze în mintea sa mică, pentru a-l înțelege în tot ce este, și dacă ar vrea să facă un efort, ar fi orbit și confuz. Iar, dacă acest Soare Divin ar vrea să-și arate toată iubirea, făcând-o simțită, în timp ce omul este în trup muritor, el s-ar arde. Prin urmare, El a răspândit propria Sa umbră și a perfecțiunilor Sale, asupra întregii creații, astfel încât pare că îl vedem, îl atingem și rămânem atinși în continuu de El.

            În afară de asta, după ce Domnul a spus acele cuvinte: „Credința este Dumnezeu”, i-am spus: „Isuse, mă iubești?” Și El a adăugat: „Dar tu, Mă iubești?” Am spus imediat: „Da, Doamne, și știi că fără Tine simt că îmi lipsește viața. „Ei bine, - a reluat Isus - tu Mă iubești, dar și Eu [te iubesc], de aceea, să ne iubim și să fim mereu împreună”. Așa s-a încheiat această dimineață.

            Acum, cine poate spune cât de mult a înțeles mintea mea despre acest Soare Divin? Se pare că îl văd și îl ating peste tot, într-adevăr mă simt învăluită în interiorul și în afara mea, dar priceperea mea este mică, mică; în timp ce se pare că înțeleg ceva despre Dumnezeu, văzându-L, se pare că nu am înțeles nimic, ba chiar, poate am spus absurdități. Sper ca Isus să ierte absurditățile mele.

 

10 martie 1899

Isus îi arată Luisei multe pedepse înspăimântătoare, cauzate de păcatele lumii.

            Fiind în starea mea obișnuită[4], iubitul meu Isus, foarte mâhnit și chinuit, s-a arătat și mi-a spus: „Fiica Mea, dreptatea Mea a devenit prea împovărată și sunt atât de multe ofense pe care oamenii Mi le fac, încât nu le mai pot susține. Deci, coasa morții este pregătită să secere pe mulți dintr-o dată, și să dea boli, iar apoi sunt multe pedepse pe care le voi revărsa asupra lumii, care vor fi un fel de judecată”.

            Cine poate spune numeroasele pedepse pe care mi le-a arătat și felul în care am fost îngrozită și speriată? Sufletul meu, simte atât de multă durere, încât cred că este mai bine să trec peste asta în tăcere[5].

            Încerc să spun din nou, pentru că sfânta ascultare nu vrea [ca eu să tac]. Așadar, părea că văd străzile pline de trupuri umane și sângele [lor] care inunda pământul, orașe asediate de dușmani care nu i-au cruțat nici măcar pe copii; mi s-a părut ca și cum erau atât de mulți turbați ieșiți din iad, care nu vor respecta nici bisericile, nici pe preoți. Părea că Domnul a trimis o pedeapsă din Cer; ceea ce era nu pot spune; mi s-a părut doar că toți vom primi o lovitură mortală, iar unii vor fi victimele morții și alții se vor salva. De asemenea, mi se părea că văd plante uscate și multe alte rele care trebuie să vină peste terenurile cultivate. O, Dumnezeule, ce durere să vezi aceste lucruri și să fii obligat să le spui! Ah, Doamne, calmează-te, sper că sângele Tău și rănile Tale vor fi remediul nostru, sau revarsă-le asupra acestei păcătoase, pentru că le merit; altfel ia-mă, și atunci vei fi liber să faci ce vrei, dar cât voi trăi voi face tot ce pot pentru a mă opune.

 

13 martie 1899

Caritatea: Toate lucrurile create îi aduc omului iubirea lui Dumnezeu, în timp ce îl îndeamnă să iubească.

            În această dimineață, iubitul Isus nu a apărut ca de obicei binevoitor și dulce, ci sever. Mi-am simțit mintea într-o mare de confuzie și sufletul meu era foarte trist și anihilat [îndurerat], mai ales din cauza pedepselor văzute zilele trecute. Văzându-L cu această înfățișare, nu am îndrăznit să-i spun nimic; ne-am privit, dar în tăcere. O, Dumnezeule, ce durere! Când deodată, l-am văzut și pe confesor, iar Isus, trimițând o rază de lumină intelectuală, a spus aceste cuvinte: „Caritatea: caritatea nu este altceva decât o revărsare a Ființei Divine, iar această revărsare am răspândit-o peste toată creația, astfel încât toată creația vorbește despre iubirea pe care i-o aduc omului și toată creația învață modul cum trebuie să fiu iubit, începând de la cea mai mare ființă până la cea mai mică floare a câmpului: „Vezi, îi spune omului, cu parfumul meu suav și fiind întotdeauna cu privirea îndreptată spre cer, încerc să trimit un omagiu Creatorului meu; și tu, fă ca toate acțiunile tale să fie parfumate, sfinte, pure; nu lăsa ca acțiunile tale cu mirosul lor urât, să-l jignească pe Creatorul meu”.

            „Oh, omule - floricica repetă -[6], nu fi atât de nesocotit în a-ți ține ochiul fix spre pământ, ci ridică-l spre Cer! Vezi, acolo sus este destinul tău, patria ta, acolo sus este Creatorul meu și al tău, care te așteaptă”.

            Apa care curge continuu sub ochii noștri ne spune și ea: „Vezi, din întuneric am ieșit și trebuie atât de mult să tot alerg, până când voi ajunge să mă îngrop în locul de unde am ieșit. Chiar și tu, omule, aleargă, dar aleargă în sânul lui Dumnezeu, de unde ai ieșit. Oh, te rog, nu alerga pe căi greșite, pe căile care duc la pierzare, altfel va fi vai de tine!”

            Chiar și cele mai sălbatice fiare ne repetă: „Vezi, o, omule, cât de sălbatic trebuie să fii pentru tot ce nu-i aparține lui Dumnezeu? Vezi, când noi vedem că cineva se apropie de noi, provocăm atât de multă frică cu urletele noastre, încât nimeni nu îndrăznește să se mai apropie, să ne tulbure singurătatea noastră. Și tu, când duhoarea lucrurilor pământești, sau viciile tale necontrolate sunt pe cale să te murdărească și să te facă să cazi în abisul greșelilor, atunci tu, cu strigătele rugăciunilor tale și retrăgându-te de la ocaziile în care te afli, vei fi salvat de orice pericol”.

            În acest fel, toate celelalte ființe, dacă ar trebui să spună câte ceva, s-ar lungi prea mult, dar într-o singură voce, care răsună între ele, ne repetă: „Vezi, o, omule, din iubire pentru tine, Creatorul nostru ne-a creat și toate suntem în slujba ta, iar tu nu fi atât de nerecunoscător! Iubește, te rog, iubește, îți repet, iubește-L pe Creatorul nostru”.

            După aceea, iubitul meu Isus mi-a spus: „Aceasta este tot ce vreau: să-L iubești pe Dumnezeu și pe aproapele din iubire pentru Mine. Vezi cât de mult l-am iubit pe om și el este atât de nerecunoscător; cum vrei tu să nu-l pedepsesc?”

            În același act, mi s-a părut că văd o grindină teribilă și un cutremur care trebuie să facă pagube considerabile, încât să distrugă plantele și oamenii. Apoi, cu toată amărăciunea sufletului meu, i-am spus: „Iubitul meu Isus, de ce ești acum atât de revoltat? Dacă omul este nerecunoscător, nu este atât de mare răutatea, pe cât este slăbiciunea sa. Oh, dacă te-ar cunoaște cât de cât, oh, cât de umil și plin de iubire ar fi! De aceea, calmează-te. Cel puțin Te rog, ai grijă de Corato și de cei care îmi aparțin”.

            Spunând acestea, mi s-a părut că, chiar dacă se va întâmpla ceva (în Corato), va fi mai nimic, în comparație cu ceea ce se va întâmpla în alte țări.

 

14 martie 1899

Alte pedepse pregătite, în special o misterioasă „stea” imensă, care cuprinde în sine întuneric, foc și sânge. Durerea și plânsul lui Isus. Luisa vrea să sufere pedepsele pentru a-i cruța pe oameni.

            În această dimineață, preadulcele meu Isus, luându-mă împreună cu El, mi-a arătat multitudinea păcatelor care se săvârșesc și erau atât de multe și mari, încât este imposibil să le descriu. De asemenea, am văzut în aer o stea de dimensiuni de nemăsurat, care prin rotunjimea sa conținea foc negru și sânge^[7]. Mi-a stârnit o asemenea teamă privind-o, încât moartea părea că ar fi un rău mai mic decât să trăiești în vremuri atât de triste. În alte locuri se vedeau vulcani, care deschizând alte guri trebuiau să inunde și țările vecine; apoi, se vedeau și persoane sectante provocând incendii.

            În timp ce vedeam acestea, Isus al meu binevoitor dar trist, mi-a spus: „Ai văzut cât Mă ofensează, și ceea ce am pregătit? Eu Mă retrag de la om”.

            Și în timp ce spunea acestea, ne-am retras amândoi în pat și am văzut că în această retragere a lui Isus, oamenii au început să facă și mai multe fapte urâte, mai multe crime, într-un cuvânt, părea să văd oamenii împotriva oamenilor.

            Când ne-am retras, Isus părea că se așeza în inima mea; a început să plângă și suspinând, a spus: „O, omule, cât te-am iubit! Dacă ai ști cât Mă doare că trebuie să te pedepsesc! Dar dreptatea Mea Mă obligă la asta. O, omule, o, omule, cât Mă doare și deplâng soarta ta!”

            Apoi a izbucnit în plâns și din nou repeta cuvintele. Cine poate spune durerea, frica, chinul pe care le-am simțit în suflet, mai ales când L-am văzut pe Isus atât de trist și plângând? Am făcut tot ce am putut să-mi ascund durerea și pentru a-L consola, i-am spus: „O, Doamne, nu se va întâmpla niciodată să pedepsești oamenii. Mire Sfânt, nu plânge! Așa cum ai făcut alte dăți, așa vei face acum, vei revărsa în mine, mă vei face să sufăr și astfel, dreptatea Ta nu te va obliga să pedepsești oamenii”. Și Isus a continuat să plângă și am repetat: „Dar ascultă-mă puțin, nu m-ai așezat în acest pat ca să fiu victimă pentru alții? Oare, nu am fost pregătită să sufăr și celelalte dăți pentru a salva creaturile? De ce nu vrei să mă asculți acum?” Dar, cu toate spusele mele sărace, Isus nu s-a liniștit din plâns; apoi, incapabilă să rezist mai mult, și eu am început să plâng, spunându-I: „Doamne, dacă intenția Ta este să pedepsești oamenii, nici mie nu-mi rezistă sufletul să vadă creaturile suferind atât de mult. Prin urmare, dacă vrei cu adevărat să trimiți pedepse, și păcatele mele nu mă mai fac să merit să sufăr eu în locul altora, vreau să vin la tine, nu mai vreau să rămân pe acest pământ”.

            Apoi a venit Confesorul și, chemându-mă să dau ascultare, Isus s-a retras și așa s-a încheiat^[8].

            Următoarea dimineață am continuat să-L văd pe Isus retras în inima mea, însă și în interiorul inimii mele [păcătoșii] veneau, Îl striveau și Îl puneau sub picioarele lor. Am făcut tot ce am putut pentru a-L elibera, iar Isus, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Vezi până unde ajunge nerecunoștința oamenilor? Ei înșiși Mă obligă să-i pedepsesc, fără ca Eu să pot face altfel. Și pentru tine, draga mea, după ce M-ai văzut suferind atât de mult, să-ți fie și mai dragi crucile și plăcute durerile”.

 

18 martie 1899

Caritatea este motivul rugăciunii Luisei. Caritatea este simplă cum este Dumnezeu.

            În această dimineață, iubitul meu Isus a continuat să se facă văzut [ieșind] din inima mea și, văzându-L puțin mai drăguț, mi-am făcut curaj și am început să-L rog să nu trimită atâtea pedepse. Și Isus mi-a spus: „Ce te determină, fiica Mea, să Mă rogi să nu pedepsesc creaturile?”

            Eu i-am răspuns imediat: „Pentru că sunt imaginile Tale și trebuind să sufere creaturile, ar însemna să suferi Tu însuți”. Atunci Isus, oftând, mi-a spus: „Caritatea îmi este atât de dragă, încât nu o poți înțelege. Caritatea este simplă, ca și Ființa Mea, care, deși este imensă, este de asemenea foarte simplă, atât de mult încât nu există nicio parte în care să nu pătrundă. Astfel, caritatea, fiind simplă, se răspândește peste tot, nu face diferență, prieten sau dușman, autohton sau străin, iubește pe toți”.

 

19 martie 1899

Din modul în care vorbește Isus, se vede clar că este El și nu diavolul.

            În această dimineață, în timp ce Isus s-a arătat, m-am temut că nu ar fi fost cu adevărat Isus, ci diavolul care voia să mă înșele^[9]; și după ce mi-am manifestat obișnuitele nemulțumiri, Isus mi-a spus: „Fiică, nu te teme, nu sunt diavolul și apoi acela, dacă vorbește despre virtute, este o virtute josnică, nu o adevărată virtute și nici nu are virtutea de a insufla în suflet, doar numai de a vorbi despre asta și, dacă uneori arată că vrea să facă puțin bine, nu este perseverent și chiar în actul în care sufletul face acel puțin bine, sufletul este slab și agitat. Numai Eu am puterea de a insufla în inimă, de a face virtuțile să fie practicate și de a le face să sufere cu curaj, liniște și perseverență. Și apoi, când a mers vreodată diavolul în căutarea virtuții? Vânătoarea sa o reprezintă viciile. Deci, nu te teme, fii liniștită.”

 

 

20 martie 1899

Lumea este în haos pentru că și-a pierdut subordonarea față de orice autoritate; și mai întâi, aceea a lui Dumnezeu.

            În această dimineață, Isus m-a purtat cu duhul și mi-a arătat mulți oameni, unul împotriva altuia. Oh, câtă durere i-a provocat lui Isus! Văzându-L suferind mult, L-am rugat să toarne în mine^[10]. Dar, din moment ce continua, vrând să pedepsească lumea, Isus nu a vrut să toarne în mine, însă după ce L-am tot rugat, a turnat puțin, pentru a mă mulțumi. Deci fiind puțin ușurat, mi-a spus: „Cauza pentru care lumea a fost redusă la această stare tristă este pierderea subordonării față de șefi și, din moment ce primul Cap este Dumnezeu, față de care s-au răzvrătit, în consecință, s-a întâmplat că au pierdut orice dependență și supunere față de Biserică, față de legi și față de toți ceilalți care se autodefinesc conducători. Ah, fiica Mea, ce se va întâmpla cu atâtea membre infectate de acest exemplu rău, dat de cei care se autodefinesc că sunt șefi, adică de superiori, părinți și atât de mulți alții? Ah, vor merge atât de departe încât nici părinții, nici frații, nici regii, nici prinții nu vor mai fi cunoscuți! Aceste membre vor fi ca multe vipere care se vor otrăvi reciproc. Prin urmare, vezi cât de necesare sunt pedepsele în aceste vremuri și cum moartea aproape că distruge această nație de oameni, prin urmare, acei puțini care rămân, să învețe din greșelile altora să fie umili și ascultători. Așa că lasă-Mă să pedepsesc oamenii și nu te opune.”

31 martie 1899

Există o singură mântuire (Cerul), dar există multe modalități de a ajunge acolo, la fel ca și Crucea care este una singură, dar făcută din diferite bucăți de lemn. Valoarea suferinței.

            În această dimineață adorabilul meu Isus s-a arătat răstignit și, după ce mi-a împărtășit durerile Sale, mi-a spus: „Multe sunt rănile care M-au făcut să sufăr în patima Mea, dar una a fost crucea; aceasta înseamnă că există multe căi prin care atrag sufletele la perfecțiune, dar unul [singur] este Cerul în care aceste suflete trebuie să se unească. Deci, dacă sufletele pierd Cerul, nu există nimeni altcineva care să-i poată face fericiți pentru totdeauna”.

            Apoi a adăugat: „Uită-te puțin, una este crucea, dar din diferite lemne a fost formată acea cruce. Aceasta înseamnă că unul este Cerul, dar acest Cer conține diverse locuri, mai mult sau mai puțin glorioase, și vor fi distribuite, în conformitate cu suferințele, mai mult sau mai puțin grele, suferite aici jos. O, dacă toată lumea ar cunoaște valoarea suferinței, s-ar lua la întrecere cine să vrea să pătimească mai mult, dar această știință nu este cunoscută de lume. Prin urmare, ei urăsc tot ce îi poate face mai bogați pentru veșnicie.”

 

Luna aprilie 1899

Umilința și încrederea.

            După ce am petrecut câteva zile de lipsuri și lacrimi, eram confuză și anihilată în mine. În interiorul meu, spuneam continuu: „Spune-mi, o, Binele meu, de ce te-ai îndepărtat de mine, în ce fel te-am ofensat că nu Te mai arăți și dacă Te arăți ești aproape în umbră și în tăcere? Oh, nu mă face să tot aștept, pentru că inima mea nu mai rezistă!”

            În cele din urmă, Isus s-a arătat puțin mai clar și, văzându-mă atât de distrusă, mi-a spus: „Dacă ai ști cât de mult îmi place umilința! Umilința este cea mai mică plantă care poate fi găsită, dar ramurile sale sunt atât de înalte, încât ajung până la Cer, se învârt în jurul tronului Meu și pătrund până înăuntrul Inimii Mele. Planta mică este umilința, ramurile pe care această plantă le pune la dispoziție sunt încrederea; astfel că nu se poate oferi adevărata umilință fără încredere. Umilința fără încredere este o virtute falsă”.

            Se vede din cuvintele lui Isus că inima mea a fost nu numai anihilată, ci și puțin descurajată.

 

5 Aprilie, 1899

Isus o ține pe Luisa cufundată în Iubirea Sa.

            Sufletul meu continua în anihilarea sa și cu teama de a nu-L pierde pe dulcele Isus, când, într-o clipă, s-a arătat brusc și mi-a spus: „Te țin în umbra carității Mele. Așa cum umbra pătrunde peste tot, tot astfel iubirea Mea te-a umbrit peste tot și în toate. Așadar, de ce te temi? Și cum să te las în timp ce te țin atât de cufundată în iubirea Mea?”

            În timp ce Isus spunea asta, am vrut să-L întreb de ce nu s-a arătat ca de obicei, dar Isus a dispărut imediat și nu mi-a dat timp să-i spun nici măcar un cuvânt. O, Dumnezeule, ce durere!

 

7 aprilie, 1899

Ocupându-se de durerile lui Isus, Luisa uită de ale sale. Isus vrea să facă din ea scopul împlinirilor Sale.

            Continua această stare, și în special această dimineață am petrecut-o într-o mare de amărăciune; aproape că îmi pierdusem speranța că Isus va veni. Oh, câte lacrimi a trebuit să vărs! Ora practic era târzie și Isus încă nu venea. O, Dumnezeule, ce să fac? Inima mea avea o foarte mare durere și palpita continuu, atât de puternic, încât am simțit o agonie mortală. În interiorul meu îi spuneam: „Bunul meu Isus, nu vezi că îmi lipsește viața? Spune-mi cel puțin cum se poate sta fără Tine? Cum se poate trăi? Deși sunt nerecunoscătoare pentru atâtea haruri, totuși Te iubesc, din moment ce îți ofer această durere foarte amară a absenței Tale pentru a-mi repara nerecunoștința mea; dar vino, Isuse, ai răbdare. Da, ești atât de bun, nu mă face să mai aștept, vino. Ah, nu știi Tu însuți, cât de crud tiran este iubirea; nu ți-e milă de mine?”

            În timp ce eram în această stare atât de dureroasă, Isus a venit și, cu toată mila, mi-a spus: „Iată, am venit, nu mai plânge, vino la Mine”. Într-o clipă m-am trezit în afara corpului meu, împreună cu El, și mă uitam la El, dar cu o teamă atât de mare de a-L pierde din nou, încât multe lacrimi au curs din ochii mei. Isus a continuat să-mi spună: „Nu, nu mai plânge, vezi cât sufăr, uită-te la capul meu, spinii au pătruns atât de mult înăuntru încât nu se mai văd afară. Vezi câte despicături și sânge Îmi acoperă trupul? Apropie-te, dă-Mi puțină alinare”.

            Ocupându-mă de durerile lui Isus, am uitat puțin de ale mele și așa am luat-o de la capăt. Oh, cât de sfâșietor a fost să văd acei spini atât de înfipți înăuntru încât cu greu puteau fi scoși! În timp ce făceam acest lucru, Isus se lamenta, pentru că era mare durerea pe care o suferea. După ce am scos acea coroană de spini toată ruptă, am reunit-o și, știind că cea mai mare plăcere care i se poate oferi lui Isus este să pătimești pentru El, am luat-o și mi-am înfipt-o în capul meu. Apoi, El m-a lăsat să-I sărut rănile, una câte una, și, din câteva răni, voia să-I sorb sângele. Încercam să fac tot ce voia El, dar într-o tăcere mută, când, [deodată] s-a prezentat Preasfânta Fecioară și mi-a spus: „Întreabă-l pe Isus ce vrea să facă din tine”. Nu îndrăzneam, dar Mama mă stimula să o fac; ca să o mulțumesc, mi-am apropiat buzele de urechea lui Isus și L-am întrebat în șoaptă: „Ce vrei să faci cu mine?” Și El a răspuns: „Vreau să fac din tine scopul împlinirilor Mele”. Și în acel moment, când a spus aceste cuvinte, a dispărut și m-am regăsit în mine.

 

9 aprilie 1899

Răbdarea lui Isus în Preasfântul Sacrament. Isus o duce pe Luisa într-o biserică, unde ascultă Sfânta Liturghie și se împărtășește; apoi rămâne cu Isus în tabernacol.

 

            În această dimineață Isus s-a arătat și m-a dus într-o biserică. Acolo am ascultat Sfânta Liturghie și am primit Împărtășania din mâinile lui Isus. După aceea, am îmbrățișat picioarele Lui, atât de puternic, încât nu m-am putut desprinde. Gândul la durerile din zilele trecute, adică la lipsa lui Isus, mă făcea să-mi fie atât de frică să nu-L pierd din nou, încât, stând la picioarele Lui, am plâns și i-am spus: „De data aceasta, o, Isuse, nu Te voi mai lăsa, pentru că atunci când pleci de la mine, mă faci să aștept și să sufăr atât de mult”.

            Isus mi-a spus: „Vino în brațele Mele, pentru că vreau să te alin pentru suferințele avute în aceste zile”.

            Aproape că nu îndrăzneam să o fac, dar Isus și-a întins mâinile, m-a luat de la picioarele Lui, m-a îmbrățișat și mi-a spus: „Nu te teme, nu te las, în această dimineață vreau să te mulțumesc; vino și rămâi cu mine în tabernacol”.

            Și așa ne-am retras amândoi în tabernacol. Cine poate spune ce am făcut? Acum, El mă săruta pe mine și eu pe El, acum mă odihneam în El și Isus în mine, acum vedeam ofensele pe care le primea, iar eu făceam acte de reparare împotriva diferitelor ofense. Cine poate spune răbdarea lui Isus în Sacrament? Sunt atât de multe și mari [ofensele] încât te ia groaza, doar gândindu-te. Dar în timp ce făceam acest lucru, Isus mi l-a arătat pe Confesor care venea să mă cheme în mine.

            Isus mi-a spus: „Pentru acum, ajunge, du-te, pentru că ascultarea te cheamă”.

            Și așa mi s-a părut că sufletul se întorcea în trup și, de fapt, Confesorul mă chema la ascultare.

 

12 aprilie 1899

Luisa este tabernacolul viu al lui Isus, care poate să împărtășească cu El durerile și starea sa de victimă. Ceea ce îl rănește cel mai mult sunt liturghiile profanate și ipocrizia în lucrurile evlavioase.

            Astăzi, fără să mă facă să aștept atât de mult, Isus a venit imediat și mi-a spus: „Tu ești tabernacolul Meu; pentru Mine înseamnă atât de mult să stau în Sacrament, cât înseamnă să stau și în inima ta; în tine se află un alt lucru în plus și aceasta este că pot să te fac părtașă la durerile Mele și să te am cu Mine, o victimă vie în fața dreptății divine, ceea ce în schimb nu găsesc în Sacrament”.

            Și în timp ce spunea aceste cuvinte, s-a închis în interiorul meu. Fiind înăuntrul meu, Isus m-a făcut să simt fie înțepăturile spinilor, fie durerile crucii, grijile și suferințele Inimii. În jurul Inimii Sale vedeam o împletitură de vârfuri de fier, care Îl făceau pe Isus să sufere mult. Ah, câtă durere îmi provoca să-L văd că suferă atât de mult! Aș fi vrut mai degrabă să sufăr eu totul decât să sufere dulcele meu Isus și din toată inima mea L-am rugat să-mi dea mie durerile și suferința.

            Isus mi-a spus: „Fiică, ofensele care Îmi străpung cel mai mult Inima sunt Liturghiile spuse în mod profanator precum și ipocriziile”.

            Cine poate spune ce am înțeles din aceste două cuvinte? Și mai mult încă, mi se părea că, în exterior, [oamenii] se arătau că Îl iubesc și că Îl laudă pe Domnul și, în interior, este gata otrava pregătită de a-L ucide; în exterior se vede că cineva dorește slava, onoarea lui Dumnezeu, în interior se caută onoarea și propria stimă. Toate lucrările făcute cu ipocrizie, chiar și cele mai sfinte, sunt toate lucrări otrăvite, care amărăsc Inima lui Isus.

 

16 aprilie 1899

Isus este mai rănit de ofensele celor care participă la lucrurile sfinte în biserică, neavând un spirit drept; mai ales [e vorba] de anumiți preoți.

            Fiind în starea mea obișnuită, Isus m-a invitat să ne plimbăm să vedem ce fac creaturile. I-am spus: „Adoratul meu Isus, în această dimineață nu am chef să mă plimb și să văd ofensele care Ți le aduc; să stăm aici, amândoi”. Dar Isus a insistat că voia să se plimbe. Atunci, pentru a-L mulțumi, i-am spus: „Dacă vrei să ieși, hai să mergem mai degrabă în vreo biserică, deoarece acolo sunt mai puține ofense care Ți se aduc”. Și așa am intrat într-o biserică, dar chiar și acolo era ofensat, mai mult decât în alte locuri, nu pentru că în biserici se comit mai multe păcate decât în lume, ci pentru că sunt ofense aduse de cei mai dragi ai Săi, de cei care ar trebui să pună suflet și trup pentru a apăra onoarea și slava lui Dumnezeu; de aceea [aceste ofense] ajung să fie mai dureroase Inimii Sale adorabile. Deci, vedeam suflete devotate, care pentru nimicuri, nu se pregăteau bine pentru Sfânta Împărtășanie; mintea lor, în loc să se gândească la Isus, se gândea la propriile lor tulburări mici, la multe lucruri nesemnificative și acestea erau dispozițiile lor. Cât de mari dureri i-au provocat acestea lui Isus și câtă milă făceau ele însele, care aveau grijă de toate nimicurile și de atât de multe lucruri inutile și apoi, nu au binevoit să-i arunce o privire lui Isus!

            Isus mi-a spus: „Fiica Mea, cât de mult Mă împiedică aceste suflete să-Mi revărs harul în ele! Nu Mă uit la lucrurile minuscule, ci la iubirea cu care se apropie [de harurile Mele], iar ei Mă răsplătesc îngrijindu-se mai mult de nimicuri decât de iubire, ba mai mult, iubirea distruge nimicul, dar cu atât de multe nimicuri, iubirea nu crește nici măcar puțin, dimpotrivă, scade. Dar ceea ce este mai rău pentru aceste suflete, care se tulbură atât de mult, este că pierd mult timp; ar dori să rămână cu confesorii ore în șir pentru a spune toate aceste nimicuri, dar niciodată nu pun mâna să treacă la fapte cu o rezolvare bună și curajoasă pentru a îndepărta aceste nimicuri. Ce să-ți mai spun, apoi, oh, fiica Mea, despre anumiți preoți din aceste vremuri? Se poate spune că acționează aproape în mod satanic, ajungând să se facă idolul sufletelor. Ah, da, în ce privește fiii Mei, Inima Mea este și mai străpunsă, pentru că dacă alții Mă ofensează mai mult, aceștia [oamenii] ofensează părțile trupului Meu, dar ai Mei [preoții] Îmi ofensează părțile cele mai sensibile și delicate, până în intimitatea inimii [Mele]”.

            Cine poate spune chinul lui Isus? Spunând aceste cuvinte, plângea amar. Am făcut tot ce am putut pentru a-L compătimi și a-i oferi reparare, dar în timp ce făceam acest lucru, Isus și cu mine ne-am retras în pat.

 

21 aprilie 1899

Isus îi apare Luisei ca un copil „Cel mai Sărac dintre săraci”, și îi cere să-L lase să stea cu ea.

            În această dimineață, fiind în starea mea obișnuită, într-o clipă m-am trezit în mine dar fără să mă pot mișca am înțeles că cineva a intrat în cămăruța mea, apoi a închis ușa și am auzit că s-a apropiat de patul meu. În gândul meu am crezut că cineva s-a strecurat, fără ca vreunul din familie să-l fi văzut și așa a intrat până în cămăruța mea. „Cine știe, ce ar putea să-mi facă?” Frica a fost atât de mare încât am simțit că mi se răcește sângele în vene și tremuram toată. „O, Dumnezeule, ce să fac? -mi-am spus- Familia nu l-a văzut, mă simt amorțită și nu pot să mă apăr, nici nu pot să cer ajutor; Isuse, Maria, Mama mea, ajutați-mă, sfinte Iosif, apără-mă de acest pericol!”

            Când am înțeles că s-a urcat în pat și s-a strâns lângă mine, mi-a fost atât de mare teama că, am deschis ochii și i-am spus: „Spune-mi, cine ești?”

            Acela a răspuns: „Eu sunt cel mai sărac dintre săraci, nu am unde să stau; Am venit la tine și dacă vrei, ține-mă cu tine în cămăruța ta. Vezi, sunt atât de sărac, încât nu am nici măcar haine, dar te vei gândi tu la toate”.

            L-am privit bine: era un băiat de cinci sau șase ani, fără haine, fără încălțăminte, dar foarte frumos și grațios. Am răspuns imediat: „Eu te-aș ține cu bucurie, dar ce va spune tatăl meu? Nu sunt o persoană liberă pentru a putea face ce vreau, am părinții mei care mă împiedică. Să te îmbrac, da, o pot face cu bietele mele eforturi, voi face orice sacrificiu, dar să te țin, este imposibil. Și apoi, nu ai tată, nu ai mamă, că nu ai unde să stai?”

            Dar băiatul a răspuns cu amărăciune: „Nu am pe nimeni. O, nu mă mai face să mă plimb, lasă-mă să rămân cu tine!”

            Eu însămi nu știam ce să fac, cum să-L țin. Mi-a venit un gând: „Cine știe dacă nu este Isus? Sau o fi vreun diavol care mă deranjează?”

            Așa că i-am spus din nou: „Dar spune-mi adevărul, cel puțin cine ești?” Și a repetat: „Eu sunt cel mai sărac dintre săraci”. Eu am replicat: „Ai învățat să faci semnul crucii?” „Da”, a răspuns. „Ei bine, fă-l, vreau să văd cum îl faci”.

            Așa că a făcut semnul crucii. Am adăugat: „Și Bucură-te Marie, știi să spui?” Da, dar dacă vrei să o spun, hai să o spunem împreună.

            Am început Bucură-te Marie și am spus-o împreună, când o lumină foarte pură a strălucit din fruntea Lui adorabilă și am știut că cel mai sărac dintre săraci era Isus. Într-o clipă, cu acea lumină pe care mi-a trimis-o Isus, m-a făcut să-mi pierd din nou simțurile și m-a scos din trupul meu. Mă vedeam în întregime confuză înaintea lui Isus, mai ales pentru numeroasele respingeri și imediat i-am spus: „Drăguțul meu, iartă-mă; dacă te-aș fi cunoscut, nu ți-aș fi interzis intrarea. Și apoi, de ce nu mi-ai spus că erai chiar Tu? Am atâtea lucruri să-Ți spun, și Ți le-aș fi spus și nu aș fi pierdut timpul cu atâtea inutilități și temeri. Apoi, pentru a te ține nu am nevoie de ai mei, te pot ține în mod liber, pentru că Tu nu te faci văzut de nimeni.

            Și, în timp ce spuneam asta, Isus a dispărut și așa s-a terminat, lăsându-mi o mare durere, pentru că nu i-am spus nimic din ce aș fi vrut să-i spun.

 

23 aprilie 1899

Când cunoașterea de sine este în inimă, lauda sau disprețul altora nu afectează.

            Astăzi am meditat la pagubele care pot veni în sufletele noastre din laudele pe care ni le dau creaturile. În timp ce mă examinam, pentru a vedea dacă există în mine satisfacția laudelor umane, Isus s-a apropiat de mine și mi-a spus: „Când inima este plină de autocunoaștere, laudele oamenilor sunt ca acele valuri ale mării, care se ridică și se revarsă, dar nu ies niciodată din țărmul lor; astfel, laudele umane urlă, fac zgomote, se apropie de inimă, dar găsind-o plină și bine înconjurată de zidurile puternice ale autocunoașterii, neavând unde să-și facă loc, se reîntorc, fără a aduce niciun prejudiciu propriului suflet. Așadar, la aceasta trebuie să fii atentă; nu băga în seamă laudele și disprețuirile creaturilor.

 

26 aprilie 1899

Isus îl eliberează pe Confesorul Luisei de un defect în ce privește vorbirea. Cine se detașează de toate, primește totul.

            În timp ce astăzi s-a arătat iubitul meu Isus, mi s-a părut că îmi trimite atât de multe fulgere de lumină încât toate m-au pătruns, deodată ne-am aflat în afara trupului meu și împreună l-am găsit pe Confesor. L-am rugat imediat pe iubitul meu Isus să-i dea un sărut Confesorului și să meargă puțin în brațele lui (Isus era un copil). Pentru a mă mulțumi, imediat l-a sărutat pe Confesor pe față, dar fără să vrea să se detașeze de mine. Am rămas complet tristă, spunându-i: „Bijuteria mea mică, nu era aceasta intenția mea, să Te fac să-i săruți fața, ci gura, astfel încât, atinsă de buzele Tale foarte pure, să rămână sfințit și întărit în ce privește acea slăbiciune, în acest fel să fie mai liber să anunțe cuvântul sfânt și să-i sfințească pe alții. Oh, Te rog, mulțumește-mă^[11]„

            Astfel Isus a dat un alt sărut gurii sale [confesorului] și apoi a zis: „Sufletele detașate de toate, Îmi sunt atât de plăcute, nu numai în afecțiune, [a persoanelor] ci și în practică, [lucrurile înconjurătoare] încât, pe măsură ce se detașează, tot așa lumina mea le învăluie și devin asemenea cristalelor, încât lumina soarelui nu găsește niciun obstacol să pătrundă în interior, așa cum le găsește în fabrici și în alte lucruri materiale. Ah, a spus apoi, ei cred că se detașează dar, în schimb, ei se îmbracă, nu numai cu lucruri spirituale, dar și cu cele trupești, deoarece providența Mea are o grijă deosebită și specială pentru aceste suflete detașate, providența mea le acoperă peste tot; se întâmplă să nu aibă nimic, dar posedă totul”.

            După aceasta ne-am retras de la Confesor și am găsit multe persoane religioase, care păreau că toate au scopul de a lucra pentru a obține interese; Isus trecând printre ei, a spus: „Vai, vai de cel care lucrează în scopul de a obține bani; deja v-ați primit răsplata voastră în viață”.

 

2 mai 1899

Tot Cerul este adumbrit în Sfânta Biserică. Membrele sănătoase și luminoase ale Bisericii și membrele infectate și întunecate. În ceea ce privește încrederea, Isus nu vrea să existe o diferență între El și Confesor.

            În această dimineață, Isus era de compătimit, era atât de trist și suferind, încât nu îndrăzneam să-i pun nicio întrebare, ne priveam în tăcere; din când în când îmi dădea un sărut și eu îl sărutam, așa că El continua să se facă văzut de mai multe ori. Ultima dată mi-a arătat Biserica, spunându-mi întocmai aceste cuvinte: „Tot Cerul este adumbrit în Biserica Mea. Din moment ce în Cer, unul este Capul, care este Dumnezeu și mulți sunt sfinții, de diferite condiții, ordine și merite, tot astfel, în Biserica Mea care adumbrește tot Cerul; unul este capul, care este Papa; Treimea Preasfântă este adumbrită chiar și până în coroana care îi înconjoară propriul cap al Papei și multe sunt membrele care depind de acest cap, adică: diferiți demnitari, diferite ordine, mai mari și mai mici, de la cel mai mic până la cel mai mare; toate servesc pentru a înfrumuseța Biserica Mea și fiecare, în funcție de rangul său, are misiunea încredințată lui. Odată cu împlinirea exactă a virtuților, oferă din sinea sa o splendoare foarte parfumată în Biserica Mea, astfel încât pământul și Cerul să rămână parfumate și luminate și oamenii să fie atât de atrași de această lumină și de acest parfum, încât este aproape imposibil să nu te dăruiești adevărului. Apoi las în seama ta acele membre infectate, care în loc să dea lumină, dau întuneric. Cât chin dau Bisericii Mele”.

            În timp ce Isus îmi spunea asta, l-am văzut pe Confesor aproape de El. Isus, cu privirea lui pătrunzătoare, îl privea fix, apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Vreau să ai încredere deplină în Confesor, chiar și în cele mai mici lucruri, încât între Mine și el nu trebuie să existe nicio diferență, pentru că, în funcție de încrederea și credința ta pe care le vei da cuvintelor lui, tot așa Eu voi colabora”.

            În actul în care Isus spunea aceste cuvinte, mi-am amintit de anumite ispite ale diavolului, care au provocat în mine puțină neîncredere, dar Isus, cu ochiul Său atent, imediat m-a corectat și în același moment am simțit în interiorul meu, că mi se îndepărtează acea neîncredere. Să fie Domnul întotdeauna binecuvântat, care are atât de multă grijă de acest suflet, atât de mizerabil și păcătos.

 

6 mai 1899

Luisa este înconjurată de mulți îngeri și Isus le arată lor cât îi este de dragă. Ea L-a recunoscut pe Isus „numai după respirația Sa”.

            În această dimineață, Isus s-a arătat cu dificultate. Mi-am simțit mintea atât de confuză, că aproape nu înțelegeam pierderea lui Isus, când deodată m-am simțit înconjurată de multe duhuri; poate erau îngeri, dar nu pot spune cu siguranță. În timp ce mă aflam în mijlocul acestora, din când în când, cercetam; cine știe, poate aș putea cel puțin să simt respirația Iubitului meu, dar oricât m-am străduit, nu simțeam nimic că ar fi Iubitul meu Bine. Când, din spate, am simțit venind o respirație dulce, am strigat imediat: „Isuse, Domnul meu!” El a răspuns: „Luisa, ce vrei?”

            „Isuse, frumosul Meu, vino, nu sta în spatele meu, pentru că nu Te pot vedea! Am stat toată dimineața; Te-am așteptat și cercetat; poate din întâmplare Te-aș fi putut vedea în mijlocul acestor duhuri îngerești care înconjoară patul, dar nu am reușit, așa că mă simt foarte obosită, pentru că fără Tine nu pot găsi odihnă. Vino, pentru că ne vom odihni împreună”.

            Așa că Isus s-a apropiat de mine și mi-a sprijinit capul. Acele duhuri au spus: „Doamne, cât de repede Te-a cunoscut, nu din glasul Tău, ci, Te-a chemat imediat ce Ți-a simțit respirația”.

            Isus le-a răspuns: „Ea mă cunoaște și eu o cunosc. Îmi este atât de dragă, cum Îmi este dragă pupila ochilor Mei”.

            Și în timp ce El spunea asta, m-am trezit în ochii lui Isus. Cine poate spune ce am simțit stând în acei ochi foarte puri? Este imposibil să exprim în cuvinte; chiar și îngerii au rămas uimiți.

 

7 mai 1899

Isus nu privește lucrările mari, ci intenția cu care sunt făcute. Iubirea de aproapele trebuie transformată în iubire pentru Isus, altfel nu Îi aparține.

            În timp ce făceam meditația din timpul zilei, Isus continua să-mi stea alături și mi-a spus: „Persoana Mea este înconjurată de toate lucrările care sunt făcute de suflete, ca o haină, și în măsura intențiilor pure și a intensității de iubire cu care se fac, așa Îmi dau mai multă splendoare și Eu le voi da mai multă glorie, astfel încât în ziua Judecății le voi arăta lumii întregi, pentru a face cunoscut tuturor cum M-au onorat fiii Mei și cum îi onorez Eu”.

            Luând un aer mai trist a adăugat: „Fiica Mea, ce va fi cu atât de multe lucrări, chiar bune, făcute fără o intenție dreaptă, [doar] din obișnuință și chiar din interes? Ce rușine vor avea ei în ziua Judecății, văzând atât de multe opere, bune în sine, dar denaturate de intențiile lor, care în loc să le dea lor onoare precum altora, însele acțiunile lor le vor face de rușine? Pentru că nu Mă uit la lucrările mari ci la intenția cu care se fac, aici este toată atenția Mea”.

            Isus a tăcut pentru puțin timp și eu mă gândeam la cuvintele pe care le-a spus, în timp ce le rumegam în mintea mea, mai ales asupra purității intențiilor. Făcând bine ființelor umane, ele trebuie să dispară, devenind una cu Domnul, de parcă ființele umane nu ar mai exista. Isus a continuat să-mi spună. „Și totuși este așa. Vezi, Inima Mea este foarte largă, dar poarta e foarte îngustă; nimeni nu poate să umple golul acestei Inimi, decât sufletele detașate, goale și simple, deoarece, după cum vezi, poarta fiind mică, orice obstacol, chiar minim, adică, o umbră de atașare, o intenție greșită, o lucrare fără un sfârșit care să-Mi placă, acestea [atașamente] împiedică intrarea [sufletelor] ca să se încânte în Inima Mea. Multă iubire către aproapele intră în Inima mea, dar trebuie să fie atât de mult legată de a Mea, încât să se formeze una singură, fără să se poată distinge una de cealaltă; dar pe cealaltă iubire pentru aproapele care nu este transformată în iubirea Mea, Eu o privesc ca pe un lucru care Mie nu-Mi aparține”.

 

9 mai 1899

Cea mai mare pedeapsă pe care Isus ar putea să o dea lumii, ar fi suspendarea suferințelor Luisei ca victimă. Numărul păcatelor fiind aproape complet, Dreptatea Divină vrea să intervină.

            În această dimineață mă aflam într-o mare de suferință din cauza pierderii lui Isus. După multe dificultăți, Isus a venit și atât de mult s-a apropiat de mine încât nici nu L-am putut vedea; și-a așezat fruntea pe a mea, practic și-a sprijinit fața de a mea și la fel și cu toate celelalte membre. Așadar, în timp ce Isus era în această stare, i-am spus: „Adoratul meu Isus, nu mă mai iubești”.*

            Și El: „Dacă nu te-aș iubi, nu aș sta atât de aproape de tine”.

            Și am continuat: „Cum îmi spui că mă iubești, dacă nu mă faci să sufăr ca înainte? Mă tem că nu mă mai vrei în această stare; cel puțin eliberează-mă ca să nu-l mai deranjez pe Confesor”.

            În timp ce spuneam acestea, părea că Isus nu dădea atenție spuselor mele și îmi arăta o mulțime de oameni, care comiteau orice fel de rele, iar Isus, indignat din cauza lor, a făcut să cadă în mijlocul lor diferite feluri de boli contagioase și mulți au murit negri precum cărbunii. Părea că Isus exterminase acea mulțime de oameni de pe fața pământului.

            În timp ce vedeam acestea, L-am rugat pe Isus să-și reverse amărăciunile în mine, astfel încât să poată cruța oamenii, dar nici măcar nu mi-a dat dreptate și, răspunzând la cuvintele pe care le-am spus înainte, a adăugat: „Cea mai mare pedeapsă ce ți-aș putea da ție, preotului și poporului, este dacă te-aș elibera din această stare de suferințe. Dreptatea mea s-ar elibera de toată furia ei, pentru că nu ar mai găsi nicio opoziție. Este atât de adevărat că cel mai mare rău pentru cineva este să-i fie încredințată o atribuție și apoi să fie destituit; mai bine pentru el dacă nu ar fi avut acea atribuție, deoarece abuzând și neprofitând, se face nevrednic”.

            Apoi Isus a continuat să vină astăzi de mai multe ori, dar foarte trist încât te făcea să ai milă de [El] până la lacrimi, [să miște] chiar și pietrele. Cât am putut, am încercat să-L consolez; fie L-am îmbrățișat, fie I-am susținut capul atât de suferind, fie Îi spuneam: „Inima inimii mele, Isuse, n-a fost niciodată obiceiul Tău să mi Te arăți atât de trist. Dacă alte dăți Te-ai arătat trist [venind] și revărsând în mine [amărăciunile], imediat după aceea Ți-ai schimbat înfățișarea, dar acum îmi este refuzat să-Ți dau această alinare. Cine ar fi crezut că după atâta timp, după ce ai vrut să mă faci părtașă la suferințele Tale și după ce Tu însuți ai făcut atât de multe ca să fiu pregătită, acum Tu mă privezi? Singura mea alinare a fost să pătimesc din iubire pentru Tine, a fost suferința care m-a făcut să suport exilul din Cer, dar acum, lipsindu-mi acest lucru, simt că nu mai am unde să mă sprijin și viața mea este plictisitoare. O, Mire Sfânt și Binele [meu] iubit, draga mea Viață, Te rog fă să mi se întoarcă durerile, dă-mi suferința, nu Te uita la nevrednicia mea și la păcatele mele grave, ci la marea Ta îndurare, care nu este epuizată!”

            În timp ce mă destăinuiam astfel lui Isus, apropiindu-se de mine, mi-a spus: „Fiica Mea, Dreptatea mea este aceea care vrea să se descarce asupra creaturilor; numărul păcatelor oamenilor este aproape complet și dreptatea vrea să se reverse pentru a face un fast datorită furiei Sale și să se apere de nedreptățile oamenilor. Iată, pentru a te face să vezi cât de amărât sunt și pentru a te mulțumi puțin, vreau doar să-Mi revărs respirația Mea în tine”.

            Și astfel, apropiindu-și buzele de ale mele, mi-a trimis respirația Sa, atât de amară, încât mi-am simțit intoxicate gura, inima și întreaga mea persoană. Dacă doar respirația Lui era atât de amară, ce va fi cu tot restul lui Isus? Mi-a lăsat atât de multă durere încât am simțit că îmi străpunge inima.

 

12 mai 1899

Caritatea perfectă are unica intenție de a-i face plăcere lui Isus. El îi comunică Luisei dulcețile [desfătările] și amărăciunile Sale.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus, continuând să se arate trist, m-a purtat cu duhul și m-a făcut să văd diversele ofense pe care le primea, iar eu am început să-L rog din nou, să-și reverse amărăciunile în mine. La început, Isus nu m-a ascultat și mi-a spus doar: „Fiica Mea, caritatea este perfectă, atunci când este făcută cu singurul scop de a-Mi face plăcere, și doar atunci este practic adevărată și este recunoscută de Mine, când este despuiată de toate”.

            Eu, profitând de propriile Sale cuvinte, i-am spus: „Dragul meu Isus, tocmai din acest motiv vreau ca Tu să-Ți verși amărăciunile în mine, ca să-Ți dau alinare pentru atâtea dureri și, dacă Te rog să salvezi și creaturile, este pentru că îmi amintesc bine că Tu, cu alte ocazii, după ce ai pedepsit creaturile, văzându-le suferind, chiar și Tu ai suferit mult, atât sărăcia, cât și alte lucruri. În schimb, când eu mi-am dat seama, Te-am rugat și am insistat până Te-am obosit atât de mult încât Ți-a plăcut să torni în mine, salvându-le. Îți amintești, că după aceea ai fost foarte mulțumit! Și apoi, nu sunt imaginile Tale?”

            Isus, văzându-se convins, mi-a spus: „Pentru tine este necesar să te mulțumesc, apropie-te și bea din coasta Mea”.

            Așa am făcut, m-am apropiat să beau din coasta Sa, dar, în loc să iasă amărăciune, am sorbit un sânge foarte dulce, care m-a îmbătat de atâta iubire și dulceață. Da, eram mulțumită, dar nu era aceasta intenția mea; de aceea, adresându-mă Lui, i-am spus: „Dragul meu Bine, ce faci? Nu este amar ceea ce iese, ci dulce. Oh, Te rog, toarnă-Ți amărăciunile în mine!”

            Iar Isus, privindu-mă cu bunăvoință, mi-a spus: „Continuă să bei și după aceea va veni amarul”.

            Așa [am făcut], m-am apropiat din nou de coastă și, după ce a continuat să iasă dulcele, a ieșit și amarul. Dar cine poate spune intensitatea amărăciunii?

            După ce m-am săturat să beau, m-am ridicat și, privindu-i capul, care avea coroana de spini, i-am luat-o și am înfipt-o pe capul meu, iar Isus părea binevoitor, în timp ce alteori nu a permis acest lucru. Ce frumos era să-L văd pe Isus, după ce și-a vărsat amărăciunile! Părea aproape dezarmat, fără putere, dar tot blând, dulce ca un miel smerit, amabil. Am realizat că ora era foarte târzie și, în timp ce Confesorul venise devreme în această dimineață să mă cheme la ascultare, așadar, nu știam că trebuia să fiu chemată de ascultare, și că ascultând, Isus mă lasă liberă. De aceea i-am spus: „Isuse Preadulce, nu-mi permite să-mi deranjez familia și să-l deranjez pe Confesor făcându-l să vină din nou. Oh. Te rog, lasă-mă chiar Tu să mă întorc în mine însămi”. Isus mi-a spus: „Fiica mea, astăzi, nu vreau să te las”.

            Și eu: „Nu am inima să te părăsesc nici eu, dar numai pentru puțin, doar să fiu văzută de familie că sunt bine, și apoi ne vom întoarce să fim împreună”.

            Și așa, după o lungă luptă, luându-ne rămas bun unul de la celălalt, m-a lăsat puțin. Era tocmai ora prânzului și familia a venit apoi să mă cheme să mănânc, și deși eram în trupul meu, mă simțeam plină de suferință și nu-mi puteam ține capul. Acea amărăciune și acea băutură dulce din partea lui Isus mi-au dat atât de multă sațietate și suferință în același timp, încât mi-a fost imposibil să mai mănânc altceva. Cuvântul dat lui Isus mă făcea să stau ca pe ghimpi; așa că, sub pretextul că mă durea capul, am spus familiei: „Lăsați-mă singură, nu vreau nimic”. Și așa am rămas liberă din nou și imediat am început să-L chem pe dulcele meu Isus și El, întotdeauna binevoitor, s-a întors. Dar cine poate spune prin ce am trecut azi, câte haruri a dat Isus sufletului meu, câte lucruri m-a făcut să înțeleg? Este imposibil să-L pot exprima în cuvinte. Deci, după tot acest timp, Isus, pentru a-mi calma suferințele, a turnat din gură un lapte dulce și apoi, spre seară, m-a lăsat, dându-mi cuvântul că se va întoarce imediat, așa că m-am trezit din nou în mine, dar puțin mai liberă de suferințe.

 

16 mai 1899

Crucea purifică, se desprinde de pe pământ și se unește cu Dumnezeu. O viață devotată, fără să fie despuiată de propria voință și să se lase dominată de Voința Divină, este falsă.

            Isus a continuat și alte zile să se arate în același mod ca și cum nu ar fi vrut să se detașeze de mine. Părea că acea puțină suferință pe care o vărsase în mine, Îl atrăgea atât de mult, încât nu putea să stea fără mine. În această dimineață mi-a turnat altă puțină amărăciune din gura Sa în a mea și apoi mi-a spus:

            „Crucea pregătește sufletul pentru răbdare. Crucea deschide Cerul și unește Cerul și pământul, adică pe Dumnezeu cu sufletul. Virtutea crucii este puternică și când intră într-un suflet, nu numai că are virtutea de a îndepărta rugina [impuritățile] tuturor lucrurilor pământești, dar îi oferă plictiseală, nemulțumire, dispreț pentru lucrurile pământești, dar în schimb, plăcerea lucrurilor cerești oferă savoare, de aceea virtutea crucii este recunoscută de puțini și mulți o disprețuiesc”.

            Cine poate spune câte lucruri am înțeles despre cruce în timp ce Isus vorbea? Vorbirea lui Isus nu este ca a noastră, se înțelege ce se spune, dar un singur cuvânt lasă o lumină imensă și examinându-l bine ar putea să ne țină ocupați toată ziua, într-o foarte profundă meditație. Prin urmare, dacă aș vrea să spun totul, m-aș lungi prea mult și mi-ar lipsi, de asemenea, timpul pentru a o face. Puțin după, Isus s-a reîntors, dar și mai trist. L-am întrebat imediat cauza și Isus mi-a arătat multe suflete evlavioase și mi-a spus:

            „Fiica Mea, ceea ce privesc în sufletul [unei ființe] este când se dezbracă de propria voință. Apoi, Voința Mea îl învăluie, îl divinizează și îl face al Meu. Vezi puțin: aceste suflete spun că sunt evlavioase atâta timp cât lucrurile merg așa cum vor ele; apoi este suficient un mic lucru: dacă spovezile lor nu sunt lungi, dacă confesorul nu le dă satisfacție, pierd pacea și unele ajung să nu mai vrea să facă nimic. Aceasta înseamnă că nu Voința Mea este cea care le domină, ci a lor. Și totuși să crezi, o, fiica Mea, că au greșit drumul, pentru că atunci când văd că vor cu adevărat să Mă iubească, am atât de multe modalități de a le oferi Harul Meu”.

            Câtă durere îmi provoca să-L văd pe Isus suferind din cauza acestor tipuri de oameni. Am încercat să-L compătimesc cât am putut și așa s-a terminat.

 

19 mai 1899

Umilința și simplitatea.

            În această dimineață am simțit o teamă că nu era Isus, ci diavolul, care a vrut să mă înșele. Isus a venit și, văzându-mă cu această teamă, mi-a spus:

            „Umilința este siguranța favorurilor cerești. Umilința îmbracă sufletul cu o astfel de siguranță, încât iscusințele dușmanului să nu pătrundă în el. Umilința salvează toate harurile cerești, atât de mult încât acolo unde [Eu] văd smerenia, las din abundență să curgă orice fel de favoruri cerești. Prin urmare, să nu te tulburi din cauza asta, dar cu un ochi simplu privește întotdeauna în interiorul tău dacă ești învăluită cu frumoasa umilință și de tot restul să nu te mai îngrijești”.

            Apoi mi-a arătat mulți oameni religioși și, printre ei, și preoți chiar și cu o viață sfântă, dar oricât de buni ar fi fost, nu exista în ei acel spirit de simplitate să creadă în atât de multe haruri și în multele moduri diferite pe care Domnul le are cu sufletele. Iar Isus mi-a spus: „Mă fac cunoscut atât celor umili, cât și celor simpli, pentru că ei cred imediat în Harurile Mele și le prețuiesc, deși sunt ignoranți și săraci. Dar cu aceștia alții pe care tu îi vezi, Eu sunt foarte reticent, deoarece primul pas care apropie sufletul de Mine este credința; așa se întâmplă cu aceștia care, cu toată știința, doctrina și chiar sfințenia lor, nu simt niciodată o rază de lumină cerească, adică umblă pe calea firească și nu ajung niciodată să atingă măcar din puținul a ceea ce este supranatural. Iată și motivul pentru care în cursul vieții Mele muritoare nu a existat nici măcar un învățat, un preot, unul puternic între cei care Mă urmează, ci toți ignoranți și de joasă condiție, pentru că doar cei umili și simpli pot face mai ușor mari sacrificii pentru mine.”

 

23 mai 1899

Lui Isus îi place să glumească. Dulceața transformă amarul în dulce. Detașarea de toate lucrurile, dă pace și odihnă.

            De data aceasta adorabilul meu Isus a vrut să se joace puțin. S-a apropiat de parcă ar fi vrut să mă asculte, dar, în timp ce voiam să vorbesc, a dispărut ca un fulger. O, Dumnezeule, ce suferință! În timp ce inima mea înota în această durere foarte amară din cauza îndepărtării lui Isus, și care era încă puțin neliniștită, Isus s-a reîntors spunându-mi: „Ce este?” Ce este? [Fii] mai calmă, mai calmă! Spune, spune ce vrei?”

            Dar când să vorbesc, a dispărut. Am făcut totul pentru a mă liniști, dar nu am reușit. După un timp, inima mea a început din nou să nu mai aibă pace, poate mai mult ca înainte, fără unicul și singurul ei confort. Isus, reîntorcându-se, mi-a spus: „Fiica Mea, dulceața are virtutea de a schimba natura lucrurilor. Știe bine să transforme amarul în dulce. Așadar, fii mai dulce, mai dulce!” dar fără să-mi dea timp să spun un singur cuvânt. Așa am petrecut această dimineață.

            Apoi m-am trezit cu Isus în afara trupului meu. Erau multe persoane, dintre care unele aspirau la bogății, altele la onoruri, altele la faimă, altele la glorie, chiar la sfințenie, și la multe alte lucruri, dar nu pentru Dumnezeu; ci ca să fie văzute de către creaturi ca și cum ar fi cineva. Întorcându-se către acești oameni și dând din cap, Isus le-a spus: „Nebuni ce sunteți, lucrați plasa pentru a cădea în ea”.

            Apoi, adresându-se mie, mi-a spus: „Fiica Mea, așadar primul lucru pe care ți-l recomand atât de mult este să te detașezi de toate lucrurile lumești. Când sufletul este detașat de toate, nu mai trebuie să lupte pentru a sta departe de toate lucrurile pământești, deoarece ele însele îi dau târcoale, dar, văzându-se ignorate și chiar disprețuite de către suflet, își iau rămas bun de la el, pleacă pentru a nu-l mai molesta”.

 

26 mai 1899

Cunoașterea și disprețul de sine sunt de lăudat și sunt pozitive când merg unite cu spiritul de credință și al cunoașterii lui Isus, pentru că atunci devin încredere și curaj.

            În această dimineață mă aflam într-o stare de frustrare atât de mare încât devenisem insuportabilă și tulburată. Păream a fi cea mai abominabilă care putea exista. Mă vedeam ca un viermișor care se tot zvârcolește rămânând mereu acolo în același noroi fără să avanseze un pas. O, Dumnezeule, ce mizerie umană și totuși după ce am primit atât de multe haruri sunt încă atât de rea!

            Bunul meu Isus, întotdeauna binevoitor cu această mizerabilă păcătoasă, a venit și mi-a spus: „Disprețul de sine este de lăudat atunci când este bine învăluit de duhul credinței; dar atunci când nu este învăluit de duhul credinței în loc să-ți facă bine îți poate dăuna. Pentru că văzându-te cine ești, incapabilă să faci binele, vei fi înclinată să te descurajezi, apoi vei rămâne abătută, fără să te încrezi că faci un singur pas pe calea binelui. Dar, sprijinindu-te de Mine, adică învăluindu-te cu duhul credinței, vei ajunge să te cunoști pe tine însăți și să te disprețuiești, dar, în același timp, să Mă cunoști pe Mine și să ai încredere că poți face totul cu ajutorul Meu. Și iată că făcând în acest fel, vei merge în Adevăr”.

            Cât bine a făcut sufletului meu această vorbire a lui Isus! Am înțeles că trebuie să intru în neantul meu și să descopăr cine sunt, dar fără să mă opresc acolo, iar imediat, după ce m-am cunoscut, trebuie să zbor în marea imensă a lui Dumnezeu, și acolo să mă opresc, să iau toate harurile de care are nevoie sufletul meu; altfel natura umană rămâne fără puteri și diavolul va căuta mijloace, pentru a o arunca în descurajare. Domnul fie binecuvântat pentru totdeauna, și totul să fie mereu spre gloria Sa.

 

31 mai 1899

Să pretindem ca toți să primească în mod favorabil lucrurile de care noi suntem convinși, înseamnă a induce în eroare imitația vieții lui Isus. Este suficient să lucrăm drept și simplu, fără să avem grijă de altceva.

            În această dimineață, fiind în starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus a venit și în același moment l-am văzut pe confesor. Isus părea puțin dezamăgit de el [confesor], pentru că, părea că, al meu confesor voia ca toți să fie de acord că starea mea era lucrarea lui Dumnezeu. Și voia aproape să-i convingă pe alți preoți spunând ceva despre [ce se întâmpla în] interiorul meu.    Isus s-a întors spre confesor și i-a spus: „Acest lucru este imposibil. Am avut și eu contradicții, chiar din partea celor mai respectabile persoane, chiar preoți și alți demnitari. Au tot avut mereu ceva de spus despre lucrările Mele sfinte, chiar să ajungă să spună că sunt posedat de diavol. Eu permit acestor contradicții să fie chiar din partea persoanelor religioase, pentru a face ca la timpul oportun, adevărul să strălucească mai mult. Eu permit să te sfătuiești cu doi sau trei preoți dintre cei mai buni, sfinți chiar și învățați, pentru a avea lumina, și chiar pentru a face ceea ce Eu vreau în lucrurile care trebuie făcute, ce reprezintă sfatul celor buni și rugăciunea; dar restul, nu și nu; Asta ar însemna să fie o risipă a lucrărilor Mele, să le ia în râs, ceea ce M-ar nemulțumi foarte mult”.

            Apoi mi-a spus: „Ceea ce vreau de la tine este o lucrare dreaptă și simplă. Nu te îngriji de creaturile care sunt de acord sau împotrivă. Lasă-le să gândească cum vor, fără să te tulburi cât de puțin, pentru că a vrea ca toți să fie favorabili, este o vrere de a induce în eroare imitația vieții Mele”.

 

2 iunie 1899

Cunoașterea propriului nimic este baza vieții spirituale. Cunoașterea lui Dumnezeu este proporțională cu autocunoașterea; merg mână în mână.

            În această dimineață, preadulcele meu Isus a vrut să-mi atingă nimicul cu propriile mâini. În momentul în care s-a arătat, primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost: „Cine sunt Eu și cine ești tu?”

            În aceste două cuvinte am văzut două lumini imense: În una l-am înțeles pe Dumnezeu și în cealaltă, am văzut mizeria și neantul meu. Mă vedeam că nu sunt altceva decât o umbră, ca acea umbră pe care o face soarele iradiind pământul, care depinde de soare și trecând în alte puncte, umbra încetează să mai existe, lipsită de splendoarea sa. Așa este și cu umbra mea, adică cu ființa mea: [această] umbră depinde de Misticul soare, Dumnezeu, care, într-o simplă clipă, o poate dizolva. Ce să spun apoi, despre faptul că am denaturat această umbră, pe care Domnul mi-a încredințat-o și care nici măcar nu-mi aparține? E îngrozitor să te gândești: [plină] de duhoare, putredă și plină de viermi. Cu toate acestea, fiind în această stare oribilă, am fost constrânsă să stau înaintea unui Dumnezeu atât de Sfânt. Oh! Cât aș fi fost de mulțumită dacă aș fi putut să mă ascund în cele mai adânci abisuri!

            Apoi Isus mi-a spus: „Cea mai mare favoare pe care pot să i-o fac unui suflet este să-l determin să se cunoască pe sine. Cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu, merg mână în mână. Cu cât te cunoști mai mult pe tine, cu atât îl cunoști mai mult pe Dumnezeu. Sufletul care s-a cunoscut pe sine, văzând că singur nu poate lucra nimic bine, își transformă această umbră a ființei sale, în Dumnezeu și se întâmplă că face toate lucrările sale în Dumnezeu. Se întâmplă că sufletul se află în Dumnezeu și merge alături de El, fără să privească, fără să cerceteze, fără să vorbească, într-un cuvânt, ca și mort, deoarece cunoscând în profunzime nimicul său, nu îndrăznește să facă nimic singur, dar urmează orbește forța de acțiune a operațiunilor Cuvântului”.

            Îmi pare că sufletului care se cunoaște pe sine, i se întâmplă asemenea acelor persoane care călătoresc cu vaporul^[12], care în timp ce trec dintr-un punct în altul, fără să facă singure un pas, fac călătorii lungi. Dar toate acestea se fac în virtutea vaporului care le transportă. Tot astfel sufletul, așezându-se în Dumnezeu, ca persoanele în vapor, face zboruri sublime pe calea perfecțiunii, dar cunoscând pe deplin că nu este [meritul lui], este purtat în sine, în virtutea acelui Dumnezeu binecuvântat. Oh! Pe măsură ce Domnul favorizează acest suflet, îl îmbogățește și îi acordă harurile cele mai mari, știind că nu este atribuția lui [sufletului], ci totul îi atribuie Lui! O, suflete, care te cunoști pe tine însuți, cât de fericit ești!

 

3 iunie 1899

Isus își revarsă amărăciunile Sale în Luisa pentru a nu pedepsi [lumea].

            În această dimineață, mă aflam într-o mare de tristețe pentru că Isus, încă nu era venit. Simțeam o atât de mare durere, încât îmi simțeam inima frântă, când a venit confesorul să mă cheme la ascultare, pentru că trebuia să celebreze Sfânta Liturghie, iar Isus, fără să-și arate nici măcar umbra cum este obiceiul Său, că atunci când nu vine își arată o mână sau un braț al Său. Mai ales în ziua, când trebuie să mă împărtășesc, precum în această dimineață, El vine, mă purifică, mă pregătește pentru a-L primi pe El însuși în Sacrament. De aceea ziceam în sinea mea: „Mire Sfânt, Isuse binevoitor, cum, nu vii chiar Tu să mă pregătești? Cum te voi putea primi?” Dar s-a împlinit timpul și Confesorul a venit, dar Isus nu a venit deloc. Ce durere sfâșietoare, câte lacrimi amare!

            Confesorul mi-a spus: „Îl vei vedea în Împărtășanie și-L vei întreba, din ascultare, de ce nu vine și ce vrea de la tine”. Astfel, după Împărtășanie, L-am văzut pe bunul meu Isus, întotdeauna binevoitor, cu această mizerabilă păcătoasă. M-a purtat cu duhul și eu Îl țineam în brațe; era Copil în totalitate trist. Imediat am început să spun: „Copilașul meu, singurul și unicul meu Bine, de ce nu vii? Cu ce te-am ofensat? Ce vrei de la mine, că mă faci să plâng atât de mult?” Și în momentul când am spus, era atât de mare durerea, încât, chiar ținându-L în brațe, am continuat să plâng. Chiar înainte de a termina de întrebat ultimul cuvânt, Isus, apropiindu-și gura Sa de a mea, a turnat amărăciunile Sale fără să-mi răspundă un cuvânt. Când s-a oprit din vărsare, eu am început să vorbesc din nou, dar Isus, fără să mă bage în seamă, a început din nou să toarne [amărăciunile]. După aceea, fără să răspundă la nimic din ceea ce eu voiam, mi-a spus: „Lasă-mă să torn în tine, altfel, cum am distrus alte locuri cu grindină, tot așa voi distruge locurile voastre; de aceea lasă-mă să torn și nu te gândi la altceva.” Astfel, fără să spună altceva, a terminat.

 

5 iunie 1899

Isus o consolează pe Luisa în durerea ei profundă și se roagă împreună cu ea. Isus nu se grăbește să lucreze, ci face fiecare lucru la momentul potrivit.

            Starea mea de anihilare continuă, dar atât de mult încât nu îndrăzneam să spun niciun cuvânt iubitului meu Isus. Dar în această dimineață, Isus, având milă de starea mea mizerabilă, chiar El a vrut să mă mângâie, și iată cum: în timp ce s-a arătat, mă simțeam în întregime anihilată și rușinată înaintea Lui; Isus s-a apropiat de mine dar atât de strâns, încât părea că El stătea în mine și eu în El. Și mi-a spus: „Iubita Mea fiică, ce ai de ești atât de tristă? Spune-mi totul, pentru că te voi mulțumi și voi repara totul”.

            Din moment ce continuam să mă văd pe mine însămi așa cum am spus mai-nainte, într-o altă zi, și văzându-mă atât de rea, nici măcar nu am îndrăznit să-I spun nimic. Dar Isus a replicat: „Repede, repede, spune-mi ce vrei, nu ezita”.

            Văzându-mă aproape obligată, am izbucnit într-un plâns continuu și I-am spus: „Isuse Sfinte, cum vrei să nu fiu tristă, căci după atâtea haruri [primite], nu trebuia să mai fiu așa de rea? Cu toate acestea, chiar și în lucrările bune, pe care încerc să le fac, în aceleași rugăciuni, amestec atât de multe defecte și imperfecțiuni, încât eu însămi simt oroare. Ce va fi înaintea Ta, care ești atât de perfect și sfânt? Și apoi, puțina suferință, în comparație cu cea dinainte, și întârzierile Tale îndelungate, toate îmi spun, cu note clare, că păcatele mele, nerecunoștințele mele negre, sunt cauza, iar Tu, indignat de mine, îmi refuzi chiar și acea pâine zilnică pe care o dai în mod general tuturor, care este crucea; așa că vei sfârși să mă abandonezi complet. Se poate avea o suferință mai mare decât aceasta?”

            Plin de compasiune, Isus m-a ținut strâns la inima lui spunându-mi: „Nu-ți fie frică. În această dimineață vom face lucrurile împreună. Astfel, Eu voi suplini [lucrările] tale”.

            Astfel, mai întâi, îmi părea că Isus ar conține în pieptul Său un izvor cu apă și un altul cu sânge. Și în acele două izvoare a cufundat sufletul meu, mai întâi în apă, apoi în sânge. Cine poate spune cât de purificat și înfrumusețat a rămas sufletul meu? Apoi, am început să ne rugăm împreună, recitând trei „Slavă Tatălui”. Și mi-a spus că aceasta o făcea pentru a suplini rugăciunile și adorațiile, [înaintea] Maiestății lui Dumnezeu. Oh, cât de frumos și emoționant a fost să mă rog împreună cu Isus!

            După aceea, Isus mi-a spus: „Nu te întrista că nu suferi. Vrei să anticipezi ora plănuită de Mine? [Modul] Meu de lucru nu e impetuos, dar totul la timpul său; vom îndeplini fiecare lucru dar la timpul stabilit”.

            Apoi, printr-un fapt cu totul providențial, când [preotul] a ieșit deodată cu maslul din biserică pentru alți bolnavi, m-am împărtășit și eu. Cine poate spune după toate acestea, ce s-a petrecut între mine și Isus? [Câte] sărutări și mângâieri mi-a dat Isus? Este imposibil să spun totul. Îmi părea că după Împărtășanie, vedeam Ostia sacră, vedeam, fie gura lui Isus în Ostie, fie ochii, fie o mână, și apoi s-a arătat cu totul. Apoi m-a transportat cu duhul, mă aflam fie pe bolta cerului, fie pe pământ în mijlocul oamenilor, dar întotdeauna cu Isus. Din când în când EL repeta: „O, iubita Mea, ce frumoasă ești! Dacă ai ști cât de mult te iubesc! Și tu, cât Mă iubești?”

            Auzind că-mi spune aceste cuvinte, am simțit atâta confuzie, încât am crezut că mor, dar cu toate acestea, am avut curajul să-i spun: „Isuse, frumosul meu da, Te iubesc foarte mult. Și tu, dacă mă iubești cu adevărat atât de mult, spune-mi, că mă ierți pentru tot răul pe care l-am făcut. Dar acordă-mi și suferința!”

            Și Isus: „Da, te iert și vreau să te mulțumesc turnând amărăciunile Mele din belșug în tine”.

            Și așa, El și-a turnat amărăciunile Sale. Îmi părea că ar avea în Inima Sa un izvor de amărăciuni, primite de la ofensele oamenilor și majoritatea se revărsau în mine.

            Apoi Isus mi-a spus: „Spune-mi, ce altceva vrei?”

Iar eu: „Isuse Sfânt, îți recomand confesorul meu. Fă-mi-l sfânt și dăruiește-i și sănătatea trupului. Și apoi, aceasta este în totalitate Voința Ta, să vină acest părinte?”

            Și Isus: „Da!”

            Și eu: „Dacă ar fi Voința Ta, l-ai face bine”.

            Și El: „Fii liniștită, nu încerca prea mult să-mi cercetezi judecățile”.

            În acel moment, El mi-a arătat îmbunătățirea sănătății trupului și sfințirea sufletului preotului și a adăugat: „Tu vrei să fii vehementă dar Eu fac totul la momentul potrivit”.

            Apoi i-am prezentat persoanele care îmi aparțineau, m-am rugat pentru păcătoși spunând lui Isus: „Oh! Cât doresc ca trupul meu să se facă bucăți foarte mici, cu condiția ca păcătoșii să se convertească!” Și astfel, am sărutat fruntea, ochii, fața și gura lui Isus, făcând diferite adorații și reparări pentru ofensele pe care i le aduceau păcătoșii. Oh, cât de mulțumit era Isus, la fel și eu! Apoi, făcându-L pe Isus să-mi promită că nu m-ar mai lăsa, m-am întors în mine și așa s-a terminat.

 

8 iunie 1899

Un număr foarte mic dintre cei care (oricât de răi ar fi) au bunăvoință, pentru a se salva. Contopiri de iubire între Isus (când Prunc, când Răstignit) și Luisa.

            Adorabilul meu Isus continua să se arate în totalitate binevoitor și dulce. În această dimineață, în timp ce mă aflam cu El, m-a întrebat din nou: „Spune-mi ce vrei?”

            Iar eu imediat i-am spus: „Dragul meu Isus, ceea ce într-adevăr aș vrea, este ca toată lumea să se convertească”. (Ce cerere absurdă!).

            Dar iubitul meu Isus mi-a spus: „Te-aș putea mulțumi dacă toți ar avea bunăvoința să fie mântuiți. Și pentru a-ți arăta că de bunăvoie sunt de acord cu tot ce ai spus, să mergem împreună în mijlocul lumii. Pe toți cei pe care îi vom găsi cu bunăvoința de a se mântui, oricât de răi ar fi, Eu ți-i voi da”.

            Așa că am mers printre oameni în căutarea celor care au bunăvoința de a se mântui. Și cu cea mai mare părere de rău a noastră, am găsit un număr foarte mic, încât a fost jalnic să te gândești! Și printre acest număr foarte mic se afla confesorul meu, majoritatea preoților și o parte dintre cei consacrați, dar nu toți din Corato.

            Apoi mi-a arătat diverse ofense pe care le primea. L-am implorat să mă facă părtașă de suferințele Sale. Și Isus a turnat din gura Sa în a mea, amărăciunile Sale. Apoi mi-a spus: „Fiica Mea, gura Mea e prea amară. Ah! Te rog să o îndulcești”.

            I-am spus: „Ți-aș da orice cu plăcere, dar nu am nimic! Spune-mi ce pot să-Ți dau”.

            Și El mi-a spus: „Lasă-mă să sorb laptele din pieptul tău, pentru că așa mă vei putea îndulci.”^[13]

            Chiar în clipa aceea s-a întins în brațele mele și a început să sugă [era prunc]. În timp ce făcea aceasta, mi-a fost teamă că nu era Pruncul Isus, ci demonul. De aceea mi-am pus mâna pe fruntea Sa și l-am însemnat cu semnul crucii. „Per signum Crucis”. Isus m-a privit cu multă afecțiune și, în timp ce continua să sugă, zâmbea și cu acei ochi luminoși părea că-mi spune: „Nu sunt demon, nu sunt demon!”

            După ce părea că s-ar fi săturat, s-a ridicat în picioare în brațele mele și m-a sărutat complet. Deci, simțindu-mi și eu gura amară, din cauza amărăciunilor pe care le-a turnat în mine, simțeam că aș dori să sug la pieptul lui Isus, dar nu îndrăzneam, dar Isus m-a invitat să o fac și astfel, am avut curajul și am început să sug. Oh! Ce dulceață paradisiacă ieșea din acel sân Sfânt! Dar cine poate spune? Apoi m-am aflat în mine însămi, inundată în întregime de dulcețuri și de mulțumiri. Acum îmi explic faptul că, atunci când se întâmpla acest act, ca Isus să sugă din sânii mei, trupul nu participa deloc [la acest act] și [toate acestea se întâmplă], când mă aflu în afara mea; atunci totul pare să se întâmple doar între suflet și Isus, iar El, când dorește să facă aceasta, este întotdeauna prunc. Este foarte evident că se află doar sufletul și nu trupul, și când se întâmplă aceasta, eu mă aflu mereu fie în bolta cerurilor, fie făcând înconjurul în alte locuri de pe pământ.

            Din moment ce apoi, câteodată am spus că, revenind în mine, simțeam o durere în acea parte în care pruncul Isus a supt, părea că uneori, când sugea, o făcea puțin mai cu forță, ca și cum ar fi vrut să mute inima din loc. Așadar, simțeam în mod sensibil o durere, iar sufletul, revenind în mine, transmitea trupului aceeași durere.

            Aceasta se întâmplă și în alte lucruri. Ca de exemplu, când Domnul mă duce cu duhul și mă face părtașă la răstignire. Isus însuși mă întinde pe cruce și îmi străpunge mâinile și picioarele cu piroane: și îmi provoacă o astfel de durere, încât simt că mor. Apoi, aflându-mă în mine, simt bine de tot în trup; cu atât mai adevărat este că nu-mi pot mișca degetele, brațul și așa este și cu celelalte suferințe pe care Domnul mi le împărtășește^[14]. Dacă aș vrea să spun totul, m-aș lungi prea mult.

            Îmi mai amintesc că în timp ce Isus sugea la sâni, își punea gura, dar simțeam că-mi trage din inimă acel lucru pe care îl sugea, astfel că în timp ce făcea aceasta, simțeam uneori că-mi smulge inima din piept și câteodată, simțind o durere foarte vie, îi spuneam: „Dragul meu, într-adevăr ești prea obraznic! Las-o mai moale, că mă doare foarte tare”. Și El râdea.

            Astfel se întâmplă când mă aflu să sug [de la sânul] lui Isus; din Inima Sa sorb acel lapte sau sânge, astfel încât, pentru mine, e la fel, a suge de la sânul lui Isus cât și a bea din coasta Sa.

            Adaug și un alt lucru. Din moment ce Domnul, din când în când binevoiește să toarne din gură un lapte foarte dulce, sau să mă facă să beau din coasta Sa prețiosul Său Sânge, atunci când face aceasta, că vrea să sugă de la mine, nu face altceva decât să sugă ceea ce El mi-a dat, pentru că eu nu am nimic pentru a-L îndulci, ci am mult pentru a-L amărî. E adevărat că uneori, în același moment când El sugea de la mine, iar eu sugeam de la Isus, simțeam clar, că ceea ce sorbea de la mine, era ce-mi dădea El însuși.

            Pare că am explicat suficient atât cât am putut.

 

9 iunie 1899

Păcatul uciderii unui copil născut sau nenăscut, privându-l și de Botez, strigă răzbunare înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât orice altceva. Luisa este invitată să-și unească durerile și rugăciunile, cu cele ale lui Isus.

            Această dimineață am petrecut-o foarte necăjită din cauza numeroaselor ofense pe care le vedeam făcute de oameni mai ales pentru anumite dezonorări oribile. Ce suferință provoca lui Isus pierderea sufletelor, mai mult decât a unui copil născut, care trebuiau să-l ucidă fără să îi administreze Sfântul Botez. Mi se părea, că aceste păcate cântăresc foarte mult în balanța Dreptății Divine, încât sunt cele care strigă cel mai mult răzbunare înaintea lui Dumnezeu. Și totuși se tot repetă și se reînnoiesc aceste scene dureroase. Preadulcele meu Isus era foarte întristat, încât provoca milă.

            Văzându-L într-o asemenea stare, nu am îndrăznit să-i spun nimic, iar Isus mi-a spus numai atât:. „Fiica mea, unește-ți suferințele cu ale Mele și rugăciunile tale cu ale Mele; astfel ca înaintea Maiestății lui Dumnezeu să apară mai acceptabile nu ca lucruri ale tale ci ca lucrările Mele”.

            Apoi a continuat să se arate și alte dăți, dar întotdeauna în tăcere. Fie mereu binecuvântat Domnul.

 

11 iunie 1899

Isus face ca oricine se apropie de Luisa, să primească [așa] ca un globuleț de lumină, care pătrunde în minte și coboară în inimă, pentru a lumina și a da har celui care se apropie cu suflet drept; și celorlalți, pentru a-i orbi și a deveni confuzi.

            Dulcele meu Isus, a continuat să se arate de puține ori și aproape mereu în tăcere. Îmi simțeam mintea foarte confuză și plină de teamă să nu Îl pierd pe singurul și unicul meu Bine și din multe alte motive, care nu necesită să fie menționate aici. O, Dumnezeule, ce suferință! În timp ce eram în această stare, s-a arătat deodată. Părea că aducea o lumină din care ieșeau la fel de multe globulețe de lumină. Și Isus mi-a spus: „Îndepărtează orice teamă din inima ta. Vezi, ți-am adus acest glob de lumină pentru a-l așeza între tine și Mine, și între cei care se apropie de tine. Pentru cei care se vor apropia de tine cu o inimă dreaptă și pentru a-ți face bine, aceste globulețe de lumină care ies, vor pătrunde în mințile lor, vor coborî în inimile lor și le vor umple cu bucurii și cu haruri cerești, iar ei vor înțelege cu claritate ceea ce lucrez în tine; apoi cei care vor veni cu alte intenții, vor experimenta contrariul și de la aceste globulețe de lumină vor rămâne orbiți și confuzi”.

            Astfel, am rămas mai liniștită. Să fie totul pentru gloria lui Dumnezeu!

 

12 iunie 1899

Isus, cu privirea Sa, o pregătește pe Luisa pentru Împărtășanie: o purifică, o luminează și o sfințește; deci [iată] haina celor trei virtuți teologale. Ce face iubirea adevărată.

            În această dimineață, trebuind să mă împărtășesc, îl rugam pe bunul Isus să vină El însuși să mă pregătească, înaintea sosirii confesorului, ca să celebreze Sfânta Liturghie; altfel, cum l-aș fi putut primi, fiind atât de rea și de indispusă.

            În timp ce făceam aceasta, în clipa în care a venit dulcele meu Isus, L-am văzut încântat; îmi părea că nu făcea altceva decât să mă săgeteze cu privirile Sale foarte pure și scânteietoare de lumină. Cine poate spune ce lucrau în mine acele priviri pătrunzătoare, încât nu lăsau să scape nici măcar umbra celui mai mic neg [impuritate]? Este imposibil să pot spune; într-adevăr, aș fi vrut să trec toate acestea sub tăcere, deoarece operațiunile interne ale harului, cu greutate pot fi expuse în cuvinte; pare mai degrabă că ar fi denaturate [de gura care le rostește]. Dar Doamna ascultare nu vrea; și când este vorba de ea, e nevoie să închizi ochii și să te supui fără să spui altceva, altfel va fi vai și amar peste tot, pentru că fiind o doamnă, se face respectată! Așadar, continui să spun.

            La prima privire, L-am rugat pe Isus să mă purifice, și astfel mi se părea că sufletul meu ar fi fost scuturat de tot ce îl adumbrea.

            La a doua privire, L-am rugat să mă lumineze, pentru că la ce ar folosi unei pietre prețioase să fie pură dacă nu este strălucitoare pentru a atrage privirile celor care o admiră? O vor privi, da, dar cu ochi indiferent. Mai mult de atât, eu, nu doar trebuia să fiu privită, ci identificată cu dulcele meu Isus, aveam nevoie de acea lumină, nu numai pentru a-mi face sufletul să strălucească, ci și pentru a mă face să înțeleg marea acțiune care urma să o fac; de aceea nu era suficient să fiu purificată, ci chiar și mai luminată. Așadar Isus, în acea privire, părea că m-ar pătrunde, precum lumina soarelui pătrunde cristalul.

            Apoi, văzându-L pe Isus continuând să mă privească, i-am spus: „Preaiubitorule Isus, din moment ce mai înainte ai fost încântat să mă purifici și apoi să mă luminezi, binevoiește acum să mă sfințești. Mai mult de atât, pentru că, trebuind să Te primesc pe Tine, care ești Sfântul Sfinților, nu este corect ca eu să fiu atât de diferită de Tine”.

            Astfel, Isus, întotdeauna binevoitor față de această mizerabilă, s-a aplecat spre mine, mi-a luat sufletul în brațele Sale și părea că îl atingea în totalitate cu propriile Sale mâini. Cine poate spune ceea ce lucrau în mine atingerile acelor mâini creatoare și cum acele atingeri puneau la loc pasiunile mele? Dorințele mele, înclinațiile, afecțiunile, bătăile inimii și celelalte simțuri ale mele [fiind] sfințite de acele atingeri divine, se transformau complet în altceva și unite între ele, nemaifiind discordante ca la început, îi aduceau o dulce armonie auzului dragului meu Isus. Îmi părea că ar fi fost multe raze de lumină care Îi impresionau inima Sa adorabilă. Oh, cum se destindea Isus și ce momente fericite au fost pentru mine! Ah, eu experimentam pacea sfinților, pentru mine era un paradis de mulțumiri și de încântări. Apoi părea că Isus îmi îmbracă sufletul cu haina credinței, speranței și a carității, și în același moment când mă îmbrăca, Isus îmi sugera modul cum trebuia să mă exercit în aceste trei virtuți. Deci, în timp ce făceam aceasta, Isus, desprinzând o altă rază de lumină, m-a făcut să înțeleg nimicul meu. Ah, mi se părea că aș fi ca un grăunte de nisip în mijlocul unei mări imense, care este Dumnezeu. Acest mic grăunte de nisip se pierdea în această mare imensă, dar se pierdea în Dumnezeu.

            Apoi m-a purtat cu duhul, ținându-mă în brațele Lui și îmi sugera diferite acte de căință pentru păcatele mele. Îmi amintesc doar că: „am fost un abis de nelegiuiri. Doamne, oh, câte nerecunoștințe negre am folosit față de Tine!” În timp ce făceam aceasta, m-am uitat la Isus și avea coroana de spini pe cap. Am întins mâna și i-am luat-o spunându-I: „Dă-mi mie spinii, o, Isuse, căci sunt păcătoasă. [Acești] spini mi se cuvin mie, nu Ție, care ești cel drept și sfânt”. Așa, Isus însuși mi-a înfipt-o pe cap.

            Apoi, nu știu cum, l-am văzut pe confesor de departe. Imediat, L-am rugat pe Isus să meargă și să-l pregătească pe confesor, pentru a-L putea primi în Împărtășanie; astfel că Isus părea că a mers la p rinte. După puțin, s-a întors și mi-a spus: „Vreau ca modul de tratare dintre Mine și tine și confesor să fie unul și același. Și același lucru vreau și din partea lui: să te privească și să te trateze ca și cum ai fi un alt Eu, pentru că tu fiind victimă așa cum am fost și eu, nu vreau nicio diferență, și aceasta, pentru a face ca totul să fie purificat și ca în toate să strălucească doar iubirea Mea”.

            I-am spus: „Doamne, aceasta pare imposibil să pot trata cu confesorul așa cum fac cu Tine, mai ales văzând instabilitatea”.

            Și Isus: „Și totuși este așa: adevărata virtute, adevărata iubire, face ca totul să dispară, totul distruge și, cu o măiestrie încântătoare, lasă doar pe Dumnezeu să strălucească în toată lucrarea Sa și totul privește în Dumnezeu”.

            Apoi, confesorul a venit să mă cheme la ascultare și astfel să celebreze Sfânta Liturghie și așa s-a terminat. Așadar am ascultat Sfânta Liturghie și m-am împărtășit. Acum, cine poate spune intimitatea care s-a petrecut între mine și Isus? Este imposibil de exprimat; nu am cuvinte care să mă facă înțeleasă, prin urmare, mă opresc aici.

 

14 iunie 1899

Isus, fiind pregătit să reverse o pedeapsă asupra lumii, [dar] rugăciunea insistentă a Confesorului, a fost ca să o reverse asupra Luisei și [astfel] reușește să-L oprească.

            În această dimineață, preaiubitorul Isus nu venea și în interiorul meu gândeam: „Cum de nu vine? Ce este nou? Ieri venea atât de des și astăzi ora este târzie și încă nu se arată.” Ce durere în inimă, câtă răbdare trebuie să ai cu Isus! Mi se părea că tot interiorul meu ar fi intrat în alarmă, pentru că Îl voia pe Isus, și îmi provoca un război încât îmi dădea dureri de moarte.

            Voința, așa cum e superioară în toate, încerca să facă pace convingând simțurile mele, înclinațiile, dorințele, afecțiunile și tot restul, să se liniștească, pentru că Isus ar fi venit. Astfel, după o lungă suferință, Isus a venit, purtând în mână o cană plină cu sânge coagulat, putrezit, urât mirositor și mi-a spus: „Vezi această cană cu sânge? O voi revărsa peste lume”.

            În timp ce spunea așa, a venit Mama, Preasfânta Fecioară, și împreună cu Ea confesorul meu, și Îl rugau pe Isus să reverse asupra lumii, dar să mă facă pe mine să o beau. Confesorul i-a spus: „Doamne, de ce ai ales-o ca victimă dacă nu vrei să reverși asupra ei? Vreau în mod absolut să o faci să sufere și să-i cruți pe oameni”.

            Mama plângea și insista pe lângă Isus și pe lângă confesor, să nu renunțe la rugăciune până când Isus nu ar fi mulțumit să accepte schimbul. Isus insista pentru că voia să o reverse asupra lumii întregi, iar la început părea că s-ar fi încruntat. Eu mă vedeam în întregime confuză și nu știam să spun nimic, pentru că era atât de mare groaza pe care o emana, văzând acea cană atât de urâtă plină cu sânge, încât făcea să tremure întreaga natură umană. Ce ar fi fost dacă aș fi băut-o? Dar eram resemnată, încât, dacă Domnul mi-ar fi dat-o, aș fi acceptat-o. Cine poate spune, apoi, despre pedepsele care erau conținute în acel sânge, dacă Domnul le-ar fi revărsat asupra lumii? Chiar din această zi, pare că a pregătit o grindină, care va produce multe daune și pare că trebuie să continue în zilele următoare.

            Apoi, Isus părea puțin mai calm, astfel încât părea că îl îmbrățișase pe confesor pentru că îl rugase în acel mod, fără a avea nicio determinare dacă trebuie s-o reverse sau nu asupra lumii. Totul s-a încheiat așa, lăsându-mi o durere de nedescris de ceea ce ar putea să se întâmple.

 

16 iunie 1899

Chiar dacă lumea nu poate fi cruțată, prin rugăciunile Luisei și ale confesorului, să fie cruțat cel puțin Corato, într-o oarecare măsură. Pedepsele sunt necesare.

            [Isus] continuă încă să se arate, deoarece vrea să pedepsească [creaturile]. L-am rugat să vrea să-și reverse amărăciunile Sale în mine și să vrea să cruțe lumea întreagă, și dacă aceasta nu ar fi posibil, cel puțin pe cei care îmi aparțin, chiar și satul meu. La această intenție părea că s-ar uni și intenția Confesorului. Astfel, pare că Isus, cucerit de rugăciuni, a turnat puțin din gura Sa, dar nu acea cană, de care am vorbit mai sus. Acest puțin pe care l-a turnat, părea că l-ar face, pentru a cruța într-o oarecare măsură, satul meu, și pe cei care îmi aparțin, chiar dacă nu întru totul.

            În această dimineață am fost cauza întristării lui Isus, întrucât, după ce a turnat, L-am văzut mai calm și fără să mă gândesc, i-am spus: „Dragul meu Isus, Te rog să mă eliberezi de deranjul pe care îl provoc Confesorului, de a-l face să vină în fiecare zi. Ce Te costă să mă eliberezi, iar Tu însuți să-mi dai suferințele, și chiar Tu să mă eliberezi? Desigur, nu Te costă nimic și dacă vrei, poți totul”.

            În timp ce-i spuneam acestea, Isus și-a arătat chipul foarte trist încât acea tristețe o simțeam că pătrunde până în adâncul inimii mele. Și, fără să-mi spună un cuvânt, a dispărut. Cât de mortificată am rămas, o știe doar Domnul, gândindu-mă în special, că nu ar mai fi venit. Puțin mai târziu s-a reîntors, dar cu o mai mare tristețe, având un chip în totalitate umflat și plin de sânge pentru că practic, atunci i-au provocat acele ofense. Foarte mâhnit, Isus mi-a spus: „Vezi ce mi-au făcut? De ce spui că nu trebuie să pedepsesc creaturile? Este necesar pentru a le umili și a nu le face și mai îndrăznețe”.

 

17 iunie 1899

Luisa Îl confruntă pe Isus evitând pedepsele. Ea nu vrea în mod absolut să consimtă ca cineva să fie pedepsit.

            Se continua mereu în același mod, dar în special, în această dimineață, m-am confruntat cu dragul meu Isus. El voia să continue să trimită grindina, așa cum a făcut-o în zilele trecute și eu nu voiam, când deodată părea că se pregătește o furtună și poruncea demonilor să distrugă cu flagelul grindinei mai multe locuri. În acel moment vedeam din depărtare cum mă chema confesorul și prin ascultare, să merg să îi pun pe fugă pe demoni ca să nu facă nimic.

            În timp ce plecam, Isus mi-a ieșit în întâmpinare, făcându-mă să mă întorc. Eu i-am spus: „Doamne binecuvântat, nu pot, pentru că ascultarea este cea care m-a chemat și Tu știi că eu și cu Tine, trebuie să cedăm la această virtute, fără să ne putem opune”.

            Atunci Isus: „Ei bine! O voi face Eu pentru tine!” Și astfel a poruncit demonilor să plece în locuri mai depărtate și deocamdată să nu atingă pământurile care aparțin satului nostru. Apoi mi-a spus: „Să mergem!”

            Așa că ne-am întors, eu în patul meu și Isus lângă mine. De îndată ce am ajuns, Isus voia să se odihnească, spunând că era foarte obosit. Eu L-am lăsat, spunându-I: „Cine știe ce e acest somn pe care îl are? Și apoi, vrei să dormi, după ce m-ai determinat să fac frumoasa ascultare! Acesta este binele pe care mi-l vrei și să mă mulțumești în toate? Deci vrei să dormi? Poți să dormi, atâta timp cât îmi dai cuvântul că nu vei face nimic”.

            Apoi, părându-I rău de nemulțumirea mea, mi-a spus: „Fiica Mea, și totuși aș vrea să te mulțumesc. Să facem așa: să ieșim împreună din nou în mijlocul oamenilor și să vedem așa cum vrei tu, pe cei care merită să fie pedepsiți pentru multele acțiuni rele, ca cel puțin prin flagel să se supună, iar pe cei pe care tu nu vrei să fie pedepsiți, îi voi cruța”.

            Iar eu: „Doamne, îți mulțumesc pentru bunătatea Ta măreață, dorind să mă mulțumești. Dar cu toate acestea, nu pot face ceea ce îmi spui, nu am puterea de a-mi folosi voința ca să nu fie pedepsite niciuna dintre creaturile Tale. Și apoi, ce sfâșiere ar fi pentru sărmana mea inimă când voi auzi că unul sau altul a fost pedepsit și că eu mi-am folosit voința? Să nu fie niciodată așa, niciodată, o, Doamne!”

            Apoi, a venit confesorul pentru a mă chema în mine și totul s-a încheiat.

 

19 iunie 1899

„Dacă te vei anihila pe tine însăți, nu vei comite niciodată păcate”. Răul este instabilitatea în a face bine.

            Petrecând ieri o zi de purgator din cauza lipsei aproape totale a Preaînaltului Bine și pentru multele ispite pe care mi le provoca demonul, mi se părea că aș face multe păcate. O, Dumnezeule! Ce durere să Îl ofensez pe Dumnezeu! În această dimineață, de îndată ce L-am văzut pe Isus, imediat I-am spus: „Isuse bun, iartă-mi multele păcate pe care le-am făcut ieri”.

            Și voiam să-I spun tot răul pe care simțeam că l-am făcut. El, întrerupându-mi vorba, mi-a spus: „Dacă te vei anihila pe tine însăți, nu vei comite niciodată păcate”.

            Am vrut să vorbesc în continuare, dar, Isus, arătându-mi multe suflete devotate și arătându-mi că nu voia să audă ce voiam să Îi spun, a reluat să vorbească: „Ceea ce Mă nemulțumește cel mai mult la aceste suflete este inconstanța lor în bine. Este suficient un mic lucru, o nemulțumire, chiar și un defect, ca să renunțe la binele început; în schimb ele se irită și se tulbură; în acel moment e timpul cel mai necesar pentru a se apropia tot mai mult de Mine. De câte ori le-am pregătit haruri pentru a le dărui, dar văzându-le atât de instabile, am fost constrâns să le rețin”.

            Apoi, cunoscând că nu voia să știe nimic din ceea ce voiam să-I spun și văzându-l pe confesorul meu care nu se simțea bine fizic, m-am rugat mult timp pentru el, punându-i [lui Isus] anumite întrebări pe care aici nu e necesar să le spun, iar Isus, mi-a răspuns la toate, cu bunăvoință. Și așa s-a încheiat.

 

20 iunie 1899

Inima și sufletul. Distinctivul Sfântului Alois este iubirea; totul se rezumă la aceasta.

            Continua aproape ca de obicei. În această dimineață, Isus părea că a vrut să mă mângâie puțin, după tot acest timp în care L-am căutat. Din depărtare, am văzut un copil și am alergat ca un fulger care cade din cer; de îndată ce am ajuns, L-am luat în brațe dar am avut o îndoială că s-ar putea să nu fie Isus și i-am spus: „Preascumpa mea comoară, spune-mi, cine ești?” Și El: „Eu sunt, dragul și iubitul tău Isus”. Și eu către El: „Frumosul meu pruncușor, Te rog, ia-mi inima și du-o cu Tine în Paradis, pentru că după inimă, și sufletul te va urma”.

            Isus părea să-mi ia inima și o unea atât de mult cu a Lui, încât deveneau una singură. Apoi, cerul s-a deschis și părea că se pregătea o petrecere foarte mare. În același moment, a coborât din cer un tânăr cu aspect slab, strălucind cu totul, de foc și flăcări. Isus mi-a spus: „Mâine va fi sărbătoarea dragului meu Alois, trebuie să merg să asist”. Și eu: „Atunci pe mine mă lași singură? Ce voi face?”

            Și El: „Și tu vei veni. Vezi ce frumos este Alois? Dar ceea ce a fost mai mult în el și ce l-a distins pe pământ, a fost iubirea cu care lucra. Totul era iubire în el. Iubirea îi ocupa interiorul, iubirea îl înconjura în exterior, astfel că se poate spune că și respirația [lui] era iubire; așadar se spune despre el că nu a fost niciodată neatent, pentru că iubirea îl inunda peste tot și cu această iubire va fi inundat veșnic, așa cum vezi”.

            Și așa părea că iubirea Sfântului Alois ar fi fost atât de mare încât putea să ardă toată lumea.

            Apoi Isus a adăugat: „Mă plimb pe munții cei mai înalți și acolo îmi formez încântarea Mea”. Deoarece nu am înțeles sensul acestor cuvinte, El a continuat: „Munții cei mai înalți sunt sfinții care M-au iubit cel mai mult și de care sunt încântat, atât în timpul șederii lor pe pământ, cât și când sunt în cer, deoarece totul se afla în iubire!”

            Apoi L-am rugat pe Isus să mă binecuvânteze pe mine și pe cei pe care i-am văzut în acel moment. Și El, binecuvântându-ne, a dispărut.

21 iunie 1899

Isus îi spune Luisei: „Din iubire pentru tine nu voi lăsa Corato”. Pruncul Isus glumește cu Luisa.

            Din moment ce Isus nu venea, gândeam: „Cine știe dacă Isus nu va mai veni și mă va abandona?” Și nu spuneam altceva: „Vino, Preaiubitul meu, vino!” Deodată a sosit și mi-a spus: „Nu te voi părăsi, nu te voi abandona niciodată. Vino și tu, vino la Mine!” Imediat am alergat pentru a mă așeza în brațele Lui și, în timp ce stăteam așa, Isus a continuat să spună: „Nu numai că nu te voi părăsi, dar din iubire pentru tine, nu voi lăsa Corato”.

            Și, fără să-mi dau seama, a dispărut brusc. L-am dorit mai mult decât înainte și spuneam: „Ce mi-ai făcut?” De ce ai mers atât de repede fără nici măcar să-mi spui la revedere”. În timp ce îmi exprimam durerea, imaginea Pruncului Isus, pe care o țin aproape de mine, părea să prindă viață și, din când în când, își scotea capul din clopotul de sticlă, ca să vadă ce fac; când vedea că îmi dădeam seama, imediat se întorcea înăuntru. „Se vede că ești prea neastâmpărat și că vrei să Te comporți ca un copil; mă simt înnebunită de durere pentru că nu vii, și Te joci. Bine! Joacă-Te și glumește cât vrei, pentru că eu voi avea răbdare”.

 

22 iunie 1899

Isus continuă să glumească și spune: „Care este Harul meu dacă nu Eu însumi?” Mama Cerească îi spune Luisei: „Nu-l face să doarmă, pentru că dacă doarme vei vedea ce se întâmplă!”

            În această dimineață, dulcele meu Isus voia să continue să glumească și să mă facă să-mi pierd răbdarea; venea și-mi punea mâinile pe față voind să mă mângâie, dar în acea clipă a dispărut; din nou venea, își întindea brațele în jurul gâtului dorind să mă îmbrățișeze. Dar în timp ce le întindeam pe ale mele pentru a-L îmbrățișa, fugea ca un fulger fără să Îl pot găsi. Cine poate spune durerile inimii mele? În timp ce inima mea înota în această imensă mare de durere, simțind că îmi pierd viața, a venit Mama Regină, purtându-L în brațele sale ca pe un prunc. Astfel ne-am îmbrățișat toți trei, mama, fiul și eu. Și așa am avut timp să-I spun lui Isus: „Domnul meu Isus, mi se pare că Ți-ai retras harul de la mine”.

            Și El: „Naivo, prea naivă ce ești! Cum poți spune că mi-am retras harul de la tine în timp ce sunt în tine? Care este harul Meu, dacă nu Eu însumi?”

            Eram mai confuză decât înainte, realizând că nu reușesc să vorbesc și că, în cele câteva cuvinte rostite, n-am spus altceva decât absurdități.

            Apoi, Regina Mamă a dispărut. Și Isus părea că s-ar închide înăuntrul meu și a rămas acolo.

            În schimb astăzi, la meditație, S-a arătat că dormea înăuntrul meu. Îl priveam, dar fără să-L trezesc, contemplând chipul Său frumos și fiind mulțumită că cel puțin Îl văd; când, într-o clipă, a venit din nou frumoasa Mama Regină. L-a luat dinăuntrul inimii mele, scuturându-L în grabă pentru a-L trezi. Și după ce L-a trezit, mi L-a pus din nou în brațe spunându-mi „Fiica mea, nu-L lăsa să doarmă, pentru că, dacă doarme, vei vedea ce se va întâmpla!” Se pregătea o furtună. Astfel, pruncul, pe jumătate adormit, și-a întins mânuțele Sale spre gâtul meu și, strângându-mă, mi-a spus: „Mama mea, mama mea, lasă-Mă să dorm”.

            Și eu: „Nani, frumosul meu, nu sunt eu cea care Te împiedic să dormi, ci este Doamna noastră, Mama, care nu vrea [să dormi], iar eu Te rog să o mulțumești; cu siguranță că nimic nu se refuză mamei, și în special, acelei Maici!”

            După ce L-am ținut puțin treaz, a dispărut și așa s-a încheiat.

 

23 iunie 1899

Pentru a-i da Luisei suferința (în acest caz, coroana de spini), pentru a evita pedepsele, Confesorul nu o poate face, ci doar Isus. Luisa mijlocește pentru sănătatea Confesorului. Viziune simbolică și profetică: într-o zi Isus va suna dintr-o dată din trâmbiță prin Luisa și mulți vor muri de frică.

            Ascultând Sfânta Liturghie și primind Împărtășania, iubitul meu Isus s-a arătat dinăuntrul inimii mele. Apoi, am simțit că ies din trupul meu, dar fără Isus. L-am văzut pe Confesorul meu și mi-a spus că după împărtășanie ar fi venit Domnul nostru, iar eu m-aș fi rugat pentru el, așadar, de îndată ce l-am văzut pe Confesorul meu i-am spus: „Părinte, mi-ați spus că Isus trebuia să vină și nu a venit.” El mi-a spus: „Pentru că nu știi să-L cauți, de aceea spui că nu a venit; uită-te bine, că [El] stă în interiorul tău”.

            M-am uitat în mine și am văzut ieșind picioarele lui Isus din interiorul meu. Imediat Le-am luat în mână și L-am tras pe Isus afară. L-am îmbrățișat în întregime și, văzându-L cu coroana de spini pe cap, I-am scos-o și am pus-o în mâinile Confesorului, spunându-i să mi-o înfigă pe cap. Și așa a făcut; dar ce! Oricât de mult efort ar fi făcut, nu reușea să facă să pătrundă niciun spin. I-am spus: „Faceți-o mai cu putere, nu vă temeți că mă faceți să sufăr foarte mult, pentru că, așa cum dumneavoastră vedeți, este Isus care îmi dă putere”.

            Oricât a încercat, a fost imposibil să reușească. Atunci mi-a spus: „Nu am această putere să o fac. Și pentru că sunt oasele cele care trebuie pătrunse de acești spini, nu este în puterea mea să o pot face”. Apoi m-am adresat dulcelui meu Isus, spunându-i: „Tu vezi că părintele nu știe s-o pună [coroana], pune-o Tu însuți”.

            Și așa, Isus și-a întins mâinile Sale și într-o clipă a făcut ca toți spinii să pătrundă în capul meu, cu o mulțumire și o durere de nedescris.

            Apoi, împreună cu Confesorul ne-am rugat lui Isus să-și reverse amărăciunile [în mine] pentru a cruța oamenii de atâtea calamități pe care le revarsă asupra lor, așa cum părea în această zi că era pregătită o grindină puțin mai departe de noi; ca răspuns la rugăciunile noastre, Domnul a revărsat doar puțin.

            Mai mult de atât, din moment ce continuam să-l văd pe confesor, am început să mă rog lui Isus pentru el, spunându-i: „Bunul și dragul meu Isus, Te rog să-i dai har Confesorului meu, ca să-ți aparțină Ție cu totul după inima ta și, de asemenea, să-i oferi sănătate trupească. Tu ai văzut cum a colaborat [cu mine], pentru a Te alina, în ceea ce privește capul cu spini, cât și să Te facă să reverși. Dacă nu a reușit să-mi înfigă spinii în cap, nu a fost din cauza voinței sale, nici pentru a nu Te alina, ci pentru că nu era în puterea sa. De aceea chiar și pentru aceasta trebuie să îl asculți. Deci, spune-mi, singurul și unicul meu Bine, îl vei face bine fie în suflet, cât și în trup?”

            Isus mă auzea, dar nu îmi răspundea. Iar eu Îl rugam cu și mai multă insistență, spunând: „În această dimineață nu Te voi lăsa, nici nu voi înceta să mă rog, dacă nu îmi dai cuvântul că mă vei asculta pentru ceea ce Îți cer pentru el”. Dar Isus nu spunea un cuvânt.

            La un moment dat ne-am aflat înconjurați de persoane, care păreau că stăteau în jurul unei mese, mâncând. Era o porție și pentru mine. Isus mi-a spus: „Fiica Mea, mi-e foame”.

            Iar eu: „Porția mea ți-o dau Ție. Nu ești mulțumit?”

            Și Isus: „Da, dar nu vreau să fiu văzut, că sunt [aici]”.

            Și eu: „Ei bine, mă voi face că o iau pentru mine și Ți-o voi da fără să fiu observată”. Și așa am făcut.

            Puțin după aceea, Isus, ridicându-se în picioare, și apropiindu-și buzele Sale de fața mea a început să [scoată] sunete din gura Sa, precum un sunet de trâmbiță.

            Toți acei oameni au început să se îngălbenească [la față] și tremurau, spunând între ei: „Ce este?” Ce este? Acum vom muri!”

            I-am spus: „Domnul meu, Isus, ce faci? Cum? Până acum nu voiai să fii văzut și apoi ai început să suni? Stai liniștit, stai liniștit, nu îi face pe oameni să le fie frică, nu vezi că toți se înspăimântă?”

            Și Isus: „Acum nu e nimic. Ce va fi când voi suna brusc mai puternic? Va fi atât de mare frica, care-i va cuprinde, încât extrem de mulți vor părăsi viața!”^[15]

            Iar eu: „Adoratul meu Isus, ce spui? Te îndrepți mereu cu gândul, voind să faci Dreptate? Dar nu, milă, milă Te rog, pentru poporul Tău!”

            Prin urmare, luând aspectul Său dulce și binevoitor, iar eu continuând să îl văd pe Confesor, am început din nou să-L necăjesc și Isus mi-a spus: „Îl voi face pe Confesorul tău ca un copac altoit în care copacul vechi nu se mai recunoaște, nici în sufletul său, nici în trupul său. Și, ca garanție, te-am dat în mâinile lui ca victimă, pentru a-i fi de folos”.

 

25 iunie 1899

Isus vorbește Confesorului: el trebuie să crească în credință (care este Isus însuși) și apoi va primi trei bucurii spirituale.

            În această dimineață, Isus a continuat să se arate doar din când în când, împărtășindu-mi câte ceva din suferințele Sale. Și câteodată Confesorul era unit cu El. Deoarece [Confesorul] mi-a spus să mă rog pentru anumite nevoi ale sale, văzându-l împreună cu Domnul nostru, am început să-L rog pe Isus să-i îndeplinească ceea ce el voia. În timp ce eu Îl rugam, Isus, bun întru totul, s-a adresat Confesorului și i-a spus: „Vreau ca prin credință să fii inundat peste tot, ca acele bărci, care sunt înconjurate de apele mării, și din moment ce Eu sunt credința, iar tu fiind inundat de Mine, care dețin totul, pot și dau în mod liber celui care se încrede în Mine, fără ca tu să te gândești la ceea ce va veni când și cum vei face, Eu mă voi prezenta să te ajut în toate nevoile tale”.

            Apoi a adăugat: „Dacă vei pune în practică această credință aproape înotând în ea, ca răsplată îți voi insufla în inimă trei bucurii spirituale: prima este că vei pătrunde lucrurile lui Dumnezeu cu claritate și, făcând lucrurile sfinte, te vei simți inundat de o bucurie, de o asemenea desfătare, încât te vei simți ca și îmbibat și aceasta reprezintă ungerea cu Harul Meu. A doua [bucurie] este plictiseala de lucrurile pământești și vei simți în inima ta o bucurie pentru lucrurile cerești.

            A treia [bucurie] este o detașare totală de toate, și unde mai înainte simțeai înclinații, [acum] vei simți o neplăcere, așa cum îți insuflu de un anumit timp în inima ta pe care tu o experimentezi deja; și de aceea Inima ta va fi inundată de bucuria de care se bucură sufletele goale, care au inima lor atât de inundată de iubirea Mea, încât din lucrurile care le înconjoară din exterior, nu primesc nicio tulburare.”

 

4 iulie 1899

Isus și-a stabilit Împărăția Sa în Inima Maicii Sale, pentru că în Ea nu exista nici o umbră de tulburare.

            În această dimineață, Isus mi-a reînnoit durerile răstignirii, fiind prezentă și Mama noastră Regină, iar El vorbind despre Ea, a spus: „Propria Mea Împărăție a fost în inima Maicii Mele, și aceasta, pentru că inima ei nu a fost niciodată câtuși de puțin tulburată, astfel că, în marea imensă a pătimirii, a suferit dureri enorme. Inima Ei a fost străpunsă dintr-o parte într-alta de sabia durerii, dar nu a primit nici cel mai mic suflu de tulburare. Așadar, fiind Împărăția Mea o Împărăție de pace, am putut să extind în Ea Împărăția Mea fără să găsesc niciun obstacol și să domnesc în mod liber”.

            Isus, continuând să vină alte dăți, iar eu văzându-mă în totalitate plină de păcate, i-am spus: „Isuse, Domnul meu, mă simt complet acoperită de răni și păcate grave. Oh! Te rog, ai milă de această mizerabilă!”

            Și Isus: „Nu te teme, nu sunt păcate grave. Trebuie ca [sufletele] să aibă groază de păcat, dar să nu se tulbure, pentru că agitația, din orice parte ar veni, nu face niciodată bine sufletului”.

            Apoi a adăugat: „Fiica Mea, tu ești o victimă, ca și Mine. Fă ca toate lucrările tale să strălucească cu aceleași intenții ale Mele pure și sfinte, astfel încât, regăsind în tine propria Mea imagine, să pot vărsa în tine în mod liber, influența harurilor Mele și astfel împodobită, voi putea să te ofer ca victimă parfumată înaintea Dreptății Divine”.

 

9 iulie 1899

Isus reînnoiește răstignirea Luisei, pentru a continua pe pământ atribuția sa de Victimă vie înaintea Justiției Divine, Umanitatea Sa Preasfântă glorificată fiind incapabilă de suferință. Viziunea Psalmului 149.

            În această dimineață, Isus a dorit să reînnoiască durerile răstignirii. Mai întâi, m-a purtat cu duhul deasupra unui munte și m-a întrebat dacă sunt dispusă să fiu răstignită; iar eu: „Da, Isuse al meu, nu doresc altceva decât crucea”. În timp ce spuneam aceste cuvinte a apărut o cruce enormă. M-a întins deasupra ei și cu propriile Sale mâini m-a pironit. Ce dureri groaznice sufeream, simțindu-mi străpunse mâinile și picioarele, de acele cuie, care mai mult de atât, erau ascuțite și pentru a le face să pătrundă, era chinuitor și se suferea mult, dar cu Isus totul era tolerabil. După ce a terminat să mă răstignească, mi-a spus: „Fiica Mea, Mă folosesc de tine pentru a putea continua Pătimirea Mea. Întrucât trupul Meu glorios nu poate fi capabil să mai sufere, venind în tine, Mă folosesc de trupul tău așa cum M-am folosit de al Meu în cursul vieții Mele muritoare pentru a putea continua să sufăr Pătimirea Mea^[16], și așa, să te pot oferi înaintea Justiției Divine, ca victimă vie de reparare și de ispășire”.

            Apoi, părea că s-ar deschide Cerul și ar coborî o mulțime de sfinți, toți înarmați cu săbii. Din acea mulțime, a ieșit o voce ca de tunet, care spunea: „Venim să apărăm Justiția lui Dumnezeu și să ne răzbunăm pe oamenii care au abuzat atât de mult de milostivirea Lui!”

            Cine poate spune ce s-a întâmplat pe pământ când au coborât sfinții? Tot ce pot spune este că unii luptau dintr-o parte, și alții dintr-alta, care fugea și care se ascundea; părea că toți ar fi fost îngroziți.

 

14 iulie 1899

De ce Isus nu o poate lăsa pe Luisa. Preotul este necesar victimei.

            Adorabilul meu Isus continuă în aceste zile să se arate de foarte puține ori; Vizita Sa este ca un fulger, în timp ce vrei să îl privești continuu, deja fuge. Și dacă, uneori, se oprește puțin, este aproape întotdeauna în tăcere; alte dăți spune câte ceva, dar de îndată ce pleacă, mi se pare că își retrage acel cuvânt împreună cu acea lumină care vine din cuvântul Său, astfel încât după, nu-mi amintesc nimic din ceea ce a spus și mintea mea rămâne în aceeași confuzie de mai înainte. Ce stare mizerabilă! Dragul meu Isus, ai milă de această sărmană și continuă să folosești milostivirea Ta!

            Deci, fără să mă lungesc pentru a spune în fiecare zi ceea ce s-a petrecut, voi spune aici totul laolaltă în câteva cuvinte pe care mi le-a spus în aceste ultime zile.

            Îmi amintesc că după ce am plâns cu lacrimi foarte amare, arătându-se, Isus, și plângându-mă Lui pentru că m-a lăsat, Isus a chemat la Sine mulți îngeri și sfinți și adresându-Se lor, a spus: „Ascultați ce spune: că Eu am lăsat-o. Spuneți-i puțin, pot să-i las pe cei care Mă iubesc? Ea M-a iubit, cum o pot lăsa?” Sfinții au fost de acord cu Domnul și am rămas mai umilită și mai confuză decât înainte.

            Altă dată i-am spus: „Până la urmă, vei sfârși să mă lași complet”, Isus mi-a spus: „Fiica Mea, nu te pot lăsa. Drept dovadă, am pus în tine suferințele Mele”.

            Aflându-mă ocupată cu [acest] gând:

            „Doamne, cum de ai permis să vină preotul? Totul s-ar fi putut întâmpla între Tine și mine”, într-o clipă, m-am trezit în afara trupului meu, întinsă pe o cruce. Dar nu era nimeni care să mă fi putut pironi. Am început să mă rog Domnului să vină să mă răstignească. Iar Isus a venit și mi-a spus: „Vezi cât de necesar este ca preotul să fie în mijlocul lucrărilor Mele? Și chiar acesta este ajutorul pentru a împlini răstignirea; într-adevăr dacă nu este nimeni care să te răstignească, de una singură nu o poți face; întotdeauna este nevoie de ajutorul celorlalți”.

 

18 iulie 1899

Isus Sacramental este în inima Luisei și cu lumină și iubire se atrag reciproc.

            Continua aproape mereu în același fel. De data aceasta mi s-a părut că în inima mea se afla Isus Sacramental, încât din Ostia sfântă, răspândea atât de multe raze în interiorul meu, iar din inima mea ieșeau atât de multe fire și se împleteau cu toate acele raze de lumină. Mi s-a părut că Isus cu iubirea Lui a atras toată inima mea, iar inima mea, cu acele fire, a atras și L-a legat complet pe Isus să stea cu mine.

 

22 iulie 1899

Crucea face sufletul transparent și strălucitor. Pentru a nu cădea în prăpastie și pentru a putea ajunge în Cer, este necesar să nu se privească la nimic altceva decât la Isus.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus s-a arătat purtând la gât o cruce foarte strălucitoare din aur și privind-o, era foarte mulțumit. Într-o clipă s-a prezentat Confesorul și Isus i-a spus: „Suferințele din zilele trecute au mărit splendoarea crucii, astfel încât privind-o simt multă plăcere”.

            Apoi, întorcându-se spre mine, mi-a spus: „Crucea împărtășește sufletului o asemenea splendoare încât devine transparent. Așa cum un obiect este transparent și i se poate da toate culorile dorite, tot astfel crucea, cu lumina sa, oferă toate trăsăturile și formele cele mai frumoase, care nu pot fi niciodată imaginate, nu numai de alții, ci chiar de sufletul care le simte. Mai mult de atât, într-un obiect transparent, se descoperă imediat praful, micile pete și chiar umbrirea.

            Tot așa este cu crucea: întrucât face sufletul transparent, îl face pe suflet să descopere imediat micile defecte, cele mai mici imperfecțiuni, atât de mult încât nu există o mână de maestru mai abilă decât crucea, pentru a menține sufletul pregătit pentru a-l face demn de locuința Dumnezeului Ceresc”.

            Cine ar putea spune tot ce am înțeles despre cruce și cât de invidiat este sufletul care o posedă!

            Apoi m-a purtat cu duhul și m-am trezit în vârful unei scări foarte înalte sub care se afla o prăpastie. În afară de asta, treptele așa-zisei scări se mișcau și erau atât de înguste încât abia puteam să pun degetele de la picioare. Ceea ce era mai înspăimântător era prăpastia și faptul că nu am putut să găsesc o balustradă. Dacă cineva ar fi vrut să se agațe de scări, treptele se dezmembrau. Văzând că aproape toate celelalte persoane se prăbușeau, îmi dădea fiori până în oase. Cu toate acestea, nu era de făcut altceva decât să se treacă pe acea scară. Așa că, am încercat, dar de îndată ce am urcat două sau trei trepte, văzând cât de mare era pericolul prin care treceam de a cădea în abis, am început să Îl chem pe Isus să-mi vină în ajutor. Deci, fără să știu cum, L-am găsit pe Isus alături de mine și mi-a spus:

            „Fiica Mea, ceea ce tocmai ai văzut este calea pe care o parcurg toți oamenii pe acest pământ. Treptele mișcătoare, pe care nici măcar nu se pot sprijini, pentru a avea o susținere, sunt ajutoare umane și lucrurile pământești. Voind să se sprijine pe acestea, în loc să-i ajute, îi împing pentru a cădea cât mai curând în iad. Cea mai sigură cale este să pășești aproape zburând, fără să te sprijini de pământ, cu forța propriilor brațe, cu ochii îndreptați spre sine, fără să privești la alții și chiar să îți pui toată intențiile asupra Mea pentru a primi ajutor și putere; astfel se va putea evita cu ușurință abisul”.

 

28 iulie 1899

Viața umană este un joc: Isus ia parte, trimițând multe cruci și săgeți către creaturi, astfel încât să poată dobândi multă glorie, dar puțini acceptă acest joc. Setea lui Isus pe Cruce a fost pentru imensele bogății respinse de atât de mulți.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit cu o înfățișare la fel de admirabilă și misterioasă. Purta la gât un lanț care îi atârna peste tot pieptul. De o parte se vedea ca un arc și, de cealaltă parte a lanțului, un fel de tolbă umplută cu pietre prețioase și cu mărgăritare, care formau un ornament dintre cele mai frumoase, pe pieptul Dulcelui meu Isus, și cu o lance în mână.

            În timp ce avea această înfățișare, mi-a spus: „Viața umană este un joc: unii joacă pentru plăcere, alții pentru bani și alții pentru propria viață și multe alte jocuri pe care le fac. Chiar și Eu mă delectez să Mă joc cu sufletele. Dar care sunt aceste glume pe care le fac? Acestea sunt crucile pe care le trimit lor. Dacă le primesc cu resemnare și Îmi mulțumesc, Mă recreez și glumesc cu ei, încântându-Mă imens, primind multă onoare și glorie și pe ei îi fac să dobândească cele mai mari beneficii”. Spunând acestea, a început să mă atingă cu lancea; din arc și din tolbă ieșeau toate acele pietre prețioase pe care le conțineau și se transformau în atât de multe cruci și săgeți încât răneau creaturile. Unele, dar în număr foarte mic, se bucurau, le sărutau, îi mulțumeau și formau un joc cu Isus, iar altele le luau și i le aruncau în față lui Isus.

            Oh! Cât de trist era Isus! Și ce mari pierderi aveau acele suflete!

            Apoi Isus a adăugat: „Aceasta este setea pentru care am strigat pe cruce, și din moment ce n-am putut s-o potolesc în întregime atunci, sunt satisfăcut de a continua să o potolesc în sufletele celor dragi ai Mei care suferă. Așadar, când suferi, Îmi alini setea”.

            Reîntorcându-se alte dăți, și rugându-L să-l elibereze pe Confesorul care suferea, mi-a spus: „Fiica Mea, tu nu știi că pecetea cea mai nobilă pe care o pot imprima în dragii Mei fii, este crucea?”

 

30 iulie 1899

A privi pe aproapele, a gândi și a judeca, este același lucru. Este necesar să stimăm și să facem o comoară din fiecare cuvânt al lui Isus.

            Se continua aproape mereu la fel. În această dimineață, Isus, purtându-mă cu duhul, după obișnuința Sa, am trecut prin mijlocul unei mulțimi, și majoritatea acesteia avea intenția de a judeca acțiunile celorlalți fără să se uite la ale lor.

            Iubitul meu Isus mi-a spus: „Cel mai sigur mod de a fi drept cu aproapele este să nu privești deloc ceea ce face el, pentru că a privi, a gândi și a judeca sunt același lucru. Apoi, privind la aproapele tău, ajungi să-ți înșeli propriul suflet; așadar, se întâmplă că nu este drept nici pentru sine, nici pentru aproapele, nici pentru Dumnezeu”.

            Apoi i-am spus: „Unicul meu Bine, este ceva timp de când nu mi-ai dat nici măcar un sărut”. Și astfel ne-am sărutat reciproc.

            Și voind aproape să mă corecteze, a adăugat: „Fiica Mea, ceea ce îți recomand este să păstrezi și să stimezi Cuvintele Mele, deoarece Cuvântul Meu este veșnic și sfânt ca Mine, și păstrându-l în inima ta și profitând de el vei avea sfințenia ta și ca răsplată, vei primi o splendoare eternă, produsă de Cuvântul Meu. Făcând altfel, sufletul tău va primi un gol și îmi vei rămâne datoare”.

 

31 iulie 1899

Câte lucruri înțelege Luisa văzându-L pe Isus; dar înțelege în mod direct în intelect. De aceea nu știe să spună nimic.

            Isus, continuând să vină în această dimineață, dar mereu în tăcere, eram foarte mulțumită, avându-l pe Isus, comoara mea, deoarece în același timp aveam toate mulțumirile mele. Văzându-L, am înțeles multe lucruri despre frumusețea Sa, bunătatea Sa și altele. Dar din moment ce totul era prin intermediul inteligenței pe calea comunicării intelectuale, așadar gura mea nu știe să exprime nimic. Prin urmare, trec în tăcere.

 

1 august 1899

Impuritatea l-a redus pe om mai jos decât fiarele sălbatice. Dacă Isus, pe de o parte, fuge de cei impuri, El este atras în schimb de cei puri și se dăruiește lor pe Sine însuși.

            În această dimineață, prea suavul meu Isus, purtându-mă cu duhul, mi-a arătat corupția în care a căzut neamul omenesc. E de groază să te gândești la asta! În timp ce mă aflam în mijlocul acestor oameni, Isus mi-a spus, aproape plângând: „O, omule, cât de defăimat, deformat, și lipsit de noblețe ai ajuns! O, omule, Te-am creat ca să fii templul Meu viu și tu în schimb ai devenit locuința demonului! Vezi, chiar și plantele: cum sunt acoperite cu frunze, cu flori și fructe, te învață onestitatea și inocența pe care trebuie să le ai față de trupul tău, iar tu, pierzând orice inocență și chiar venerația naturală, pe care ar trebui s-o ai, ai devenit mai prejos decât animalele - atât de mult încât nu mai știu cu cine să te asemăn. Ai fost imaginea Mea, dar acum nu te mai recunosc. Într-adevăr Îmi provoci atât de multă oroare din cauza impurităților tale, încât sunt dezgustat să te văd, iar tu însuți Mă obligi să fug de la tine”.

            În timp ce Isus spunea astfel, eu mă simțeam sfâșiată de durere văzându-L atât de mâhnit pe Iubitul meu Isus și i-am spus: „Doamne, ai dreptate că nu mai găsești nimic bun în om și că a ajuns la o asemenea orbire încât nu mai știe nici măcar să păstreze legile naturale. Deci, dacă vrei să te uiți la om, nu ai face altceva decât să trimiți pedepse. Prin urmare Te rog să ai în vedere milostivirea Ta și astfel totul va fi rezolvat”.

            În timp ce ziceam așa, Isus mi-a spus: „Fiică, oferă tu alinare durerilor Mele”. În timp ce spunea asta, și-a luat coroana de spini care părea implantată în capul Său adorabil și a înfipt-o în al meu. Simțeam dureri groaznice, dar eram mulțumită că Isus găsea alinare. Apoi mi-a spus: „Fiică, Eu iubesc foarte mult sufletele pure; așa cum la fel de mult sunt obligat să fug de sufletele impure, dar în schimb de acestea [pure] sunt atras ca de un magnet ca să locuiesc cu ele. Acestor suflete pure le împrumut gura Mea de bunăvoie, pentru a le face să vorbească cu propria Mea limbă, astfel încât să nu le fie greu pentru a converti sufletele. În anumite suflete Mă mulțumesc nu numai să continui în ele Pătimirea Mea ci și să continui Răscumpărarea, dar mai mult de atât, Mă mulțumesc foarte mult să glorific în ele propriile Mele virtuți”.

 

2 august 1899

Corespunderea cu Harul atrage noi daruri de la Domnul, în timp ce necorespunderea transformă harurile în pedepse.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus s-a arătat în totalitate întristat și aproape înfuriat pe oameni, amenințând cu obișnuitele pedepse și că îi va face pe oameni să moară pe neașteptate prin fulgere, grindină și foc. L-am implorat insistent să se calmeze și Isus mi-a spus: „Sunt atât de multe nelegiuirile care se înalță de la pământ la Cer, încât, dacă ar lipsi pentru un sfert de oră rugăciunea și sufletele-victime care sunt înaintea Mea, aș face să iasă foc din pământ și i-aș copleși pe oameni”.

            Apoi a adăugat: „Vezi câte haruri trebuia să revărs asupra creaturilor, dar pentru că nu găsesc corespondența, sunt obligat să le păstrez în Mine, dimpotrivă Mă determină să le transform în pedepse. Ai grijă, o, fiica Mea, să corespunzi la multele haruri pe care le revărs în tine, încât corespunderea este poarta deschisă pentru a Mă face să intru în inimă și acolo să formez locuința Mea.

            Această corespondență este ca acea primire călduroasă, acea stimă care se folosește pentru persoanele care vin în vizită, în așa fel încât, atrase de acel respect, de acele maniere amabile care se folosesc pentru ele, sunt obligate să vină alte dăți și ajung până într-acolo încât să nu se poată detașa. Totul constă în a-Mi corespunde. În măsura în care Îmi corespund și cum se comportă ele pe pământ, așa Mă voi duce Eu cu ele în Cer, făcându-le să găsească porțile deschise. Voi invita întreaga curte cerească să-i primească și îi voi rândui pe cel mai sublim tron. Pentru sufletele care nu-Mi corespund, va fi contrariul”.

 

7 august 1899

Cunoașterea propriului nimic atrage virtuțile lui Isus. Numai El face sufletul frumos cu propria Sa frumusețe.

            În această dimineață, minunatul meu Isus nu venea. După o atât de multă așteptare, în sfârșit a venit. Era atât de mare confuzia și anihilarea mea, încât nu am știut să-i spun nimic. Isus mi-a spus: „Cu cât te vei anihila mai mult și vei cunoaște nimicul tău, cu atât mai mult Umanitatea Mea, desprinzând raze de lumină, îți va comunica virtuțile Mele”.

            Eu i-am răspuns: „Doamne, sunt atât de rea și urâtă încât am oroare de mine însămi. Ce va fi înaintea Ta?”

            Și Isus: „Dacă ești urâtă, sunt Eu care te pot face frumoasă”.

            În timp ce spunea așa, a trimis o lumină de la Sine în sufletul meu și părea că îi transmitea frumusețea Sa i apoi, îmbrățișându-mă a început să vorbească: „Cât de frumoasă ești, dar frumoasă cu însăși frumusețea Mea, de aceea sunt atras să te iubesc!”

            Cât de confuză am rămas, mai mult ca niciodată, [dar] cine poate spune? Dar totul să fie pentru Gloria Lui.

 

8 august 1899

Resemnarea atrage pacea și propriile virtuți ale Domnului nostru.

            Continua să se facă abia văzut și aproape înfuriat pe oameni. Cât de mult L-am rugat să verse în mine amărăciunile Sale, a fost imposibil și fără să-mi dea dreptate la ceea ce Îi spuneam, mi-a zis: „Resemnarea absoarbe tot ce poate fi dureros și dezgustător în natura umană și o transformă în dulce și fiind Ființa Mea pașnică, calmă, în modul că orice lucru s-ar putea întâmpla în cer și pe pământ nu poate primi nici cea mai mică respirație de tulburare, astfel resemnarea are virtutea de a altoi în suflet propriile Mele virtuți. Sufletul resemnat întotdeauna se odihnește și nu numai el, dar Mă face și pe Mine să Mă odihnesc la fel de liniștit în el”.

 

10 august 1899

Adevărul este fiul Justiției. Fructul lor este Simplitatea.

            În această dimineață, când a venit dulcele meu Isus, m-a purtat cu Duhul și apoi a dispărut. Lăsându-mă singură, am văzut că din cer coborau ca două candelabre de foc care apoi despărțindu-se în multe bucăți formau multe fulgere și grindină care coborau pe pământ și provocau suferințe mari plantelor și oamenilor. Era atât de mare groaza și violența furtunii, încât nici măcar nu se putea ruga iar persoanele nici nu puteau ajunge să se retragă în propriile case. Cine poate spune cât de înspăimântată am rămas? Am început să mă rog pentru a-L calma pe Domnul, iar El, reîntorcându-se, am văzut că în mână avea ca o baghetă de fier, iar în vârf, o minge de foc, și mi-a spus: „Dreptatea Mea a fost îndelung reținută și cu dreptate vrea să se răzbune împotriva creaturilor, în timp ce au reușit să distrugă în ei orice dreptate. Ah, da, nu găsesc nimic drept în om; s-a falsificat în totalitate în cuvinte, în lucrări și în pași, totul este înșelăciune, totul este fraudă, totul este nedrept, astfel că pătrunzând în inimă, în interior și în exterior, nu este altceva decât o hazna de vicii. Om sărman, în ce hal ai ajuns!”

            În timp ce spunea asta, mișca încoace și încolo bagheta pe care o avea în mână, cu scopul de a-l răni pe om. Eu i-am spus: „Doamne, ce faci?”

            Și El: „Nu te teme, vezi această minge de foc ce va produce foc? Nu-i va lovi decât pe cei răi; cei buni nu vor primi daune”.

            Iar eu am adăugat: „Ah, Doamne, cine este bun? Toți suntem răi! Te rog, nu te uita la noi, ci la milostivirea Ta infinită, și așa, vei rămâne calmat pentru toți”.

            După aceasta, a adăugat: „Fiul Dreptății este Adevărul. Așa cum Eu sunt Adevărul veșnic, încât nu înșel și nici nu Mă pot înșela, tot astfel sufletul care deține dreptatea, face să strălucească Adevărul în toate acțiunile Sale; așadar, cunoscând din experiență adevărata Lumină a Adevărului, dacă cineva ar vrea să-l înșele, din lipsa acelei lumini pe care o simte în sine despre celălalt, imediat cunoaște înșelăciunea. Deci se întâmplă că această lumină a adevărului nu se înșală pe sine, nici pe aproapele, nici nu poate primi înșelăciunea. Fructul pe care îl produce această Dreptate și acest Adevăr este simplitatea. O altă calitate a ființei Mele este de a fi simplu, astfel că pătrund oriunde. Nu există niciun lucru care să se poată opune pentru a Mă face să pătrund. Pătrund în cer, în abisuri, în bine și în rău; dar ființa Mea foarte simplă, pătrunzând chiar și în rău, dimpotrivă, nu primește nici cea mai mică umbrire. Tot a a sufletul, prin dreptate și adevăr, primind în sine acest rod al simplității, pătrunde în cer, se introduce în inimi pentru a le conduce la Mine, pătrunde în tot ce este bine și aflându-se împreună cu păcătoșii să vadă răul pe care îl fac, nu rămâne murdar, pentru că fiind simplu, imediat se grăbește fără să primească nicio daună. Este atât de frumoasă simplitatea încât Inima Mea rămâne impresionată doar privind un suflet simplu, și este de admirat de către îngeri și de om”.

 

 

12 august 1899

Pentru prima dată în scrieri, Isus vrea să o „pună la același nivel” pe Luisa cu Sine (Aceasta este ceea ce Luisa numește mai târziu „contopirea în Isus”, în Preasfânta Sa Umanitate). Pericolul pe care îl [produce] limba, al lipsei de caritate; atunci când vorbește.

            În această dimineață, după ce m-a făcut să aștept un timp, adorabilul meu Isus a venit spunându-mi: „Fiica Mea, în această dimineață, vreau să te conformezi în totalitate cu Mine. Vreau să gândești cu gândurile Mele, să privești cu ochii Mei, să asculți cu urechile Mele, să vorbești cu limba Mea, să acționezi cu mâinile Mele, să mergi cu picioarele Mele și să Mă iubești cu propria Mea Inimă”.

            Apoi Isus și-a unit simțurile Sale numite mai sus, cu ale mele. Și am văzut că El îmi dădea și propria Sa formă, și nu numai, dar îmi dădea harul de a utiliza ce făcea El însuși și apoi a continuat să spună: „Revărs haruri mari în tine. Îți recomand să știi să le păstrezi!”

            Iar eu: „Mă tem foarte tare, o iubitul meu Isus, cunoscându-mă atât de plină de mizerie, că în loc să fac bine, voi folosi rău harurile Tale. Dar ceea ce mă face să mă tem cel mai mult este limba, care deseori mă face să mă lipsesc de caritate față de aproapele”.

            Și Isus: „Nu te teme, te voi învăța Eu însumi felul pe care trebuie să-l folosești în vorbire cu aproapele. În primul rând, când ți se spune ceva în ceea ce îl privește pe aproapele, aruncă o privire asupra ta, și observă dacă tu ești vinovată de același defect, și atunci, vrerea de a corecta este o vrere de a Mă indigna și a-l scandaliza pe aproapele. În al doilea rând, dacă tu nu ai acel defect, atunci ridică-te și încearcă să vorbești așa cum aș fi vorbit Eu; în acest fel vei vorbi cu limba Mea. Făcând acest lucru, niciodată nu vei greși în caritate față de aproapele. Într-adevăr, prin discursurile tale, îți vei face bine ție și aproapelui, iar Mie îmi vei da onoare și glorie”.

 

13 august 1899

În timp ce Luisa adoră rănile lui Isus, ea se vede brusc în locul Lui. Motivul este pentru că Isus a luat imaginea ei și suferă în ea în mod continuu.

            În această dimineață, abia continua să se arate, amenințând mereu [cu] pedepse și în timp ce eu Îl rugam să se calmeze, a fugit ca un fulger.

            Ultima dată când a venit, S-a arătat răstignit. M-am așezat lângă El să-I sărut Preasfintele Sale Răni făcând diferite adorații. Dar în timp ce făceam aceasta, în locul lui Isus Cristos, am văzut propria mea imagine. Am rămas uimită și am spus: „Doamne, ce fac? Îmi fac chiar mie adorații? Aceasta nu se poate face». Și în același timp s-a transformat în persoana lui Isus Cristos și mi-a spus: „Nu te mira că am luat propria ta imagine. Dacă Eu sufăr continuu în tine, ce este uimitor că am luat însăși forma ta? Și apoi, dacă te fac să suferi, nu este pentru a-ți face o imagine a Mea?” Eu am rămas complet confuză și Isus a dispărut. Să fie totul pentru Gloria Sa, să fie binecuvântat întotdeauna, numele Său Sfânt.

 

15 august 1899

Caritatea purifică și pune în ordine toate virtuțile. Luisa participă în Cer la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Isus îi cere Luisei să fie mama Sa pe pământ, așa cum a făcut Preasfânta Fecioară, atunci și cum o face acum în Cer. Bucură-te Marie, spus cu Isus.

            În această dimineață, preadulcele meu Isus a venit foarte bucuros, purtând în mâini un buchet din cele mai frumoase flori, și așezându-se în inima mea cu acele flori, fie își înconjura capul [cu ele], fie le ținea în mâini, recreând-se și încântându-se în totalitate. În timp ce sărbătorea cu aceste flori, părând să fi avut un mare beneficiu, s-a adresat către mine și mi-a spus: „Preaiubita Mea, în această dimineață am venit să pun toate virtuțile în ordine în inima ta. Celelalte virtuți pot rămâne separate unele de altele. Dar caritatea leagă și pune în ordine totul. Iată ceea ce vreau să fac în tine: să pun în ordine caritatea”.

            Eu i-am spus: „Singurul și Unicul meu Bine, cum ai putea face asta, având în vedere că sunt atât de rea și plină de defecte și imperfecțiuni? Dacă această caritate reprezintă ordinea, aceste defecte și păcate nu sunt dezordine care țin totul în învălmășeală și îmi răscolește Inima?

            Și Isus: „Voi purifica totul și caritatea va pune totul în ordine. Și apoi, când las un suflet să participe la suferințele Patimilor Mele, nu pot exista păcate grave, cel mult câteva defecte veniale involuntare. Dar iubirea Mea fiind foc, va consuma tot ce este imperfect în sufletul tău”.

            Astfel, mi s-a părut ca Isus m-a purificat și a ordonat totul. Apoi, din Inima lui Isus a făcut să curgă în inima mea un șuvoi de miere si cu acea miere, a udat complet interiorul meu, în modul că tot ce era în mine a rămas ordonat, unit și cu sigiliul carității.

            Pe urmă, m-am simțit purtată cu duhul în Bolta Cerurilor împreuna cu iubitul meu Isus. Părea că totul ar fi în sărbătoare: Cerul, pământul și purgatorul; toți erau inundați de o nouă bucurie și jubilare. Multe suflete ieșeau din purgatoriu și ajungeau în Cer ca fulgerele, pentru a participa la sărbătoarea Reginei noastre Mame. Și eu mă îmbulzeam în mijlocul acelei mulțimi imense de lume adică: îngeri, sfinți și suflete din purgatoriu care ocupau acel nou Cer care era atât de imens, comparând-l cu cerul nostru pe care îl vedem, care îmi părea o mică gaură; mai mult de atât că aveam ascultarea față de confesor. Dar in timp ce voiam să privesc, nu vedeam altceva decât un Soare foarte luminos, ce răspândea raze, care mă pătrundeau în întregime dintr-o parte într-alta devenind ca un cristal, astfel că, se vedeau foarte bine micile impurități precum și distanța infinită ce trece între Creator și creatura; cu atât mai mult că fiecare dintre aceste raze avea pecetea ei: unele notau sfințenia lui Dumnezeu, altele, puritatea, altele, puterea, altele înțelepciunea și toate celelalte virtuți și atribute ale lui Dumnezeu. Așadar, sufletul, văzând nimicul său, mizeriile și sărăcia sa, se simțea anihilat și în loc să privească, se prăbușea brusc pe pământ, înaintea acelui soare veșnic în fața căruia nu exista nimeni care să îi poată sta înainte.

            Mai mult era că pentru a vedea sărbătoarea Mamei noastre Regina, trebuia să se privească dinăuntrul acelui soare. Atât de mult părea cufundată în Dumnezeu, Preasfânta Fecioară, încât privind din alte locuri, nu se vedea nimic. Deci, în timp ce mă aflam în aceste condiții de anihilare, înaintea acelui soare divin, ea îl ținea în brațe pe pruncușor și Isus mi-a spus:

            „Mama noastră este în Cer; Îți dau ție atribuția de a-mi fi mamă pe pământ și din moment ce viața Mea este continuu supusă disprețuirilor, sărăciei, durerilor și abandonărilor de către oameni, iar Mama Mea stând pe pământ, a fost însoțitoarea Mea fidelă în toate aceste dureri – nu numai atât, dar încerca să-Mi dea alinare în toate, în măsura puterilor Ei. Așa și tu, făcând la fel ca Mama Mea, Îmi vei ține companie fidelă în toate suferințele Mele, suferind cât mai mult în locul Meu, atât cât poți, și unde nu poți, vei încerca să-mi dai cel puțin o alinare. Să știi însă, că doresc ca să ai toată intenția ta asupra Mea. Voi fi gelos chiar și de respirația ta, dacă nu o vei da pentru Mine. Când voi vedea că tu nu vei fi foarte atentă să Mă mulțumești, nu îți voi da nici pace, nici odihnă”.

            După aceea, am început să-i fiu ca mama. Dar, oh, de câtă atenție era nevoie pentru a-L mulțumi! Nici măcar nu se putea arunca o privire în altă parte pentru a-L vedea mulțumit. Uneori voia să doarmă, alteori voia să bea, sau voia să fie reconfortat cu mângâieri, iar eu trebuia să fiu gata pentru toate dorințele Sale. Uneori spunea: „Mama Mea, Mă doare capul, oh, alină-Mă!” Iar eu, imediat, m-am uitat la capul Lui și, găsindu-i niște spini, i-am îndepărtat, și punându-i brațul meu sub cap, l-am lăsat să se odihnească. În timp ce părea că se odihnea, deodată se ridica și spunea: „Simt o greutate și o suferință în inimă, încât simt că mor. Vezi puțin ce e acolo.” Și observând în interiorul inimii, am găsit toate instrumentele Pătimirii. Le-am scos unul câte unul și le-am așezat în inima mea.

            Apoi, văzându-L ușurat, am început să-L mângâi, să-L sărut și i-am spus: „Unica și singura mea comoară, nici măcar nu mi-ai arătat sărbătoarea Mamei noastre, Regina și nici să aud primele imnuri pe care le-au intonat îngerii și sfinții când [Ea] și-a făcut intrarea în Paradis!”

            Și Isus: „Primul imn pe care l-au cântat Mamei Mele a fost Bucură-te Marie pentru că în Bucură-te Marie sunt cuprinse cele mai frumoase laude, cele mai mari onoruri, și se reînnoiește bucuria pe care a avut-o când a devenit Mamă a lui Dumnezeu; de aceea, s-o recităm împreună pentru a o onora. Când tu vei veni în Paradis, te voi face s-o găsești [rugăciunea] ca și cum ai fi recitat-o împreună cu îngerii prima oară în Ceruri”.

            Așa că am recitat prima parte din Bucură-te Marie, împreună cu Isus.

            Oh, cât de tandru și emoționant era să o salutăm pe Mama noastră Preasfântă împreună cu Fiul Său iubit! În fiecare cuvânt pe care El îl spunea, aducea o Lumină imensă prin care se înțelegeau multe lucruri în ceea ce privește Preasfânta Fecioară; dar cine le poate spune pe toate, mult mai mult din cauza incapacității mele? Prin urmare, le trec sub tăcere.

 

16 august 1899

„Doamna Ascultare”. Luisa continuă să-i fie mamă Pruncului Isus și îi cântă pentru a-I liniști plânsul. (Adesea, în primele volume, Isus se manifestă Luisei ca prunc).

            Isus continua să dorească să-i fiu mamă, astfel că arătându-se ca un pruncușor extrem de grațios, plângea și, pentru a-i liniști plânsul, ținându-L în brațele mele, am început să cânt; prin urmare s-a întâmplat că atunci când eu cântam, înceta din plâns și când nu, începea din nou plânsul Său. Aș fi vrut să păstrez tăcerea despre ceea ce cântam, pentru că, în primul rând, nu-mi amintesc totul, deoarece eram în afara corpului meu; în mod dificil se rețin toate lucrurile care se petrec și chiar pentru că eu cred că sunt absurdități. Cu toate acestea, doamna ascultare, fiind prea tupeistă, nu vrea să-mi cedeze, și vrea să fac ce vrea ea. Prin urmare, se mulțumește chiar și cu absurdități. Eu nu știu, se zice că este oarbă această doamnă ascultare, dar mai degrabă mi se pare că e supraveghetoare, pentru că privește cele mai mici lucruri și când nu se face cum spune ea, devine foarte obraznică, încât nu-ți dă pace. Iată, pentru a avea liniște din partea acestei frumoase doamne ascultare, care este atât de bună când se face cum spune ea, se obține totul prin intermediul ei. Deci, sunt gata să scriu ce îmi amintesc că Îi cântam:

            „Pruncușor, ești mic și puternic, aștept orice confort de la Tine.

            Pruncușor grațios și frumos, chiar și stelele sunt îndrăgostite de Tine.

            Pruncușorule, fură-mi inima ca să o umpli cu iubirea Ta.

            Pruncușorule prea tandru, fă-mă și pe mine copiliță.

            Pruncușorule ești un paradis, lasă-mă să vin să mă joc în surâsul etern!”

 

17 august 1899

Puterea și atribuția „Doamnei Ascultare”.

            În această dimineață, după ce am luat Împărtășania, i-am spus amabilului meu Isus: „Cum se face că această virtute a ascultării este foarte obraznică și uneori este foarte puternică, încât ajunge să devină mofturoasă?”

            Și El: „Știi de ce această nobilă doamnă ascultare este cum spui tu? pentru că omoară toate viciile, și în mod natural unul care trebuie să-l facă pe altul să suporte moartea, trebuie să fie puternic, curajos și dacă nu-și atinge acest scop, se folosește de obrăznicii și de capricii. Dacă aceasta e necesară pentru a ucide trupul, atât de fragil, cu atât mai mult, pentru a face să moară viciile și propriile pasiuni, dar e atât de dificil, pentru că uneori, în timp ce par că sunt moarte, încep să trăiască din nou. Iată că această sârguincioasă doamnă este mereu în mișcare și spionează continuu; dacă vede că sufletul se află în cea mai mică dificultate față de ceea ce i se poruncește, și temându-se că vreun viciu ar putea să trăiască din nou în inima sa, îl provoacă la luptă și nu-i dă pace, până când sufletul nu îngenunchează la picioarele sale și nu adoră în liniște totală ceea ce vrea ea. Iată de ce este atât de obraznică și aproape mofturoasă, așa cum spui tu. Ah, da, nu există pace adevărată fără ascultare. Și dacă pare că se bucură de pace, aceasta este o pace falsă, și de aceea este de acord cu propriile pasiuni, dar niciodată cu virtuțile, și se termină distrugându-se, pentru că, îndepărtându-se de ascultare, se îndepărtează de Mine, care am fost Regele acestei virtuți nobile. Apoi, ascultarea ucide propria voință și revarsă în torente pe cea Divină, astfel că se poate spune că sufletul ascultător nu trăiește din voința sa, ci din cea Divină; și se poate oferi viață mai frumoasă, mai sfântă de a trăi în propria Voință a lui Dumnezeu? Deci în alte virtuți, chiar și cele mai sublime, se poate găsi iubirea proprie, dar în ascultare nu, niciodată”.

 

18 august 1899

Cuvântul lui Isus este adevăr și lumină. În sufletul în care pătrunde, pune în ordine virtuțile și produce roade ale sfințeniei. Isus se roagă Tatălui, încât Luisa să împlinească perfect Voința Divină, la fel ca și El.

            În această dimineață, atunci când preaiubitul meu Isus a venit, i-am spus: „Iubitul meu Isus, eu cred că tot ce scriu sunt multe absurdități”.

            Și Isus: „Cuvântul Meu nu este doar adevăr, ci și lumină, iar când o lumină intră într-o cameră întunecată, ce face? Îndepărtează întunericul și descoperă obiectele care sunt [acolo], urâte sau frumoase, dacă sunt în ordine sau în dezordine și din felul în care se găsește [camera] se judecă persoana care ocupă acea încăpere. Deci, viața umană este camera întunecată și atunci când lumina adevărului intră într-un suflet, ea îndepărtează întunericul, adică descoperă adevărul de [ce este ] fals și ce este trecător de [ce este] veșnic; deci alungă viciile din sine și pune în ordine virtuțile, pentru că Lumina Mea fiind sfântă, întrucât este propria Mea Divinitate, nu va putea împărtăși altceva decât sfințenie și ordine; așadar sufletul simte că iese din el lumina răbdării, a umilinței, a carității și altele. Dacă cuvântul Meu produce aceste semne în tine, de ce să te temi?”

            După aceea, Isus m-a făcut să aud că îl ruga pe Tatăl pentru mine, spunând: „Tată Sfânt, Te rog pentru acest suflet, fă să împlinească în toate în mod perfect Preasfânta Noastră Voință. Fă, o, Tată adorabil, ca acțiunile sale să fie în totalitate conforme cu ale Mele, în așa fel încât să nu se poată distinge una de cealaltă și astfel să pot împlini asupra ei, ceea ce am plănuit”.

            Dar cine poate spune puterea pe care am simțit-o insuflată în sufletul meu prin această rugăciune a lui Isus? Mi-am simțit sufletul îmbrăcat cu o asemenea tărie, încât pentru a împlini Preasfânta Voință a lui Dumnezeu nu m-ar fi deranjat să sufăr mii de torturi, dacă asta ar fi fost pe bunul Lui plac. Fie Domnul întotdeauna mulțumit, care are atât de multă milostivire față de această sărmană păcătoasă.

 

21 august 1899

Scopul de a-i face plăcere doar lui Isus.

            După ce am petrecut două zile în suferință, binevoitorul meu Isus s-a arătat foarte prietenos și plin de dulceață. Mi-am spus în sinea mea: „Cât de bun este Domnul cu mine, și totuși nu găsesc nimic bun în mine ca să-i placă Lui”.

            Și Isus, răspunzându-mi, mi-a spus: „Iubita Mea, așa cum tu nu găsești altă plăcere și mulțumire ca să te oprești, să-Mi vorbești și să-Mi faci pe plac doar Mie, încât toate celelalte lucruri care nu sunt ale Mele să fie dezgustătoare pentru tine, așa și pentru Mine plăcerea și consolarea Mea sunt ca să vin să-ți țin companie și să vorbesc cu tine. Nu poți înțelege forța pe care o are un suflet asupra inimi Mele, să Mă atragă la sine, care are singurul scop să-Mi facă pe plac doar Mie. Mă simt atât de legat de el încât sunt constrâns să fac ceea ce vrea el”.

            În timp ce Isus spunea așa, am înțeles ca a vorbit în acel fel, pentru că zilele trecute, în timp ce sufeream dureri îngrozitoare, spuneam în sinea mea: „Isuse al meu, totul din iubire pentru Tine; Aceste dureri sunt atât de multe acte de laudă, de onoare, de omagiu pe care Ți le ofer, aceste dureri să fie atât de multe voci care să Te glorifice și atât de multe dovezi care să spună că Te iubesc!”

 

22 august 1899

Puritatea lui Isus. El îi comunică virtuțile Sale Luisei.

            Dragul meu Isus continua să vină cu totul amabil și maiestuos. În timp ce avea această înfățișare, mi-a spus: „Puritatea privirilor Mele strălucește în toate lucrările tale, astfel încât, înălțându-se din nou în ochii Mei, Îmi produce splendoare și Îmi dă odihna pentru [a înlocui] mizeriile pe care le fac creaturile”.

            La aceste cuvinte, eu am devenit destul de confuză astfel că nu îndrăzneam să spun nimic, dar Isus, încurajându-mă, m-a întrebat: „Spune-mi, ce vrei?” Și eu: „Când te am pe Tine, cum aș putea dori altceva mai mult?”

            Isus m-a rugat de mai multe ori să-i spun ce vreau. Iar eu, aruncându-i o privire, am văzut frumusețea virtuților Sale și i-am spus: „Preadulcele meu Isus, dă-mi virtuțile Tale”. El, deschizându-și Inima, a făcut să iasă din Ea multe raze distincte ale virtuților Sale, care au intrat în [inima] mea iar eu m-am simțit toată întărită în virtuți. Apoi, a adăugat: „Ce altceva vrei?”

            Iar eu, amintindu-mi că în zilele trecute am simțit o durere pe care o sufeream, care împiedica simțurile mele să se piardă în Dumnezeu, i-am spus: „Binevoitorul meu Isus, fă ca durerea să nu mă împiedice de a mă pierde în Tine”.

            Și Isus, atingându-mi cu mâna Sa partea suferindă, a calmat cruzimea spasmului, astfel încât să mă pot reculege și să mă pierd în El.

 

27 august 1899

Când Isus se manifestă unui suflet, îi dă cunoștința despre sine, despre nimicul său. Apoi EL îl umple cu Sinea Lui. Totul se întâmplă invers, când este inamicul.

            În această dimineață, în timp ce îl vedeam pe dulcele meu Isus, m-am temut că nu ar fi El, ci diavolul care voia să mă înșele. Și Isus, răspunzând fricii mele, mi-a spus: „Când sunt Eu cel care Mă prezint sufletului, toate puterile sale interioare se anihilează și își cunosc nimicul. Iar Eu, văzând sufletul umilit fac ca Iubirea Mea să supra abunde ca foarte multe pâraie, încât să îl inunde complet și să îl întărească în bine. Când este diavolul, se întâmplă exact opusul”.

 

30 august 1899

După ce au pierdut religia, oamenii acestei generații trăiesc ca niște fiare. Prin urmare, pedepsele și războiul sunt necesare.

 

            În această dimineață, iubitul meu Isus m-a purtat cu duhul, mi-a arătat decăderea religiei în rândul oamenilor, precum și o pregătire pentru un război. I-am spus: „Ah, Doamne, în ce stare de plâns se află lumea în aceste timpuri, în ceea ce privește religia. Se pare că în lume nu se mai recunoaște cea care [religia] îl înnobilează pe om, și îl face să aspire spre un sfârșit veșnic. Dar ceea ce este mai de plâns este religia ignorată din partea celor care spun că sunt religioși și care ar trebui să-și dea propria viață pentru a o apăra și pentru a o face să trăiască din nou”.

            Și Isus luând o înfățișare foarte tristă, mi-a spus: „Fiica Mea, acesta este motivul pentru care omul trăiește ca o fiară, pentru că și-a pierdut religia; dar vor veni timpuri și mai triste pentru om din cauza orbirii în care el însuși s-a cufundat. Astfel că Inima Mi se strânge văzându-l astfel. Dar sângele pe care îl voi face să se reverse din fiecare nație de oameni, laici și religioși, va face să retrăiască această sfântă religie, și va uda restul oamenilor nesălbăticiți, care vor rămâne și dându-le din nou inteligența, le va înapoia noblețea. Prin urmare, este necesar ca sângele să fie vărsat și ca bisericile să fie aproape toate distruse, astfel încât să poată fi restaurate și să-și recapete strălucirea și splendoarea de la începuturi”.

            Dar cine poate spune sfâșierea crudă pe care o vor face în vremurile care vor veni? Păstrez tăcerea pentru că nu-mi amintesc atât de bine și nu văd foarte clar. Dacă Domnul vrea să vorbesc despre asta, El îmi va da mai multă claritate și atunci voi lua din nou condeiul și voi scrie despre acest argument, de aceea deocamdată mă opresc.

 

31 august 1899

Confesorul îi cere Luisei ascultarea, să nu mai vorbească cu Isus și să-L respingă.

            Confesorul mi-a cerut să ascult și atunci când ar fi venit Isus, ar fi trebuit să Îi spun: „Nu pot să vorbesc, îndepărtează-Te”, eu am luat-o ca pe o glumă, nu ca pe o ascultare obișnuită. Așa că, atunci când a venit Isus, aproape ignorând ordinul pe care îl primisem, am îndrăznit să Îi spun: „Bunul meu Isus, vezi puțin ce vrea să facă părintele” și Isus mi-a spus: „negarea de sine, fiica Mea”.

            Și eu: „Vai, Doamne, dar e ceva serios: Este vorba că nu trebuie să Te mai vreau; Cum pot?” Și El, pentru a doua oară: „negarea de sine”.

            Și eu: „Vai, Doamne, ce spui? Știi Tu că pot sta fără tine?” Iar El, pentru a treia oară: „Fiica Mea, negarea de sine”.

            Și a dispărut. Cine ar putea spune cum am rămas văzând că Isus voia să mă supun ascultării?

 

1 septembrie 1899

Lupta groaznică a Luisei pentru a fi ascultătoare, de a-și impune inimii, să nu întrebe și să nu-L dorească. Sufletul identificat cu Isus nu poate fi separat de El. Confesorul demonstrează că acela este cu adevărat Isus și nu diavolul. Ascultarea, o teribilă războinică, era totul pentru Isus. Rolul ei este de a da moarte pentru a oferi Viață, a se sacrifica pentru a da victoria.

            Când a venit, Confesorul m-a întrebat dacă am ascultat. După ce i-am spus cum s-a întâmplat totul, mi-a reînnoit ascultarea, și în mod absolut, nu trebuia să vorbesc cu Isus, singurul și unicul meu confort și că trebuia să-L alung dacă venea. Și iată că înțelegând că acea ascultare care mi se dădea era adevărată, am spus în sinea mea: „Fiat Voluntas Tua” chiar și în aceasta. Dar, oh, cât mă costa și ce groaznic martiriu! Simt că în inimă ar fi un cui înfipt care mi-o străpunge dintr-o parte într-alta. Și din moment ce inima este obișnuită să întrebe și să-L dorească pe Isus în mod continuu, așa cum respirația și bătaia inimii sunt continue, mi se pare că tot astfel trebuie să fie continuă dorința și vrerea unicului meu Bine, deci, dorința de a împiedica aceasta, ar însemna că s-ar dori împiedicarea respirației și bătăii inimii altuia; cum s-ar putea trăi [astfel]? Cu toate acestea, este nevoie ca ascultarea să triumfe.

            O, Dumnezeule, ce durere, ce chin sfâșietor! Cum să împiedicăm inima să ceară chiar însăși viața sa? Cum să o înfrânez ? Voința își dădea toată silința să o înfrâneze, dar din moment ce era nevoie de o mare vigilență și în mod continuu, din când în când, se obosea și se întrista, iar inima avea scăpările ei și întreba de Isus. Voința, dându-și seama de aceasta își punea toate forțele s-o înfrâneze; dar ce! Pierdea deseori, deseori; deci îmi părea că fac acte continue de neascultare. Oh, ce contraste, ce război sângeros, ce agonii mortale suferea sărmana mea inimă! Mă aflam în asemenea strâmtorări și în asemenea suferințe, încât credeam că voi părăsi viața și cu toate astea acest lucru ar fi fost pentru mine o mângâiere dacă aș fi putut să mor, dar ceea ce era mai rău era că da, simțeam dureri de moarte dar fără să pot muri. Prin urmare, după ce am vărsat lacrimi foarte amare, toată ziua și toată noaptea, aflându-mă în obișnuita mea stare, întotdeauna binevoitorul meu Isus a venit, iar eu, obligată de către ascultare, i-am spus: „Doamne, nu veni, căci ascultarea nu vrea!” Și El, compătimindu-mă și voind să mă întărească în suferințele în care mă aflam, a însemnat cu mâna Sa creatoare persoana mea, cu un mare semn al crucii, iar apoi m-a lăsat.

            Dar cine poate spune de purgatoriul în care mă aflam? Și mai rău era, că nu puteam să mă îndrept spre veșnicul și unicul meu Bine. Ah, da, îmi era refuzat să întreb [de Isus] și să-L doresc pe Isus! Ah, acelor suflete binecuvântate din purgator le este permis să întrebe, să se prezinte și să se adreseze către veșnicul Bine, dar mie nu, îmi era refuzată chiar și această mângâiere, doar că lor le este interzis să intre în posesia Lui.

            Deci, nu am făcut altceva decât să plâng toată noaptea; când natura mea slăbită nu a mai putut rezista, amabilul meu Isus s-a reîntors, și când a vrut să vorbească cu mine, imediat, amintindu-mi de ascultare, care voia să domnească mai presus de orice, i-am spus: „Draga mea viață, nu pot vorbi, nu veni, pentru că ascultarea nu vrea. Dacă vrei să faci înțeleasă voința Ta, du-te la ei [la ascultare și la Confesor]”. În timp ce spuneam astfel, i-am văzut pe Confesor și pe Isus. Apropiindu-se de El, i-a spus: „Acest lucru este imposibil pentru sufletele Mele; le țin atât de cufundate în Mine, ca să formăm o singură substanță astfel încât să nu se mai deosebească una de cealaltă! Este ca și atunci când două substanțe se unesc, una se transmite celeilalte și după, chiar dacă ai vrea să le desparți, este inutil chiar și să o gândești. Se contopesc împreună una în cealaltă. Tot astfel este imposibil ca sufletele Mele să poată fi separate de Mine”.

            Și spunând acestea a dispărut, iar eu am rămas cu și mai multă întristare decât înainte; inima îmi bătea atât de tare încât simțeam că mi se despică pieptul. După aceea, nu știu cum să spun, m-am aflat purtată cu duhul și uitând, nu știu cum, de ascultarea primită, am înconjurat bolta cerurilor, plângând, strigând și căutându-L pe dulcele meu Isus. Dintr-o dată, L-am văzut venind spre mine aruncându-se în brațele mele, în totalitate aprins și consumat [de iubire]. Imediat mi-am amintit de porunca primită și i-am spus: „Doamne, nu mă ispiti în această dimineață. Nu știi că ascultarea nu vrea?”

            Și El: „Confesorul m-a trimis; de aceea am venit”.

Și eu: „Nu este adevărat! Oare ești un demon care vine să mă înșele ca să nu ascult?”.

            Și Isus: „Nu sunt demon”.

            Și eu: „Dacă nu ești demon, să ne facem reciproc semnul crucii”.

            Și astfel ne-am însemnat amândoi cu semnul crucii. Apoi am continuat să-i spun: „Dacă este adevărat că te-a trimis Confesorul, să mergem la el, ca să poată vedea dacă ești Isus Cristos sau un demon și atunci voi putea fi sigură”.

            Așa că am mers să-l vedem pe Confesor și din moment ce Isus era copil, I L-am dat în brațele lui, spunându-i: „Părinte, priviți-l dumneavoastră: este dulcele meu Isus sau nu?”

            Prin urmare, în timp ce binecuvântatul Isus stătea cu părintele, i-am spus: „Dacă ești cu adevărat Isus, sărută mâna Confesorului”. În mintea mea gândeam că dacă ar fi fost Domnul, ar fi făcut acel gest de umilință să-i sărute mâna și dacă era diavolul, nu. Și Isus, da, i-a sărutat-o dar nu omului, ci puterii preoțești. Apoi, părea că s-ar fi rugat Confesorul pentru a vedea dacă ar fi fost demonul și negăsindu-l [a fi diavol], mi L-a dat înapoi [pe Isus]. Dar cu toate acestea, biata mea inimă nu se putea bucura de îmbrățișările iubitului meu Isus, pentru că ascultarea o ținea legată, blocată, cu atât mai mult că încă nu era niciun ordin care să se opună, deci nu îndrăznea să se manifeste, nici măcar să spună un cuvânt de iubire.

            O, sfântă ascultare, cât de tare și puternică ești! În aceste zile de martiriu, te văd înaintea mea ca pe un războinic foarte puternic, înarmată din cap până în picioare, cu săbii, săgeți și sulițe și plină cu toate acele instrumente capabile să rănească. Și când vezi că sărmana mea inimă, obosită și abătută ar vrea să se înalțe, căutând alinarea sa, viața sa, centrul [Isus] de care este atras ca un magnet, tu, [ascultarea] privindu-mă cu mii de ochi, mă rănești din toate părțile cu răni mortale. Oh, ai milă de mine și nu fi atât de crudă! Dar în timp ce spun acestea, vocea adorabilului meu Isus, se aude la urechea mea și spune: „Ascultarea a fost totul pentru Mine și vreau să fie totul pentru tine. Ascultarea a făcut să Mă nasc și ascultarea M-a făcut să mor^[17]. Rănile pe care le port pe trupul Meu sunt toate răni și semne pe care Mi le-a provocat ascultarea. Ai spus cu dreptate că este o războinică foarte puternică, înarmată cu tot felul de arme capabile să rănească, pentru că în Mine nu Mi-a lăsat nici măcar o picătură de sânge, Mi-a sfâșiat carnea în bucăți, Mi-a dislocat oasele, iar sărmana Mea inimă frântă, sângerândă, căuta o alinare de la cineva care să aibă milă de Mine. Acționând asupra Mea ca cel mai crud tiran, ascultarea nu a fost mulțumită decât după ce M-am sacrificat pe cruce și M-a văzut că Îmi dau ultima suflare, ca victimă a iubirii sale. Și de ce aceasta? Pentru că rolul acestei războinice foarte puternice este de a sacrifica sufletele. Așadar nu face altceva decât să comploteze un război înverșunat împotriva celui care nu se sacrifică în totalitate pentru ea, deci nu o interesează dacă sufletul suferă sau se bucură, dacă trăiește sau moare; intenția ochilor săi este să vadă dacă ea învinge, astfel că de celelalte lucruri nu o interesează și nici nu se îngrijește.

            Numele acestei războinice este „Victoria”, pentru că toate victoriile permit sufletului ascultător să înceapă să trăiască adevărata sa viață, când acesta pare că moare.

            Așadar, ascultarea mi-a acordat cele mai mari lucruri. Prin intermediul ei, am învins moartea, am înfrânt iadul, l-am eliberat pe om de lanțuri, am deschis cerul și, ca un rege victorios, am luat în stăpânire Împărăția Mea, nu numai pentru Mine, ci pentru toți fiii Mei care ar fi beneficiat de Răscumpărarea Mea. Ah, da, este adevărat că M-a costat viața, dar numele „Ascultare” răsună dulce în auzul Meu, Și de aceea am atât de multă iubire pentru acele suflete care sunt ascultătoare”.

            Reiau să spun de unde am lăsat. După puțin timp, a venit Confesorul și spunându-i tot ce am spus mai sus, mi-a reînnoit ascultarea, de a continua în același mod și i-am spus: „Părinte, cel puțin permiteți să-mi da i libertate inimii ca să întrebe de Isus, pentru că atunci când vine [Isus], pot să spun prin ascultare: „Nu veni, nu pot să vorbesc, ascult”.

            Și el [preotul]: „Fă cât poți să o oprești și când nu poți, atunci dă-i libertate”.

 

2 septembrie 1899

În pedepse este întotdeauna necesar să ne gândim la Patimile lui Isus; astfel durerile noastre ne vor părea ușoare și cele mai mici defecte le vom vedea grave. Ascultarea.

            Cu această ascultare puțin mai blândă, sărmana mea inimă care părea moartă a început să revină la viață. Dar cu toate acestea nu lăsa [ca inima] să fie sfâșiată n mii de feluri, pentru că ascultarea când vedea că inima se oprește puțin mai mult, în căutarea Autorului său, aproape că voia să se odihnească în El pentru că având forțele terminate, venea asupra mea și cu ghearele ei mă rănea complet. Și apoi, trebuind să repet acel refren, atunci când binecuvântatul Isus se arăta: „nu veni, nu pot să vorbesc, pentru că ascultarea nu vrea”, nu era pentru mine cel mai îngrozitor și cel mai crud martiriu?

            În timp ce eram în starea mea obișnuită, dulcele meu Isus a venit și i-am spus despre porunca primită și El a plecat.

            În timp ce i-am spus o singură dată: „Nu veni, pentru că ascultarea nu vrea”, mi-a spus: „Fiica Mea, să ți se prezinte întotdeauna înaintea minții tale lumina Pătimirii Mele, pentru că, la vederea suferințelor Mele foarte amare, ale tale îți vor părea mici și considerând cauza pentru care am suferit atât de multe dureri imense, care a fost păcatul, cele mai mici defecte îți vor părea grave, pe de altă parte, dacă nu te vei oglindi în Mine, cele mai mici dureri ți se vor părea grele, iar defectele grave le vei considera lucruri de nimic”.

            Și a dispărut. După puțin timp, a venit Confesorul și, întrebându-l dacă ar trebui încă să continui această ascultare, mi-a spus: „Nu, Îi poți spune orice vrei și ține-L cât vrei”.

            Pare că am rămas liberă și nu mai am atât de mult de-a face cu această războinică atât de puternică; altfel, de această dată, ar fi devenit atât de puternică încât m-ar fi făcut să mor; dar mi-ar fi făcut un mare favor, pentru că m-ar fi unit pentru totdeauna cu veșnicul meu Bine și nu i-aș fi mulțumit doar din când în când; nu numai, ci i-aș fi cântat cântecul ascultării, adică imnul victoriei, deci aș fi râs de toată tăria ei.

            Dar în timp ce spun acestea, înaintea mea mi-a apărut un ochi strălucitor și frumos și o voce care spune: „Și eu, m-aș fi unit cu tine și aș fi fost încântat să râd, căci asta ar fi fost victoria mea”.

            Și eu: „O, dragă ascultare, după ce am fi râs împreună, te-aș fi lăsat la poarta paradisului ca să-ți spun „adio” și niciodată „la revedere” pentru a nu mai avea de-a face cu tine și m-aș fi uitat foarte bine încât să nu te las să intri”.

 

5 septembrie 1899

Sufletul, având defecte, nu trebuie să se descurajeze. Domnul permite defectele, astfel încât creatura să tindă spre perfecțiune.

            În această dimineață mă aflam într-o astfel de devastare a sufletului și mă vedeam atât de rea, încât nu puteam să mă suport. Isus venind, i-am spus durerile mele și starea mizerabilă în care mă aflam și El mi-a spus:

            „Fiica Mea, nu te descuraja, Așa obișnuiesc Eu, împlinesc perfecțiunea pas cu pas și nu totul într-o clipă astfel încât sufletul, văzându-se că îi lipsește întotdeauna câte ceva, se stimulează să facă toate eforturile pentru a obține ceea ce îi lipsește. În acest fel, Îmi este mai plăcut și se sfințește și mai mult cu scopul de a-Mi face mai multă plăcere și ca să se sfințească pe deplin. Și eu, atras de acele acte, Mă simt obligat să-i dăruiesc noi haruri și favoruri cerești și cu aceasta se formează un schimb în totalitate divin între suflet și Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă sufletul ar poseda în sine plenitudinea perfecțiunii, adică toate virtuțile, nu ar mai găsi modul de a se sforța pentru a-i face mai mult pe plac, prin urmare ar lipsi scânteia de a aprinde focul dintre creatură și Creator”.

            Fie Domnul binecuvântat pentru totdeauna!

 

7 septembrie 1899

„Arborele vieții” are ca rădăcini cele trei virtuți teologale, trunchiul este cunoașterea lui Dumnezeu și a propriului nimic, iar florile și fructele (precum pietrele prețioase) sunt virtuțile și suferința pentru iubire, care sunt un ornament pentru Isus. Iubirea pe care o are pentru Luisa, „porumbița Sa”.

            Isus continua să vină dar cu un aspect cu totul nou. Părea că din binecuvântata Sa Inimă ar ieși un trunchi de copac, care avea trei rădăcini distincte și acest trunchi din inima Sa se apleca în a mea și ieșind din inima mea forma multe ramuri frumoase încărcate cu flori, fructe, perle și pietre prețioase, care străluceau ca cele mai strălucitoare stele. Iubitul meu Isus, așezându-se la umbra acestui copac se recrea în totalitate, mai mult de atât, din copac cădeau atât de multe perle care formau un frumos ornament Preasfintei Sale Umanități. În timp ce stătea în acest fel, mi-a spus: „Fiica Mea prea dragă, cele trei rădăcini pe care le vezi și pe care le conține acest copac sunt: credința, speranța și caritatea. Și după cum vezi, acest trunchi iese din Mine și se introduce în inima ta: aceasta înseamnă că nu există bine pe care le posedă sufletele, care să nu vină de la Mine. Astfel încât, după credință, speranță și caritate, prima evoluție pe care o face acest trunchi este să facă cunoscut că tot binele vine de la Dumnezeu, că din al lor nu au altceva decât propriul nimic și că acest nimic nu face altceva decât să-Mi dea libertatea de a intra în ei și să lucrez ceea ce vreau; în timp ce sunt alte nimicuri, adică alte suflete care se opun cu libera voință pe care o au. Prin urmare, lipsind această cunoaștere, nu produce nici ramuri, nici fructe, nimic altceva bun. Ramurile pe care le conține acest copac, cu întreaga coroană de flori, fructe, perle și pietre prețioase, toate acestea sunt diferitele virtuți pe care le poate poseda un suflet. Cine a dat viață acestui copac atât de frumos? Cu siguranță, rădăcinile. Așadar, Credința, Speranța și Caritatea îmbrățișează totul, conțin toate virtuțile astfel încât sunt așezate ca fundament al copacului și fără ele nu se poate produce nicio altă virtute”.

            Așadar am înțeles că florile reprezintă virtuțile, fructele, suferințele, pietrele și perlele prețioase reprezintă suferința pură numai din iubire pentru Dumnezeu. Iată de ce acele perle care cădeau, formau acel frumos ornament  al Domnului nostru.

            Deci, în timp ce Isus stătea la umbra acestui copac, mă privea cu o tandrețe în întregime părintească. Prin urmare, luat de un val de iubire care părea că nu-l poate conține în Sine, și îmbrățișându-mă foarte strâns, a început să spună:

            „Cât ești de frumoasă! Tu ești porumbița Mea simplă, locuința Mea iubită, templul Meu viu, în care unit cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, Îmi place să Mă încânt. Mistuirea ta continuă pentru Mine, Îmi dă alinare și confort pentru ofensele continue pe care Mi le aduc creaturile. Să știi că iubirea pe care o am pentru tine este atât de mare încât trebuie să o ascund parțial, astfel încât să nu-ți pierzi mințile, dar să poți trăi. Într-adevăr, dacă ți-aș manifesta iubirea Mea complet, nu numai că ți-ai pierde mințile, dar nu ai mai putea continua să trăiești. Natura ta slabă ar fi consumată de flăcările Mele de iubire”.

            În timp ce spunea acestea, mă simțeam foarte confuză și anihilată încât simțeam că mă afund în abisul nimicului meu pentru că mă vedeam plină de imperfecțiuni. Am remarcat mai ales nerecunoștința și răceala mea pentru multele haruri pe care mi le face Domnul. Dar sper că totul va putea contribui la gloria și onoarea Sa, sperând cu încredere fermă că, într-un efort al iubirii Sale, va dori să-mi învingă duritatea.

 

16 septembrie 1899

Febra iubirii lui Isus se calmează prin suferința din iubire pentru El.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit și temându-mă că ar fi diavolul, i-am spus: „Lasă-mă să îți fac semnul crucii pe frunte”. În același moment l-am însemnat și așa, am fost mai sigură și liniștită.

            Deci, binecuvântatul Isus părea obosit și voia să se odihnească în mine și cum chiar și eu mă simțeam obosită, din cauza suferințelor din zilele trecute mai ales pentru vizitele Sale foarte rare, simțeam nevoia să mă odihnesc în El.

            Prin urmare, după ce ne-am contrazis puțin, mi-a spus: „Viața inimii este iubirea. Sunt ca un infirm, care arde de febră, care caută o răcorire, o alinare pentru focul care îl mistuie. Febra Mea este Iubirea. Dar de unde să-Mi vină răcoririle, alinările cele mai adecvate pentru focul care Mă mistuie? [Le găsesc] la sufletele Mele preferate care au suferit dureri și dificultăți, doar din iubire pentru Mine. De multe ori, aștept și tot aștept [momentul potrivit] când sufletul trebuie să se îndrepte către Mine, pentru a-mi spune: «Doamne, vreau să sufăr această durere doar din iubire pentru Tine». Ah, da! Acestea sunt alinările și răcoririle Mele cele mai adecvate care Mă mângâie și sting focul care Mă mistuie”.

            Apoi s-a aruncat în brațele mele, fără forțe, pentru a se odihni. În timp ce se odihnea, am înțeles multe lucruri despre cuvintele spuse de Isus, în special despre suferința din iubire pentru El. Oh, ce monedă de o valoare inestimabilă! Dacă toți am cunoaște-o [suferința] ne-am lua la întrecere, care ar putea să sufere mai mult. Dar cred că avem cu toții vederea scurtă pentru a recunoaște această monedă atât de prețioasă, de aceea nu se poate cunoaște.

 

19 septembrie 1899

Teama că propria stare nu este Voința lui Dumnezeu și trebuie combătută cu iubire și abandon în Isus. Credința, Speranța și Caritatea. Abordarea foarte grațioasă a Luisei către „prea venerata Ascultare” (cf. 02.09.1899).

            În această dimineață mă aflam puțin preocupată, în special de teamă că nu este Isus cel care vine, ci demonul, și că starea mea nu este Voința lui Dumnezeu. În timp ce mă aflam în această agitație, a venit adorabilul meu Isus și mi-a spus: „Fiica Mea, nu vreau să-ți pierzi timpul; gândindu-te la asta, iar tu [făcând astfel] nu mai ești atentă la Mine și faci să-Mi lipsească hrana pentru a Mă hrăni, dar ceea ce vreau este să te gândești doar să Mă iubești și să rămâi complet abandonată în Mine, pentru că, în acest fel, Îmi vei putea oferi hrana care Îmi este atât de plăcută, și nu doar din când în când cum continui acum să o faci, ci continuu. Nu ar fi aceasta o mare mulțumire pentru tine că stând abandonată în Mine și iubindu-Mă, voința ta ar fi hrană pentru Mine, Dumnezeul tău?”

            Și apoi, mi-a arătat Inima Sa și înăuntru conținea trei globuri de lumină distincte, care apoi formau unul singur. Și Isus, reluând spusele Sale mi-a spus: „Globurile de lumină pe care le vezi în Inima Mea sunt Credința, Speranța și Caritatea, pe care le-am adus pe pământ pentru a-l face pe om, fericit, oferindu-i-le în dar; deci, chiar și ție vreau să-ți fac un dar mai special”.

            În timp ce spunea asta, din acele globuri de lumină ieșeau atât de multe fire de lumină care îmi inundau sufletul meu ca un fel de plasă, iar eu rămâneam înăuntru.

            Și Isus: „Iată unde vreau să îți ocupi sufletul: în primul rând, zburând pe aripile Credinței și în acea lumină, cufundându-te, vei cunoaște și vei dobândi mereu, noutăți despre Mine, Dumnezeul tău. Cunoscându-Mă mai mult, nimicul tău se va simți aproape dispersat și nu vei avea unde să te sprijini. Dar tu, ridică-te mai mult și aruncă-te în marea imensă a Speranței, în care sunt toate meritele pe care le-am dobândit în timpul vieții Mele muritoare, precum și toate durerile Pătimirii Mele, oferite în dar omului și doar prin intermediul acestora poți spera la bunurile imense ale credinței, pentru că nu există nicio altă cale pentru a le putea obține. Prin urmare, folosindu-te de aceste merite ale Mele, ca și cum ar fi ale tale, nimicul tău nu se va mai simți dispersat, cufundându-se în abisul nimicului, dar dobândind o nouă viață, va rămâne înfrumusețat, îmbogățit, astfel încât să atragă chiar și privirile divine. Și atunci nu vei mai fi timidă, dar speranța îți va da curaj, tărie, astfel ca sufletul să devină stabil ca o coloană, expusă la toate intemperiile aerului, care sunt diferitele tulburări ale vieții, încât nu o mișcă niciun pic. Iar speranța va face în așa fel ca sufletul să se cufunde fără teamă în imensele bogății ale credinței, dar devine stăpână și să ajungă la atât de mult cu speranța încât să-l însușească pe Dumnezeu însuși. Ah, da, Speranța, permite sufletului să ajungă unde vrea, speranța este poarta Cerului, astfel că doar prin ea se deschide. Pentru că cine speră totul, obține totul, deci sufletul, de îndată ce a ajuns să și-l însușească pe Dumnezeu, imediat, fără niciun obstacol, se va afla în imensul ocean al Carității, și acolo purtând cu sine, Credința și Speranța, se va cufunda, și va forma un singur lucru cu Mine, cu Dumnezeul lui”.

            Iubitorul meu Isus a continuat să spună: „Dacă Credința este rege și Caritatea regina, Speranța este acea mamă împăciuitoare, care aduce pace în toate, pentru că, cu credință și caritate pot exista tulburări, dar speranța fiind o legătură de pace, transformă totul în pace. Speranța este sprijinul, răcorirea și când sufletul se înalță cu credință, vede frumusețea, sfințenia, iubirea cu care este iubit de Dumnezeu, se simte atras să-L iubească, dar văzând insuficiența sa, puținul pe care-l face pentru Dumnezeu, cum ar trebui să-L iubească și nu-L iubește, se simte dezamăgit, tulburat și aproape că nu îndrăznește să se apropie de Dumnezeu. Această maică împăciuitoare care este speranța, se face văzută imediat și, așezându-se în mijlocul credinței și al carității, își începe atribuția de împăciuitoare, așadar, așază sufletul din nou în pace, îl stimulează, îl înalță, îi dă noi puteri și purtându-l înaintea Regelui, [care e] credința, [înaintea] Reginei [care e] caritate^[18], [speranța] cere scuze în numele sufletului, așază înaintea sufletului o nouă revărsare a meritelor sale și îi roagă să vrea s-o primească. Iar credința și caritatea, având în vedere doar această mamă împăciuitoare, atât de tandră și plină de compasiune, primesc sufletul, astfel, Dumnezeu formează pentru suflet încântarea sa, iar sufletul, încântarea pentru Dumnezeu”.

            O, sfântă speranță, cât de admirabilă ești! Îmi imaginez să văd sufletul care este deținut de aceasta frumoasă speranță, ca o nobilă călătoare, care merge să ia în posesie un ținut care va forma întreaga sa fericire, dar din moment ce este necunoscută și călătorește pe pământuri care nu sunt ale sale, unii o iau în derâdere, alții o insultă, alții o despoaie de veșmintele sale, iar unii ajung să o maltrateze și o amenință că o jupoaie, iar nobila călătoare, ce face în toate aceste încercări? Se va tulbura? Ah, nu, niciodată, dimpotrivă, îi va lua în râs pe cei care îi vor face toate acestea, și cunoscând cu siguranță [faptul acesta], cu cât suferă mai mult, cu atât mai mult va fi mai onorată și slăvită, când va intra în posesia ținutului ei, prin urmare, ea însăși îi ațâță pe oameni să o chinuie mai mult. Dar ea este întotdeauna liniștită și se bucură de o pace perfectă, dar ceea ce este mai mult, în timp ce se află în mijlocul acestor insulte, ea rămâne foarte calmă, în timp ce alții din jurul ei sunt treji, ea doarme în sânul doritului său Dumnezeu. Cine îi dă acestei călătoare atât de multă pace și atât de multă fermitate pentru a urma această călătorie întreprinsă? Desigur, [este] speranța bunurilor veșnice, care vor fi ale sale, și fiind astfel va depăși totul pentru a le lua în posesie. Deci, gândindu-se că sunt ale sale, le iubește și iată că speranța dă naștere carității. Apoi, cine poate spune ceea ce binecuvântatul Isus îmi arată cu Lumina Sa? Aș fi vrut să tac. Dar văd că doamna ascultare, depunând veșmintele plăcute de prietenie, ia aspectul unei războinice și se înarmează cu armele sale pentru a mă provoca la luptă și pentru a mă răni. Oh, te rog, nu te arma atât de repede, retrage-ți înverșunarea, fii liniștită și pe cât posibil, voi face cum spui tu și așa vom rămâne întotdeauna prietene.

            Deci, când sufletul se cufundă în marea vastă a Carității, simte delicii inefabile [de nespus], savurează bucurii de nedescris pentru sufletul nemuritor. Totul este iubire; suspinele sale, bătăile inimii sale, gândurile sale, sunt tot atât de multe voci sonore ce răsună în jurul preaiubitului său Dumnezeu, toate din iubire, care îl cheamă la sine astfel încât binecuvântatul Dumnezeu, atras și înduioșat de aceste voci iubitoare, face schimbul și se întâmplă ca suspinele, bătăile inimii și întreaga ființă divină cheamă continuu sufletul la Dumnezeu.     Apoi, cine poate spune cât de emoționat este sufletul de aceste voci? Începe să delireze, ca și cum ar fi cuprins de o febră arzătoare și cum aleargă aproape înnebunit și merge să se arunce în Inima iubitoare a iubitului său, pentru a se răcori, sorbind în torente încântările divine ? El [sufletul] rămâne îmbătat de iubire și în amețeala lui, îi compune imnuri de iubire Mirelui său preaiubit. Cine poate spune tot ce se petrece între suflet și Dumnezeu? Cine poate spune despre această caritate care este Dumnezeu însuși?

            În această clipă mă văd o lumină imensă iar mintea mea rămâne uimită, și se fixează când într-un punct, când în altul și încep să scriu pe hârtie, simțindu-mă bâlbâitoare în exprimare. Așadar neștiind ce să fac, deocamdată rămân în tăcere; Cred că doamna ascultare de această dată va dori să mă ierte, pentru că, dacă ar vrea să se supere pe mine, de data aceasta nu are atât de multă dreptate, s-ar înșela întru totul, deoarece nu-mi dă un grai mai rapid pentru a ști ce să spun. Ați înțeles, prea venerabilă ascultare? Să rămânem în pace, e adevărat?

 

21 septembrie 1899

Continuă să abordeze Ascultarea cu o exprimare inocentă de umor. Isus îi comunică Luisei: „Această scriere va servi pentru a face cunoscut cine îți vorbește și cine îți domină persoana”. În timp ce Luisa este tulburată, gândind că starea ei i-ar fi adus condamnarea, Isus îi comunică scopul acestei stări.

            Cu toate acestea, cine trebuia să spună? Cu toate că greșeala este a sa, încât nu-mi dă capacitatea să o manifest, doamna Ascultare a luat-o în nume de rău, a început să se comporte ca un tiran crud, și a ajuns la o asemenea cruzime încât m-a făcut să-l pierd din vedere pe iubitul meu Bine, unicul meu confort. Se vede practic, că uneori se comportă ca o copilă, și când vrea să învingă un capriciu, dacă nu-l învinge cum vrea ea, asurzește casa cu țipetele, cu plânsetele ei, astfel încât obligat-forțat trebuie s-o mulțumești. Nu sunt motive, nu este cale de mijloc pentru a o convinge; astfel se comportă doamna ascultare, este bună, nu aș fi crezut-o astfel! Pentru că ea vrea să învingă, chiar [dacă eu sunt] bâlbâitoare, vrea să scriu pe hârtie. O, Dumnezeule sfânt, fă-o tu mai acceptabilă încât se vede practic că nu se poate înainta în acest fel. Iar tu, o Ascultare, redă-mi-L pe dulcele meu Isus, nu mă mai face să sufăr atât de mult, și te rog să nu mi-L mai îndepărtezi din vedere pe veșnicul meu Bine; iar eu îți promit că, chiar și bâlbâindu-mă, voi scrie cum vrei. Îți cer doar ca prin har să mă lași să mă odihnesc câteva zile, pentru că mintea mea prea mică nu mai rezistă să fie cufundată în acel vast ocean al carității divine mai ales pentru că acolo văd mai mult mizeriile mele și urâțenia mea, și văzând iubirea pe care mi-o poartă Dumnezeu, simt că aproape înnebunesc, așadar natura mea slăbită nu mai rezistă și nu mai poate. Dar în același timp mă voi ocupa să scriu alte lucruri, ca apoi, să le reiau să vorbesc despre caritate. Îmi reiau sărmana mea vorbire. Mintea mea fiind ocupată cu lucrurile deja spuse, gândeam în sinea mea: „Ce rost are să scriu aceste lucruri, dacă eu nu aș practica ceea ce scriu?” Această scriere ar fi cu siguranță o condamnare a mea. În timp ce gândeam astfel, a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Aceste scrieri vor servi pentru a-L face cunoscut pe Acela care îți vorbește și locuiește în tine; și apoi, dacă nu îți servește ție, lumina Mea le va servi altora care vor citi ceea ce îți spun să scrii”.

            Cine poate spune cât de chinuită am rămas gândind că alții vor profita de harurile pe care mi le face, dacă vor citi aceste scrieri, iar eu care le primesc, nu [am niciun folos].

            Nu mă vor condamna ei [oamenii]? Și apoi, numai la gândul că vor ajunge în mâinile altora, mi se frânge inima de durere și de rușine de mine însămi. Deci, rămânând într-o foarte mare tristețe, repetam: „ce rost are starea mea, dacă va servi la condamnare?”

            Iar preaiubitul meu Isus reîntorcându-se mi-a spus: „Viața Mea a fost necesară pentru mântuirea popoarelor; și deoarece nu am mai putut să o continui pe pământ, de aceea aleg pe cine îmi place, pentru a o continua în ea, pentru a putea să continui mântuirea popoarelor; iată motivul stării tale”.

 

22 septembrie 1899

Ce sunt aceste scrieri. Ascultarea. Este necesar ca împreună cu bucuriile să existe și amărăciunile. Isus însuși stimulează greutăți în Luisa, pentru a o putea instrui.

            Prin cuvintele pe care mi le-a spus ieri dulcele Isus, am simțit că un cui mi-a străpuns inima. Fiind El mereu binevoitor cu această mizerabilă păcătoasă, pentru a-mi alina durerile, a venit și compătimindu-mă, mi-a spus: „Fiica Mea, nu te mai întrista. Să știi că tot ce te pun să scrii fie despre virtuți fie despre oarecare asemănare [cu virtuțile] nu este altceva decât să te determin să te descrii pe tine însăți și [cum] am făcut ca sufletul tău să ajungă la acea perfecțiune”.

            O, Dumnezeule, cât de mare respingere simt pentru a scrie aceste cuvinte, deoarece nu mi se pare adevărat ceea ce spune. Simt că încă nu înțeleg ce înseamnă virtutea și perfecțiunea, Dar Ascultarea așa vrea și este mai bine să crăp decât să am de-a face cu ea; mai mult de atât că are două fețe: dacă faci cum spune ea, ia aspect de doamnă și te mângâie ca o prietenă foarte fidelă, și în plus îți promite toate bunurile care sunt în Cer și pe pământ; apoi, de îndată ce vede o umbră de dificultate care este contrar cu dorința ei, fără să se facă anunțată, se uită [în jur] și imediat devine o războinică, care își pregătește armele, pentru a te răni și a te distruge.

            O, Isuse al meu, ce fel de virtute este această ascultare, încât te face să tremuri doar gândindu-te la ea? Deci, în timp ce Isus îmi spunea acele cuvinte [de mai sus], eu i-am spus: „Bunul meu Isus, la ce bun pentru sufletul meu să aibă atâtea haruri, în timp ce îmi amărăsc toată viața, mai ales din cauza orelor lipsei Tale? Este un continuu martiriu pentru mine să înțeleg cine ești Tu și de Cine sunt lipsită; deci nu-mi servesc la altceva decât să mă facă să trăiesc continuu în amărăciune”.

            Și El a adăugat: „Când o persoană a gustat un fel de mâncare dulce și apoi este forțată să guste unul amar, trebuie să-și dubleze dorința de a gusta dulcele pentru a îndepărta acea amărăciune, și acestei persoane îi place mult acest schimb de gusturi, pentru că, dacă ar gusta mereu dulce fără să guste niciodată amărăciunea, nu ar ține cont atât de mult de dulce; dacă ar gusta mereu amărăciunea necunoscând dulcele, nici măcar nu l-ar dori, așadar, unul și celălalt se bucură și astfel te bucură și pe tine”.

            Iar eu: „Prearăbdătorul meu Isus, iartă-mă că trebuie să suporți un suflet atât de sărman și nerecunoscător; îmi pare că de data aceasta am vrut prea mult să investighez”.

            Și Isus: „Nu fi tulburată; sunt chiar Eu cel care stimulează în interiorul tău greutățile, astfel încât să am ocazia să conversez cu tine și împreună cu acestea [greutăți] să te instruiesc în toate”.

 

25 septembrie 1899

Teama Luisei că scrierile ar putea intra în mâinile altora. Luisa este cea care îi apără pe Isus și pe oameni.

            Gândeam în sine: „Dacă aceste scrieri ar intra pe mâinile cuiva, probabil ar spune: «O fi o bună creștină, dacă Domnul îi dă atâtea haruri», însă, fără să știe că, sunt încă atât de rea. Iată cum se pot înșela persoanele, atât în bine cât și în rău. Ah, Doamne, doar Tu cunoști adevărul și adâncul inimilor!”

            În timp ce gândeam astfel, a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Iubita Mea, dacă oamenii ar cunoaște că tu ești apărătoarea Mea și a lor!”

            Și eu: „Isuse al meu, ce spui?”

            Și El: „Cum, nu este adevărat că tu mă aperi de durerile pe care ei [oamenii] mi le provoacă, așezându-te în mijloc între mine și ei, luând asupra ta lovitura pe care aș fi primit-o asupra Mea și pe cea pe care Eu aș fi trebuit s-o dau asupra lor?

            Și dacă, uneori, nu o primești este pentru că nu-ți permit, și asta spre regretul tău cel mare, ajungând chiar să Mi te plângi. Ai putea tu oare să negi?”

            „Nu, Doamne, nu pot să neg. Dar văd că este un lucru pe care Tu însuți mi l-ai insuflat: De aceea spun că nu este adevărat faptul, [că sunt apărătoare] și mă simt atât de confuză auzind aceste cuvinte spuse de Tine”.

 

26 septembrie 1899

Isus nu ia în considerație respingerea pe care Luisa o simte față de ascultare, deoarece voința ei este complet identificată cu cea a lui Isus. Preasfânta Fecioară a devenit prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură. Diferența dintre a-L vedea pe Dumnezeu în mod abstract și intuitiv.

            În această dimineață, adorabilul meu Isus a venit și m-a purtat cu duhul, dar, spre marele meu regret, nu L-am putut vedea decât din spate. În ciuda rugăciunilor mele de a mă lăsa să-I văd preasfânta Sa față, era imposibil acest lucru. Mi-am spus: „Cine știe dacă nu sunt opozițiile mele că nu ascult să scriu deoarece nu binevoiește să-și arate fața Sa adorabilă?” Și în timp ce spuneam acestea, plângeam.

            După ce m-a lăsat să plâng, s-a întors și mi-a spus: „Nu țin cont de refuzurile tale, pentru că voința ta este atât de unită cu a Mea încât nu poți dori decât ceea ce vreau Eu; deci, în timp ce respingi [să scrii], în același moment te simți atrasă ca de un magnet să o faci. Prin urmare, respingerile tale nu servesc la altceva decât să facă virtutea ascultării mai înfrumusețată și mai strălucitoare; de aceea nu-Mi pasă de [respingere]”.

            Apoi m-am uitat la fața Lui foarte frumoasă și am simțit o mulțumire de nedescris și adresându-mă Lui, i-am spus: „Prea dulcea mea Iubire, sunt atât de încântată privindu-Te! Care ar fi putut fi [încântarea] Mamei noastre Regina când Te-ai închis în sânul Ei foarte pur? Ce mulțumiri, câte haruri i-ai oferit?”

            Și El: „Fiica Mea, desfătările și harurile revărsate în Ea au fost atât de mari și atât de numeroase; este suficient să spun că ceea ce Eu sunt prin natură, Mama noastră a devenit prin har; mai mult de atât că Ea neavând păcat, Harul Meu domnea liber în Ea, pentru că nu există lucru al Ființei Mele pe care să nu-l fi conferit ei”.

            Îmi părea Mama noastră Regina ca și cum ar fi un alt Dumnezeu, dar cu o singură diferență: că Dumnezeu, are natura Sa proprie, în timp ce în Preasfânta Maria, harul este obținut. Cine poate spune cât de uimită am rămas? Cât era de pierdută mintea mea văzând o minune a harului atât de miraculos? Deci, m-am adresat Lui: „Dragul meu Bine, Mama noastră a primit atât de mult bine, pentru că te arătai perceptibil. Aș vrea să știu: mie cum mi Te arăți, ireal sau perceptibil? Cine știe, dacă este chiar și ireală!^[19]„

            Și El: „Aș vrea să te fac să înțelegi diferența dintre cele două. În cea ireală, sufletul îl contemplă pe Dumnezeu în cea perceptibilă, [sufletul] intră înăuntru și urmează harurile, adică primește în Sine participarea Ființei divine. Iar tu, de câte ori nu ai fost părtașă la Ființa Mea? Acea suferință, pare în tine ca si cum ar fi naturală, acea puritate îți permite să ajungi să nu-ți mai simți corpul și multe alte lucruri, nu ți le-am conferit atunci când te-am atras la Mine în mod perceptibil?”.

            „Ah, Doamne, este foarte adevărat, iar eu, ce mulțumiri ți-am dat pentru toate acestea? Cu ce am corespuns eu ? Simt că roșesc doar gândindu-mă, dar oh, iartă-mă și fă să pot fi cunoscută de cer și de pământ ca obiect al milostivirii Tale infinite!”

 

30 septembrie 1899

Luisa este ispitită in mod obsesiv de sentimente de ură împotriva Domnului: o durere infernală. Răbdarea și umilința în a suporta ispititele sunt o pâine sățioasă care îi place lui Isus.

            Mai întâi, am petrecut mai mult de o oră infernală. În trecere m-am uitat la imaginea Pruncului Isus, iar un gând, ca un fulger, i-a spus pruncului: „Ce urât ești!” Am încercat să ignor și nici să mă tulbur pentru a evita jocul demonului; și totuși, acel fulger diabolic a pătruns în sărmana mea inimă și simțeam că îl ura pe Isus. Oh, da, mă simțeam în iad făcând companie celor condamnați, îmi simțeam iubirea transformată în ură! O Dumnezeule, ce durere să nu Te pot iubi! Spuneam: „Doamne, este adevărat că nu sunt demnă să Te iubesc, dar cel puțin acceptă această durere pentru că aș vrea să Te iubesc și nu pot”.

            În acest fel, după ce am petrecut mai mult de o oră în iad, se pare că am ieșit, mulțumită lui Dumnezeu. Dar cine poate spune cât de tristă și slabă a rămas sărmana mea inimă din cauza războiului susținut între ură și iubire? Simțeam o astfel de epuizare de forțe, încât mi se părea că nu mai am viață. Deci am fost surprinsă de starea mea obișnuită, dar, oh, cât am scăzut în greutate.

            Inima mea și toate puterile mele interioare care, cu o nerăbdare de nedescris, doresc și merg în căutarea veșnicului și unicului Bine și atunci se opresc, când deja L-au găsit, și se bucură de El cu o mulțumire extrem de mare, de data asta nu îndrăzneau să se miște, stăteau complet anihilate, confuze și cufundate în propriul nimic, încât nu se făceau simțite... O, Dumnezeule, ce lovitură crudă a trebuit să suporte sărmana mea inimă! Cu toate astea a venit binevoitorul meu Isus, și cu vederea Lui consolatoare m-a făcut să uit imediat că am fost în iad, astfel că nici nu i-am cerut iertare lui Isus.

            Puterile interioare, umilite și [așa] obosite, cum erau, părea că se odihneau în El; totul era liniște, de ambele părți nu exista altceva decât câteva priviri iubitoare, cu care ne înduioșam inimile unul celuilalt. După ce am rămas pentru un timp în această profundă tăcere, Isus mi-a spus: „Fiică, mi-e foame. Dă-mi ceva”.

            Și eu: „Nu am nimic să-Ți dau”. Dar chiar în acel moment am văzut o pâine și i-am dat-o. Părea că ar fi mâncat-o cu toată plăcerea. Deci, îmi spuneam în interiorul meu: „De câteva zile nu-mi spune nimic”. Și Isus a răspuns gândului meu: „Uneori mirelui îi place să vorbească cu mireasa Lui, să-i încredințeze cele mai intime secrete. Alteori se delectează cu mai multă plăcere pentru a se odihni contemplând reciproc frumusețea lor în timp ce vorbirea împiedică odihna, și doar la gândul a ce ar trebui să își spună și de ce anume trebuie să se trateze [discuția], mai bine e să tacă decât să vorbească, pentru a avea timp să contemple frumusețea mirelui și a miresei; dar aceasta servește să se iubească mai mult [reciproc], pentru că, după ce s-au odihnit și au înțeles mai mult frumusețea lor, ies să-și înceapă activitatea, să trateze și să apere interesele lor. Tot așa fac și cu tine; nu ești mulțumită?”

            După aceasta, mi-a trecut prin minte un gând referitor la acea oră petrecută în iad și imediat i-am spus: „Doamne, iartă-mă; câte ofense Ți-am provocat”.

            Și El: „Nu trebuie nici să te întristezi, nici să te tulburi. Eu sunt cel care duc sufletul în adâncul abisului, astfel încât să îl pot conduce mai repede în Cer”.

            Apoi, m-a făcut să înțeleg că acea pâine pe care o găsisem, era doar răbdarea cu care îndurasem acea oră de luptă sângeroasă; așadar, răbdarea, umilința și jertfirea dată lui Dumnezeu a ceea ce se suferă în timpul ispitei, este o pâine sățioasă care este oferită Domnului nostru, pe care El o acceptă cu multă plăcere.

 

1 octombrie 1899

Suferința lui Isus pentru ofensele, în special pentru abuzurile și profanările Sacramentelor, reduse la simpla aparență. Și apoi, când [în sufletele] preoților se adaugă, un spirit de interes.

            În această dimineață, continua să se arate în tăcere, dar cu un aspect foarte trist. Iubitul Isus avea pe cap o coroană foarte voluminoasă de spini. Puterile mele interioare mi le simțeam în tăcere și nu îndrăzneau să spună vreun cuvânt. Doar văzând că suferea foarte mult capul Lui, mi-am întins mâinile, și i-am scos încet-încetișor coroana, dar ce spasm atroce suferea! Cum se lărgeau rănile, iar sângele Lui curgea în pâraie! Adevărat spun, era ceva care sfâșia sufletul. După ce i-am luat [coroana], mi-am pus-o pe cap și El însuși mă ajuta [ca aceasta] să-mi pătrundă [adânc în cap]. Dar din ambele părți era o liniște totală. Dar care a fost mirarea mea când, după puțin, L-am privit din nou, iar [creaturile], cu ofensele pe care le comiteau, îi puneau lui Isus o altă [coroană] pe cap!

            O, perfidie umană! O, răbdare incomparabilă a lui Isus, cât de mare ești! Și Isus tăcea și aproape că nu îi privea pentru a nu-i cunoaște pe ofensatorii săi. Așadar, i-am luat [coroana] din nou și, trezindu-se din nou toate puterile mele interioare pline de compasiune tandră, i-am spus: „Dragul meu Bine, Viața mea dulce, spune-mi ceva, de ce nu-mi mai spui nimic? Nu a fost niciodată obiceiul Tău să îmi ascunzi secretele. Oh, să vorbim puțin împreună, căci așa ne destăinuim puțin durerea și iubirea care ne asuprește”.

            Și El: „Fiica Mea, tu ești alinarea durerilor Mele. Dar să știi că, dacă nu-ți spun nimic, este pentru că încă Mă forțezi să nu pedepsesc creaturile; vrei să te opui Dreptății Mele și, dacă nu fac cum vrei tu, rămâi mai dezamăgită, iar Eu simt o durere în plus că nu te mulțumesc; așa că, pentru a evita orice nemulțumire de ambele părți, tac”.

            Și eu: „Bunul meu Isus, oare ai uitat cât suferi după ce Ți-ai folosit Dreptatea? Văzându-Te suferind în aceleași creaturi, aceasta mă face mult mai precaută să Te constrâng să nu pedepsești oamenii. Și apoi, văzând aceleași creaturi îndreptându-se împotriva Ta ca atât de multe vipere otrăvitoare, aproape că dacă ar fi fost în puterea lor, deja Ți-ar fi luat viața, pentru că se văd amenințate de calamitățile Tale, și astfel vin să irite și mai mult dreptatea Ta și nu mă lasă sufletul să spun „Fiat Voluntas Tua”.

            Și El: „Dreptatea Mea nu mai poate trece mai departe. Mă simt rănit de toți: de preoți, devotați și laici, mai ales din cauza abuzului sacramentelor; unii nu se îngrijesc deloc adăugând disprețuiri. Alții, frecventându-le, formează conversații pentru propria lor plăcere, și care, nefiind mulțumiți de capriciile lor, vin să Mă ofenseze pentru aceasta. Oh, cât de sfâșiată rămâne Inima Mea când văd sacramentele că ajung ca acele tablouri pictate, sau ca acele statui de piatră care, de la distanță, par vii și operante, dar când te apropii de ele, începi să descoperi înșelăciunea; și atinse, ce anume găsește acolo? Hârtie, piatră, lemn, obiecte neînsuflețite și iată că sunt cu totul înșelate, Așa sunt sacramentele reduse în mare parte nu la altceva decât la o simplă aparență. Și ce să spui apoi de cei care rămân mai murdari decât puri? Și apoi, este ceva de plâns în religioșii în care domnește spiritul de interes. Nu ți se pare că sunt cu privirea ațintită unde sunt bani mizerabili care să le înjosească demnitatea? Dar unde nu există interes, nu au nici mâini, nici picioare să se miște un pic. Acest spirit de interes le umple atât de mult interiorul lor, că se revarsă spre exterior, atât de mult încât chiar și laicii simt duhoarea acelora [preoți]. Sunt scandalizați de aceasta și iată cauza pentru care nu cred în cuvintele lor. Ah, da, nu Mă cruță nimeni; sunt unii care Mă jignesc direct și cei care pot preveni un astfel de rău nu se îngrijesc să facă [acest lucru], deci, nu am cui să Mă adresez, dar Eu îi voi pedepsi în așa fel încât să devină incapabili și îi voi distruge complet. Și vor merge atât de departe [preoții] încât bisericile vor rămâne pustii, fără să mai fie cineva care să administreze sacramentele”.

            Întrerupând spusele Sale, înspăimântată, am spus: „Doamne, ce spui! Dacă sunt dintre cei care abuzează de sacramente sunt și multe fiice bune care le primesc cu trebuincioasele dispoziții și suferă mult dacă nu le frecventează.” Și El: „Numărul lor este prea mic, și apoi, durerea lor, pentru că nu le pot primi, va fi pentru a-Mi da reparare, și să fie victime pentru cei care le abuzează”.

            Cine ar putea spune cât de mult am fost sfâșiată de aceste cuvinte ale binecuvântatului Isus. Sper că, vrea să se calmeze datorită infinitei Sale milostiviri.

 

3 octombrie 1899.

Luisa se luptă cu „Doamna Ascultare”, trebuind să scrie despre Caritate. Ascultarea este esența Iubirii, care distruge iubirea de sine. Slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să se amestece în lucrurile pământești. A te ruga pentru bolnavi înseamnă a acționa ca un medic pentru Domnul nostru.

            În această dimineață, Isus a continuat să se arate trist. Nu am avut curaj să-I spun niciun cuvânt, prea răbdătorului meu Isus, de teamă că va relua să spună despre starea de plâns asupra situației religioase și aceasta pentru că ascultarea vrea să scriu tot, chiar și în privința carității aproapelui. Iar acest [fapt] este atât de dureros pentru mine, încât a trebuit să lupt [doar] prin forța brațelor cu doamna ascultare; mai mult de atât, și-a schimbat aspectul într-o războinică foarte puternică, în totalitate înarmată să mă omoare. Într-adevăr, m-am aflat într-o asemenea strâmtorare, încât nu știam ce să fac. Să scriu despre caritatea față de aproapele în funcție de lumina pe care mi-a arătat-o Isus mi se părea imposibil. Îmi simțeam inima rănită de mii de înțepături. mi-am simțit gura amuțită, mi-a lipsit curajul și i-am spus: „Dragă ascultare, știi cât de mult te iubesc, și cu bunăvoință, din iubire pentru tine, mi-aș da viața, dar văd că aici nu pot, și tu însăți vezi chinul sufletului meu. Oh, nu fi inamica mea, nu fi nemiloasă cu mine, și fii mai indulgentă față de cine te iubește atât de mult. Oh, vino cu mine să vorbim împreună despre ceea ce ne convine mai mult”.

            Așa se pare că a îndepărtat furia ei și ea însăși dicta ceea ce era esențial, rezumând în puține cuvinte tot sensul diferitelor lucruri în ceea ce privea caritatea. Totuși, au existat momente în care ea voia să fie mai concisă, iar eu îi spuneam: „Este suficient doar cu o mică reflecție să înțeleagă ceea ce înseamnă]. Este mai bine să se închidă într-un cuvânt toată semnificația, decât în atât de multe cuvinte”.

            Uneori ceda ascultarea, alteori eu. Și așa se pare că am fost de acord... De câtă răbdare este nevoie cu această binecuvântată doamnă ascultare, într-adevăr, doamnă, încât este suficient să i se dea dreptul de a conduce, schimbându-și aspectul într-un miel foarte blând, ea însăși se obosește sacrificându-se și face ca sufletul să se odihnească în Domnul, așezându-se ea în jur cu ochi vigilenți astfel încât nimeni să nu îndrăznească să o molesteze și să îi întrerupă somnul; și, în timp ce sufletul doarme, ce face această nobilă doamnă? Sudoarea frunții ei îi picură, anticipând oboseala care îi atingea sufletul, lucru care cu adevărat face să uimească orice minte umană mai inteligentă și care zdruncină orice inimă să o iubească. Deci, în timp ce spuneam acestea, gândeam în sinea mea: „Dar ce este această ascultare? Din ce este formată? Care este alimentul care o susține?”

            Și Isus își face auzită vocea Sa armonioasă la urechea mea, și spune: „Vrei să știi ce este ascultarea? Ascultarea este chintesența iubirii; ascultarea este iubirea cea mai fină, cea mai pură, perfectă, extrasă din sacrificiul cel mai dureros, care este distrugerea de sine pentru a trăi din nou în Dumnezeu. Fiind foarte nobilă și divină, ascultarea nu admite în suflet nimic uman și care să nu fie al ei; așadar, toată atenția sa este să distrugă în suflet tot ce nu aparține nobleții sale divine, adică iubirea de sine. Odată ce acest lucru este realizat, puțin se îngrijește ca ea singură să lupte și să obosească în ceea ce aparține sufletului, iar sufletul o face să se odihnească în liniște. În sfârșit, ascultarea sunt Eu însumi”.

            Cine poate spune cât de uimită și extaziată am rămas auzind acest discurs al binecuvântatului Isus? O, sfântă Ascultare, cât de neînțeleasă ești! Mă prostern la picioarele tale și te ador; te rog să-mi fii călăuză, învățătoare, lumină, în drumul dezastruos al vieții, astfel încât călăuzită, instruită, însoțită de lumina ta foarte pură, voi putea lua cu siguranță în posesie portul veșnic.

            Aproape mă forțez să termin a ieși din această virtute a ascultării, altfel nu aș mai termina niciodată de vorbit. Lumina pe care o văd legată de această virtute este atât de mare, încât aș putea scrie mereu despre ea, dar alte lucruri mă cheamă; așadar tac și mă întorc de unde am lăsat.

            Deci, îl vedeam pe dulcele meu Isus trist.

            Amintindu-mi că ascultarea mi-a spus să mă rog pentru o persoană [preot], prin urmare, am recomandat-o din toată inima și Isus mi-a spus: „Fiica Mea, să facă în așa fel ca toate operele sale să strălucească numai prin virtuți, dar mai ales îi recomand să nu se implice în lucruri de interes familial; dacă are ceva, să dea; dacă nu are, nu vreau ca ea să se implice în altceva; să lase ca lucrurile să fie făcute de cei cărora le-au fost încredințate, și ea să rămână ageră, liberă fără să se împotmolească în lucrurile pământești. Altfel, se va confrunta cu problemele altora. La început, a vrut să se implice în câteva lucruri familiale, apoi toată greutatea a împovărat umerii lor, iar eu, doar din milostivirea Mea, a trebuit să permit să nu prospere, ci mai degrabă să-i fac să devină săraci și astfel să-i fac să înțeleagă cât este de nepotrivit unui ministru al Meu să se murdărească cu lucruri pământești, în timp ce este cuvânt ieșit din gura Mea ca miniștrii sanctuarului Meu să nu atingă deloc lucrurile pământești, pentru că niciodată nu le-ar fi lipsit hrana cotidiană. Deci, pe aceste persoane, dacă Eu le-aș fi făcut doar să prospere, ar fi murdărit inimile lor și nu s-ar fi îngrijit nici de Dumnezeu, nici de lucrurile care aparțin ministerului lor. Deci plictisiți, obosiți de starea lor, ar vrea să se grăbească dar nu pot, și aceasta este o durere pe care nu ar trebui să o aibă”.

            Apoi i-am recomandat un bolnav, și Isus mi-a arătat rănile Sale făcute de acel bolnav. Iar eu am încercat să Îl rog, să Îl calmez și să Îi ofer reparări, și părea că acele răni s-ar fi cicatrizat. Și Isus, foarte binevoitor mi-a spus: „Fiica Mea, astăzi ai îndeplinit sarcina unui medic priceput, căci nu ai încercat doar să îngrijești, să pansezi, dar și să vindeci rănile Mele pe care Mi le-a făcut acest bolnav; de aceea Mă simt foarte revigorat și calmat”.

            Prin urmare, am înțeles că rugându-ne pentru bolnavi, se îndeplinește sarcina pe care o are un medic pentru Domnul nostru, care suferă în însele imaginile Sale.

 

7 octombrie 1899

Isus este indignat de lume. Isus este Rege, dar nu poate domni până când lumea nu va fi purificată de putregaiul păcatelor. Care este binele pe care îl produce starea de victimă a Luisei.

            În această dimineață, binecuvântatul Isus nu venea și a trebuit să-L aștept cu multă răbdare. În interiorul meu i-am spus: „Dragul meu Isus, vino, nu mă face să aștept atât de mult! Nu te-am văzut de aseară, ora este prea târzie și Tu încă nu vii? Vezi câtă răbdare am avut să Te aștept? Oh, nu fă  să-mi pierd răbdarea, pentru că întârzii atât de mult să vii, și că motivul ești Tu cu întârzierile Tale. Prin urmare vino, că nu mai pot”.

            Deci, în timp ce spuneam acestea și alte absurdități, a venit unicul meu Bine, dar, spre disperarea mea, L-am văzut aproape indignat din cauza oamenilor. I-am spus imediat: „Bunul meu Isus, Te rog să faci pace cu lumea”.

            Și El: „Fiică, nu pot; sunt ca un rege care vrea să intre într-o casă, dar acea casă este plină de lucruri necurate, de putregai și multe alte murdării. Regele, deoarece e rege, are puterea să intre și nimeni nu îl poate împiedica. Ar putea curăța acea casă cu propriile sale mâini, dar nu vrea să o facă pentru că nu este decent persoanei sale regale să se coboare la atâtea înjosiri, și până când acea locuință nu va fi curățată de alții, nu va accepta să pună piciorul în ea, încât suferă, cu toate că are puterea, vrerea și o mare dorință.

            Tot astfel sunt Eu. Sunt rege care pot și vreau, dar vreau voința lor, vreau să îndepărteze putregaiul păcatelor, pentru a intra [în ei] și a face pace cu ei. Nu, nu este decent pentru regalitatea Mea să intru și să Mă împac cu ei, dimpotrivă, nu voi face altceva decât să trimit pedepse. Focul nenorocirilor îi va pătrunde peste tot, până să-i doboare, astfel încât, să-și amintească că există un Dumnezeu și că El este singurul care îi poate ajuta și elibera”.

            Iar eu, întrerupând cuvintele Sale, i-am spus: „Doamne, dacă vrei să pedepsești, eu vreau să vin [la Tine], nu mai vreau să rămân pe acest pământ. Cum va putea rezista inima mea, să vadă creaturile tale suferind?”

            Și Isus, luând un aspect binevoitor, mi-a spus: „Dacă tu vii, Eu unde voi merge să locuiesc pe acest pământ? Deocamdată, să ne gândim să stăm împreună aici, pentru că vom sta mult timp în Cer: cât durează întreaga eternitate. Și apoi, ai uitat prea repede atribuția să-mi fii ca o mamă pe pământ. Așadar, în timp ce voi pedepsi oamenii, voi veni să Mă refugiez și voi locui cu tine”.

            Și eu: „Ah, Doamne, pentru ce servește atunci starea mea de victimă, atât de mulți ani? Ce bine au obținut popoarele, în timp ce Tu spuneai că mă voiai victimă pentru a-i cruța pe oameni? Și acum îmi arăți că aceste pedepse, în loc să se fi întâmplat cu mulți ani înainte, se vor întâmpla, nici mai mult nici mai puțin, după”.

            Și El: „Fiică, nu spune asta. Îndelunga Mea răbdare a fost din iubire pentru tine, și binele care a venit din aceasta a fost că pedepsele teribile ar fi trebuit să fie mai aprige pentru foarte lung timp, în vreme ce, cu aceasta, vor fi mai scurte [pedepsele]. Și nu este acesta un bine, ca unul, în loc să stea pentru mulți ani sub greutatea unei pedepse, să stea pentru puțini [ani]? Apoi, în cursul acestor ani trecuți, [în care au existat] războaie, morți neprevăzute, ei trebuiau să aibă timp să se convertească, așadar au avut și s-au salvat, nu este acesta un mare bine?

            Iubita mea, deocamdată nu este necesar să te fac să înțelegi avantajul stării tale, pentru tine și pentru popoare, dar ți-l voi arăta când tu vei veni în Cer, iar în ziua judecății, îl voi arăta tuturor națiunilor. Așadar, nu mai vorbi în acest fel”.

 

14 octombrie 1899

Speranță și dreptate. Nevoia de pedepse. Speranța este pace; prin urmare, a fi tulburat sau descurajat este cea mai mare nebunie. Speranța devine o persoană: Isus! În același timp, este Maria, cea mai tandră mamă! Speranța se oferă în Sacramente.

            În această dimineață m-am simțit puțin tulburată și complet anihilată. Mă vedeam ca și cum Domnul ar vrea să mă alunge de la Sine. O, Dumnezeule, ce durere sfâșietoare este aceasta! În timp ce mă aflam în această stare, binecuvântatul Isus a venit, ținând în mână o mică sfoară și lovind inima mea de trei ori mi-a spus: „Pace, pace, pace. Nu știi că împărăția Speranței este o împărăție de pace și dreptul acestei speranțe este dreptatea? Tu când vezi că Dreptatea Mea se înarmează împotriva oamenilor, intră în împărăția Speranței și, învăluindu-te cu cele mai puternice calități pe care le deține, urcă-te pe tronul Meu și fă tot ce poți pentru a-Mi dezarma brațul armat; și aceasta o vei face cu vocile cele mai elocvente, mai tandre, mai miloase, cu rațiunile cele mai capabile, cu rugăciunile cele mai înflăcărate pe care însăși Speranța ți le va dicta. Și când vezi aceeași speranță cum sprijină anumite drepturi ale Dreptății, care sunt în mod absolut necesare și voind să cedeze, ar fi ca un afront care își face sieși, așa că aceasta nu se poate întâmpla niciodată, atunci, conformează-te Mie și cedează dreptății”.

            Iar eu, mai mult decât îngrozită, pentru că trebuia să cedez dreptății, I-am spus: „Ah, Doamne, cum pot face asta? Ah, mi se pare imposibil. Singurul gând că trebuie să pedepsești oamenii, care sunt imaginile Tale, nu-l pot tolera; cel puțin dacă ar fi fost creaturi care să nu-Ți aparțină! Și totuși acesta [aspect] nu este nimic, dar sunt pe cale să-ți spun că ceea ce mă chinuie mai mult este că trebuie să Te văd pe Tine lovit de Tine însuți, pălmuit, biciuit, îndurerat de Tine însuți, pentru că pedepsele vor coborî asupra membrelor Tale, nu asupra altora, și prin urmare, chiar Tu vei suferi. Spune-mi, unicul meu Bine, cum va putea rezista inima mea, să Te vadă suferind, lovit de Tine însuți? Dacă creaturile Te fac să suferi, sunt doar creaturi și este mai tolerabil, dar această [situație] este foarte grea încât nu o pot suporta, de aceea nu mă pot conforma cu Tine, nici să cedez”.

            Și El plin de milă și foarte copleșit de cuvintele mele, având un aspect trist și binevoitor, mi-a spus: „Fiica Mea, ai dreptate că voi rămâne lovit în propriile Mele membre, astfel că auzindu-te vorbind, Îmi simt toate viscerele emoționate și acționez din milostivire, și inima mi-o simt răbufnind de tandrețe, dar, crede-Mă, că pedepsele sunt necesare, și dacă tu nu vrei să Mă vezi acum lovit, Mă vei vedea lovit mai teribil după aceea, pentru că Mă vor ofensa mai mult, și aceasta nu ți-ar displăcea mai mult? De aceea, conformează-te Mie, altfel Mă vei obliga să nu-ți mai spun nimic pentru a nu vedea că-ți pare rău și cu aceasta Îmi vei refuza alinarea pe care o am conversând cu tine. Ah, da, Mă vei reduce la tăcere, fără să am cu cine să-mi destăinui durerile Mele!”

            Cine poate spune cu câtă amărăciune am rămas prin aceste cuvinte ale Sale? Și Isus, dorind aproape să Mă distragă din tristețea mea, a început să vorbească din nou despre speranță, spunându-mi: „Fiica Mea, nu te tulbura, speranța este pace; și în momentul în care fac dreptate, stau într-o pace perfectă, la fel și tu, cufundându-te în speranță, să stai în pace”.

            Sufletul care stă în speranță, voind să se întristeze, să se tulbure, să fie neîncrezător ar cădea în nenorocirea celui care, în timp ce deține milioane și milioane de monede și este chiar și regele diferitelor împărății, merge imaginându-și și plângându-se spune: «Din ce trebuie să trăiesc? Cum trebuie să mă îmbrac? Vai, mor de foame! Sunt atât de nefericit! Mă voi reduce la cea mai cruntă mizerie și voi sfârși pierind!» Și în timp ce spune acestea, plânge, suspină și își petrece zilele sale triste, demoralizat, cufundat în cea mai mare tristețe. Și aceasta nu este tot, ceea ce este mai rău despre acesta este că mergând în ținuturile sale și își vede comorile, în loc să se bucure, mai mult se întristează, gândind la sfârșitul destinului lui, și văzând hrana nu vrea s-o atingă pentru a se susține și dacă cineva vrea să îl convingă făcându-l atent și arătându-i bogățiile sale, și pentru a nu se reduce la cea mai cruntă mizerie [sufletul] nu este convins, rămâne stupefiat și își plânge mai mult soarta sa tristă. Deci, ce ar spune oamenii despre acesta? Că este nebun, încât se vede că nu are rațiune, că și-a pierdut mințile. Motivul este clar, nu poate fi altfel. Totuși se poate ca acest suflet să cadă în nenorocirea imaginației; dar în ce fel? Dacă ar ieși din împărățiile sale și ar abandona toate bogățiile sale, ar merge pe pământuri străine, în mijlocul barbarilor, unde nimeni nu ar binevoi să-i dea o firimitură de pâine: și iată că fantezia s-a verificat; ceea ce era fals, acum este adevărat. Dar cine a fost cauza? Pe cine să învinovățești de o schimbare a unei stări atât de triste? Perfidia și voința sa încăpățânată. Întocmai este un suflet care se află în posesia speranței: a se dori tulburarea, descurajarea este de fapt cea mai mare nebunie”.

            Și eu: „Ah, Doamne, cum se poate ca un suflet să stea mereu în pace trăind în speranță? Dacă un suflet comite un păcat, cum poate sta în pace?”

            Și Isus: „Dacă sufletul păcătuiește, a părăsit deja împărăția speranței, pentru că păcatul și speranța nu pot sta împreună. Orice rațiune vrea să spună că fiecare este obligat să respecte, să păstreze și să cultive ceea ce este al său. Cine este acel om care merge la proprietățile sale și arde tot ce posedă? Cine este cel care nu îngrijește cu gelozie lucrul său? Cred că nimeni.

            Deci sufletul care trăiește în speranță, păcătuind, deja ofensează speranța; dacă ar fi în puterea lui, ar arde toate bunurile pe care le posedă speranța și atunci s-ar afla în aceeași mizerie cu acea persoană, care își abandonează bunurile sale și merge să trăiască pe pământuri străine. La fel sufletul, păcătuind, ieșind din această mamă pașnică, speranța, atât de tandră și miloasă, ajunge să alimenteze cu însuși trupul său, care este Isus în sacrament, obiectul primar al speranței noastre, merge să trăiască în mijlocul barbarilor, care sunt demonii, și refuzându-i [sufletului] orice mică răcorire, nu îl alimentează cu altceva decât cu otravă, care este păcatul. Cu toate acestea, această maică miloasă, speranța, ce face? În timp ce sufletul se îndepărtează de ea, oare va fi indiferentă? Ah, nu, plânge, se roagă și cheamă sufletul cu vocile cele mai tandre, mai mișcătoare, merge după el [suflet] și atunci se mulțumește când îl conduce din nou în Împărăția Sa”.

            Dulcele meu Isus continua să spună: „Natura speranței este Pacea și ceea ce ea este prin natură, sufletul care trăiește în sânul acestei maici pașnice o urmează prin har”.

            Și în același moment când binecuvântatul Isus spune aceste cuvinte, cu o lumină intelectuală, mi-a arătat sub aspectul unei mame, ceea ce a făcut această speranță pentru om. Oh, ce scenă mișcătoare și foarte tandră; dacă toți ar putea să o vadă, ar plânge din cauza remușcării, chiar și inimile cele mai împietrite și toți s-ar afecționa atât de mult încât ar fi imposibil să se desprindă chiar și pentru un singur moment de genunchii săi materni. Și iată că încerc să spun ceea ce înțeleg și pot: Omul trăia înlănțuit, sclav al demonului, condamnat la moarte veșnică fără speranța de a putea retrăi în viața veșnică, totul era pierdut și soarta lui s-a ruinat. Această maică trăia în Cer, unită cu Tatăl și cu Duhul Sfânt, binecuvântată, fericită cu Ei; dar părea că nu ar fi pe deplin mulțumită, îi voia pe fiii ei, imaginile ei dragi în jurul ei, cea mai frumoasă lucrare ieșită din mâinile ei. Deci, în timp ce stătea în Cer, ochiul ei era ațintit spre om, care era pierdut pe pământ; Ea [speranța] s-a gândit să găsească o modalitate de a-i salva pe iubiții ei fii, și văzând că acești fii nu pot în mod absolut să satisfacă Divinitatea, chiar și cu prețul oricărui sacrificiu, din cauza inferiorității față de ea, ce lucru face această maică miloasă?

            Vede că nu există alt mijloc pentru a-i salva pe acești fii, decât să-și dea propria viață pentru a le salva pe ale lor, și să ia asupra sa durerile și mizeriile lor și să facă tot ce ar fi trebuit să facă ei înșiși. Prin urmare, ce se gândește să facă? Această maică iubitoare se prezintă înaintea Dreptății Divine cu lacrimi în ochi, cu vocile cele mai tandre, cu motivele cele mai puternice și cu generozitatea cu care inima sa îi dictează, spune: „Cer har pentru fiii mei pierduți; nu-mi rezistă sufletul să-i văd separați de Mine, cu orice preț vreau să-i salvez, deși văd că nu există altă cale decât să-mi dau viața, pentru a o obține pe a lor. Ce vrei de la ei? Reparări? Îți voi da eu reparări pentru ei. [Vrei] glorie și onoare? Te glorific și îți dau onoare eu pentru ei. [Vrei] recunoștință? Îți mulțumesc eu. Tot ce vrei de la ei fac eu, astfel încât să-i pot avea cu mine să domnim împreună”.

            Divinitatea a rămas mișcată văzând lacrimile, iubirea acestei maici miloase și convinsă de motivele sale puternice, se simte atrasă să îi iubească pe acești fii, și deplâng împreună mizeria lor, cad de acord să accepte sacrificiul vieții acestei maici, fiind pe deplin satisfăcuți pentru a-i redobândi. De îndată ce a fost semnat decretul [de Divinitate], [speranța] coboară imediat din cer și vine pe pământ, depunând veșmintele regești pe care le avea în Cer, se îmbracă cu mizeriile umane, ca și cum ar fi cea mai lașă sclavă și trăiește în cea mai extremă sărăcie, în suferințele cele mai nemaiauzite, în disprețuirile cele mai insuportabile naturii umane; și nu face altceva decât să plângă și să mijlocească pentru fiii ei iubiți.

            Dar ceea ce este mai uimitor, despre această maică și despre acești fii, este că în timp ce ea îi iubește atât de mult, aceștia, în loc să o primească cu brațele deschise pe această maică, ce venea să-i salveze, fac invers, nimeni nu vrea să o primească, nici să o recunoască, dimpotrivă, o fac să rătăcească, o disprețuiesc și încep să comploteze cum să o ucidă pe această maică atât de tandră, și copleșită de iubire pentru ei.

            Ce va face această mamă atât de tandră văzându-se atât de rău răsplătită de fiii ei nerecunoscători? Se va opri Ea? Ah, nu, dar se aprinde și mai mult de iubire pentru ei și aleargă dintr-o parte într-alta pentru a-i așeza în sânul ei. Oh, cât obosește, cât se chinuie, chiar picurând sudori nu doar de apă ba chiar de sânge! Nu-și lasă niciun moment de răgaz. Este mereu în acțiunea de a lucra pentru salvarea lor, se gândește la toate nevoile lor, repară pentru toate relele lor din trecut, prezent și viitor; pe scurt, nu există lucru pe care să nu-l pună în ordine și să nu îl dispună pentru binele lor. Dar ce fac acești fii? Au fost oare căiți de nerecunoștința pe care au făcut-o când au primit [speranța]? Au schimbat gândurile lor în favoarea acestei maici? Ah, nu, o privesc cu ochi răi, o dezonorează cu cele mai negre calomnii, îi provoacă rușine, disprețuiri, confuzii, o biciuiesc cu tot felul, rănind-o în totalitate și sfârșesc prin a o omorî cu cea mai infamă moarte, care poate exista, prin cele mai cumplite spasme și dureri. Dar ce face această maică prin atâtea dureri? Îi va urî oare pe acești fii atât de impertinenți și mândri? Ah, nu, niciodată! Atunci îi va iubi fără limite mai mult ca niciodată, își oferă durerile sale pentru salvarea lor, și își dă suflarea prin cuvântul păcii și al iertării. O, maica mea frumoasă, o, dragă speranță, cât de admirabilă ești, iar eu te iubesc! Oh, ține-mă mereu înăuntrul sânului tău și voi fi cea mai fericită din lume. În timp ce sunt determinată să încetez de a mai vorbi de speranță, îmi răsună de peste tot o voce care spune: „Speranța conține tot binele, prezent și viitor și cine trăiește înăuntrul sânului ei și a fost crescut pe genunchii ei, obține tot ce vrea. Ce vrea sufletul? Glorie, onoare? Speranța îi va oferi cea mai mare onoare și glorie de pe pământ, printre toate popoarele, și în Cer va fi veșnic glorificat. Va dori oare bogății? Oh, această maică, speranța este foarte bogată și, ceea ce este mai mult de atât, oferind bunurile sale fiilor ei, bogățiile ei nu se diminuează în niciun fel; apoi, aceste bogății nu sunt trecătoare și provizorii, ci veșnice. Va dori oare plăceri, mulțumiri? Ah, da, această speranță conține în sine toate plăcerile și gusturile posibile, care pot fi găsite în Cer și pe pământ, pentru că nimeni altul nu le va putea egala niciodată, și cine se hrănește la sânul ei, îl gustă până se satură, și oh, cât de mulțumit și fericit este! Va dori să fie cult, înțelept? Această maică speranța, conține în sine științele cele mai sublime; într-adevăr este cea mai bună dintre toate învățătoarele, și cine învață de la ea, va cunoaște știința adevăratei sfințenii”.

            Pe scurt, speranța ne dă totul, în modul că dacă cineva este slab, ea îi va da tărie; dacă unul e pătat, speranța a instituit sacramentele și acolo i-a pregătit spălarea petelor sale. Dacă simte foame și sete, această maică miloasă îi oferă hrana cea mai delicioasă, mai gustoasă, cele mai delicate cărnuri, și ca băutură, prea prețiosul său sânge. Ce altceva poate face mai mult această maică pașnică, speranța? Și cine altcineva este asemănătoare cu ea? Ah, numai ea a împăcat cerul și pământul, speranța a unit cu sine credința și caritatea și a format acel inel indisolubil între natura umană și cea Divină. Dar cine este această maică? Cine este această speranță? Este Isus Cristos, care a înfăptuit Răscumpărarea noastră și a format speranța omului care a luat-o pe căi greșite.

 

16 octombrie 1899

Isus pedepsește; de aceea nu vine. Preoții pot (într-o anumită măsură) să-L facă pe Isus să vină la Luisa și să-i comunice aceste suferințe.

            În această dimineață, dulcele meu Isus nu venea; nu-L mai văzusem din noaptea precedentă când, [acum] s-a arătat sub un aspect care provoca milă și teroare: voia să se ascundă pentru a nu vedea pedepsele pe care chiar El le trimitea asupra oamenilor și modul cum trebuia să-i distrugă. O, Dumnezeule, ce scenă sfâșietoare, nemaivăzută! În timp ce îl așteptam cu nerăbdare, am spus în sinea mea: „De ce nu vine? Cine știe de ce nu vine, poate pentru că nu mă conformez Dreptății Sale? Dar cum pot să fac aceasta? Mi se pare aproape imposibil să spun „Fiat Voluntas Tua.” Apoi mai spuneam: „Nu vine pentru că nu-l trimite Confesorul”.

            Deci, în timp ce mă gândeam astfel, L-am văzut deodată ca o umbră și mi-a spus: „Nu te teme, autoritatea preoților este limitată; numai în măsura în care sunt gata să Mă roage să vin la tine și să te oferi să suferi, astfel încât  să-i cruț pe oameni; în momentul în care Eu voi trimite pedepse, îi voi vindeca și îi voi salva; iar dacă nu se vor arăta deloc interesați, nici măcar Eu nu voi avea nicio considerație pentru ei”. Și spunând acestea a dispărut, lăsându-mă într-o mare de întristare și de lacrimi.

 

21 octombrie 1899

Luisa continuă să se simtă în contradicție între nevoile Dreptății și de a fi victimă, fără a putea împiedica pedepsele.

            După ce am petrecut zile foarte amare de lipsă, m-am simțit obosită și fără forțe, deși mi-am oferit acele suferințe spunând: „Doamne, Tu știi cât mă costă să stau fără Tine, dar mă resemnez Voinței Tale Sfinte, oferind această durere foarte amară, prin care să-Ți demonstrez iubirea mea și ca să Te calmezi. Aceste plictiseli, tulburări, slăbiciuni, răceli pe care le simt, intenționez să Ți le trimit ca mesageri de laudă și de reparări pentru mine și pentru toate creaturile. Aceasta am și aceasta Îți ofer. Cu siguranță că Tu accepți sacrificiul bunăvoinței, când Ți se oferă ceea ce se poate fără nicio rezervă, dar vino, că nu mai pot”.

            Deseori am fost tentată să mă conformez Dreptății și gândeam că motivul absenței Sale eram eu, pentru că zilele trecute Isus mi-a spus că, dacă nu m-aș fi conformat, L-aș fi obligat să nu vină și să nu-mi mai spună nimic, pentru a evita nemulțumirea mea, nu mă lăsa sufletul să fac acest lucru, și mai mult de atât, ascultarea nu permitea.

            În timp ce mă aflam în aceste amărăciuni, mai întâi a venit o lumină, cu o voce care spunea: „În măsura în care omul pătrunde în lucrurile pământești, în acest fel se îndepărtează și pierde stima bunurilor veșnice. Le-am dat bogățiile pentru a fi folosite pentru sfințirea lor, dar le-au folosit pentru a Mă ofensa și a forma un idol pentru inima lor: iar Eu îi voi distruge pe ei și bogățiile împreună cu ei”.

            După aceasta, L-am văzut pe preaiubitul meu Isus foarte suferind, supărat și indignat pe oameni, încât provoca teroare; Eu imediat am început să-i spun: „Doamne, îți ofer rănile Tale, sângele Tău, folosirea preasfântă a Preasfintelor Tale simțuri pe care le-ai avut în timpul vieții Tale muritoare, pentru a-Ți repara ofensele și folosirea rea a simțurilor pe care Ți le aduc creaturile”.

            Și Isus, luând un aspect serios și aproape tunător, a spus: „Știi cum au devenit simțurile creaturilor? Ca acele mugete ale animalelor feroce, care cu urletele lor îi îndepărtează pe oameni, în loc să-i apropie. Este atât de mare putreziciunea și mulțimea păcatelor care izvorăsc din simțurile lor încât Mă obligă să fug de ele”.

            Și eu: „Ah! Doamne, cât de indignat Te văd! Dacă vrei să continui să trimiți pedepse, atunci vreau să vin [la Tine]; dacă nu, vreau să ies din această stare. La ce bun să rămân, dacă nu mă mai pot oferi ca victimă pentru a-i cruța pe oameni?” Și El, vorbindu-mi serios, încât m-am simțit îngrozită, mi-a spus: „Tu vrei să atingi cele două extreme: fie că îmi ceri să nu fac nimic, fie că vrei să pleci [din lume]. Nu ești mulțumită ca oamenii să fie parțial cruțați? Crezi că orașul Corato este mai bun sau mai mic în a Mă ofensa? Și faptul că l-am cruțat în comparație cu atâtea orașe, este ceva nesemnificativ? Așadar, mulțumește-te și liniștește-te și, în timp ce Mă voi ocupa să pedepsesc oamenii, tu însoțește-Mă cu suspinele și suferințele tale, rugându-Mă, ca aceste pedepse să determine popoarele să se convertească”.

 

22 octombrie 1899

Slava și fericirea Crucii, pentru că suportând-o, nu poate fi nimic uman, ci totul este divin.

            Isus continua să se arate îndurerat. În momentul când a sosit, s-a aruncat în brațele mele, complet epuizat de forțe, aproape voind consolare. Mi-a împărtășit o parte din suferințele Sale și mi-a spus: „Fiica Mea, calea crucii este o cale presărată cu stele pe care se merge conform ei; acele stele se transformă în sori foarte luminoși. Ce fericire va fi pentru suflet, pentru toată veșnicia, să fie înconjurat de acești sori? Apoi, premiul cel mare pe care îl dau crucii este atât de mare încât nu există măsură, nici în lărgime, nici în lungime; este aproape de neconceput pentru mintea umană și aceasta, pentru că suportând crucile, nu poate fi nimic uman, ci totul este divin”.

 

24 octombrie 1899 

Pedepsele din această lume reprezintă milostivirea și iubirea Domnului. În timp ce suferă, Luisa este forțată (datorită suferinței pe care Domnul o simte când trebuie să pedepsească) să se conformeze cu Dreptatea Divină, așa cum a făcut Mama Cerească, astfel încât sufletele să se salveze.

            În această dimineață a venit adorabilul meu Isus și m-a purtat cu duhul în mijlocul oamenilor, iar Isus părea că ar privi creaturile cu ochii milostivi și pedepsele apăreau ca infinitele Sale milostiviri, ieșite din adâncul Inimii Sale preaiubitoare. Deci, întorcându-se spre mine, mi-a spus:

            „Fiica Mea, omul este o reproducere a Ființei Divine și din moment ce hrana Noastră este o Iubire mereu reciprocă, conformă și constantă între cele Trei Persoane Divine, prin urmare, fiind ieșit din mâinile Noastre și din Iubirea pură, dezinteresată, este ca o particulă din hrana Noastră. Acum, această particulă a devenit amară pentru Noi; nu numai atât dar majoritatea [oamenilor], îndepărtându-se de Noi, au devenit pășuni ale flăcărilor infernale alimentate de ura implacabilă a demonilor, care sunt principalii dușmani ai Noștri și ai lor”. Iată, acesta este motivul principal al neplăcerii Noastre; pierderea sufletelor: pentru că sunt ale Noastre, ele Ne aparțin. Așadar, motivul care Mă împinge să-i pedepsesc este Iubirea infinită pe care o am față de ei și pentru a le mântui sufletele”.

            Iar eu: „Ah! Doamne, se pare că de această dată nu ai alte cuvinte de spus decât de pedepse. Puterea Ta are atâtea alte căi pentru a salva aceste suflete. Și apoi, dacă aș fi sigură, că toată durerea ar cădea asupra lor și Tu rămâi liber, fără să suferi în ei, m-aș mulțumi, dar văd că suferi mult din cauza acelor pedepse pe care Le-ai trimis; ce va fi dacă continui să trimiți alte pedepse?”

            Și Isus: „Cu toate suferințele, Iubirea Mă împinge să trimit calamități și mai grele și aceasta pentru că nu există mijloc mai puternic pentru a face ca omul să intre în sinea lui și să-l fac să știe ce înseamnă ființa sa, decât arătându-i sinea distrusă. Se pare că celelalte mijloace îi fac și mai aroganți, de aceea, conformează-te dreptății Mele. Văd bine că iubirea ta față de Mine te împinge atât de mult să nu te conformezi Mie, pentru că nu te lasă inima să Mă vezi suferind; dar chiar și Mama Mea M-a iubit mult mai mult decât toate creaturile, astfel încât nimeni nu o poate egala, și totuși, pentru a salva aceste suflete, s-a conformat dreptății și s-a mulțumit să Mă vadă suferind atât de mult. Dacă Mama mea a făcut asta, nu ai putea să o faci și tu?”

            În timp ce Isus vorbea, îmi simțeam voința atrasă atât de mult de a Lui, că aproape nu puteam să mai rezist să nu mă conformez Dreptății Lui. Nu știam ce să spun, eram atât de convinsă; dar încă nu mi-am manifestat voința. Isus a dispărut, iar eu am rămas în această îndoială, dacă trebuie sau nu să mă conformez.

 

25 octombrie 1899

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni Îl obligă la soluții extreme, pedepse, doar pentru a-i salva. Răsună [iubirea] în Cer și pe pământ, dar găsește un ecou de ingratitudine și păcat. Cum se repară acest ecou otrăvitor.

            Preadulcele meu Isus continua să se manifeste aproape întotdeauna în același mod. În această dimineață, a adăugat: „Fiica Mea, Iubirea Mea față de creaturi este atât de mare încât ea răsună ca un ecou în sferele cerești, umple atmosfera și se răspândește peste tot pământul. Dar care este corespondența pe care o transmit creaturile la acest ecou al iubirii? Vai! Îmi răspund cu un ecou de ingratitudine, otrăvitor, plin de tot felul de amărăciuni și păcate, cu un ecou aproape mortal, capabil doar să Mă rănească. Dar Eu voi depopula fața pământului, astfel încât acest ecou, răsunând plin de venin, să nu-Mi mai asurzească urechile”.

            Și eu: „Ah, Doamne, ce spui?”

            Și Isus: „Eu nu fac altceva decât ca un medic plin de compasiune, care folosește tratamente extreme față de fiii săi, care sunt acoperiți cu răni. Ce face acest tată și medic, care își iubește copiii mai mult decât propria viață? Va lăsa ca aceste răni să devină gangrenoase? Îi va lăsa să moară, de teamă că, folosind focul și bisturiile, ei vor putea suferi? Niciodată, nu! Deși va simți că ar folosi asupra sa acele instrumente, totuși nu ezită să-și facă datoria, despică și taie carnea, folosește otrava, focul, pentru a preveni ca această infecție să se mai extindă. Deși se întâmplă adesea ca în aceste operații, sărmanii fii să moară, aceasta nu este voința tatălui medic, ci voința lui este să-i vadă vindecați. Așa sunt Eu. Rănesc pentru a-i vindeca, îi distrug pentru a-i învia. Nu este Voința Mea, ca să moară mulți, acesta este numai efectul răutății lor și a voinței încăpățânate, este efectul acestui ecou otrăvitor care, până să se vadă distruși, ei vor să Mi-l trimită”.

            Și eu: „Spune-mi, unicul meu Bine, cum aș putea să-Ți îndulcesc acest ecou otrăvitor care Te îndurerează atât de mult?

            Și El: „Singura modalitate este să-ți împlinești mereu toate acțiunile numai cu scopul de a-Mi face plăcere și să-ți implici toate simțurile și puterile tale cu scopul de a Mă iubi și a Mă glorifica. Deci, orice gând al tău, cuvânt și tot restul nu va fi altceva decât iubirea, pe care o ai față de Mine, în acest fel, ecoul tău se va ridica în mod plăcut la tronul Meu și Îmi va încânta auzul Meu”.

 

28 octombrie 1899

„Cine sunt Eu și cine ești tu? Care este Iubirea mea față de tine și unde este iubirea ta față de Mine?”. Ce face pocăința autentică.

            În această dimineață, amabilul meu Isus a venit în mijlocul unei lumini și privindu-mă de parcă m-ar pătrunde peste tot, m-am simțit anihilată și mi-a spus: „Cine sunt Eu și cine ești tu?”[20]

            Aceste cuvinte mă pătrundeau până în măduva oaselor și vedeam distanța infinită care trece între infinit și finit, între Totul și nimic; nu numai atât, dar am mai văzut răutatea acestui nimic și modul cum s-a murdărit. Îmi părea ca un pește care înota în ape; astfel sufletul meu înota în putreziciune, în [mijlocul] viermilor și în multe alte lucruri oribile care se vedeau. O, Dumnezeule, ce viziune îngrozitoare! Sufletul meu ar fi vrut să fugă dinaintea vederii lui Dumnezeu de trei ori Sfânt, dar cu alte cuvinte mă leagă, adică: „Care este Iubirea Mea față de tine? Și care este răsplata ta față de Mine?”

            Deci, la primele cuvinte aș fi vrut să fug speriată dinaintea prezenței Sale, la a doua întrebare, „Care este Iubirea Mea față de tine?”, m-am aflat cufundată, legată din toate părțile de Iubirea Lui, pentru că existența mea a fost un produs al Iubirii Sale. Prin urmare, dacă această iubire ar fi încetat, nu aș mai fi existat. Deci îmi părea că bătăile inimii, inteligența și chiar respirația ar fi fost o reproducere a Iubirii Sale. Înotam în El și, chiar dacă aș fi vrut să fug, îmi părea imposibil să o fac, deoarece Iubirea Sa mă învăluia complet. Apoi, mi s-a părut că iubirea mea era ca o mică picătură de apă aruncată în mare, care dispare și nu se mai poate distinge. Câte lucruri am înțeles, dar ca să le spun m-aș lungi prea mult.

            Așadar Isus a dispărut, iar eu am rămas foarte confuză; mă vedeam plină de păcate, iar în interiorul meu, am implorat iertare și milostivire. La scurt timp, unicul meu Bine s-a reîntors și eu mă simțeam complet îmbibată de amărăciune și de durerea păcatelor mele, iar El mi-a spus: „Fiica Mea, când un suflet este convins că a făcut rău ofensându-Mă, împlinește deja rolul [Mariei] Magdalena care Mi-a udat, picioarele cu lacrimile ei[21] le-a uns cu balsam și le-a uscat cu părul ei. Când sufletul începe să privească în sine răul pe care l-a făcut, Îmi pregătește o baie pentru rănile Mele. Văzând răul, primește o amărăciune și simte o durere și astfel Îmi unge rănile cu cel mai rafinat balsam. Din aceste cunoașteri, sufletul ar vrea să repare și văzând ingratitudinea sa din trecut, simte că se naște în sine iubirea față de un Dumnezeu atât de bun și ar dori să-și dea viața pentru a-I demonstra iubirea sa și aceasta reprezintă părul ei care o leagă de iubirea Mea ca niște lanțuri de aur”.

 

29 octombrie 1899

A se despuia complet pentru a se îmbrăca cu Isus și pentru a putea trăi liber unul în celălalt. Când sufletul este dezbrăcat complet, atunci Isus intră și împreună cu voința sufletului începe construcția casei Lui.

            Adorabilul meu Isus continua să vină, iar în această dimineață, de îndată ce a venit, m-a luat în brațele Sale și m-a purtat cu duhul; iar eu, aflându-mă în acele brațe, am înțeles multe lucruri și mai ales, pentru a putea sta liber în brațele Domnului nostru și, de asemenea, pentru a sta comod în Inima Sa și a ieși din ea cum îi place mai mult sufletului, și pentru a nu fi o povară și supărare pentru binecuvântatul Isus, era absolut necesară o despuiere totală [de sine]. Așadar, din toată inima, i-am spus: „Dragul și unicul meu Bine, ceea ce îți cer pentru mine, este să mă dezbraci de tot [ce este lumesc]; pentru că văd bine că pentru a fi înveșmântată cu Tine și să trăiesc în Tine, iar Tu să trăiești din nou în mine, este necesar ca nici măcar o umbră să nu existe în mine care să nu-Ți aparțină”.

            Și El, plin de bunăvoință, mi-a spus: „Fiica Mea, lucrul principal ca să pot intra într-un suflet și să-Mi formez locuința Mea, trebuie să fie complet detașat de orice. Fără aceasta, nu numai că nu pot locui în el, dar nici măcar o virtute nu se poate așeza în suflet. După ce sufletul a făcut să iasă totul din sine, atunci intru Eu și, unit cu voința sufletului, construim o casă. Temeliile acesteia se bazează pe umilință și cu cât sunt mai adânci, cu atât mai mult zidurile vor fi mai puternice și mai înalte. Astfel de ziduri vor fi construite de către pietrele mortificării, care sunt cimentate cu aurul foarte pur al carității. După ce zidurile au fost ridicate, Eu, ca un pictor expert, nu prin mortar și apă, ci cu meritele Pătimirii Mele care arăta semnificația mortarului, și prin culorile sângelui Meu, care arăta semnificația apei, îl tencuiesc și formez cele mai excelente picturi și aceasta servește drept protecție împotriva ploii, a zăpezii și a oricărui impact. Apoi sunt ușile. Pentru ca acestea să fie solide ca și lemnul și păstrate împotriva cariilor [lemnului], este necesară tăcerea care formează moartea simțurile exterioare. Pentru a îngriji această casă, este nevoie de un paznic care veghează peste tot, în interior și în exterior; și aceasta este frica sfântă de Dumnezeu care îl apără de orice impediment, vânt sau altceva care îl poate copleși. Această teamă va fi păzitorul acestei case, determinând sufletul să acționeze, nu de teamă să nu fie pedepsit, dar de teamă să nu-l ofenseze pe stăpânul acestei case. Această teamă sfântă nu trebuie să facă altceva decât să-i facă în toate pe plac lui Dumnezeu fără nicio altă intenție. După aceea, această casă trebuie să fie decorată și umplută cu comori.

            Aceste comori nu trebuie să fie altceva decât dorințe sfinte și nu lacrimi. Acestea au fost comorile Vechiului Testament și în ele și-au găsit mântuirea, consolarea, tăria în suferințe, împlinind jurămintele lor. Pe scurt, își puneau tot destinul lor în dorința [de a-l vedea pe] Răscumpărătorul [care va veni] și această dorință i-a făcut activi [de a lucra]. Sufletul fără dorință lucrează aproape ca mort; chiar și în virtuți totul este plictiseală, supărare, resentimente; nu-i place nimic, aproape că se târăște mergând pe calea binelui. Pentru sufletul plin de dorințe, este exact opusul: niciun lucru nu-l îngreunează, totul este veselie; zboară; în dureri își găsește plăcerile, și aceasta pentru că a avut o dorință anticipată, iar lucrurile care se doresc dinainte, mai apoi sunt iubite [durerile] și iubindu-le, el își găsește cele mai mari plăceri. De aceea, această dorință trebuie să fie însoțită mai înainte de a fi construită această casă. Decorurile acestei case vor fi pietrele cele mai prețioase, mărgăritarele cele mai scumpe din această viață, care este bazată mereu pe suferință, chiar o suferință pură. Întrucât Cel care locuiește în ea este dătătorul oricărui bine, o decorează cu toate virtuțile, o parfumează cu cele mai suave mirosuri, răspândește parfumul celor mai grațioase flori, face să răsune o melodie cerească dintre cele mai plăcute, face să respire un aer de Paradis”.

            Am uitat să spun că trebuie să ne asigurăm că pacea interioară domnește și aceasta nu trebuie să fie altceva decât reculegerea și tăcerea interioară a simțurilor.

            După aceasta, am continuat să rămân în brațele Domnului nostru și m-am văzut în întregime despuiată și în același moment l-am văzut pe Confesor că era prezent. Isus mi-a spus, - mi se părea că voia să glumească ca să vadă ce aș fi spus: „Fiica Mea, te-ai despuiat de tot [ce-i lumesc] și știi că atunci când un [suflet] se despoaie de tot ce-i lumesc, este nevoie de un altul care se gândește să-l îmbrace, să-l hrănească și să-i ofere un loc unde să locuiască. Tu unde vrei să stai, în brațele Confesorului sau în ale Mele?”

            Și în timp ce spunea astfel, voia să mă așeze în brațele Confesorului. Am început să insist pentru că nu voiam să merg, în schimb El voia. După o scurtă discuție mi-a spus: „Nu te teme, te țin în brațele Mele”. Și așa am rămas în pace.

 

30 octombrie 1899

„Biata Roma, cum vei fi distrusă!”. Nelegiuirea este atât de mare încât ajunge să împiedice răscumpărarea sufletelor. Doar rugăciunea și rănile lui Isus sunt un baraj în fața acestui râu de nelegiuiri.

            În această dimineață, binevoitorul meu Isus a venit foarte îndurerat, iar primele cuvinte pe care mi le-a adresat au fost: „Biata Roma, ce distrusă vei fi! Privindu-te, Eu plâng pentru tine”. Și a spus-o cu o astfel de tandrețe încât provoca milă; dar nu am înțeles dacă este vorba doar de persoane sau și de clădiri. Din moment ce a trebuit să mă supun ascultării, să nu mă conformez Dreptății, ci să mă rog, i-am spus: „Iubitul meu Isus, când se vorbește despre pedepse, nu trebuie să mai discutăm, ci numai să ne rugăm”.

            Și așa am început să mă rog, să-i sărut rănile și să fac acte de reparare. În timp ce făceam aceasta, din când în când El îmi spunea: „Fiica Mea, nu Mă sili; făcând astfel, tu vrei să Mă silești neapărat, așadar liniștește-te”.

            Iar eu: „Doamne, este ascultarea care dorește acest lucru, nu sunt eu care fac aceasta”.

            El a adăugat: „Râul nelegiuirilor este atât de mare încât ajunge să împiedice mântuirea sufletelor și doar rugăciunea și aceste răni ale Mele împiedică ca acest râu impetuos să absoarbă totul în sine”.

 

 

 

Cuprins

 

28 februarie 1899

La ordinul Confesorului, Luisa începe să scrie. Ea simte multă reticență, dar Isus o asigură de ajutorul său. Isus îi vorbește Confesorului: puritatea în acțiune, făcând totul pentru Isus. Credința este Dumnezeu. Ce anume dă credința sufletului. Dumnezeu comunică credința în două moduri. În ce mod îl vede Luisa pe Dumnezeu. Toată creația este ca o umbră a lui Dumnezeu, dar Soarele Îl umbrește într-un mod special. 3

10 martie 1899

Isus îi arată Luisei multe pedepse înspăimântătoare, cauzate de păcatele lumii. 13

13 martie 1899

Caritatea: Toate lucrurile create îi aduc omului iubirea lui Dumnezeu, în timp ce îl îndeamnă să iubească. 14

14 martie 1899

Alte pedepse pregătite, în special o misterioasă „stea” imensă, care cuprinde în sine întuneric, foc și sânge. Durerea și plânsul lui Isus. Luisa vrea să sufere pedepsele pentru a-i cruța pe oameni. 17

18 martie 1899

Caritatea este motivul rugăciunii Luisei. Caritatea este simplă cum este Dumnezeu. 19

20 martie 1899

Lumea este în haos pentru că și-a pierdut subordonarea față de orice autoritate; și mai întâi, aceea a lui Dumnezeu. 21

31 martie 1899

Există o singură mântuire (Cerul), dar există multe modalități de a ajunge acolo, la fel ca și Crucea care este una singură, dar făcută din diferite bucăți de lemn. Valoarea suferinței. 22

 

Luna aprilie 1899

Umilința și încrederea. 22

5 Aprilie, 1899

Isus o ține pe Luisa cufundată în Iubirea Sa. 23

7 aprilie, 1899

Ocupându-se de durerile lui Isus, Luisa uită de ale sale. Isus vrea să facă din ea scopul împlinirilor Sale. 24

9 aprilie 1899

Răbdarea lui Isus în Preasfântul Sacrament. Isus o duce pe Luisa într-o biserică, unde ascultă Sfânta Liturghie și se împărtășește; apoi rămâne cu Isus în tabernacol. 25

12 aprilie 1899

Luisa este tabernacolul viu al lui Isus, care poate să împărtășească cu El durerile și starea sa de victimă. Ceea ce îl rănește cel mai mult sunt liturghiile profanate și ipocrizia în lucrurile evlavioase. 26

16 aprilie 1899

Isus este mai rănit de ofensele celor care participă la lucrurile sfinte în biserică, neavând un spirit drept; mai ales [e vorba] de anumiți preoți. 28

21 aprilie 1899

Isus îi apare Luisei ca un copil „Cel mai Sărac dintre săraci”, și îi cere să-L lase să stea cu ea. 29

23 aprilie 1899

Când cunoașterea de sine este în inimă, lauda sau disprețul altora nu afectează. 31

26 aprilie 1899

Isus îl eliberează pe Confesorul Luisei de un defect în ce privește vorbirea. Cine se detașează de toate, primește totul. 32

2 mai 1899

Tot Cerul este adumbrit în Sfânta Biserică. Membrele sănătoase și luminoase ale Bisericii și membrele infectate și întunecate. În ceea ce privește încrederea, Isus nu vrea să existe o diferență între El și Confesor. 33

6 mai 1899

Luisa este înconjurată de mulți îngeri și Isus le arată lor cât îi este de dragă. Ea L-a recunoscut pe Isus „numai după respirația Sa”. 35

7 mai 1899

Isus nu privește lucrările mari, ci intenția cu care sunt făcute. Iubirea de aproapele trebuie transformată în iubire pentru Isus, altfel nu Îi aparține. 36

9 mai 1899

Cea mai mare pedeapsă pe care Isus ar putea să o dea lumii, ar fi suspendarea suferințelor Luisei ca victimă. Numărul păcatelor fiind aproape complet, Dreptatea Divină vrea să intervină. 37

12 mai 1899

Caritatea perfectă are unica intenție de a-i face plăcere lui Isus. El îi comunică Luisei dulcețile [desfătările] și amărăciunile Sale. 40

16 mai 1899

Crucea purifică, se desprinde de pe pământ și se unește cu Dumnezeu. O viață devotată, fără să fie despuiată de propria voință și să se lase dominată de Voința Divină, este falsă. 42

19 mai 1899

Umilința și simplitatea. 44

23 mai 1899

Lui Isus îi place să glumească. Dulceața transformă amarul în dulce. Detașarea de toate lucrurile, dă pace și odihnă. 45

26 mai 1899

Cunoașterea și disprețul de sine sunt de lăudat și sunt pozitive când merg unite cu spiritul de credință și al cunoașterii lui Isus, pentru că atunci devin încredere și curaj. 46

 

31 mai 1899

Să pretindem ca toți să primească în mod favorabil lucrurile de care noi suntem convinși, înseamnă a induce în eroare imitația vieții lui Isus. Este suficient să lucrăm drept și simplu, fără să avem grijă de altceva. 47

2 iunie 1899

Cunoașterea propriului nimic este baza vieții spirituale. Cunoașterea lui Dumnezeu este proporțională cu autocunoașterea; merg mână în mână. 48

3 iunie 1899

Isus își revarsă amărăciunile Sale în Luisa pentru a nu pedepsi [lumea]. 50

5 iunie 1899

Isus o consolează pe Luisa în durerea ei profundă și se roagă împreună cu ea. Isus nu se grăbește să lucreze, ci face fiecare lucru la momentul potrivit. 51

8 iunie 1899

Un număr foarte mic dintre cei care (oricât de răi ar fi) au bunăvoință, pentru a se salva. Contopiri de iubire între Isus (când Prunc, când Răstignit) și Luisa. 55

9 iunie 1899

Păcatul uciderii unui copil născut sau nenăscut, privându-l și de Botez, strigă răzbunare înaintea lui Dumnezeu, mai mult decât orice altceva. Luisa este invitată să-și unească durerile și rugăciunile, cu cele ale lui Isus. 58

11 iunie 1899

Isus face ca oricine se apropie de Luisa, să primească [așa] ca un globuleț de lumină, care pătrunde în minte și coboară în inimă, pentru a lumina și a da har celui care se apropie cu suflet drept; și celorlalți, pentru a-i orbi și a deveni confuzi. 59

 

 

12 iunie 1899

Isus, cu privirea Sa, o pregătește pe Luisa pentru Împărtășanie: o purifică, o luminează și o sfințește; deci [iată] haina celor trei virtuți teologale. Ce face iubirea adevărată. 60

14 iunie 1899

Isus, fiind pregătit să reverse o pedeapsă asupra lumii, [dar] rugăciunea insistentă a Confesorului, a fost ca să o reverse asupra Luisei și [astfel] reușește să-L oprească. 63

16 iunie 1899

Chiar dacă lumea nu poate fi cruțată, prin rugăciunile Luisei și ale confesorului, să fie cruțat cel puțin Corato, într-o oarecare măsură. Pedepsele sunt necesare. 65

17 iunie 1899

Luisa Îl confruntă pe Isus evitând pedepsele. Ea nu vrea în mod absolut să consimtă ca cineva să fie pedepsit. 66

19 iunie 1899

„Dacă te vei anihila pe tine însăți, nu vei comite niciodată păcate”. Răul este instabilitatea în a face bine. 67

20 iunie 1899

Inima și sufletul. Distinctivul Sfântului Alois este iubirea; totul se rezumă la aceasta. 68

21 iunie 1899

Isus îi spune Luisei: „Din iubire pentru tine nu voi lăsa Corato”. Pruncul Isus glumește cu Luisa. 70

22 iunie 1899

Isus continuă să glumească și spune: „Care este Harul meu dacă nu Eu însumi?” Mama Cerească îi spune Luisei: „Nu-l face să doarmă, pentru că dacă doarme vei vedea ce se întâmplă!”  70

23 iunie 1899

Pentru a-i da Luisei suferința (în acest caz, coroana de spini), pentru a evita pedepsele, Confesorul nu o poate face, ci doar Isus. Luisa mijlocește pentru sănătatea Confesorului. Viziune simbolică și profetică: într-o zi Isus va suna dintr-o dată din trâmbiță prin Luisa și mulți vor muri de frică. 72

25 iunie 1899

Isus vorbește Confesorului: el trebuie să crească în credință (care este Isus însuși) și apoi va primi trei bucurii spirituale. 75

4 iulie 1899

Isus și-a stabilit Împărăția Sa în Inima Maicii Sale, pentru că în Ea nu exista nici o umbră de tulburare. 76

9 iulie 1899

Isus reînnoiește răstignirea Luisei, pentru a continua pe pământ atribuția sa de Victimă vie înaintea Justiției Divine, Umanitatea Sa Preasfântă glorificată fiind incapabilă de suferință. Viziunea Psalmului 149. 77

14 iulie 1899

De ce Isus nu o poate lăsa pe Luisa. Preotul este necesar victimei. 79

18 iulie 1899

Isus Sacramental este în inima Luisei și cu lumină și iubire se atrag reciproc. 80

22 iulie 1899

Crucea face sufletul transparent și strălucitor. Pentru a nu cădea în prăpastie și pentru a putea ajunge în Cer, este necesar să nu se privească la nimic altceva decât la Isus. 80

28 iulie 1899

Viața umană este un joc: Isus ia parte, trimițând multe cruci și săgeți către creaturi, astfel încât să poată dobândi multă glorie, dar puțini acceptă acest joc. Setea lui Isus pe Cruce a fost pentru imensele bogății respinse de atât de mulți. 82

30 iulie 1899

A privi pe aproapele, a gândi și a judeca, este același lucru. Este necesar să stimăm și să facem o comoară din fiecare cuvânt al lui Isus. 83

 

31 iulie 1899

Câte lucruri înțelege Luisa văzându-L pe Isus; dar înțelege în mod direct în intelect. De aceea nu știe să spună nimic. 84

1 august 1899

Impuritatea l-a redus pe om mai jos decât fiarele sălbatice. Dacă Isus, pe de o parte, fuge de cei impuri, El este atras în shimb de cei puri și se dăruiește lor pe Sine însuși. 85

2 august 1899

Corespunderea cu Harul atrage noi daruri de la Domnul, în timp ce necorespunderea transformă harurile în pedepse. 86

7 august 1899

Cunoașterea propriului nimic atrage virtuțile lui Isus. Numai El face sufletul frumos cu propria Sa frumusețe. 87

8 august 1899

Resemnarea atrage pacea și propriile virtuți ale Domnului nostru. 88

10 august 1899

Adevărul este fiul Justiției. Fructul lor este Simplitatea. 89

12 august 1899

Pentru prima dată în scrieri, Isus vrea să o „pună la același nivel” pe Luisa cu Sine (Aceasta este ceea ce Luisa numește mai târziu „contopirea în Isus”, în Preasfânta Sa Umanitate). Pericolul pe care îl [produce] limba, al lipsei de caritate; atunci când vorbește. 91

13 august 1899

În timp ce Luisa adoră rănile lui Isus, ea se vede brusc în locul Lui. Motivul este pentru că Isus a luat imaginea ei și suferă în ea în mod continuu. 92

15 august 1899

Caritatea purifică și pune în ordine toate virtuțile. Luisa participă în Cer la sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului. Isus îi cere Luisei să fie mama Sa pe pământ, așa cum a făcut Preasfânta Fecioară, atunci și cum o face acum în Cer. Bucură-te Marie, spus cu Isus. 93

16 august 1899

„Doamna Ascultare”. Luisa continuă să-i fie mamă Pruncului Isus și îi cântă pentru a-I liniști plânsul. (Adesea, în primele volume, Isus se manifestă Luisei ca prunc) 97

17 august 1899

Puterea și atribuția „Doamnei Ascultare”. 98

18 august 1899

Cuvântul lui Isus este adevăr și lumină. În sufletul în care pătrunde, pune în ordine virtuțile și produce roade ale sfințeniei. Isus se roagă Tatălui, încât Luisa să împlinească perfect Voința Divină, la fel ca și El. 99

21 august 1899

Scopul de a-i face plăcere doar lui Isus. 100

22 august 1899

Puritatea lui Isus. El îi comunică virtuțile Sale Luisei. 101

27 august 1899

Când Isus se manifestă unui suflet, îi dă cunoștința despre sine, despre nimicul său. Apoi EL îl umple cu Sinea Lui. Totul se întâmplă invers, când este inamicul. 102

30 august 1899

După ce au pierdut religia, oamenii acestei generații trăiesc ca niște fiare. Prin urmare, pedepsele și războiul sunt necesare. 102

31 august 1899

Confesorul îi cere Luisei ascultarea, să nu mai vorbească cu Isus și să-L respingă. 104

1 septembrie 1899

Lupta groaznică a Luisei pentru a fi ascultatoare, de a-și impune inimii, să nu întrebe și să nu-L dorească. Sufletul identificat cu Isus nu poate fi separat de El. Confesorul demonstrează că acela este cu adevărat Isus și nu diavolul. Ascultarea, o teribilă războinică, era totul pentru Isus. Rolul ei este de a da moarte pentru a oferi Viață, a se sacrifica pentru a da victoria. 105

2 septembrie 1899

În pedepse este întotdeauna necesar să ne gândim la Patimile lui Isus; astfel durerile noastre ne vor părea ușoare și cele mai mici defecte le vom vedea grave. Ascultarea. 110

5 septembrie 1899

Sufletul, având defecte, nu trebuie să se descurajeze. Domnul permite defectele, astfel încât creatura să tindă spre perfecțiune. 112

7 septembrie 1899

„Arborele vieții” are ca rădăcini cele trei virtuți teologale, trunchiul este cunoașterea lui Dumnezeu și a propriului nimic, iar florile și fructele (precum pietrele prețioase) sunt virtuțile și suferința pentru iubire, care sunt un ornament pentru Isus. Iubirea pe care o are pentru Luisa, „porumbița Sa”. 113

16 septembrie 1899

Febra iubirii lui Isus se calmează prin suferința din iubire pentru El. 115

19 septembrie 1899

Teama că propria stare nu este Voința lui Dumnezeu și trebuie combătută cu iubire și abandon în Isus. Credința, Speranța și Caritatea. Abordarea foarte grațioasă a Luisei către „prea venerata Ascultare” (cf. 02.09.1899). 116

21 septembrie 1899

Continuă să abordeze Ascultarea cu o exprimare inocentă de umor. Isus îi comunică Luisei: „Această scriere va servi pentru a face cunoscut cine îți vorbește și cine îți domină persoana”. În timp ce Luisa este tulburată, gândind că starea ei i-ar fi adus condamnarea, Isus îi comunică scopul acestei stări. 121

 

22 septembrie 1899

Ce sunt aceste scrieri. Ascultarea. Este necesar ca împreună cu bucuriile să existe și amărăciunile. Isus însuși stimulează greutăți în Luisa, pentru a o putea instrui. 123

25 septembrie 1899

Teama Luisei că scrierile ar putea intra în mâinile altora. Luisa este cea care îi apără pe Isus și pe oameni. 125

26 septembrie 1899

Isus nu ia în considerație respingerea pe care Luisa o simte față de ascultare, deoarece voința ei este complet identificată cu cea a lui Isus. Preasfânta Fecioară a devenit prin har ceea ce Dumnezeu este prin natură. Diferența dintre a-L vedea pe Dumnezeu în mod abstract și intuitiv. 126

30 septembrie 1899

Luisa este ispitită in mod obsesiv de sentimente de ură împotriva Domnului: o durere infernală. Răbdarea și umilința în a suporta ispititele sunt o pâine sățioasă care îi place lui Isus. 128

1 octombrie 1899

Suferința lui Isus pentru ofensele, în special pentru abuzurile și profanările Sacramentelor, reduse la simpla aparență. Și apoi, când [în sufletele] preoților se adaugă, un spirit de interes. 130

3 octombrie 1899

Luisa se luptă cu „Doamna Ascultare”, trebuind să scrie despre Caritate. Ascultarea este esența Iubirii, care distruge iubirea de sine. Slujitorii lui Dumnezeu nu trebuie să se amestece în lucrurile pământești. A te ruga pentru bolnavi înseamnă a acționa ca un medic pentru Domnul nostru. 133

7 octombrie 1899

Isus este indignat de lume. Isus este Rege, dar nu poate domni până când lumea nu va fi purificată de putregaiul păcatelor. Care este binele pe care îl produce starea de victimă a Luisei. 137

14 octombrie 1899

Speranță și dreptate. Nevoia de pedepse. Speranța este pace; prin urmare, a fi tulburat sau descurajat este cea mai mare nebunie. Speranța devine o persoană: Isus! În același timp, este Maria, cea mai tandră mamă! Speranța se oferă în Sacramente. 139

16 octombrie 1899

Isus pedepsește; de aceea nu vine. Preoții pot (într-o anumită măsură) să-L facă pe Isus să vină la Luisa și să-i comunice aceste suferințe. 147

21 octombrie 1899

Luisa continuă să se simtă în contradicție între nevoile Dreptății și de a fi victimă, fără a putea împiedica pedepsele. 148

22 octombrie 1899

Slava și fericirea Crucii, pentru că suportând-o, nu poate fi nimic uman, ci totul este divin. 150

24 octombrie 1899

Pedepsele din această lume reprezintă milostivirea și iubirea Domnului. În timp ce suferă, Luisa este forțată (datorită suferinței pe care Domnul o simte când trebuie să pedepsească) să se conformeze cu Dreptatea Divină, așa cum a făcut Mama Cerească, astfel încât sufletele să se salveze. 151

25 octombrie 1899

Iubirea lui Dumnezeu față de oameni Îl obligă la soluții extreme, pedepse, doar pentru a-i salva. Răsună [iubirea] în Cer și pe pământ, dar găsește un ecou de ingratitudine și păcat. Cum se repară acest ecou otrăvitor. 153

28 octombrie 1899

„Cine sunt Eu și cine ești tu? Care este Iubirea mea față de tine și unde este iubirea ta față de Mine?”. Ce face pocăința autentică. 154

 

29 octombrie 1899

A se despuia complet pentru a se îmbrăca cu Isus și pentru a putea trăi liber unul în celălalt. Când sufletul este dezbrăcat complet, atunci Isus intră și împreună cu voința sufletului începe construcția casei Lui. 156

30 octombrie 1899

„Biata Roma, cum vei fi distrusă!”. Nelegiuirea este atât de mare încât ajunge să împiedice răscumpărarea sufletelor. Doar rugăciunea și rănile lui Isus sunt un baraj în fața acestui râu de nelegiuiri. 159

 

 

---

[1] Don Gennaro di Gennaro a fost confesorul Luisei timp de 24 de ani, din 1899 până în 1923. În februarie 1899, Don Gennaro i-a poruncit să scrie o relatare a experiențelor sale spirituale.

[2] Din 1887 până la moartea ei, pe 4 martie 1947, Luisa a trăit la pat din cauza suferințelor sale mistice. În toți acei ani, aproape dintotdeauna, Sfânta Liturghie a fost celebrată în camera sa, de către Confesor, cu permisiunea Arhiepiscopului.

[3] Din contrastul privind cultura umană foarte săracă a Luisei și conceptele teologice foarte înalte pe care le exprimă, este evident că, conținutul discursului ei nu poate proveni de la ea, ci de la Domnul.

[4] Cu această propoziție, Luisa începe multe capitole din volumele sale; este prima dată când o folosește. Primele informații despre „starea obișnuită” a Luisei pot fi găsite în Primul volum, p. 73 și următoarele, 113-114 etc. Este vorba despre starea în care trăiește sufletul ei, o stare de suferință destul de obișnuită și prelungită, în principal datorită unei lipse sensibile a privării de Isus; în același timp, ea indică o neîncetată bătaie de inimă în sânul Vrerii Divine, în care își desfășoară viața, într-un mod, din ce în ce mai conștient. Dar, de asemenea, extern, viața ei se desfășoară în conformitate cu o „stare obișnuită”: nimic deosebit, fără altă regulă decât abandonul absolut și disponibilitatea față de Voința Divină. Această, „stare obișnuită” indică în cele din urmă acel misterios fenomen cotidian, când sufletul ei își abandona trupul pentru a-L urma pe Isus, o stare în care a trăit majoritatea experiențelor sale mistice și a primit lecțiile sublime pe care a trebuit să le scrie mai târziu, o stare din care nu se putea întoarce decât doar prin ascultare față de Confesorul său.

[5] Se vorbește adesea, mai ales în primele volume, de pedepse prezente sau viitoare, fie inevitabile, fie condiționate: ele sunt întotdeauna o consecință a opoziției oamenilor la Vrerea lui Dumnezeu și în raport cu vocația Luisei ca victimă.

[6] Luisa spune că Isus „a spus aceste cuvinte”, dar apoi insensibilă, este ea cea care continuă discursul („floricica ne repetă”).

^[7] Cum să nu ne gândim la steaua roșie, un simbol masonic și comunist, care o să vină peste puțin timp?

^[8] Cea mai mare parte a experiențelor sale mistice, Luisa le-a trăit în timpul „stării sale obișnuite”, când sufletul ei părăsea trupul, atras de Isus. Acest fenomen s-a întâmplat în fiecare noapte, până la sfârșitul anului 1938, când confesorul ei a eliberat-o de obligația de a mai scrie aceste lucruri.

^[9] După teribila încercare a luptei cu demonii, prin care Luisa a trecut de la 13 la 16 ani, acest sentiment de frică a rămas în ea, chiar dacă s-a atenuat mult. Dar El este providențial pentru a ne asigura împotriva ipotezei imaginațiilor ușoare ale Luisei.

^[10] „Isus turna în Luisa amărăciunile Sale”: cu această imagine, pe care a experimentat-o într-un mod sensibil, indică participarea sa la amărăciunile pe care Isus le simte din cauza păcatelor oamenilor.

^[11] După sărutul lui Isus, Confesorul a fost complet eliberat de bâlbâială.

^[12] Navă cu abur, sau locomotiva cu aburi.

^[13] Evident, este un limbaj mistic și spiritual. Luisa spune și explică mai departe. Rețineți că Isus vrea ca ea să-L imite, oferindu-i iubire și viață prin simbolul laptelui, cum mai înainte, El i-a dat. El a spus: „Cine este mama mea și cine sunt frații mei?” ... În momente ca acesta Îl văd întotdeauna ca pe un copil. Și noi trebuie să-L vedem precum copiii [cu puritate].

^[14] Acesta este motivul fizic pentru care trebuie să rămână Luisa toată viața în pat.

^[15] Aceste cuvinte profetice și misterioase ar trebui luate în considerare în lumina 1Tes 5,16, 1Cor 15,52 și a capitolului din 27 octombrie 1922 (Volumul 14 al Luisei). Putea mintea Luisei să gândească atât de multe?

^[16] Este misterul co-răscumpărării: Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi şi împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Biserica. (Coloseni 1,24).

^[17] „Şi, deși era Fiu, a învățat ascultarea din cele ce a pătimit, iar după ce a fost făcut desăvârșit, a devenit cauză de mântuire veșnică pentru toţi cei care ascultă de El”. (Evrei 5,8-9)

^[18] Luisa se adresează: „credinței ca fiind rege, iar carității-regină”.

^[19] În mărturia sa din 18.07.1931, Pr. Consalvo Valls, OFM. (Profesor de teologie dogmatică, mistică etc. în Collegio S. Antonio, din Roma), a scris: „În ceea ce privește fenomenele mistice: cartea pare cu adevărat inspirată” (Din numeroasele puncte pe care le enumeră, să luăm acest lucru ca exemplu): „Diferența dintre cunoașterea ireală și perceptibiă a lui Dumnezeu a sufletului însuși. Descrierea pe care o face despre cea perceptibila este o demonstrație psihologică și experimentală a Doctrinei teologice asupra modului divin de lucru al darurilor Duhului Sfânt și al simțurilor spirituale, spre deosebire de modul uman de lucru al virtuților”, etc.

[20] Cfr. Capitolului din 2 Giugno 1899.

[21] De văzut Luca 7,37-38 și 8,2, și să se compare cu Ioan 11,2 și Ioan 12,1-8. Să se ia în vedere și atitudinea „Mariei, sora Martei” în episodul în care se poate citi în Luca 10,38-42. Numele Luisei ca terțiară dominicană este Magdalena.