Vointa Divina: Cartea Cerului

Luisa Piccarreta, Fiica cea mică a Voinței Divine

„Titlul pe care îl vei da acestei cărți pe care o vei tipări despre Voința mea va fi acesta:

ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI MELE DIVINE ÎN MIJLOCUL FIINȚELOR UMANE

CARTEA CERULUI

Volumul 11

RECHEMAREA CREATURII LA ORDINE, LA LOCUL EI ȘI LA SCOPUL PENTRU CARE

A FOST CREATĂ DE DUMNEZEU

(27 August 1926), Ianuarie 2021

Responsabil pentru această copie în limba italiană, notele, titlurile și fiecare corecție: Don Pablo Martin

Traducerea în limba română: Cristina Enășcuț

Corectare: Colaboratori anonimi

Ianuarie 2021

Alte cărți despre Voința Divină traduse în limba română:

1. Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine

2. Orele Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos

3. Micul Catehism al Voinței Divine

4. Vă vestesc o Mare Bucurie

5. Cartea Cerului - Volumul 1

6. Cartea Cerului - Volumul 11

7. Carte de rugăciuni în Voința Divină

8. Școala de rugăciune în Voința Divină

- Se lucrează la traducerea celorlalte 34 de volume din scrierile Servitoarei lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta.

- În limba italiană aceste scrieri au aprobarea ecleziastică.

- Citatele biblice au fost preluate de pe web-siteul www.bibliacatolica.ro, Biblia Catolică tradusă de Pr. Eduard

Patrașcu și Pr. Alois Bulai.

Pentru comenzi de cărți sau pentru a vă înscrie a forma un grup de rugăciune Voința Divină, ne puteți contacta la această adresa de email: cristina.enascut@gmail.com

Pagina Facebook: https://www.facebook.com/VointaDivina

Blog: https://vointadivina.blogspot.com

Canal de Youtube: Vointa Divina

VOLUMUL 11

Cum să ne luăm rămas bun

de la Isus din Preasfântul Sacrament

O, Isuse al meu, Ceresc Prizonier, soarele deja apune și întunericul invadează pământul, și Tu rămâi sin-gur în tabernacolul iubirii... Mi se pare că Te văd, că ești trist în singurătatea nopții, neavând în jurul Tău coroana fiilor tăi și a mireselor tale gingașe, care cel puțin să-ți țină companie în temnița ta voluntară. O, Divinul meu prizonier, chiar și eu simt că mi se strânge inima trebuind să mă îndepărtez de Tine și sunt constrânsă să-ți spun la revedere...

Dar ce spun, o, Isuse? Niciodată nu va fi așa! Nu am curajul să te las singur. La revedere cu buzele, dar nu cu inima; ba chiar, inima mea o voi lăsa cu Tine în taber-nacol. Voi număra bătăile inimii tale și voi corespunde cu o bătaie a inimii mele; voi număra suspinele tale ostenite și, pentru a te însufleți, te voi face să te odihnești în brațe-le mele. Voi fi santinela ta de supraveghere; voi fi foarte atentă să văd dacă ceva te întristează sau te îndurerează, nu doar pentru a nu te mai lăsa singur, ci pentru a lua parte la toate suferințele tale. O, Inima inimii mele! O, Iubire a iubirii mele! Lasă acest aer trist și consolează-te; nu mă lasă inima să te văd îndurerat.

În timp ce cu buzele îți spun la revedere, îți las respirațiile mele, afecțiunile mele, gândurile mele, dorin-țele mele și toate mișcările mele care împletind între ele continue acte de iubire, unite cu ale tale, îți vor forma co-

roană și te vor iubi pentru toți. Nu ești mulțumit, o, Isuse? Mi se pare că îmi spui da, nu este adevărat?

Rămas bun, o, iubitorule Prizonier. Dar încă nu am terminat. Înainte de a pleca vreau să las în fața ta chiar și trupul meu. Intenționez să fac din carnea și din oasele mele atât de multe bucăți minuscule, pentru a forma atât de multe lămpi pentru câte tabernacole există în lume, și din sângele meu să fac atât de multe flăcări, pentru a aprinde aceste lămpi; iar în fiecare tabernacol intenționez să pun lampa mea, care, unindu-se cu lampa tabernacolu-lui ce îți iluminează noaptea, îți va spune: «te iubesc, te ador, te binecuvântez, ispășesc și îți mulțumesc pentru mine și pentru toți».

Rămas bun, o, Isuse... Dar ascultă un ultim cuvânt: să facem legământ și legământul să fie că ne vom iubi mai mult. Îmi vei da mai multă iubire, mă vei închide în iubi-rea ta, mă vei face să trăiesc din iubire și mă vei îngropa în iubirea ta. Să strângem mai puternic legătura de iubire. Voi fi mulțumită doar dacă îmi vei oferi iubirea ta, pentru a te putea iubi cu adevărat... La revedere, o, Isuse! Bine-cuvântează-mă, binecuvântează-i pe toți. Strânge-mă la Inima ta, întemnițează-mă în Iubirea ta, iar eu îți voi săru-ta Inima... La revedere, la revedere!

Cum să-l salutăm pe Isus dimineața

O, Isuse al meu, dulce Prizonier al iubirii, iată-mă din nou! Te-am lăsat spunându-ți la revedere; acum mă întorc spunându-ți bună dimineața. Ardeam de nerăbda-rea de a te vedea în această temniță a iubirii, ca să-ți ofer plecăciunile mele de doruri, bătăile inimii mele afectuoa-se, respirațiile mele înflăcărate, dorințele mele arzătoare și pe mine însămi în întregime, să mă contopesc cu totul în Tine și să mă las în Tine, în amintire continuă și garanție a iubirii mele permanente pentru Tine.

O, veșnica mea Iubire Sacramentală, știi? În timp ce am venit să-ți ofer ființa mea, am venit de asemenea să primesc de la Tine toată ființa ta. Eu nu pot sta fără viață pentru a trăi și de aceea o vreau pe a ta... Cui se dăruiește totul, totul i se va da; nu este adevărat, Isuse? Deci, astăzi voi iubi cu bătaia înfocată a Inimii tale iubitoare, voi respira cu respirația ta îngreunată în căutare de suflete, voi dori cu dorințele tale nemăsurate, Gloria ta și binele sufletelor... Prin bătaia Inimii tale divine vor curge toate bătăile Inimilor tuturor făpturilor; le vom prinde pe toate, le vom salva, să nu ne scape niciuna, cu prețul oricărui sacrificiu, chiar dacă ne-ar aduce toată durerea. Dacă tu mă vei îndepărta, mă voi arunca mai înăuntru, voi striga mai tare, pentru a pleda împreună cu Tine [pentru] mân-tuirea fiilor tăi și a fraților mei.

O, Isuse al meu, Viața mea, și Totul meu, câte lu-cruri îmi spune această închisoare voluntară a ta! Dar emblema cu care te văd în întregime sigilat este emblema sufletelor; apoi lanțurile care te leagă atât de puternic, sunt iubirea. Cuvintele „suflete” și „iubire” se pare că te

fac să surâzi, te slăbesc și te obligă să cedezi la toate, iar eu, examinând bine aceste copleșitoare iubiri, voi fi mereu în preajma Ta și împreună cu Tine, cu obișnuitele mele refrene: suflete și iubire. De aceea, în această zi Te vreau în întregime; mereu împreună cu mine în rugăciune, în muncă, în plăceri și neplăceri, când mănânc, când merg, când dorm, în toate; și sunt sigură că, neputând să obțin nimic de la mine, cu Tine voi obține totul, și tot ceea ce vom face va folosi ca să-ți aline orice durere și să-ți în-dulcească orice amărăciune, să-ți repare orice ofensă și să te mulțumească pentru toate și să obțină orice conver-tire, chiar dacă ar fi dificilă și disperată.

Vom merge să cerșim puțină iubire de la toate ini-mile, pentru a te face mai mulțumit și mai fericit; nu este bine așa o Isuse?

O, dragule Prizonier al Iubirii, leagă-mă cu lanțu-rile tale, sigilează-mă cu Iubirea ta! Ah, arată-mi Chipul tău frumos! O, Isuse cât ești de frumos! Părul tău blond împletește și sfințește toate gândurile mele; fruntea ta calmă și senină, chiar și în mijlocul atâtor provocări, mă liniștește și îmi dă calmul perfect, chiar și în mijlocul ce-lor mai mari furtuni, al propriilor tale privări, al „capri-ciilor” tale care mă costă viața... Ah, Tu știi, dar merg înainte. Aceasta îți zice inima, că ea știe să-ți spună mai bine decât mine... O, Iubire, ochii tăi albaștri frumoși, scântei de lumină divină, mă răpesc la Cer și mă fac să uit pământul, dar vai, spre mai marea mea durere exilul meu încă se lungește! Repede, repede, o, Isuse! Da, ești fru-mos, o, Isuse...

Mi se pare că te văd în acel tabernacol de iubire... Frumusețea și maiestatea Chipului tău frumos mă face să

mă îndrăgostesc și mă face să trăiesc în Cer; gura ta gra-țioasă mă atinge cu sărutările sale arzătoare în fiecare clipă; vocea ta suavă mă cheamă și mă invită să te iubesc în orice moment; genunchii tăi mă susțin, brațele tale mă strâng cu legături inseparabile... Iar eu voi imprima de mii și mii de ori sărutările mele arzătoare pe Chipul tău adorabil.

Isuse, Isuse, una să fie vrerea noastră, una iubirea; mulțumirea noastră să fie unică. Nu mă mai lăsa nicioda-tă singură, căci sunt un nimic și nimicul nu poate să stea fără Totul... Îmi promiți, o, Isuse? Se pare că îmi spui da. Iar acum, binecuvântează-mă, binecuvântează-i pe toți, și în compania îngerilor și a sfinților, a Mamei dulci și a tuturor făpturilor, îți voi spune: O zi bună, o, Isuse, o zi bună...

* * *

Deci, după ce am scris rugăciunile de mai sus, cu acordul lui Isus, noaptea, când El a venit, mi-a arătat că [rugăciunile] Rămas bun și Bună dimineața le ținea păstra-te în Inima sa, și mi-a spus: „Fiica mea, [aceste rugăciuni] sunt ieșite chiar din Inima mea. Oricine le va recita cu in-tenția de a sta cu Mine, cum este exprimat în aceste rugă-ciuni, Eu îl voi ține cu Mine și în Mine să facă ceea ce fac Eu; și nu doar îl voi încălzi cu iubirea mea, ci de fiecare dată când măresc dragostea pentru suflet, îl accept în uni-unea Vieții Divine și a propriilor mele dorințe de a mântui toate sufletele”.

I.M.I.

ISUS, MARIA, IOSIF

L-aș vrea pe Isus în minte, Isus pe buze, Isus în inimă. Aș vrea să-l privesc doar pe Isus, să-l aud doar pe Isus, să mă țin strânsă de Isus. Vreau să fac totul împreună cu Isus, să iubesc cu Isus, să sufăr cu Isus, să glumesc cu Isus, să plâng cu Isus, să scriu cu Isus, și fără Isus nu vreau nici măcar să respir. Voi fi ca o fetiță plângăcioasă1 care nu face nimic, astfel încât Isus să vină să facă totul împreună cu mine, mulțumindu-mă să fiu jucăria sa, aban-donându-mă Iubirii sale, loviturilor sale, chinurilor sale, și capriciilor sale, atâta timp cât fac totul împreună cu Isus. Știi, o, Isuse al meu? Aceasta este voința mea și nu mă voi schimba, ai auzit? Așadar vino acum să scrii cu mine.

14 februarie 1912

1. Isus privește totul așa cum este în voință sa, și acolo, în propria voință, sufletul își păstrează proprietatea asu-pra lucrurilor sale. În Voința Divină însă toate lucrurile devin egale.

Continuând starea mea obișnuită, al meu mereu binevoitor Isus a venit, iar eu îi ziceam: „Spune-mi o Isu-se, cum se face că după ce ai dispus sufletul să sufere și el, știind binele care există în suferință, iubește suferința și suferă aproape cu fervoare, în timp ce crede că suferința este moștenirea și în momentul cel mai frumos Tu îi iei această comoară?”

1 Care plânge ușor, care plânge din orice.

Și Isus: „Fiica mea, iubirea mea este mare, pute-rea mea supremă este de neegalat, învățăturile mele sunt sublime, [instrucțiile mele]2 divine, [sunt] creatoa-re și de neimitat. Deci, pentru a face ca toate lucrurile, fie mari sau mici, naturale sau spirituale, de suferință sau de bucure, să dobândească o singură culoare și să aibă o singură valoare, permit ca atunci când sufletul s-a antrenat să sufere și ajunge să iubească această su-ferință, Eu fac [sufletul] să accepte [suferința] ca pro-prietate a sa în voință. Astfel că, de fiecare dată când Eu îi voi trimite suferința, având proprietatea și dispo-zițiile în voință, va fi mereu dispus să sufere și s-o iu-bească.

Deci, Eu privesc lucrurile în voință și pentru suflet; aceasta se întâmplă de parcă ar suferi întot-deauna, în ciuda faptului că nu suferă. Și ca plăcerea să aibă aceeași valoare ca și suferința și pentru a face ca rugăciunea, muncile, a mânca, a dormi, pe scurt, totul, orice lucru ar fi, să aibă o singură valoare, pen-tru că totul are înțeles dacă este [făcut] din Voința mea, [și] permit ca sufletul să se antreneze în toate lu-crurile în Voința mea cu sfântă indiferență. Sufletului i se pare că, ce Eu îi dau un lucru, apoi i-l iau, dar nu este adevărat. La început, când sufletul nu este bine antrenat, simte sensibilitate în suferință, în a se ruga, în a iubi. Dar, antrenându-se, [acestea] trec ca proprie-tăți ale sale în voință și [atunci] încetează sensibilitatea. Cu toate acestea, când a apărut oportunitatea și nevoia să folosească aceste proprietăți divine, pe care i le-am

2 Între paranteze pătrate sunt cuvinte adăugate de Sf. Hanibal M. De Fran-cia.

făcut să le obțină, începe să se exerseze în ocazia care se prezintă cu pași fermi și cu spirit netulburat. Trebu-ie să se roage? Va găsi în sine viața rugăciunii, și așa, la fel este cu orice altceva”.

În conformitate cu ceea ce spune Isus, mie mi se pare așa: să presupunem că eu am primit un cadou, până când mă voi decide unde ar trebui să păstrez acel cadou, îl privesc, îl apreciez, simt o anumită sensibilitate în a iubi acel cadou, dar, dacă îl țin încuiat, nu îl mai privesc, [iar] sensibilitatea încetează. Cu toate acestea nu pot spune că acest cadou nu mai este al meu, dimpotrivă, cu siguranță este și mai mult al meu, pentru că îl țin încuiat, în timp ce mai înainte era în pericol și mi-l puteau fura. Isus conti-nuă: „În Voința mea toate lucrurile își dau mâna între ele, toate se aseamănă și toate sunt de acord. Astfel că suferin-ța face loc plăcerii și spune: «Am făcut partea mea în Vo-ința lui Dumnezeu; acum fă-o pe a ta, și numai dacă Isus o să vrea, voi reveni pe teren». Fervoarea îi spune frigului: «Tu vei fi mai arzător decât mine, dacă vei continua să stai în Voința Iubirii mele eterne». Rugăciunea [i se va adresa] muncii, somnul vegherii, boala i se va adresa sănătății..., toate, toate lucrurile între ele, se pare că unul dă posibilita-tea celuilalt să rămână pe teren, dar toate au locul lor dis-tinct. Cei care trăiesc în Voința mea nu au nevoie să facă ceva anume pentru a împlini ceea ce vreau Eu, dar ca un fir electric, ei deja sunt în Mine și deja fac ceea ce vreau Eu”.

14 februarie 1912

2. Isus acceptă un suflet ca victimă ca să-i dea alinare, dar îl vrea pașnic.

Continuând starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus s-a arătat răstignit, cu un suflet alături, care i se oferea ca victimă și Isus i-a spus: „Fiica mea, te accept ca vic-timă a durerii. Tot ceea ce vei putea suferi, vei suferi ca și cum ai sta cu Mine pe cruce și cu suferințele tale mă vei alina. De multe ori îți scapă să-mi dai această alinare cu suferințele tale. Dar să știi că Eu am fost victimă și ostie pașnică. Chiar și pe tine nu te vreau victimă oprimată, ci pașnică și voioasă. Vei fi ca un mielușel blând, iar al tău behăit, adică rugăciunile, su-ferințele, lucrările tale, vor folosi să îndulcească rănile mele înăsprite”.

18 februarie 1912

3. Cel care își trăiește viața din viața lui Isus poate spune că viața sa proprie s-a sfârșit.

Aflându-mă în starea mea obișnuită, al meu mereu amabil Isus a venit și mi-a spus:

„Fiica mea, tot ce faci pentru Mine, chiar și o respirație, intră în Mine ca garanție a iubirii tale pen-tru Mine; iar Eu, în schimb îți dau ție garanțiile mele de iubire astfel încât sufletul poate spune: Eu trăiesc din garanțiile pe care mi le dă Preaiubitul meu”.

Apoi a adăugat: „Fiica mea preaiubită, trăind tu din Voința mea, se poate spune că nu mai trăiești tu

[că] viața ta s-a terminat. Nemaitrăind tu, ci Eu în tine, tot ce îți provoacă plăcere sau nemulțumire, Eu le pri-mesc ca și cum este făcut pentru Mine și iată, poți să înțelegi din aceasta: din ce ți se face, plăcere sau ne-mulțumire, tu nu simți nimic, însemnând că trebuie să fie un Altul care să simtă acea plăcere sau nemulțumi-re; și cine altul poate simți dacă nu Eu, care trăiesc în tine și care te iubesc foarte mult?”

24 februarie 1912

4. „Cine trăiește în Voința mea pierde propriul tempe-rament și-l obține pe al meu”. Zâmbetul lui Isus.

Văzând diferite suflete în jurul lui Isus, în special unul mai sensibil, Isus mi-a spus: „Fiica mea, sufletele cu temperamentul sensibil, dacă se așază pe calea binelui, fac mai multe progrese decât celelalte, deoarece sensi-bilitatea lor le conduce la inițiative neobosite și mari”.

Eu l-am rugat [pentru acel suflet] să-i îndepărteze acel rest de sensibilitate umană pe care o mai avea, să îl strângă mai mult la sine, să-i spună că îl iubește, pentru că auzind spunându-i-se că îl iubește, îl va cuceri de tot...: „Vei vedea că o să reușești. Nu m-ai cucerit pe mine așa, spunându-mi că mă iubeai foarte mult?”

Și Isus: „Da, da, o voi face, dar vreau colabora-rea lui, să se îndepărteze cât de mult poate de persoa-nele care îi stimulează sensibilitatea”.

De unde eu am adăugat: „Iubirea mea, spune-mi care este temperamentul meu?”

Și Isus spune: „Cine trăiește în Voința mea pierde temperamentul său și îl obține pe al meu. Astfel că în sufletul care face Voința mea se vede un tempe-rament plăcut, atrăgător, pătrunzător, demn și în ace-lași timp simplu, cu o simplitate copilărească; pe scurt, îmi seamănă în toate. Ba mai mult, chiar are în puterea sa temperamentul, așa cum vrea el și cum este nevoie. Din moment ce trăiește în Voința mea, ia parte la pute-rea mea, ține el lucrurile și pe sine însuși la dispoziția sa. Deci, în funcție de circumstanțe și de oamenii cu care vorbește, îmi ia temperamentul și intervine”.

Iar eu: „Spune-mi, îmi oferi primul loc în Vrerea ta?”3

Isus a zâmbit: „Da, da, îți promit. Din Voința mea nu te voi face să ieși niciodată, vei lua și vei face ceea ce vrei”.

Iar eu: „Isuse, eu vreau să fiu mică, mică, săracă, săracă și din acele lucruri ale tale nu vreau nimic; este mai bine să le ții Tu însuți. Te vreau doar pe Tine și când voi avea nevoie, Tu îmi vei da ce am nevoie, nu este adevărat, o, Isuse?”

Și Isus: „Bravo, bravo fiica mea! În sfârșit am găsit pe cineva care nu vrea nimic. Toți vor câte ceva de la Mine, dar nu Totul, adică doar pe Mine; în timp ce tu, nedorind nimic, ai vrut totul, și aici se află toată finețea și iscusința iubirii adevărate”.

Eu am zâmbit și Isus a dispărut.

3 Natura ambițioasă a Luisei! Vrea să fie prima alături de Isus, dar nu vrea nici virtuți, nici merite, nici sfințenie: îl vrea doar pe Isus!

26 februarie 1912

5. Cerșetorul Iubirii. Creatura este făcută doar din iubi-re.

Întorcându-se totul meu și întotdeauna dragul meu Isus, mi-a spus: „Fiica mea, Eu sunt Iubire și le-am fă-cut pe toate făpturile (să devină) iubire. Nervii, oasele, carnea, sunt țesuturi de iubire și, după ce le-am țesut din iubire, am făcut să curgă sângele în toate particule-le, ca și cum ar fi acoperite de o haină, pentru a le oferi o viață de iubire. Astfel că făptura nu este altceva de-cât un complex de iubire și nu se mișcă pentru altceva decât pentru iubire... Cel mult pot fi diferite feluri de iubire, dar întotdeauna pentru iubire se mișcă. Poate fi Iubirea divină, iubirea de sine, iubirea (pentru) oa-meni, iubire (spre) rău, dar este întotdeauna iubire; nici nu poate face altfel pentru că viața (făpturii) este iubire, creată de Iubirea Eternă, prin urmare îndem-nată spre iubire de o forță irezistibilă. Astfel încât chi-ar și în rău, în păcat, de fapt trebuie să fie o iubire care l-a împins să facă acel rău.

Ah, fiica mea, oare nu este dureros, să văd în făpturi proprietatea Iubirii mele, pe care am manifes-tat-o, că este profanată, contaminată în alte scopuri? Eu, pentru a îngriji această iubire ieșită de la Mine și oferită făpturii, stau în jurul ei ca un sărman cerșetor și, cum făptura se mișcă, îi bate inima, respiră, lucrea-ză, vorbește, merge, îi cerșesc totul și o rog, o implor, o implor, să-mi ofere totul Mie, spunându-i: «Fiică, nu-ți cer altceva decât ceea ce ți-am oferit; este pentru bine-le tău, nu-mi fura ceea ce este al meu. Respirația este a

mea; respiră doar pentru Mine. Bătaia inimii, mișca-rea sunt ale mele; să-ți bată inima și să te miști doar pentru Mine», și așa cu tot restul... Dar cu cea mai ma-re durere sunt obligat să văd că bătaia inimii merge pe o cale, respirația pe o alta, iar Eu, sărmanul cerșetor, rămân flămând, în timp ce iubirea de sine a făpturilor, din aceleași pasiuni, rămâne săturată. Poate fi o ne-dreptate mai mare decât aceasta? Fiica mea, vreau să-ți destăinui ție iubirea și durerea mea; doar cine mă iubește, mă poate mângâia”.

28 februarie 1912

6. Semnul că cineva îl iubește doar pe Isus. În ce mod este unit cu El cel care Îl iubește

În această dimineață, când a venit adorabilul meu Isus, i-am spus: „O, Inima mea, Viața mea și Totul meu, cum se poate cunoaște dacă (cineva) te iubește doar pe Tine sau pe alții?”

„Fiica mea, dacă sufletul este plin de Mine până la culme, până să se reverse afară, adică nu gândește, nu caută, nu vorbește, nu mă iubește decât pe Mine și tot restul, să i se pară că nu există pentru el, ba chiar, tot restul îl plictisește, îl deranjează, [și] mai mult [face scrum și pune tot pe ultimul loc la]4 ceea ce nu este al lui Dumnezeu, precum ultimul gând, un cuvânt, un act pentru un lucru necesar al vieții naturale... aceasta nu este altceva decât să dea resturi naturii [omenești],

4 Cuvintele între paranteze pătrate sunt adăugate de Pr. De Francia (Sf. Hanibal).

aceasta o fac sfinții, am făcut-o chiar Eu cu Mine, cu Apostolii, dând câteva dispoziții unde trebuia să se prenoteze, ce să se mănânce... Deci, să dai toate acestea naturii [omenești] nu dăunează nici iubirii, nici adevă-ratei sfințenii; este semn că mă iubește doar pe Mine. Dacă apoi sufletul este amestecat în diferite lucruri – când se gândește la Mine, când la altceva; când vorbeș-te de Mine și apoi vorbește mult timp despre altceva, și așa cu tot restul - este semn că nu mă iubește doar pe Mine iar Eu nu sunt mulțumit. Dacă apoi [cu toți oa-menii și cu propriile sale gânduri se împrăștie și pentru Mine nu-mi rezervă decât un]5 ultim gând, un [ultim] cuvânt, un ultim act numai pentru Mine, este semn că nu mă iubește; și dacă îmi dă ceva, nu este altceva de-cât o mizerabilă rămășiță pe care mi-o oferă. Și totuși, așa fac majoritatea făpturilor.

Ah, fiica mea, cei care mă iubesc sunt uniți cu Mine, [așa] cum sunt ramurile unite cu trunchiul co-pacului. Poate exista vreodată separare, uitare, hrănire diferită între ramuri și trunchi? Una este viața lor, unul este scopul, în totalitate fructele, însă, trunchiul este viața ramurilor și ramurile sunt gloria trunchiu-lui; unul și celălalt sunt același lucru. Așa sunt cu Mine sufletele care mă iubesc”.

5 Ca și o notă precedentă.

3 martie 1912

7. Cine trăiește în Voința Divină dobândește tempera-mentul lui Isus și cu el toate calitățile divine, care vor fi asemenea multelor melodii din Cer. Aceste suflete sunt scopul tuturor lucrurilor pe care le-a făcut Isus

Continuând în starea mea obișnuită, a venit adora-bilul meu Isus și mi-a spus: „Fiica mea, cine face Voința mea își pierde temperamentul și-l ia pe al meu. Și cum în temperamentul meu sunt atât de multe muzici care formează paradisul celor binecuvântați – adică, muzi-ca este temperamentul meu dulce, muzica este bunăta-tea, muzica este sfințenia, muzica este frumusețea, pu-terea, înțelepciunea, imensitatea, și așa tot restul Fiin-ței mele –, așa sufletul, luând parte la toate calitățile temperamentului meu, primește în sine toată varieta-tea acestor muzici; și pe măsură ce desfășoară cele mai mici acțiuni îmi face o melodie și, auzind-o, știu imedi-at că aceasta este o melodie pe care sufletul a preluat-o din Voința mea, adică din temperamentul meu, și aler-gând, merg să o ascult, și îmi place atât de mult încât rămân recreat și înviorat în pofida tuturor insultelor pe care mi le fac alte făpturi.

Fiica mea, ce se va întâmpla când aceste melodii vor ajunge în Cer? Voi pune Sufletul în fața Mea; Eu voi cânta muzica mea și el pe a lui, ne vom sincroniza amândoi. Sunetul unuia va fi ecoul sunetului celuilalt, armoniile se vor contopi împreună și în note clare toți fericiții vor știi că acest suflet nu este altceva decât ro-dul Vrerii mele, miracolul Voinței mele, și tot Cerul se va bucura de un paradis în plus.

Acestea sunt sufletele la care merg repetând: «Dacă nu aș fi creat Cerul, l-aș crea numai pentru ti-ne». Extinzând cerul Vrerii mele, în ei fac adevăratele mele imagini și în aceste ceruri merg plimbându-mă, înveselindu-mă și glumind cu ei. Acestor ceruri Eu le repet: «Dacă nu m-aș fi lăsat în Sacrament, m-aș fi lă-sat doar pentru voi», pentru că ele sunt adevăratele ostii, iar Eu, așa cum nu aș putea să trăiesc fără o Vre-re, la fel nu aș putea trăi fără aceste ceruri ale Voinței mele; și nu numai că sunt adevăratele mele ostii, dar sunt scopul Calvarului meu și al propriei mele Vieți. Aceste ceruri ale Vrerii mele îmi sunt cele mai dragi, cele mai privilegiate tabernacole ale înselor ostiilor consacrate, pentru că în ostie, prin consumarea specii-lor, Viața mea [sacramentală] se termină, dar, în schimb, în aceste ceruri ale Vrerii mele, Viața Voinței mele nu se termină niciodată le folosesc ca ostii pe pă-mânt și vor fi ostiile mele eterne în Cer. La aceste ce-ruri ale Vrerii mele adaug: «Dacă nu m-aș fi întrupat în sânul Mamei mele, doar pentru aceste suflete m-aș fi întrupat, pentru aceste suflete aș fi suferit Pătimirea», pentru că în ele găsesc adevăratul rod al Întrupării și al Pătimirii”.

8 martie 1912

8. În ce mod Isus a fost victimă în viața sa privată. A de-veni victimă este echivalent cu un al doilea Botez, cu efecte mai mari decât ale aceluiași Botez. Ce anume anulează statutul de victimă?

În această dimineață s-a oferit ca victimă Domnului Nostru, P.G6. iar eu mă rugam să-l accepte și i l-am oferit. Iar al meu mereu drag Isus mi-a spus: „Fiica mea, Eu îl accept cu bucurie. Spune-i că viața nu va mai fi a sa, ci a Mea; însă, îl aleg ca victimă a Vieții mele private. Viața mea ascunsă a fost victima întregului interior al omului, în acest mod l-am satisfăcut [pe Tatăl] pentru gândurile, dorințele, tendințele, afecțiunile rele... Tot ceea ce face omul în exterior nu este altceva decât ceea ce iese din interior. Dacă se vede atât de mult rău în exterior, ce este atunci în interior? Prin urmare, prea mult m-a costat refacerea interiorului omului; este su-ficient să spun că a durat o excesivă lungime de treizeci de ani. Gândul meu, bătaia inimii, respirația, dorința, aveau mereu scopul de a alerga alături de gândul, bă-taia inimii, respirația, dorința omului, pentru a le re-para, pentru al mulțumi, pentru al satisface, pentru al sfinți. Așa îl aleg pe el ca victimă pentru acest moment al Vieții mele ascunse, deoarece vreau tot interiorul său, cu Mine, unit și oferit Mie, să mă satisfacă pentru interiorul rău al altor făpturi. Și intenționat îl aleg pentru asta, deoarece fiind preot, el cunoaște mai mult decât alții interiorul sufletelor, putregaiul, duhoarea, care se află în interiorul lor și, de aici, poate cunoaște mai mult cât m-a costat această stare a mea de victimă, la care vreau ca el să ia parte, nu doar el, ci și alții care i se alătură.

Fiica mea, spune-i despre harul cel mare pe care i-l voi face, acceptându-l ca victimă, deoarece a se face victimă nu este altceva decât un al doilea botez, însă,

6 Cu probabilitate Pr. Genaro Bracale S. J. După cum reiese din mărturii.

mai mult decât un botez, pentru că este vorba de a re-naște în propria mea Viață și trebuind să trăiască ase-menea victimei cu Mine și din Mine, trebuie s-o spăl de orice pată, dându-i un nou botez, și să o confirm în Har, să o pot admite să trăiască cu Mine. Astfel că de acum înainte tot ceea ce va face nu voi mai spune că este lucrul lui, ci al meu. Deci, dacă se roagă, dacă vor-bește, dacă lucrează, va spune că sunt lucrurile mele”.

Apoi Isus se uită în jur, iar eu zic: „La ce te uiți, o, Isuse? Nu suntem singuri?” Și El: „Nu, mai sunt persoa-ne; le atrag spre tine pentru a le avea mai strâns unite cu Mine”.

Iar eu: „Le iubești?”

Și El: „Da, dar le-aș vrea mai relaxate, mai în-crezătoare, mai îndrăznețe, mai intime cu Mine, fără niciun gând despre ele însele, deoarece trebuie să știe că victimele nu mai sunt stăpâne pe ele însele, altfel anulează statutul de victimă”.

De unde eu, având puțină tuse, am spus: „Isuse fă-mă să mor de tuberculoză, curând, curând; lasă-mă să vin, ia-mă cu Tine!”

Și Isus: „Nu mă fă să văd că ești nemulțumită, altfel Eu sufăr... Da, vei muri de tuberculoză; ai puțină răbdare. Și dacă nu vei muri de tuberculoză trupească, vei muri de tuberculoza iubirii. Oh, să nu ieși niciodată din Voința mea, căci Voința mea va fi paradisul tău, ba chiar paradisul Vrerii mele. Câte zile vei sta pe pă-mânt, la fel de multe paradisuri îți voi da în Cer.”

13 martie 1912

9. Botezul victimei [care este de foc] are efecte mai mari decât Botezul apei

Isus continuă să vorbească despre starea de victimă, spunându-mi: „Fiica mea, botezul nașterii este de apă; de aceea are virtutea de a purifica, dar nu pentru a îndepărta tendințele și pasiunile. În schimb botezul victimei este botezul focului; de aceea, nu are numai virtutea de a purifica, ci de a consuma orice pasiuni și tendințe rele. Într-adevăr, Eu însumi merg să o botez astfel: gândul meu botează gândul sufletului [victimei]; bătaia inimii mele botează bătaia inimii sale; dorința mea botează dorința sa; și așa cu tot restul. Dar totuși, acest botez are loc între Mine și suflet, în funcție de ceea ce îmi este dat, și nu mai ia ce mi-a dat. Iată de ce, fiica mea, nu mai simți tendințe rele și multe altele. Aceasta îți vine de la starea de victimă, și ți-o spun pentru mângâierea ta. De aceea, spune-i Părintelui G. să fie foarte atent, că aceasta este misiunea misiunilor și apostolatul apostolatelor. Îl vreau mereu cu Mine și toate intențiile sale pentru Mine”.

15 martie 1912

10. Voința Divină este sfințenia sfințeniilor. Cine o face „precum este în Cer așa și pe pământ” dă viață la tot binele care se face pe pământ și în Cer. Aceste suflete sunt adevăratele Ostii consacrate Voinței Divine

Continuând în obișnuita mea stare, simțeam o mare dorință de a face Preasfânta Voință a binecuvântatului Isus, și El, când a venit, mi-a spus: „Fiica mea, Voința mea este Sfințenia sfințeniilor. Sufletul care face Voința mea [conform perfecțiunii cu care te învăț, adică pre-cum în Cer așa și pe pământ], deși mic, ignorant, uitat, îi lasă pe toți ceilalți sfinți în urmă, în ciuda evenimente-lor extraordinare, a convertirilor surprinzătoare, a mi-nunilor; într-adevăr, comparându-le, sufletele care fac Voința mea [care este în cel de-al treilea «Fiat»]7, sunt regine și toate celelalte, stau la dispoziția lor.

Sufletele care fac Voința mea [care este în al tre-ilea «Fiat»]8se pare că nu fac nimic, dar ele fac totul, pentru că fiind în Voința mea, acționează în mod divin, în ascuns și în mod surprinzător, deoarece sunt lumini care iluminează, sunt vânturi care purifică, sunt focuri care ard, sunt miracole care fac să apară miracole... Cei care le fac sunt canalele; în schimb în aceste suflete își are reședința puterea; astfel că sunt piciorul misio-narului, limba predicatorului, forța celor slabi, răbda-rea celor bolnavi, orânduirea, supunerea cetățenilor, toleranța celor calomniați, fermitate în pericole, erois-mul eroilor, curajul martirilor, sfințenia sfinților, și așa mai departe, pentru că fiind în Voința mea, contri-

7 „După perfecțiunea cu care Eu te învăț, adică precum în Cer așa și pe pământ”, este un adaos al Pr. De Francia între rânduri. Când noi spunem că „facem Voința lui Dumnezeu”, în realitate facem ceva vrut de Dumnezeu cu voința noastră și în mod uman. Pentru Isus, în schimb, „să stăm și să acțio-năm în Voința sa”, noi producem un anumit efect și să conlucrăm la tot ceea ce El face”, „în mod divin”.

8 Este un alt adaos al Pr. De Francia. Isus în realitate va începe să vorbească al „treilea Fiat” Luisei după opt ani mai târziu.

buie la tot binele care poate fi în Cer și pe pământ. Iată cât de bine pot spune care sunt adevăratele mele ostii, dar ostii vii, nu moarte, pentru că speciile care formea-ză ostia nu sunt pline de viață nici nu îmi afectează Vi-ața; dar Sufletul [care stă în Voința mea Divină] este plin de viață, iar făcând Voința mea, acționează și con-tribuie la tot ceea ce fac Eu. Iată de ce îmi sunt mai dragi aceste ostii, consacrate Voinței mele, decât însele ostiile sacramentale, și dacă am motiv de a exista în ostiile sacramentale este pentru a forma ostiile sacra-mentale ale Voinței mele.

Fiica mea, este atât de mare plăcerea pe care o am despre Voința mea, încât doar auzind că se vorbeș-te, sunt plin de bucurie și chem tot Cerul să sărbăto-rească. Imaginează-ți tu însăți ce se va întâmpla cu acele suflete care fac Voința mea; Eu găsesc în ele toate mulțumirile și le ofer toate mulțumirile. Viața lor este viața fericiților. Doar două lucruri sunt importante în inima lor: ele doresc și sunt extaziate după Iubirea și Voința mea9. Puțin au de făcut, în timp ce fac totul. Aceleași virtuți rămân absorbite în Voința și Iubirea mea, astfel că nu mai au nimic de-a face cu ele, pentru că Voința mea conține, deține, absoarbe tot, dar într-un mod divin, imens și de nesfârșit. Aceasta este viața fericiților”.

9 În Dumnezeu, Voința indică persoana Tatălui și Iubirea îl indică pe Duhul Sfânt (Cf. 12.06.1913).

20 martie 1912

11. Totul constă în a ne oferi lui Isus și a face în toate Vrerea Sa.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, al meu mereu drag Isus s-a arătat îndurerat și mi-a spus: „Fiica mea, [su-fletele] nu vor să înțeleagă că totul constă în a se oferi în întregime Mie și să facă în toate Vrerea mea. Când am obținut aceasta, Eu însumi merg împingând sufletele, spunând fiecăruia: «Fiica mea, ia această plăcere, această comoditate, această ușurare, această mângâie-re»... cu această diferență: căci înainte să se dăruiască cu totul Mie, să facă în toate și întotdeauna Voința mea, dacă avea [acele satisfacții legitime], acestea erau [lu-cruri] umane, în schimb după ce Eu îți vorbesc [și ex-plic], sunt acțiuni divine, iar Eu, fiind lucrurile mele, nu mai sunt gelos și spun în sinea Mea: dacă ia o plăcere legitimă, dacă conversează legitim, este pentru că vreau Eu. Dacă Eu nu aș vrea, [toate acestea, sufletul] ar fi pregătit să oprească tot... Și de aceea Eu pun lucrurile la dispoziția sa, pentru că tot ceea ce face, este în între-gime efectul Vrerii mele, nu mai este al său. Spune-mi, o, fiica mea, ce lucru ți-a lipsit de când te-ai dăruit în întregime Mie? Ți-am oferit gusturile mele, plăcerile și pe Mine însumi în întregime, pentru a te mulțumi. Aceasta în ordine supranaturală; am făcut să nu-ți lip-sească nimic: confesori, împărtășanii și tot restul. Ba chiar, tu voindu-mă doar pe Mine, nu-i voiai pe confe-sori atât de des, iar Eu, voind să dau din belșug [plăceri-le...] la cei care doreau să fie lipsiți în toate pentru Mine, nu te-am ascultat [și ți-am dat din abundență totul]. Fii-

că, ce durere simt în Inima mea, văzând că sufletele nu vor să înțeleagă aceasta, și chiar acele care spun că sunt cele mai bune!”

4 aprilie 1912

12. Voința Divină este centrul la care toate celelalte lu-cruri trebuie să fie conectate

În această dimineață, al meu mereu drag Isus a ve-nit și mi-a spus: „Fiica mea, Voința mea este centrul, celelalte virtuți sunt circumferința10. Imaginează-ți o roată, unde în mijloc sunt centralizate toate razele. Da-că una din acele raze ar vrea să se desprindă din cen-tru, cum ar fi? Mai întâi, ar face o figură urâtă; în al doilea rând, ar rămâne inactivă, pentru că, nemaifiind lipită în centru, nu ar mai primi viață și ar rămâne moartă, iar roata, mergând, s-ar descotorosi de ea... Așa este pentru suflet Voința mea. Voința mea este centrul. Orice lucru, chiar și sfânt, virtuți, fapte bune, care nu sunt făcute în Voința mea ci doar pentru a îm-plini Vrerea mea, sunt ca razele desprinse din centrul roții și sunt fapte și virtuți fără viață; de aceea, nicio-dată nu o să-mi placă, ba chiar, fac totul pentru a le îndepărta și a le pedepsi”.

10 Voința lui Dumnezeu este toată substanța Ființei (Cf. Vol. 12, 25.04. și 20.05.1918).

10 aprilie 1912

13. Sufletele, care au mai multă încredere, vor străluci mai mult în coroana Îndurării Divine

Continuând obișnuita mea stare, doar ce a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Fiica mea, sufletele care vor străluci mai mult, ca niște pietre prețioase strălucitoare, în coroana milostivirii mele, sunt suflete-le care au mai multă încredere, pentru că, cu cât mai multă încredere au, cu atât mai mult dau spațiu atri-butului milostivirii mele de a le dărui orice har vor, dar dacă nu au o adevărată încredere, ele însele îmi închid harul înăuntrul Meu și rămân mereu sărace și nepregătite, iar iubirea mea rămâne cuprinsă în Mine și sufăr foarte mult. Și pentru a nu suferi atât de mult și pentru a-mi putea manifesta iubirea mea mai liber, o fac mai mult cu acele suflete care au încredere, decât cu celelalte, deoarece cu acestea pot să-mi manifest iu-birea, pot glumi, pot avea raporturi iubitoare, pentru că nu există nicio teamă că se îndepărtează [unul de celălalt], ca să se sperie, dimpotrivă, devin mai îndrăz-neți și iau totul pentru a vedea cum să mă iubească mai mult; astfel încât sufletele de încredere sunt manifesta-rea și jucăria iubirii mele, cele mai grațioase și cele mai bogate”.

20 aprilie 1912

14. Plăcerile umane nu satură foamea fericirii divine și veșnice. Isus le amărăște pentru a ne putea oferi plăceri-le sale divine.

Continuând starea mea obișnuită, când de-odată a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Fiica mea, natu-ra este purtată de o forță irezistibilă către fericire, dar pe bună dreptate, pentru că a fost făcută pentru a fi fericită, pentru o fericire divină și veșnică. Dar spre mai marea lor pagubă, merg atașându-se, unii de o plăcere, unii de două, unii de trei, unii de patru, iar restul naturii rămâne goală și fără plăcere, plină de amărăciune, stânjenită și dezgustată, deoarece plăceri-le umane și chiar plăcerile sfinte, dar amestecate cu puțin uman, nu au puterea de a absorbi toată natura și de a o copleși în întregime așa cum îi place. Mai mult de atât, Eu amărăsc aceste plăceri pentru a le putea oferi toate plăcerile mele, deoarece fiind nenumărate, au puterea de a absorbi toată natura după bunul lor plac Poate cineva oferi o iubire mai mare ca aceasta - căci pentru a-i oferi mai mult, îi îndepărtez puținul și pentru a-i oferi totul îi îndepărtez nimicul? Și totuși această lucrare a mea este apreciată rău de făpturi”.

23 aprilie 1912

15. Iubirea, cu care ne iubește Isus, este în orice lucru, în interiorul și în exteriorul nostru și vrea o perfectă co-respondență. Pentru a ne obliga să-l iubim mai mult, ajunge până a permite vinovăția.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, pentru puțină vreme a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Fiica mea, câteodată permit păcatul într-un suflet care mă iubește, pentru a-l strânge mai puternic la Mine și pen-tru a-l obliga să facă lucruri mai mari pentru gloria mea. Cu cât mai mult îi dăruiesc [daruri supranatura-le] – permițând același păcat, și pentru a mă înduioșa tot mai mult de mizeriile sale, iubindu-l mult, îl umplu de darurile mele supranaturale – cu atât mai mult îl oblig să facă lucruri mari pentru Mine. Acestea sunt excesele iubirii mele. Fiica mea, iubirea mea pentru ființa umană este mare. Vezi cum lumina soarelui in-vadează pământul? Dacă tu ai putea să faci din acea lumină mulți atomi, în acei atomi de lumină ai auzi vocea mea melodioasă care îți repetă unul după altul: «te iubesc, te iubesc, te iubesc»..., în așa fel că nu ți-ar da timp să-i numeri: ai rămâne înecată în iubire. Și de fapt acești «te iubesc, te iubesc», te iubesc sunt în lumi-na care umple ochiul tău, «te iubesc» în aerul pe care îl respiri, «te iubesc», în șuierul vântului care îți lovește auzul, «te iubesc», în căldura și frigul pe care îl simt simțurile tale, «te iubesc», în sângele care curge în vene-le tale, «te iubesc» îți spune bătaia inimii mele în bătaia inimii tale; «te iubesc» îți repet în fiecare gând al minții tale; «te iubesc», în fiecare acțiune a mâinilor tale; «te

iubesc», în fiecare pas al picioarelor tale; «te iubesc», în fiecare cuvânt..., pentru că nimic nu se întâmplă în inte-riorul și în exteriorul tău dacă nu contribuie unul dintre actele mele de iubire pentru tine. Astfel că un al meu «te iubesc» nu-l așteaptă pe celălalt. Dar ai tăi «te iubesc», câți sunt pentru Mine?”

Eu am rămas confuză, m-am simțit zguduită în in-terior și în afară, în plin cor al acelui «te iubesc» al dulce-lui meu Isus... Iar ai mei «te iubesc» erau atât de rari, atât de limitați, încât am spus: „O, iubitorul meu Isus, cine te poate înfrunta?” Dar din ce m-a făcut Isus, să înțeleg, se pare că nu am spus nimic.

Apoi a adăugat: „Adevărata sfințenie, constă în a face Voința mea și a pune în ordine toate lucrurile în Mine. Cum Eu țin totul în ordine pentru ființa umană, tot așa ființa umană ar trebui să pună în ordine toate lucrurile pentru Mine și în Mine. Voința mea face să stea în ordine toate lucrurile în Mine”.

9 mai 1912

16. Consumarea ființei noastre întregi în Iubire.

În această dimineață, aflându-mă în obișnuita mea stare, mă gândeam cum ne putem consuma din iubire și binecuvântatul Isus, când a venit, mi-a spus: „Fiica mea, dacă voința nu vrea altceva decât pe Mine singur, dacă intelectul nu se ocupă de altceva decât să mă cunoască pe Mine, dacă memoria nu-și amintește altceva decât de Mine, aici sunt consumate cele trei puteri ale sufletu-lui în iubire. Așa și simțurile: dacă se vorbește doar

despre Mine, dacă se simte doar ceea ce mă privește pe Mine, dacă se prețuiesc numai lucrurile mele, dacă se lucrează și se merge numai pentru Mine, dacă inima mă iubește numai pe Mine, dacă dorințele mă doresc numai pe Mine, iată consumarea iubirii formate în simțuri. Fiica mea, iubirea are un dulce farmec, face sufletul orb la tot ce nu este iubire și îl face să fie nu-mai ochi la tot ce este iubire, astfel că, pentru cine iu-bește orice lucru, pe care voința îl întâlnește, dacă este iubire devine numai ochi, dacă nu, devine orb, naiv și nu înțelege nimic. Tot așa, limba, dacă trebuie să vor-bească despre iubire, simte mulți ochi de lumină care curg în cuvântul său și devine elocvent; dacă nu, devi-ne bâlbâitor și sfârșește mut. Așa cu tot restul.”

22 mai 1912

17. Adevărata iubire nu este subiectul nemulțumirilor și nici nu le tolerează, pentru că toate le dizolvă în iubire

Aflându-mă în starea mea obișnuită, pentru puțin timp a venit binecuvântatul Isus și, eu, simțind o anumită nemulțumire, mi-a spus: „Fiica mea, adevărata iubire nu este subiectul nemulțumirilor, dimpotrivă, este o ocazie prielnică pentru a schimba aceste nemulțumiri în cele mai frumoase mulțumiri, prin virtutea iubirii. Mai mult, fiind eu mulțumirea mulțumirilor, nu pot tolera nicio nemulțumire în sufletul care mă iubește; Îi simt nemulțumirea ca și cum ar fi mai mult a mea decât a lui, sunt obligat să-i ofer acel lucru care îl face mulțu-mit, pentru a-l avea în întregime conform Mie; altfel ar

exista celule, bătăi ale inimii, gânduri uitate și diferite, care ar face să se piardă cea mai frumoasă armonie a noastră, iar Eu nu pot tolera toate acestea în cine mă iubește cu adevărat. Apoi, adevărata iubire, lucrează pentru iubire și acționează din iubire, sau acționează fără iubire; pentru iubire cere și din iubire cedează. As-tfel că adevărata iubire sfârșește totul în iubire: pentru iubire moare și din iubire renaște”.

Și eu zic: „Isuse, se pare că vrei să-mi scapi cu această vorbire, dar să știi că eu nu cedez. Deocamdată, din iubire, Tu cedează pentru mine; fă-mi un act de iubire și cedează la ceea ce îmi este atât de necesar și la care sunt atât de obligată; că în rest Îți cedez eu totul Ție. Altfel voi deveni nemulțumită”.

Și Isus: „Vrei să învingi prin aceste nemulțu-miri”.

A zâmbit și a dispărut.

25 mai 1912

18. În Voința Divină sufletul devine maleabil în mâinile lui Isus

În această dimineață, al meu mereu drag Isus, vă-zându-mă foarte deprimată, m-a făcut să absorb totul de la Inima sa și apoi mi-a spus: „Fiica mea, dacă un obiect este dur și dacă vrei să-i faci o gaură sau să-i dai o altă formă, acesta se va sparge sau va rămâne fisurat. În schimb, dacă este dintr-un obiect moale, se poate face gaura, se poate da forma care se dorește, fără teama că s-ar putea rupe, iar dacă ai vrea să-i dai forma iniția-

lă11, fără nicio dificultate obiectul s-ar supune la toate. Astfel este sufletul în Voința mea: este un obiect moale; Eu fac ceea ce vreau cu el, acum îl rănesc, acum îl în-frumusețez, acum îl măresc; într-o clipă îl refac din nou și sufletul mi se oferă la toate, nu se opune la ni-mic, iar Eu îl port mereu în mâinile mele și mă bucur cu el continuu”.

30 mai 1912

19. Dragostea sufletului îi dă viață lui Isus, îl modelează și îl hrănește. Iubirea formează pentru amândoi odihna.

Continuând în starea mea obișnuită, mă simțeam deprimată din cauza lipsei dragului meu Isus și când a ve-nit mi-a spus: „Fiica mea, când Îmi simți lipsa, foloseș-te-te de propria mea lipsă pentru a dubla, tripla, în-suti, actele de iubire față de Mine, astfel încât să-ți formezi un mediu total de iubire în interior și în exte-rior, pentru că în acest mediu mă vei găsi mai frumos ca și cum aș fi renăscut la o nouă viață; pentru că unde există iubire, acolo sunt și Eu, prin urmare, pentru su-fletul care mă iubește cu adevărat, nu poate exista des-părțire, dimpotrivă, formăm același lucru, pentru că iubirea pare să mă creeze, îmi dă viață, mă hrănește, mă face să cresc... În iubire găsesc centrul meu și mă simt creat din nou, renăscut, în timp ce sunt veșnic, fără început și fără sfârșit; dar mulțumită sufletului care mă iubește, îmi place atât de mult iubirea, încât mă simt refăcut.

11 Luisa zice formă „primară”.

În afară de asta, în această iubire Eu găsesc adevărata mea odihnă. În inteligența celui care mă iu-bește, se odihnește inteligența mea, se odihnesc: Inima mea, dorința mea, mâinile mele, picioarele mele, în inima care mă iubește, în dorința care mă iubește și care mă dorește doar pe Mine; deoarece rând pe rând Eu mă odihnesc în sufletul care mă iubește. Iar sufle-tul, cu iubirea sa, mă găsește în toate și peste tot și se odihnește total în Mine; și în iubirea mea rămâne re-născut, înfrumusețat, și crește în mod admirabil în propria mea iubire”.

2 iunie 1912

20. Numai lucrurile străine lui Isus separă sufletul de El

Continuând în starea mea obișnuită, mă plângeam lui Isus de lipsa Lui, și El mi-a spus:

„Fiica mea, când în suflet nu există nimic străin Mie sau care Mie să nu-mi aparțină, nu poate fi des-părțire între Mine și suflet, dimpotrivă, îți spun că da-că nu există niciun gând, afecțiune, dorință, bătaie a inimii care să nu fie a mea, Eu țin sufletul cu Mine în Cer, sau rămân cu El pe pământ. Numai aceasta mă poate despărți de suflet: dacă sunt lucruri [în suflet] străine Mie. Și dacă acestea nu le simți în tine, de ce te temi că Eu m-aș putea separa de tine?”

9 iunie 1912

21. Pentru cine face Voința lui Dumnezeu și trăiește în Vrerea sa, nu există moarte și nici judecată; viața lui este veșnică

Simțindu-mă puțin suferindă, îi spuneam dragului meu Isus: „Când mă vei duce cu Tine? Oh, grăbește-te, o Isus! Fă ca moartea să-mi scurteze această viață și să mă reîntâlnesc cu tine în Cer!”

Și Isus spune: „Fiica mea, pentru sufletul care face Voința mea și trăiește în Vrerea mea nu există moartea. Moartea este pentru cine nu face Voința mea, pentru că trebuie să moară pentru multe lucruri: pen-tru sine însuși, pasiunile pământești; dar cine face Vo-ința mea nu are pentru ce lucru să moară, deja este obișnuit să trăiască din cele Cerești. Moartea pentru el nu este altceva decât să-și depună îmbrăcămintea sa, ca unul care depune hainele sale de sărac pentru a îm-brăca hainele regești, pentru a părăsi exilul și a veni în propria Patrie. Pentru că sufletul care face Voința mea nu este supus morții, nu are judecată, viața sa este veș-nică. Ceea ce trebuia să facă moartea, a făcut dinainte iubirea, iar Vrerea mea a reordonat totul în Mine, as-tfel că nu am din ce motiv să-l judec. Deci, stai în Voin-ța mea și când nici nu te aștepți, vei fi în Voința mea în Cer”.

28 iunie 1912

22. Sufletul care trăiește în Voința Divină este un cer, în care Isus este Soarele iar virtuțile sale stelele

Continuând obișnuita mea stare, pentru puțin timp a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Fiica mea, sufle-tul care face Voința mea este cerul, dar un cer fără soare și fără stele, pentru că soarele sunt Eu și stelele care înfrumusețează acest cer sunt propriile mele vir-tuți. Este frumos acest cer, încât să se îndrăgostească oricine îl poate cunoaște, și mai mult de atât Eu rămân îndrăgostit, căci precum soarele, mă așez în centrul acestui cer și-l săgetez în continuu cu o nouă lumină, cu o nouă iubire, cu noi haruri. Acest cer este frumos dacă strălucește soarele, atunci când mă arăt și mângâi sufletul, când îl umplu cu carismele mele și-l îmbrăți-șez și atins de iubirea sa, nu mai pot și mă odihnesc în el. Toți sfinții vin împrejurul Meu, în timp ce mă odih-nesc, și rămân surprinși privind acest cer unde Eu sunt soarele, și rămân extaziați la vederea acestei minuni ieșite din comun, pentru că nici pe pământ, nici în Cer nu se poate găsi un lucru mai frumos și mai plăcut pentru Mine și pentru toți. Frumos este acest cer, dacă soarele se ascunde, adică, dacă îl privez de Mine...

Oh, cum se admiră armonia stelelor, pentru că aerul acestui cer nu este supus norilor, vijeliilor, furtu-nilor; pentru că soarele este ascuns în centrul sufletu-lui și căldura sa este atât de arzătoare încât distruge norii, vijeliile și furtunile. Aerul acestui cer este întot-deauna liniștit, senin, parfumat; stelele care strălucesc mai mult sunt pacea durabilă, iubirea fără sfârșit...

Dacă sufletul e ascuns în soare, stelele dispar, sau dacă soarele e ascuns în el [suflet], atunci se vede armonia stelelor; e frumos în orice fel. Acest cer este mulțumi-rea mea, odihna mea, iubirea mea, paradisul meu”.

4 iulie 1912

23. În Voința Divină sufletul trebuie să moară pentru toate, ca într-un mormânt, închis din iubire, pentru a renaște la Viața Divină. Gândirea înspre sine ne înde-părtează de Viața Divină.

În această dimineață, după Sfânta Împărtășanie, îi spuneam dragului meu Isus: „În ce stare am ajuns! Se pare că toate îmi scapă: suferința, virtutea, totul...!”

Și Isus: „Fiica mea, ce este? Vrei să pierzi tim-pul? Vrei să ieși din nimicul tău? Așază-te la locul tău, la nimicul tău, astfel încât Totul să poată lua locul în tine. Dar să știi, că trebuie să dai la moarte toate în Voința mea: suferința, virtuțile, totul. Voința mea tre-buie să fie mormântul sufletului; și cum în mormânt natura se consumă până dispare de tot, iar din aceeași consumare va renaște la o viață nouă, mai frumoasă, așa sufletul, înmormântat în Voința mea precum într-un mormânt, va da la moarte suferința, virtuțile sale, bunurilor sale spirituale, și va renaște în toate la Viața Divină.

Ah, fiica mea, se pare că vrei să-i imiți pe pă-mânteni, care sunt purtați de ceea ce există în timp și se termină, iar din ceea ce este veșnic nu țin cont. Prea-iubita mea, de ce nu vrei să înveți să trăiești doar din

Voința mea? De ce nu vrei să înveți să trăiești din Via-ța Cerului, stând chiar și pe pământ? Vrerea mea este Iubirea12, aceea care nu moare niciodată, astfel că pen-tru tine mormântul trebuie să fie Voința mea și capa-cul care trebuie să te încuie, să te zidească fără să-ți mai dea speranța de a ieși, este Iubirea. Și apoi, fiecare gând care se preocupă de sine, chiar despre aceleași virtuți și este de asemenea un câștig pentru sine, eva-dează din Viața Divină, în timp ce, dacă sufletul se gândește numai la Mine, la ceea ce mă privește pe Mi-ne, ia în sine Viața Divină și, luând Viața Divină, eva-dează din viața cea umană și ia toate bunurile posibile. Ne-am înțeles?”

19 iulie 1912

24. Atenția îndreptată spre învățăturile lui Isus face ca respirația noastră de iubire să-I ajungă și prin alții. Iu-birea trebuie să fie numai pentru Isus

În această dimineață, aflându-mă în obișnuita mea stare, binecuvântatul Isus tocmai a venit și mi-a spus: „Fiica mea, simt respirația ta și simt alinare. Și nu doar când stau aproape de tine respirația ta îmi

12 În orice caz este posibil să distingem Vrerea Divină și Iubirea, după cum se vede în data de 20.12.1912, sau în Vol. 12 (9.07.1918): „În Mine drepta-tea, înțelepciunea, bunătatea, tăria, etc..., nu sunt altceva decât iubire. Dar cine dirijează acest izvor, această iubire și tot restul? Vrerea mea. Vrerea mea domnește, stăpânește, poruncește, astfel încât toate calitățile mele aduc pecetea Vrerii mele și viața Voinței mele... Se poate spune, la lumina aces-tor scrieri, că, dacă voința este ca și inima și vrerea este bătaia inimii, atunci iubirea este cea care produce viață.

aduce alinare, dar chiar și când alții vorbesc despre tine și despre lucrurile spuse de tine pentru binele lor, simt prin intermediul lor respirația ta și mă simt mul-țumit; alinarea mea se repetă și spun: Chiar și prin alții, fiica mea îmi trimite alinarea sa, deoarece, dacă nu ar fi fost atentă să mă asculte, niciodată nu ar fi pu-tut să facă bine altora; așadar, este mereu ea cea care îmi trimite acest bine. De aceea te iubesc mai mult și mă simt împins să vin să conversez cu tine”.

Apoi a adăugat: „Adevărata iubire trebuie să fie singură; în schimb, când se sprijină pe altcineva, fie el și sfânt, pe o persoană spirituală, îmi provoacă dez-gust, și în loc de mulțumire, simt amărăciune și deranj. Pentru că iubirea, doar când este singură, îmi dă sigu-ranță și pot să fac ceea ce vreau cu sufletul, iar asta face parte din natura iubirii adevărate. În schimb, când nu este singură, un lucru se poate face, celălalt nu; este o stăpânire incomodă care nu dă o deplină li-bertate, prin urmare iubirea se află în dificultate și restricționată”.

Cu toate acestea este posibil să distingem Vrerea Divină și Iubirea, cum se vede în 20.12.1912, sau în Vo-lumul 12 [9.07.1918]:

„În Mine, dreptatea, înțelepciunea, bunătatea, tăria, etc... nu sunt altceva decât iubire. Dar cine diri-jează acest izvor, această iubire și tot restul? Vrerea mea! Vrerea mea stăpânește, guvernează, poruncește, astfel că toate calitățile mele poartă pecetea Vrerii mele, viața Voinței mele...” Se poate spune, în lumina acestor scrieri, că dacă voința este precum inima și vrerea este bătaia inimii, iubirea este viața care produce.

23 iulie 1912

25. Când Isus a obținut cu desăvârșire inima ființei, își exercită dreptul în deplină libertate; atunci face ca ființa să se odihnească sau să muncească, dar este iubirea care domnește mereu

Aflându-mă cu dragul meu Isus, mă plângeam Lui că, în afară de lipsurile sale, chiar și sărmana mea inimă mi-o simțeam insensibilă, rece, indiferentă la toate, de parcă nu aș mai avea viață: „În ce stare de plâns sunt! To-tuși nu știu să-mi plâng singură nenorocirea! Și din mo-ment ce eu însămi nu știu să am milă de mine, să ai Tu milă de această inimă pe care ai iubit-o atât de mult și pe care atât de mult voiai să o primești”.

Și Isus: „Fiica mea, nu te supăra pentru ceva care nu merită nicio suferință. Iar Eu în loc să am milă de aceste plângeri ale inimii tale, sunt mulțumit și îți spun: bucură-te cu Mine pentru că am obținut cu de-săvârșire inima ta, iar tu nemaisimțind nimic din pro-priile tale mulțumiri și din viața inimii tale, sunt Eu singurul care se bucură de mulțumirea ta și de viața ta. De unde trebuie să știi că, atunci când nu mai simți nimic în inima ta, Eu o trag pe a ta în Inima mea și o țin în repaus în somn dulce și mă bucur. Dacă o simți din nou, atunci plăcerea o simțim împreună... Dacă îmi vei permite, după ce îți voi oferi odihnă în inima mea și te voi bucura, voi veni Eu să mă odihnesc în tine și te voi face să te bucuri de mulțumirile Inimii mele.

Ah, fiica mea, această stare este necesară pentru tine, pentru Mine și pentru lume. Pentru tine: dacă te-ai fi trezit, ai fi suferit foarte mult văzând pedepsele pe

care le trimit și pe celelalte pe care le voi trimite; așa-dar, este necesar să te adorm pentru a nu te face să suferi foarte mult... Este necesar pentru Mine. Cât de mult aș fi suferit dacă nu te-aș fi mulțumit, dacă nu m-aș fi conformat la ceea ce tu ai fi dorit, în timp ce tu nu mi-ai fi permis ca Eu să fi trimis pedepse; așa că era necesar să te adorm. În anumite perioade erau necesa-re pedepse, alegând calea de mijloc pentru a ne face mai puțin nefericiți. Este necesar pentru lume: și de aceea, dacă Eu aș vrea să fiu cu tine și să te fac să su-feri așa cum am făcut odată, apoi, mulțumindu-te cu salvarea lumii de pedepse, credința, religia, mântuirea, ar fi și mai înlăturate din lume, mai ales cum sunt su-fletele în aceste timpuri... Ah, fiica mea, lasă-mă să fac asta, fie că trebuie să te țin trează, fie adormită. Nu ai spus tu să fac din tine ceea ce aș fi vrut? Vrei oare să-ți retragi cuvântul?”

Iar eu zic: „Niciodată, o Isuse, mă tem că am deve-nit mai rea și de aceea mă simt în această stare”.

Și Isus: „Ascultă, fiica mea, oare a intrat în tine vreun gând, afecțiune, dorință, care să nu fie pentru Mine? Dacă acestea ar fi intrat, ar trebui să te temi, dar dacă acestea nu există, este semn că inima ta o țin în Mine și o fac să doarmă... Va veni, va veni timpul când o voi trezi și atunci vei vedea că ai să-ți reiei acti-vitatea de mai înainte și din moment ce te-ai odihnit, activitatea ta va fi mai mare.

Apoi a adăugat: Eu fac tot felul (de suflete); fac unele ca și cum ar dormi din iubire, unele ca și cum ar fi ignorante ale iubirii, unele ca și cum ar fi înnebunite de iubire, unele ca și cum ar fi cele mai înțelepte în ce-

ea ce privește iubirea; dar în toate acestea, știi ce este cel mai important pentru Mine? Ca totul să fie iubire. Ceea ce nu este iubire, nu este demn nici măcar de o privire”.

12 august 1912

26. Soarele este ca Iubirea Divină, ferm și autentic; în schimb focul este ca iubirea care nu este în întregime pentru Isus

În această dimineață, când a apărut, al meu mereu drag Isus, mi-a spus: „Fiica mea, Iubirea mea simboli-zează soarele13. Soarele răsare maiestuos, dar pe mă-sură ce răsare, el rămâne întotdeauna fix și nu răsare niciodată. Cu lumina sa invadează întreg pământul; cu căldura lui fertilizează toate plantele; nu există ochi care să nu se bucure de el... S-ar putea spune că aproape nu există bine pe pământ care nu provine din influența sa benefică. Câte lucruri ar avea viață fără el? Totuși face toate acestea fără zgomot, fără să spună un cuvânt, fără să ceară nimic; nu deranjează pe ni-meni, dimpotrivă nu ocupă spațiul aceluiași pământ pe care îl invadează cu lumina sa. Omul poate face ceea ce vrea; dimpotrivă, în timp ce oamenii se bucură de bi-nele soarelui, nu-i oferă nicio atenție și îl țin neobservat printre ei.

Așa este iubirea mea, simbolizată de soare. Ca un soare maiestuos răsare printre toți; nu există nicio

13 Adică, „Iubirea mea este simbolizată prin soare”. Luisa inversează terme-nii făcând uneori comparații.

minte care să nu fie iradiată de lumina mea, nu există inimă care să nu simtă căldura mea, nu există suflet care să nu fie îmbrățișat de Iubirea mea. Mai mult de-cât soarele, stau în mijlocul tuturor. Vai, cât de puțini îmi acordă atenție! Stau aproape neobservat în mijlo-cul lor; nu sunt răsplătit și continui să dau lumină, căldură, iubire. Dacă vreun suflet îmi acordă atenție, devin euforic, dar fără zgomot, pentru că Iubirea mea, fiind fermă, fixă, adevărată, nu este supusă slăbiciunii. Tot așa aș vrea să fie iubirea ta față de Mine, și dacă așa s-ar întâmpla, ai veni și tu să fii soare pentru Mine și pentru toată lumea, pentru că iubirea adevărată are toate calitățile soarelui.

Pe de altă parte, iubirea care nu este fermă, nu este fixă, nu este adevărată, este simbolul focului de aici de jos, supus schimbării. Lumina sa nu este capa-bilă să-i ilumineze pe toți; este o lumină foarte întune-cată amestecată cu fum. Căldura sa este restricționată și, dacă nu se alimentează cu lemne, se stinge și devine cenușă, iar dacă lemnul este verde, face zgomot și fum. Așa sunt toate sufletele care nu sunt pentru mine și nu sunt adevărații mei iubitori... Dacă fac vreun bine, sunt mai mult zgomotele pe care le fac și mai mult, fu-mul care iese din acțiunile lor decât lumina. Dacă nu sunt alimentate de vreun obstacol uman, chiar sub as-pectul sfințeniei, al conștiinței, ele se sting și devin mai reci decât cenușa... Caracteristica lor este inconstanța: acum foc, acum cenușă”.

14 august 1912

27. Pentru a se uita pe sine (ființa) trebuie să facă orice lucru nu numai pentru că vrea Isus, dar pentru că El vrea să lucreze în noi. Dacă prin Pătimire ne-a răscum-părat, cu Viața sa ascunsă a pregătit acțiunea divină pentru orice acțiune umană.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, al meu mereu drag Isus mi-a spus: „Fiica mea, pentru ca sufletul să uite de sine ar trebui să se asigure că tot ceea ce face și ceea ce îi este necesar, să facă ca și cum Eu aș vrea să fac în el. Dacă se roagă, ar trebui să spună: «Este Isus care vrea să se roage, iar eu mă rog împreună cu El». Dacă trebuie să muncească, spune: «Este Isus care vrea să lucreze»... «Este Isus care vrea să meargă»... «Este Isus care vrea să mănânce»..., care vrea să doarmă, care vrea să se trezească, care vrea să se înve-selească»... Și așa cu celelalte acțiuni ale vieții. Numai așa sufletul poate uita de sine, pentru că nu doar va face totul pentru că vreau Eu ci vor avea nevoie de Mine însumi” 14.

Deci, într-o zi lucram și mă gândeam: „Cum este posibil că în timp ce lucrez, este Isus care lucrează în mine? Este chiar El cel care vrea să facă această muncă?

Și Isus zice: „Chiar Eu; sunt degetele mele care stau în ale tale și lucrează. Fiica mea, când Eu am fost pe pământ, mâinile mele nu au coborât să lucreze lem-nul, să bată cuiele, să-l ajut în muncile de construcție

14 Aceasta este ultima consecință a cuvântului lui Isus: „...Fără Mine nu puteți face nimic”. (Ioan 15,5)

pe tatăl meu purtător de grijă, Iosif? Și în timp ce fă-ceam aceasta, cu aceleași mâini, cu acele degete am creat suflete și pe altele le-am chemat la cealaltă viață, am divinizat toate acțiunile omenești, le-am sfințit, ofe-rindu-le fiecăruia un merit divin. În mișcarea degetelor mele am chemat să examinez toate mișcările degetelor tale și ale celorlalți și dacă vedeam că le făceau pentru Mine sau pentru că Eu voiam să le fac în ei, Eu conti-nuam viața din Nazaret în ei și mă simțeam însuflețit din partea lor pentru sacrificiile, umilințele Vieții mele ascunse, oferindu-le meritul propriei mele Vieți. Fiică, primul bine a fost viața ascunsă pe care am dus-o la Nazaret și care nu a fost și nu este luată în considerare de oameni, în timp ce Eu nu puteam să le fac lor un mai mare bine decât Pătimirea mea, deoarece m-am coborât la toate acele acțiuni mici și la acele acte pe care oamenii le trăiesc în fiecare zi: mâncatul, băutul, dormitul, munca, aprinderea focului, măturatul, etc..., - toate aceste acte sunt indispensabile pentru om -, Eu făceam să treacă în inimile lor o monedă divină și de un preț incalculabil. Dacă Pătimirea i-a răscumpărat, Viața ascunsă însoțea fiecare acțiune umană, chiar și pe cea mai indiferentă, cu merit divin și cu preț infinit.

Vezi, în timp ce tu munceai, pentru că Eu vreau să lucrezi, degetele mele trec într-ale tale și, în timp ce lucrez în tine, în același moment, cu mâinile mele crea-tive, pe câți îi aduc la lumină în această lume? Pe câți alții îi chem? Pe câți alții îi sfințesc, pe câți alții îi co-rectez, pe câți alții îi pedepsesc, etc...? Acum tu stai cu Mine să creezi, să chemi, să corectezi, etc... astfel că,

așa cum tu nu ești singură, nici Eu nu sunt singur în munca mea. Ți-aș putea da Eu o mai mare onoare?”

Dar cine poate spune ce înțelegeam, precum și bi-nele care ni se poate face nouă și altora, făcând lucrurile pentru că Isus vrea să le facă în noi? Mintea mea se pierde și de aceea mă opresc aici.

16 august 1912

28. Gândirea îndreptată doar spre sine însuși, orbește mintea. Gândirea îndreptată spre Isus este lumină pen-tru minte.

În această dimineață, mereu dragul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, gândul doar la voi înșivă orbește mintea și formează un fel de fermecare umană, iar această fermecare umană formează o plasă în jurul omului. Această plasă este formată din slăbiciuni, opresiune, melancolie, frici și tot ceea ce conține natura umană. Și cu cât omul se gândește mai mult la sine, chiar și din punct de vedere al binelui, cu atât devine mai deasă plasa și cu atât sufletul rămâne mai orbit, iar pe măsură ce nu se gândește la sine, ci se gândește doar la Mine chiar și numai să mă iubească, în orice circumstanță, este lumină pentru minte și formează un dulce farmec divin, formându-și și plasa sa. Această plasă este formată din lumină, tărie, bucurie, încrede-re, pe scurt, din toate bunurile pe care Eu însumi le dețin; iar cu cât se gândește mai puțin la sine, plasa se formează mai deasă, astfel că nu se mai recunoaște... Cât este de frumos sufletul înfășurat în această plasă,

pe care a țesut-o farmecul divin! Cât este de plăcut, grațios și drag pentru tot Cerul! Opus în totalitate este sufletul care se gândește doar la sine”.

17 august 1912

29. Gândirea despre sine însuși și gândirea către Isus

Rugându-mă, binecuvântatul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, gândul despre sine micșorează sufletul și din micșorarea sa măsoară măreția mea și aproape că ar vrea să mă restrângă. În schimb, cine nu se gândeș-te la sine, gândindu-se la Mine, se mărește în imensita-tea mea și îmi dă onoarea ce mi se cuvine”.

20 august 1912

30. Isus este lângă noi, și este disponibil să facă binele cu noi și tot ceea ce vrem să facem, imediat ce îi cerem.

Continuând, al meu mereu drag Isus, de îndată ce s-a făcut auzit, mi-a spus: „Fiica mea, cât de rău îmi pare să văd sufletul restrâns în sine însuși, văzându-l lu-crând singur. În timp ce stau lângă el, mă uit la el, vă-zându-l de nenumărate ori că nu știe să facă bine ceea ce face, aștept ca să mă cheme și să-mi spună: «Vreau să fac acest lucru și nu știu să îl fac; vino Tu să faci împreună cu mine și voi ști să fac totul bine... De exemplu: vreau să iubesc, vino împreună cu Mine să iubesc. Vreau să mă rog, vino Tu să ne rugăm împreu-nă. Vreau să fac acest sacrificiu, vino Tu să-mi dai pu-

terea, deoarece eu mă simt slab»..., și așa mai departe, iar Eu, cu bunăvoință și cu cea mai mare plăcere, voi fi de acord în toate. Eu sunt ca un învățător, care dând tema unui elev, este aproape să vadă ce face elevul său, iar elevul, neștiind cum să o facă bine, se neliniștește, se supără, se tulbură și, dacă este necesar, plânge, dar nu spune: «Învățătorule, învață-mă cum să fac aici»... Cât de umilit poate fi Învățătorul văzându-se tratat de elev ca un nimic? Astfel este starea mea”.

Apoi a adăugat: „Se spune: omul propune și Dumnezeu dispune. De îndată ce sufletul își propune să facă bine pentru a fi sfânt, Eu imediat așez lucrurile necesare în jurul lui: lumină, har, cunoașterea Mea, detașări. Iar dacă nu ajung acestea, atunci, prin inter-mediul mortificărilor, voi face să nu-i lipsească nimic, pentru a-i da lucrul pe care sufletul și l-a propus... Dar, oh, câte suflete ies în forță din această lucrare pe care Iubirea mea a țesut-o în jurul lor! Puține sunt cele care rezistă și fac să se împlinească munca mea”.

28 august 1912

31. Iubirea însuflețită și hrănită de Voința Divină tran-sformă sufletul în Dumnezeu

Continuând starea mea obișnuită, când a venit al meu mereu drag Isus, mi-a spus: „Fiica mea, celelalte virtuți, pentru cât de înalte și sublime ar fi, fac întot-deauna ca să se deosebească creatura de Creator. Doar iubirea este cea care transformă sufletul în Dumnezeu și formează același lucru. Astfel că, doar Iubirea este

cea care triumfă asupra tuturor imperfecțiunilor uma-ne, care mistuie ceea ce împiedică sufletul să ia viață divină în Dumnezeu. Dar nu se poate oferi adevărata iubire, dacă nu primește viață și hrană din Voința mea. Deoarece Voința mea, îngemănată cu Iubirea, este cea care formează adevărata transformare în Mine. [Sufle-tul] stă în contact continuu cu puterea mea, cu sfințe-nia și cu tot ceea ce sunt Eu, așadar poate spune că este un alt Isus. Totul este prețios, totul este sfințenie pen-tru acest suflet; se poate spune că respirația sa sau con-tactul cu pământul pe care îl calcă este prețios și sfânt, pentru că nu este altceva decât efectul Vrerii mele”.

Apoi a adăugat: „Oh, dacă toți ar cunoaște Iubi-rea și Vrerea mea15, s-ar opri să se mai bazeze pe ei înșiși sau pe ceilalți; sprijinul uman s-ar încheia. Oh, cât de nesemnificative, dureroase, incomode le-ar găsi pe acestea! Toți s-ar sprijinii doar pe Iubirea mea, deoarece fiind Duh foarte pur, care nu conține materie, [sufletele]s-ar găsi în largul lor sprijinindu-se pe Mine și pe efectele dorite. Fiica mea, Iubirea vrea să găseas-că sufletele debarasate de toate, altfel nu poate îmbră-ca haina iubirii. S-ar întâmpla precum aceluia care, voind să îmbrace o haină, acea haină ar fi ocupată pe dinăuntru, deci nu o poate încerca; ar vrea să bage mâna în mânecă, dar o găsește blocată, așadar sărăcu-țul trebuie ori să o pună la loc, ori să lase o impresie proastă. Așa și Iubirea, când sufletul vrea să se îmbra-ce cu ea [cu iubire], dacă nu-l găsește debarasat com-plet, se retrage îndurerată”.

15 Cf. notei de pe 4 Iulie 1912. Dar aici Iubirea se identifică cu persoana divină a Duhului Sfânt.

31 august 1912

32. Iubirea îi apără mai mult decât un Soare, pe cei care o posedă, amenințându-i pe cei care vor să întindă cap-cane sau să critice.

Rugând-mă pentru o persoană, binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, iubirea care este simbolizată de soare, înseamnă pentru acele persoane, atâta timp cât își țin ochii în jos, lumina soarelui care coboară blând în ochii lor, deci își pot face acțiunile lor foarte bine; dar dacă ar vrea să-și fixeze ochii în soare, mai ales dacă este la amiază, vederea le rămâne amețită și sunt obliga-te să-și coboare [privirea], altfel și-ar pierde aptitudinea pentru acțiunile lor și ar fi mai rău pentru ele; soarele nu ar fi afectat cu nimic, și-ar continua cu maiestate cursul său. Așa este, fiica mea, pentru cine mă iubește cu adevărat. Iubirea este pentru ele, mai mult decât soarele maiestuos și impunător. Dacă persoanele l-ar privi din depărtare, lumina iubirii ar coborî blând în ochii lor, așadar pot să planifice, să pună capcane, să vorbească de rău, dar dacă o fac să se apropie de ele, pentru a o fixa, lumina iubirii va străluci în ochii lor și vor sfârși îndepărtându-se fără să se mai gândească. Iar sufletul iubitor va continua cursul său, fără să se gân-dească nici măcar dacă este privit sau nu, pentru că știe că iubirea îl va apăra în toate și îl va ține în siguranță”.

2 septembrie 1912

33. Cât de rău face gândul la sine și cât de bine gândul numai la Isus. Sufletele unite cu Vrerea Divină, care se gândesc să-l iubească numai pe Isus, sunt pentru El ca razele soarelui

Îi spuneam dragului meu Isus: „Unica mea teamă este că Tu m-ai putea lăsa, retrăgându-te de la mine”.

Fiica mea, nu te pot lăsa, pentru că tu nu reflec-tezi asupra ta, nici nu te îngrijești de tine. Reflecțiile, grijile personale, chiar și în bine, pentru cine mă iubeș-te cu adevărat, reprezintă atât de multe goluri pe care le formează pentru iubire; așadar Viața mea nu poate umple în întregime tot sufletul; stau de o parte, într-un colț, iar sufletele îmi dau motive de a mă retrage. Cine nu este purtat de preocupările propriilor lor griji și se gândește doar să mă iubească, [în acest fel] se îngrijeș-te de Mine, iar Eu îl umplu în întregime; nu există punct din viața lui în care Eu să nu o găsesc pe a mea și, voind să mă retrag, ar trebui să mă distrug pe Mine însumi, ceea ce nu se poate întâmpla niciodată. Fiica mea, dacă ar ști sufletele ce rău le fac reflecțiile pro-prii! Încovoaie sufletul, îl înjosește, fac să se privească doar pe sine și, cu cât mai mult se privesc, mai umani devin; cu cât cugetă mai mult, simt mai mult mizeriile și [devin] mai sărace... În timp ce simpla gândire la Mine, de a mă iubi, de a mi se abandona în totalitate, face ca sufletele să fie drepte se ridică și cresc și, întor-când privirea, să mă privească doar pe Mine. Cu cât mă privesc mai mult, cu atât mai mult devin mai divi-

ne; cu cât mai mult cugetă asupra Mea, cu atât mai mult se simt mai bogate, puternice și curajoase”.

Apoi a adăugat: „Fiica mea, sufletele care stau unite cu Vrerea mea și care mă lasă să-mi fac Viața mea în ele și se gândesc doar să mă iubească, sunt uni-te cu Mine cum sunt razele unite cu soarele. Cine for-mează razele? Cine le dă lor viață? Soarele. Dacă soa-rele n-ar putea să formeze razele, n-ar putea să-și răs-pândească lumina sa, căldura sa, așadar razele ajută soarele să-și facă cursul său și-l înfrumusețează mai mult. Așa Eu, doar prin aceste raze, care fac ceea ce fac Eu, mă răspândesc asupra tuturor regiunilor și dau lumină, har, căldură și mă simt și mai înfrumusețat decât dacă nu le-aș fi avut. Deci, s-ar putea întreba o rază de soare câte drumuri a făcut, câtă lumină, câtă căldură a dat? Dacă ar gândi ar [putea] răspunde: «nu vreau să mă deranjez pentru asta; știe soarele și-mi ajunge. Numai dacă ar trebui să dau lumină și căldură altor pământuri aș da-o, pentru că soarele, care îmi dă viață, poate ajunge la orice»... Și dacă raza ar vrea să reflecteze și să se întoarcă în urmă la ceea ce a făcut, ar pierde cursul ei și s-ar întuneca. Astfel sunt sufletele mele iubitoare: [sunt] razele mele vii, nu [se preocupă] de ceea ce fac; intenția lor este să stea [neclintite] în Soarele Divin, și dacă ar vrea să reflecteze s-ar întâm-pla cu ele precum razei soarelui, mult ar pierde”.

6 septembrie 1912

34. Cine experimentează beneficiile de a-l avea aproape pe Isus. Pentru a primi beneficii din partea prezenței lui Isus, nu trebuie decât să te apropii de El cu toată voința.

Continuând starea mea obișnuită, tocmai a venit binecuvântatul Isus și mi-a spus: „Fiica mea, Eu stau cu sufletele înăuntru și în afară; însă cine experimentează efectele? Cine se apropie cu voința sa de a Mea, cine mă cheamă, cine se roagă, cine cunoaște puterea mea și bi-nele pe care pot să-i fac? Altfel se întâmplă ca acelui tip care are apă în casă și nu se apropie să ia și să bea; în ciuda faptului că este apă, nu se bucură de beneficiul apei și arde de sete. Dacă îi este frig și nu se apropie să se încălzească, în timp ce focul există, nu se va bucura de beneficiul căldurii..., și așa, cu tot restul. Aceasta este nemulțumirea mea; în timp ce vreau să dau, nu este nimeni care să primească beneficiile mele!”

29 septembrie 1912

35. Voința Divină reprezintă centrul, viața și originea a toate în Isus. El dispune de intențiile celor care trăiesc în Vrerea sa. Această persoană, este mulțumită să-L aibă doar pe Isus, iar voința sa nu este atrasă de lucrurile pământești.

Scriu lucruri trecute. Mă gândeam în sinea mea: „Domnul a vorbit unora despre Pătimire, altora despre

Inima sa, altora despre cruce, și multe alte lucruri. Aș vrea să știu cine a fost cel mai preferat de Isus”16.

Și dragul meu Isus, când a venit, mi-a zis: „Fiica mea, știi cine a fost cel mai preferat de Mine? Sufletul căruia i-am manifestat minunile, puterea Preasfintei mele Vreri. Toate celelalte lucruri sunt parte din Mine, în schimb Voința mea este centrul și viața, conducă-toare în toate, deoarece Voința mea a îndrumat Pati-mile, a dat viață Inimii mele, a înnobilat crucea. Voința mea cuprinde tot, ia totul și dă efect la toate, deoarece Voința mea este mai mult decât orice. Prin urmare, cui i-am vorbit despre Vrerea mea, a fost cea mai prefera-tă dintre toți și mai presus de toate. Cât de mult ar trebui să-mi mulțumești pentru că te-am admis în tai-nele Vrerii mele! Mai mult de atât: cine stă în Voința mea este în Patima mea, este în Inima mea, este [toată frumusețea] Crucii mele și este propria mea Răscum-părare. Nu sunt lucruri diferite între Mine și el... De aceea, te vreau în întregime în Voința mea, dacă vrei să iei parte la toate bunurile mele”.

Mă gândeam încă o dată cum ar fi mai bine să ne oferim acțiunile noastre, rugăciunile, etc..., dacă pentru reparări, dacă pentru adorare, etc..., iar al meu binevoitor Isus mi-a zis: „Fiica mea, cine stă în Voința mea și face lucrurile sale pentru că le vreau Eu, nu este necesar să ofere intențiile sale. Stând în Voința mea cum lucrează, se roagă, suferă, etc...[tot] așa chiar Eu le dispun cum îmi place mai mult... Îmi place repara-rea? Le pun pentru reparare. Îmi place iubirea? Le iau

16 Este ambiția sa. Predilecția lui Isus corespunde darului de sine pe care l-a dat sufletelor.

ca iubire. Fiind Eu stăpânul, fac ceea ce vreau. Pentru cine nu stă în Voința mea, nu este așa: ele dispun [iar Eu] stau la voința lor”.

Într-o altă zi, citind dintr-o carte a unei sfinte că înainte nu avea aproape nevoie de mâncare și apoi trebuia să se hrănească mereu, mereu - și era atât de necesar, că ajungea să plângă dacă nu-i dădeau nimic -, eu am rămas îngrijorată, gândind la starea mea, că înainte luam foarte puțină mâncare și dădeam afară, iar acum iau mai mult și nu vomit... Și spuneam în sinea mea: „Binecuvântatule Isus, cum se poate aceasta? Asta cred că este lipsă de mor-tificare; răutatea mea mă conduce la aceste mizerii”.

Și binecuvântatul Isus, când a venit, mi-a zis: „Fiica mea, vrei să știi de ce? Sunt aici să te mulțu-mesc: în primul rând, pentru a face ca sufletul tău să fie în întregime al meu, pentru a-l goli de toată sensibi-litatea și a-i pune tot ce este ceresc, divin; în al doilea rând pentru detașarea chiar și de la necesitatea mân-cării, în felul de a nu avea aproape nevoie de ea. Astfel, aflându-se în aceste condiții, realizează faptul că numai Isus îi este suficient și nimic altceva nu-i este necesar, iar sufletul se ridică în înălțime, disprețuiește totul, privește totul cu nepăsare, de nimic nu se îngrijește; iar viața sa este cerească. După ce l-am consolidat bine, bine, pentru ani și ani, nemaiavând teamă că sensibili-tatea îi va aduce umbra impresiilor. Pentru că după ce a gustat cele cerești, este aproape imposibil ca sufletul mai vrea să guste [lucrurile pământești, care nu sunt decât noroi și putreziciune] –, [atunci] Eu îl întorc la viața obișnuită, pentru că îmi doresc ca fiii mei să par-ticipe la lucrurile pe care Eu le-am creat din iubire

pentru ei, după Voința mea, nu după [voința] lor, și numai din iubire pentru acești fii, sunt obligat să-i hrănesc pe ceilalți: Nu numai, dar și pentru Mine, cea mai frumoasă reparare pentru toți cei care folosesc lucruri naturale nu după Voința mea, este să-i văd pe acești fii cerești luând lucruri necesare cu sacrificiu, cu detașare și după Voința mea. Cum vrei tu să spui că pentru aceasta există răutate în tine? Nimic, deloc. Ce rău poate fi în a lua un pic mai mult sau mai puțin, din ceea ce nu este decât lucru pământesc, în Voința mea? Nimic, nimic; în Voința mea nimic nu poate fi rău, ci întotdeauna bine, chiar și în lucruri indiferente”.

14 octombrie 1912

36. Tot ceea ce Isus face în sufletele alese este etern și nu este supus pierzării.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mă plângeam binecuvântatului Isus despre sărmana mea stare și spu-neam: „Cu ce mă încântă că în trecut mi-ai dat atâtea ha-ruri? Ai ajuns până să mă răstignești cu Tine; cu ce mă ajută, dacă totul s-a terminat acum?”

Și Isus: „Fiica mea, ce spui? Cum! Nimic nu te încântă, totul s-a terminat? Fals, te înșeli; nimic nu s-a terminat și totul te încântă. Tu trebuie să știi că tot ce-i fac sufletului [ales] este sigilat cu sigiliul Eternului și nu există putere care să-i poată îndepărta sufletului lucrarea Harului meu. Astfel că tot ce am făcut sufletu-lui tău, există, totul are viață în tine și te hrănește con-tinuu. Așadar, te-am răstignit? Răstignirea există și se

află în tot atât de multe ori, de în câte dăți te-am răs-tignit. Eu de multe ori mă delectez să lucrând în suflete și depunând lucrate în păstrare și apoi reînnoiesc lu-crarea mea, fără să îndepărtez ce am făcut mai înainte. Prin urmare, cum poți spune că nimic nu te încântă și că totul s-a terminat? Ah, fiica mea, vremurile sunt foarte triste, încât dreptatea mea ajunge să se priveze de sufletele alese, ca să ia asupra lor fulgerele și să nu cadă peste lume. Acestea sunt victimele cele mai dragi Inimii mele, iar lumea mă obligă să le țin aproape pa-sive; dar starea lor nu este inactivă, pentru că fiind în Voința mea, în timp ce se pare că nu fac nimic, ele fac totul, îmbrățișează Imensul, Eternul; numai că lumea, din cauza răutății sale, nu se bucură de toate efectele”.

18 octombrie 1912

37. Lumea este motivul suferinței lui Isus și a Luisei

În această dimineață, când tocmai a venit dragul meu Isus îndurerat și plângând, eu am plâns împreună cu El și apoi mi-a spus: „Fiica mea, cine ne face să plângem și ne oprimă atât de mult? Lumea este cauza, este adevă-rat?”

Și eu: „Da”. Și El: „O cauză atât de sfântă și de-zinteresată este totuși cine este lumea care ia în calcul? Dimpotrivă, râde de suferința pe care o avem din cauza ei. Vai, lucrurile sunt încă la început, voi spăla fața pă-mântului cu însuși sângele lor”. Iar eu, văzând foarte mult sânge uman împrăștiindu-se, am zis: „Ah, Isuse, ce faci? Isuse, ce faci?”

1 noiembrie 1912

38. Gândirea de sine sărăcește și degradează sufletul. Se gândește la sine însuși cine are nevoie de ceva; cine în schimb se află în Voința Divină este în aceeași condiție cu a lui Isus.

Fiind foarte îndurerată de lipsa adorabilului Isus, mă rugam pentru toți; în extrema mea amărăciune mi-am îndreptat gândul spre mine și am spus: „Ai milă de mine și iartă acest suflet! Sângele tău, chinurile tale sunt și pen-tru mine? Valorează oare mai puțin pentru mine?”

În timp ce spuneam aceasta, dragul meu Isus din interiorul meu mi-a spus: „Ah, fiica mea, ce faci gândin-du-te la tine? Tu acum cobori și din stăpână te-ai re-dus la condiția mizerabilă de a cere! Sărmana fiică! Gândind la tine însăți sărăcești, deoarece stând în Vo-ința mea tu ești stăpână și tu singură poți să iei ceea ce dorești. Dacă există de făcut ceva în Voința mea, este de făcut, rugăciune și reparări pentru alții”.

Și eu zic: „Dulce Isuse, Tu iubești atât de mult, în-cât cine stă în Voința ta să nu se mai gândească la sine; și Tu te gândești la Tine însuți?” Ce întrebare ridicolă!

Și Isus: „Nu, nu mă gândesc la Mine însumi. Se gândește la sine, cine are nevoie de câte ceva. Eu nu am nevoie de nimic; Eu sunt aceeași sfințenie, aceeași feri-cire, aceeași imensitate, înălțime, profunzime. Nimic, nimic nu-mi lipsește; Ființa mea conține în Sine însele toate bunurile posibile și de neimaginat. Dacă gândul m-ar putea ocupa, ar fi acela al omenirii, care fiind ieși-tă din Mine în crearea ei, doresc să se întoarcă la Mine. Și într-o astfel de condiție pun sufletele care vor cu ade-

vărat să facă Voința mea, să fie unite cu Mine într-unul. Le fac stăpâne peste bunurile mele, pentru că în Voința mea, nu există sclavie; ce este al meu este și al lor și ce vreau Eu vor și ele. Dacă unul devine sensibil și are ne-voie de câte ceva, înseamnă că nu este cu adevărat în Voința mea sau, cel mult, face unele coborâri, cum faci tu acum, nimic mai puțin. Nu ți se pare ciudat că cine a format un tot cu Mine, o singură Vrere cu Mine, să-mi ceară milă, iertare, sânge, chinuri, în timp ce l-am făcut stăpân împreună cu Mine? Eu nu știu ce milă, ce iertare să-i dau, în timp ce i-am dat totul; cel mult ar trebui să am milă, să mă iert pe Mine însumi pentru niște lip-suri..., ceea ce nu va fi posibil niciodată. Deci, te sfătu-iesc să nu ieși din Voința mea și continuă să nu te gân-dești la tine, ci la alții, cum ai făcut până acum; altfel, vei sărăci și vei avea nevoie de tot”.

2 noiembrie 1912

39. Cine vrea să se cunoască pe sine trebuie să se cu-noască în Isus

Cum trebuie să ne recunoaștem doar în Dumnezeu.

Continuându-mi suferința, spuneam în sinea mea: „Nu mă mai recunosc! Viața mea dulce, unde ești? Ce ar trebui să fac pentru a te găsi din nou? Fără Tine, Iubirea mea, nu găsesc frumusețea care mă înfrumusețează, pute-rea care mă întărește, viața care mă însuflețește; îmi este dor de toate; pentru mine totul este mort fără Tine, chiar însăși viața este mai chinuitoare decât orice moarte... Ah, este o continuă moarte! Vino, o, Isuse, nu mai pot! Oh,

Lumină supremă, nu mă face să mai aștept! Mă faci să simt atingerea mâinilor tale și, în timp ce sunt pe cale să te prind, scapi de mine; îmi arăți umbra ta și, în timp ce pri-vesc în umbră maiestatea, frumusețea soarelui meu Isus, pierd umbra și soarele... Oh, ai milă! Inima mea este co-pleșită, este sfâșiată în bucăți, nu mai pot trăi... Ah, dacă aș putea să mor cel puțin!”

În timp ce spuneam asta, tocmai a venit mereu al meu drag Isus, și mi-a spus: „Fiica mea, sunt aici, în in-teriorul tău. Dacă vrei să te recunoști, vino la Mine în interiorul Meu. Dacă vei veni să te recunoști în Mine, vei fi în ordine, pentru că în Mine vei găsi adevărata imagine, făcută de Mine și asemănătoare Mie; vei găsi tot ce ai nevoie pentru ca să păstrezi și să înfrumuse-țezi această imagine. Și venind să te recunoști în Mine, îl vei recunoaște și pe aproapele în Mine și, văzând cum Eu te iubesc pe tine și pe aproapele, te vei ridica la gradul adevăratei Iubiri divine, iar toate lucrurile din interiorul și exteriorul tău, vor avea adevărata ordine, care este ordinea divină. În schimb, dacă mai întâi vrei să te recunoști pe tine însăți, înseamnă, că nu te vei re-cunoaște cu adevărat, deoarece îți va lipsi lumina divi-nă; toate lucrurile le vei găsi în dezordine și se vor con-trazice între ele: mizeria, slăbiciunea, întunericul, vicii-le și tot restul. Va fi dezordinea pe care o vei găsi în interiorul și în exteriorul tău, care nu numai că va du-ce război împotriva ta, dar și printre cei care te pot răni și imaginează-ți tu însăți în ce „ordine” ți-l va pu-ne pe aproapele. Și nu numai că vreau ca tu să te recu-noști în Mine, dar, dacă vrei să-ți amintești de tine, trebuie să vii să o faci în Mine; altfel, dacă vrei să-ți

amintești de tine fără Mine, vei face mai mult rău de-cât bine”.

25 noiembrie 1912

40. Isus o mulțumește pe Luisa, făcând-o să sufere fără să o îndepărteze din Preasfânta sa Voință. Pentru a urca la Cer există o scară de lemn [care este calea virtuților] și o alta de aur [care este Voința Divină)]

Acțiunile sufletelor, care își petrec viața lor în viața lui Isus, sunt toate de aur și au un preț incalculabil, pentru că sunt divine.

În această dimineață, mereu dragul meu Isus se pa-re că a venit ca de obicei înainte, dar mi s-a părut de parcă era în trecere și avea o neliniște să mă vadă din nou și să rămână așa, familial... Eu, văzându-l așa bun, dulce, bine-voitor, am uitat de toate grijile lui, privările; și văzându-l cu o coroană mare și groasă de spini, i-am spus: „Viața și Iubirea mea dulce, arată-mi că Tu continui să mă iubești. Coroana aceasta care îți înconjoară capul, ia-o de la Tine și pune-mi-o mie cu propriile tale mâini”. Iar dragul Isus și-a luat-o și cu propriile sale mâini mi-a apăsat-o pe capul meu.

Oh, cât de fericită m-am simțit cu spinii lui Isus, înțepători, dar dulci! El mă privea cu o iubitoare tandrețe; iar eu, văzându-mă privită cu atâta gingășie, am îndrăznit să adaug: „Isuse, inima mea, spinii nu sunt suficienți pen-tru mine; pentru a fi sigură că mă iubești ca înainte, nu ai cuiele pentru a mă pironi? Grăbește-te, o Isuse, nu mă mai ține în îndoială, căci simpla îndoială de a nu fi iubită din

ce în ce mai mult, îmi oferă moarte continuă! Pironește-mă!” Și El: „Dragă fiică, nu găsesc cuie, dar pentru a te mulțumi, te voi străpunge cu un fier”.

Și așa, luându-mi mâinile și apoi picioarele, mi le-a străpuns foarte tare... Sufeream, da, am simțit că înotam într-o mare de durere, dar totodată, de iubire și dulceață împreună cu Isus. Și se părea că Isus nu-și putea dezlipi de la mine privirea sa iubitoare și tandră și acoperindu-mă cu mantia sa regală, mi-a spus: „Dulcea mea fiică, acum toate îndoielile despre iubirea mea pentru tine încetea-ză. Dimpotrivă, îți spun pentru a-ți face curaj, că în orice stare te vei afla, ori că mă vezi mânios, sau că mă vezi într-un fulger, sau că nu-ți vorbesc, amintește-ți că o singură reînnoire de spini sau de cuie, pe care ți-o fac, va fi suficientă pentru a ne readuce la o strânsă legătură de iubire infinită, mai mult decât înainte. De aceea fi mulțumită, iar Eu voi continua calamitățile în lume...”

Mi-a spus alte lucruri, dar din cauza durerii nu-mi mai aduc bine aminte. Când am rămas din nou singură fără Isus, m-am plâns Mamei mele dulci, plângând și rugând-o să mi-l readucă pe Isus. Și Mama mea mi-a spus: „Fiica mea dulce, nu plânge; trebuie să-i mulțumești lui Isus pentru felul cum se comportă cu tine și pentru harul pe care ți-l oferă, că nu te îndepărtează din Preasfânta sa Voință în aceste vremuri de calamități. Har mai mare nu putea să-ți dea”.

Apoi, s-a întors Isus și, văzându-mă că am plâns, m-a întrebat: „Ai plâns?” Și eu am răspuns: „Am plâns cu Mama, nu am plâns cu altcineva, și am plâns pentru că Tu nu erai”.

Și Isus, luându-mi mâinile într-ale sale, părea că îmi calma durerile, și apoi mi-a arătat două scări înalte de la pământ la Cer. Pe una erau mai mulți oameni, iar pe cealaltă erau foarte puțini. Aceea pe care erau puțini era din aur masiv și fiecare dintre ei acei puțini care urcau, părea că era Isus. Cealaltă, unde erau mai mulți oameni, părea din lemn, iar oamenii, aproape toți, erau de statură mică și se deosebeau între ei.

Isus mi-a spus: „Fiica mea, pe scara de aur urcă cei care își petrec viața lor în Viața mea, deoarece pot spune că sunt picioarele mele, mâinile mele, Inima mea, Eu în întregime. După cum vezi, sunt un alt Eu [Isus], ei sunt totul pentru mine și Eu sunt viața lor. Acțiunile lor sunt toate de aur și de un preț incalcula-bil, pentru că sunt divine; la înălțimea lor nu va putea ajunge nimeni, pentru că sunt însăși viața mea. Aproape nimeni nu-i cunoaște, pentru că sunt ascunși în Mine. Numai în Cer se va avea o cunoaștere perfectă a lor. Pe scara de lemn sunt mai mulți și acestea sunt sufletele care merg pe calea virtuților, dar nu merg în uniune cu Viața mea și în legătură continuă cu Voința mea. Acțiunile lor sunt din lemn pentru că doar uniu-nea cu Mine formează o acțiune de aur, deci sunt de un preț minim, ele sunt mici de statură și aproape rahitici, pentru că în faptele lor bune amestecă multe scopuri umane, iar obiectivele umane nu-i fac să crească. Sunt cunoscuți de toți, pentru că nefiind ascunși în Mine, ci în ei înșiși, nimeni nu-i acoperă. Nu vor impresiona Cerul, pentru că erau prea cunoscuți și pe pă-mânt[făcând multe lucruri lumești]. De aceea, fiică, te vreau complet în Viața mea, deloc în a ta, și ți-i încre-

dințez pe cei pe care îi cunoști și îi vezi, ca să se păstre-ze puternici și constanți pe scara Vieții mele”. Și mi-a arătat pe cineva pe care îl cunosc și a dispărut. Să fie totul pentru Gloria sa.

14 decembrie 1912

41. Cine se află în Voința Divină este și în Umanitatea lui Isus. Pentru a face ceea ce El face, trebuie să îmbră-țișeze totul. Cel care este complet în Voința Sa nu este ispitit.

În această dimineață, dragul meu Isus, venind, m-a legat cu un fir de aur, spunându-mi: „Fiica mea, nu vreau să te leg cu funii și lanțuri; jugurile de lemn și lanțurile se folosesc pentru rebeli, dar cu cei docili, cu cei care nu doresc altă viață decât Voința mea și nu iau alt fel de mâncare decât iubirea mea, este nevoie doar de un fir pentru a-i ține uniți cu Mine, pentru a forma un singur lucru cu Mine; și dacă îl folosesc este doar pen-tru a glumi cu ei”.

În timp ce Isus mă lega, eu m-am aflat în marea nes-fârșită a Voinței lui Isus al meu și în consecință în toate făpturile, și treceam prin mintea lui Isus, în ochii lui Isus, în gura lui Isus, în Inima lui Isus..., și așa în mintea, ochii, și în tot restul făpturii, și făceam tot ceea ce făcea Isus... Oh, când se îmbrățișează totul cu Isus, nu rămâne exclus ni-meni! Apoi Isus a adăugat: „Cine este în Voința mea îm-brățișând totul, rugându-se și reparând pentru toți, iu-birea pe care o am pentru întreaga lume o ia asupra sa, astfel că iubirea pe care o am pentru toți o conține sin-

gură și pe cât de mult o iubesc, îmi este la fel de dragă, la fel de frumoasă, astfel că îi lasă pe toți în urma sa”17.

Am citit așadar că cine nu este ispitit nu-i este drag lui Dumnezeu și mi s-a părut că de mult timp nu știu ce este ispita, i-am spus lui Isus și El mi-a spus: „Fiica mea, cine este în întregime în Voința mea nu este supus ispi-telor, pentru că diavolul nu are putere să intre în Voin-ța mea; nu numai, ci el însuși nu vrea să intre, deoare-ce Voința mea este Lumină, și sufletul, înaintea acestei Lumini, ar cunoaște vicleniile sale și, prin urmare, l-ar batjocori pe dușman, căruia nu-i plac aceste batjocuri care îi sunt mai groaznice decât iadul însuși, și fuge cât poate de tare. Încearcă să ieși din Voința mea și vei vedea câți dușmani vor veni asupra ta... Cine este în Voința mea poartă întotdeauna la înălțime steagul bi-ruinței și niciunul dintre dușmani nu îndrăznește să înfrunte acest steag invincibil”.

20 decembrie 1912

42. Celor care trăiesc în Voința Divină, Isus le dă tot ce este al lui, ca să nu-și nege nimic Lui însuși. Pentru acest om nu există judecăți, dar are dreptul să judece. Diferența dintre Voința Divină și Iubirea sa.

Zilele trecute, dragul meu Isus părea că voia să vorbească de Vrerea Sfântă... Venea, spunea două cuvinte și fugea. Așadar îmi amintesc odată că mi-a spus: „Fiica mea, celor care fac Voința mea simt că trebuie să le

17 Aceasta este cu exactitate ceea ce se face dacă se „trăiește în Voința Divi-nă”.

dau virtuțile mele, frumusețea mea, tăria mea, într-un cuvânt, tot ce sunt Eu, și dacă nu le-aș da, m-aș refuza pe mine însumi”.

Altă dată, citind teribila Judecată și rămânând foar-te tristă, dulcele meu Isus mi-a spus: „Fiica mea de ce vrei să mă întristezi?”.

Și eu am zis: „Nu intenționez să te întristez pe Ti-ne, ci pe mine”.

Și El: „Ah, nu vrei să înțelegi, că nemulțumirile, întristările și orice lucru ce provoacă suferință celui ce face Voința mea, cad asupra Mea și le simt de parcă sunt ale mele? Și pot să spun celor care fac Voința mea: legile nu sunt pentru tine, nu sunt judecăți. Și dacă aș vrea să judec făptura, aș face ca unul care ar vrea să se împotrivească sieși. Dimpotrivă, cine face Voința mea, în loc să fie judecat, are dreptul să-i jude-ce pe alții”.

Apoi a adăugat: „Bunăvoința sufletului în a face binele este o putere asupra Inimii mele; și această pu-tere mă amuză atât de mult, că mă constrânge prin puterea amuzamentului să-i dau ce vreau”.

Mă gândeam: „Ce-i place mai mult binecuvântatu-lui Isus: iubirea sau Voința Sa?”

Și Isus: „Fiica mea, Vrerea mea trebuie să exce-leze mai presus de orice. Uită-te puțin în tine însăți: ai un trup, un suflet; ești compusă din inteligență, din carne, din oase, din nervi; dar nu ești din marmură rece, conții de asemenea și o căldură. Astfel că sufletul, inteligența, trupul, carnea, oasele, nervii, trebuie să fie Voința mea; iar căldura pe care o produce este iubirea. Astfel că în toate lucrurile, substanța trebuie să fie Vo-

ința mea, iar efectele, iubirea. Una și cealaltă sunt foar-te mult legate împreună, încât nu pot sta una fără alta. De aceea sufletul cu cât mai multă substanță conține din Voința mea, cu atât mai multă iubire produce”.

22 ianuarie 1913

43. Tripla Pătimire a lui Isus: aceea pe care i-au dat-o Iubirea, păcatul și oamenii. Căderea lui Isus în pârâul Cedron.

Mă gândeam la Patima dragului meu Isus, mai ales la ce a suferit în Grădina Măslinilor. M-am găsit cufundată în întregime în Isus și mi-a spus: „Fiica mea, prima mea Pătimire a fost Iubirea, pentru că omul păcătuind, primul pas pe care îl face în rău este lipsa iubirii; așa-dar, lipsind iubirea, omul cade în păcat. Așadar, dra-gostea de a compensa această lipsă de iubire a creatu-rilor din Mine m-a făcut să sufăr mai mult decât orici-ne, aproape că m-a zdrobit , mai mult decât sub o pre-să... Mi-a dat atâtea morți, câte creaturi primesc viața. Al doilea pas care se întâmplă în păcat este acela de a înșela Gloria lui Dumnezeu; iar Tatăl pentru a-și refa-ce Gloria înlăturată de făpturi, m-a făcut să sufăr Pa-timile păcatului, adică fiecare păcat îmi oferea o pati-mă specială. Dacă Patima a fost una, în schimbul păca-tului au fost atât de multe patimi, pentru câte păcate se vor comite până la sfârșitul lumii, și așa s-a refăcut Gloria Tatălui. Al treilea efect pe care îl produce păca-tul, este slăbiciunea omului; de aceea am vrut să sufăr pătimirea din mâna Iudeilor, adică, a treia patimă a

mea, pentru a-l reface pe om din cauza puterii pe care a pierdut-o. Astfel că odată cu patima Iubirii, Iubirea a fost reconstruită și pusă la planul potrivit, odată cu patimile păcatului, Gloria Tatălui a fost refăcută și constantă, odată cu patima Iudeilor s-a uniformizat și s-a restabilit puterea făpturilor. Toate acestea le-am suferit în Grădina Măslinilor. A fost foarte multă și mare suferința, morțile pe care le-am suportat, spas-mele cumplite, încât aș fi murit cu adevărat dacă nu ar fi intervenit Voința Tatălui, ca Eu să mor”.

Apoi m-am dus cu gândul la momentul când dragul meu Isus a fost aruncat de dușmani în torentul Cedron. Binecuvântatul Isus s-a arătat cu o înfățișare care provoca milă, ud în întregime de acele ape murdare, și mi-a spus: „Fiica mea când am creat sufletul, l-am învăluit cu o mantie de lumină și de frumusețe. Păcatul a îndepărtat această mantie, punându-i o mantie de întuneric și de urâțenie, făcându-l dezgustător și murdar. Iar Eu, pentru a-i îndepărta această mantie așa murdară, pe care păcatul îl pune în suflet, am permis ca Iudeii să mă arunce în acest torent, în care am rămas acoperit în interior și în afara Mea, deoarece aceste ape dezgus-tătoare mi-au intrat până în urechi, în nări, în gură, încât iudeilor le era scârbă să mă atingă... Ah, cât m-a costat iubirea făpturilor, până să-mi fie greață de Mine însumi!”

5 februarie 1913

44. Cine nu face Voința Divină nu are dreptul la nimic și este un intrus și un hoț al lucrurilor lui Dumnezeu. Dife-rența dintre Voința Divină și Iubire.

În această dimineață, dragul meu Isus a venit ca o umbră, ca un fulger și mi-a spus: „Fiica mea, cine nu fa-ce Voința mea, nu are dreptul să trăiască pe pământ; viața devine fără scop, fără mijloace și fără sfârșit. Es-te exact ca un pom care nu știe și nici nu poate produce niciun fruct, sau cel mult poate produce fructe otrăvi-toare cu care să se otrăvească mai mult pe sine însuși și otrăvește pe oricine care în mod imprudent le-ar putea mânca. Acest pom nu face altceva decât să fure fermie-rului săracele eforturi, care cu dificultate și sudoare îi stă în preajmă să-i sape pământul. Așa și sufletul care nu face Voința mea este într-un act continuu de a mă fura și furturile pe care mi le face, le transformă în otravă; astfel că îmi stă în preajmă să mă fure, îmi fu-ră lucrarea Creației, a Răscumpărării și a Sfințeniei pentru binele lui, îmi fură lumina soarelui, mâncarea pe care o ia, aerul pe care îl respiră, apa care îi potoleș-te setea, focul care îl încălzește, pământul pe care cal-că..., pentru că toate acestea sunt ale celor care fac Vo-ința mea: tot ce este al meu este și al său. În schimb, cine nu face Voința mea nu are niciun drept și de aceea mă simt în mod continuu furat. Așadar, cine nu face Voința mea. trebuie reținut ca un străin dăunător și mincinos și, prin urmare, este necesar să-l înlănțuim și să-l aruncăm în cele mai adânci închisori.

Spunând acestea, a dispărut ca un fulger.

Venind într-o altă zi, mi-a spus: „Fiica mea, vrei să știi ce diferență este între Voința mea și iubire? Vo-ința mea este Soarele, iubirea este focul. Voința mea, fiind soarele, nu are nevoie de hrană; nici nu crește, nici nu descrește în lumină și în căldură, întotdeauna este egal cu Sine însuși, lumina sa este întotdeauna foarte pură. În schimb focul, care simbolizează iubirea, are nevoie de lemne pentru a se hrăni și, dacă lipsesc lemnele, ajunge chiar să se stingă. Crește și descrește, în funcție de lemnele care se pun. Deci este supus in-stabilității și lumina sa este sumbră, amestecată cu fum, dacă iubirea nu este reglementată de Voința mea”.

Spunând acestea a dispărut. Și mi-a rămas în minte o lumină, în care înțelegeam că Voința lui Dumnezeu este sufletul ca un soare, pentru că acțiunile care se fac după cum Dumnezeu vrea, formează un singur lucru cu Voința Divină, și iată, așa se formează soarele. Lemnele care mențin acest soare sunt acțiunile umane și toată ființa pro-prie unită cu Acțiunea și Ființa Divină, astfel că sufletul devine lemnul, fiind el însuși administrat de Voința Divi-nă; iar acest lemn [nu este ca acela care hrănește iubirea], [acest lemn] nu poate lipsi. De aceea, Soarele nu are nevo-ie de hrană, nici nu crește, nici nu descrește; este întot-deauna egal cu el însuși, lumina lui este foarte pură, pentru că ia parte la toate. Iar Ființa Divină și lemnul divin nu vor lipsi niciodată și nu sunt supuse fumului. Nu-mi explic mai mult, deoarece cred că restul se înțelege de la sine, în ceea ce privește iubirea.

19 Februarie 1913

45. Voința Divină este ca opiul (medicament) pentru su-flet. Ființa umană nu face altceva decât să vrea ca Isus să facă totul în ea

Continuând obișnuita mea stare și tocmai ce am luat Sfânta Împărtășanie, dragul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, Voința mea este ca opiul [medicamentul] pentru trup. Sărmani pacienți, trebuind să suporte o operație, [cum ar fi] tăierea unui picior, al unui braț, sunt adormiți cu opiu. Cu acesta nu simt cumplita du-rere și după ce se trezesc simt efectele operației făcute; iar dacă nu au suferit foarte mult, virtutea a fost în întregime a opiului.

Astfel este Voința mea, este opiu pentru suflet; adormite: inteligența, iubirea proprie, stima proprie, tot ce este uman, nu permit să pătrundă până în pro-funzime: nemulțumirea, calomnia, suferința, o stare a sufletului de dureri interioare, deoarece opiul Voinței mele le menține adormite. Dar cu acestea [Voința mea] găsește aceleași efecte, aceleași merite, într-adevăr, oh, cât de mult le depășește, de parcă ar fi simțit bine, bi-ne, această suferință; cu diferența: că acel opiu trupesc se cumpără și nu poate fi folosit deseori sau în fiecare zi, iar dacă ar dori să se abuzeze [de opiu], persoana ar rămâne prostită, mai ales dacă are o fire slabă; în schimb, opiul Voinței mele îl ofer gratuit și poate fi lu-at în orice moment; și cu cât sufletul îl ia mai des, cu atât mai multă rațiune luminoasă dobândește și dacă este slab dobândește tărie divină”.

După aceasta, mi se părea că văd persoane în preajma mea și i-am spus lui Isus: „Cine sunt?” „Sunt cei pe care ți i-am încredințat de ceva timp; ți-i încredințez, veghează asupra lor. De aceea vreau să formez acest nod de uniune între tine și ei, pentru a-i avea mereu în jurul Meu”.

Și mi-a indicat una în mod special. Și eu am zis: „Ah, Isuse, ai uitat de mizeria, nulitatea mea și nevoia ex-tremă pe care eu o am? Ce voi face?” Și Isus: „Fiica mea, tu nu vei face nimic, cum nu ai făcut niciodată nimic. Eu singur voi face totul în tine și voi vorbi prin gura ta, doar ca tu să vrei să accepți și să existe o bună dispozi-ție în suflete, Eu mă voi oferi în toate chiar dacă te-aș menține adormită în Voința mea, și atunci când va fi necesar, te voi trezi și te voi face să vorbești în ce le privește pe aceste suflete. Eu voi găsi în tine mai multă plăcere, auzindu-te vorbind în vegherea și în somnul Voinței mele”.

16 martie 1913

46. Rugăciunea fără fervoare, dar făcută ca să-i placă lui Isus, este tămâie fără fum. În Voința Divină până și gheața devine ca focul; cine o face, se hrănește din lu-mina Soarelui lui Dumnezeu și face tot ce face Dumne-zeu.

Scriu câteva lucruri, pe care mi le-a spus binecu-vântatul Isus zilele trecute. Îmi amintesc că mă simțeam indiferentă, rece, dar cu toate acestea, făceam ce fac de obicei și mă gândeam: „Cine știe cât de multă glorie i-am

dat Domnului nostru când simțeam altfel decât simt azi?” iar Isus mi-a spus: „Fiica mea, când sufletul se roagă cu o anumită fervoare, este tămâie din care iese fum; dar, când se roagă cu răceală, dar fără să fi lăsat să intre în el ceva străin Mie, este tămâie, dar tămâie fără fum. Așadar, și una și cealaltă îmi sunt plăcute Mie, dar acea tămâie fără fum îmi place mai mult, pentru că fumul necăjește întotdeauna ochii”.

Simțind astfel, dragul Isus mi-a spus: „Fiica mea, gheața în Voința mea arde mai mult decât focul. Ce te-ar impresiona mai mult: să vezi că gheața are virtutea de a arde și a distruge orice lucru pe care l-ar putea atinge, sau focul care transformă lucrurile în flacără vie? Cu siguranță este gheața.

Ah, fiica mea, în Voința mea lucrurile își schim-bă natura; astfel că gheața în Voința mea are virtutea de a distruge orice lucru care nu este demn de sfințenia mea și face sufletul pur, strălucitor și sfânt, în funcție de cum îmi place Mie, nu în funcție de cum îi place lui. Aceasta este orbirea făpturilor, de asemenea, a celor care spun că sunt bune, simțindu-se reci, mizerabile, slabe, deprimate și etc.. Și cu cât se simt mai rău, cu atât se apleacă spre voința lor și își țes labirintul pen-tru a se înfășura mai mult în relele lor, în loc să facă un salt în Voința mea, unde ar găsi gheața în foc, mizeria în bogăție, slăbiciunea în tărie, deprimarea în bucurie. Eu îi fac intenționat să se simtă atât de rău, pentru a le oferi în Voința mea, opusul relelor pe care le dețin; iar făpturile, nevrând să înțeleagă odată pentru tot-deauna, lasă în aer planurile mele asupra lor. Ce orbi-re, ce orbire!”

Într-o altă zi Isus mi-a spus: „Fiica mea, uită-te puțin din ce se hrănește cine face Voința mea”. În acest timp, am văzut un soare care răspândea nenumărate raze foarte splendide, încât al nostru [de pe pământ] părea doar o umbră și în această lumină, puține suflete cufundate sor-beau din aceste raze, de parcă ar fi fost piepturi străine de toate celelalte lucruri, și deși păreau că nu fac nimic; toată lucrarea divină a ieșit din ele.

Dragul meu Isus a adăugat: „Ai văzut fericirea ce-lor care fac Voința mea și cum doar din aceștia iese repe-tarea lucrărilor mele? Astfel că, cine face Voința mea, se hrănește cu lumină de la Mine și, în timp ce nu face nimic, face totul; de aceea poate fi sigur că ceea ce gândește, lu-crează și spune, trebuie să fie efectul mâncării pe care îl ia, astfel încât totul să fie rodul Vrerii mele”.

21 martie 1913

47. Voința sufletului care se abandonează în Voința Di-vină este ca un stupefiant pentru Isus. Sufletul, abando-nându-se, devine ca o altă Umanitate a sa. Când lucruri-le pământești fac să fie irespirabil aerul sufletului, Isus îi trimite vânturile contradicțiilor.

Continuând în starea mea obișnuită, îi spuneam dulcelui Isus să binevoiască a-mi împărtăși durerile sale. Și El mi-a spus: „Fiica mea, opiul sufletului este Voința mea; opiul meu este voința sufletului abandonat în a Mea, unit cu iubirea pură. Acest opiu pe care mi-l dă sufletul are virtutea de a face ca spinii să piardă în Mi-ne virtutea înțepării, cuiele să străpungă, rănile să-mi

dea durere; îmi calmează și adoarme totul. Astfel că, dacă tu mi-ai dat opiu, cum vrei să-ți împărtășesc du-rerile mele? Dacă nu le am pentru Mine, nu le am nici pentru tine”.

Și eu am zis: „Ah, Isuse, cât de bine știi să oco-lești situația. Se pare că vrei să râzi de mine și, pentru a nu mă mulțumi, ieși în acest fel”. Și El a răspuns: „Nu, nu, este chiar adevărat, așa este. Am nevoie de mult opiu [adică, de voința sufletului] și te vreau abandonată în Mine, încât să nu-ți mai aparții ție în-săți; încât să nu te mai recunosc pe tine, ci să mă recu-nosc doar pe Mine în tine; astfel că îți voi spune că ești sufletul meu, carnea mea, oasele mele. În aceste tim-puri am nevoie de mult opiu [adică, de voința sufletu-lui], căci dacă mă trezesc, voi face să cadă potop de calamități”, și a dispărut.

După puțin timp s-a întors și a adăugat: „Fiica mea, de multe ori se întâmplă cu sufletele ceea ce în-tâmplă în aer. Aerul, din cauza duhorii pe care îl ema-nă pământul, se îngrașă și se simte un aer, greu, supra-solicitat și dezgustător, astfel că pentru a curăța aerul este nevoie de vânt. Prin urmare, aerul fiind purificat, poate să sufle, apoi o briză foarte fină, te-ar lăsa cu gura deschisă pentru a respira acel aer purificat... Toa-te acestea se întâmplă în suflete. De multe ori plăcerile, stima de sine, egoul și tot ce este uman, împovărează aerul sufletului și Eu sunt obligat să trimit acestor su-flete vântul rece, vântul ispitelor, de ariditate, de ca-lomnie, pentru ca aceste vânturi să curețe aerul sufle-tului și să-l purifice, să-l readucă la nimic. Nimicul deschide poarta către Tot, spre Dumnezeu, și Totul

face să adie atât de multe vânturi parfumate, astfel că ținând gura deschisă, înghite acel aer și rămâne în în-tregime sfințit”.

14 martie 1913

48. Orice nemulțumire este rezultatul voinței umane. Mama Cerească a fost pe deplin cufundată în Isus la gândul constant al Pătimirii.

Simțeam o anumită nemulțumire din cauza lipsei dragului meu Isus; și El venind, mi-a spus: „Fiica mea, ce faci? Eu sunt mulțumirea mulțumirilor. Fiind în tine și simțindu-te nemulțumită, vin să recunosc că ești tu și de aceea nu mă recunosc ca fiind singur în tine, pentru că nemulțumirile fac parte din natura umană nu divi-nă, în timp ce Voința mea este aceea ca voința ta uma-nă să nu mai existe în tine, ci numai Viața mea Divi-nă”.

Adaug că mă gândeam la dulcea Mamă și Isus mi-a spus: „Fiica mea, Mama mea dragă niciodată nu a omis să se gândească la Patima mea și gândindu-se mereu astfel s-a umplut în întregime de Mine. Așa se întâmplă sufletului: repetând mereu ceea ce Eu am suferit, se umple de Mine”.

2 aprilie 1913

49. Cel care trăiește în Voința Divină reprezintă o altă Umanitate pentru Isus, ca atunci când El a fost pe pă-mânt: la exterior apărea numai Omul, dar Persoana [din interior] era Fiul lui Dumnezeu.

Fiind rănită din cauza privării de apariție al Isus, El venind din spatele umerilor mei, mi-a pus mâna la gură, îndepărtându-mi cearceaful, îmi era atât de aproape încât îmi împiedica respirația liberă, și apoi mi-a spus: „Fiica mea, cine face Voința mea este respirația mea și, respi-rația mea conținând toate respirațiile făpturilor din interiorul sufletelor. Tuturor celor care fac Voința mea le dăruiesc tuturor respirația mea. Iată pentru ce ți-am îndepărtat cearșaful, deoarece îmi simțeam și Eu respirația îngreunată”.

Și eu am zis: „Ah, Isuse, ce spui? Mă simt ca și cum m-ai fi lăsat și ai uitat de multele promisiuni pe care mi le-ai făcut”. Și El a zis: „Fiica mea, nu-mi spune așa, că mă ofensezi și mă obligi să te fac să vezi cu adevărat ce înseamnă să te las”.

Apoi a adăugat cu un aer plin de dulceață: „Cine face Voința mea, reprezintă pe viu perioada Vieții mele când trăiam pe pământ, căci în timp ce în exterior păream Om, în același timp eram Fiul preaiubit al Tatălui meu drag. Astfel, sufletul care face Voința mea în exterior are piele umană; dar în interior se află Persoana mea, nedes-părțite ca și Mine, în Iubire și în Voință, din Triada Sacro-sanctă18. Astfel că Divinitatea spune: Aceasta este o altă

18 Acest suflet devine asemănător cu Preasfânta Umanitate a lui Isus, având în sine aceeași Voință și aceeași Iubire ca a lui Dumnezeu.

fiică pe care o avem pe pământ; din iubire pentru aceasta susținem pământul, pentru că ne înlocuiește în toate”.

10 aprilie 1913

50. Valoarea și efectele «Orelor Pătimirii»; cum vrea Isus să fie făcute. Iubirea lui Isus este focul care distru-ge răul și dă viață binelui.

În această dimineață, dragul meu Isus a venit și, strângându-mă la inima Lui, mi-a spus: „Fiica mea, cine se gândește întotdeauna la Patima mea, formează în inima sa un izvor și, cu cât mai mult se gândește, cu atât mai mult acest izvor se mărește. Și din moment ce apele, care izvorăsc sunt comune pentru toți, așa acest izvor al Pătimirii mele, care se formează în inimă, este spre folosul, spre binele sufletului, pentru slava mea și pentru binele făpturilor”.

Și Eu am zis: „Spune-mi, Binele meu, ce le vei da în schimb celor care se vor ruga «Orele Pătimirii» cum m-ai învățat Tu?19 Și El a zis: „Fiica mea, aceste Ore nu le voi considera că sunt ale voastre, ci ca lucruri făcute de Mine, și vă voi oferi propriile mele merite, ca și cum aș suferi Patimile mele în acel moment al meditației; așa că vă voi face să obțineți aceleași efecte, conform dispoziți-ilor sufletelor. Asta se va întâmpla pe pământ; așadar, lucru mai mare nu v-aș putea oferi. Apoi în Cer [pe aceste suflete] le voi pune în fața mea, săgetându-i cu săgeți de iubire și de mulțumiri, ori de câte ori au făcut

19 Sfântul Hanibal de Francia a publicat în 1915 prima parte a „Orelor Păti-mirii” în 1916, a doua parte în 1917, a treia parte și a patra parte în 1924.

«Orele Pătimirii», iar ei mă vor săgeta pe Mine. Ce dul-ce încântare va fi aceasta pentru toți fericiții”.

Apoi a adăugat: „Iubirea mea este foc, dar nu ca focul material care distruge lucrurile și le reduce la stadiu de cenușă. Focul meu învie, desăvârșește; și da-că arde și consumă tot ce nu este sfânt: dorințele, afec-țiunile, gândurile care nu sunt bune, aceasta este virtu-tea focului meu: arde răul și dă viață binelui. Astfel că dacă sufletul nu simte în sine nicio tendință spre rău, poate să fie sigur că posedă focul meu. Dacă apoi simte în sine foc și amestecare cu răul, există multă îndoială, căci nu este focul meu adevărat”.

9 mai 1913

51. Inseparabilitatea lui Isus și a Mariei mai ales în Pă-timire.

În timp ce mă rugam, mă gândeam la acel moment când Isus și-a luat rămas bun de la Preasfânta sa Mamă pentru a merge să sufere Patima sa și spuneam în sinea mea; „Cum este posibil ca Isus să se poată despărți de draga sa Mamă și ea de Isus?

Și binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, si-gur că nu putea să fie despărțire între Mine și dulcea mea Mamă. Despărțirea a fost doar aparentă. Eu și Ea eram contopiți împreună, și era atât de mare [contopi-rea] încât am rămas cu Ea și Ea a venit cu Mine; se poate spune că a fost un fel de bilocare. Aceasta se în-tâmplă și sufletelor, când sunt unite cu adevărat cu Mine; și dacă rugându-se, fac să intre în sufletele lor

rugăciunea ca viață, se întâmplă un fel de contopire sau de bilocare: Eu, oriunde mă aflu, îi port pe ei cu Mine, iar Eu rămân cu ei. Fiica mea, tu nu poți să înțe-legi bine ce a fost pentru Mine preaiubita mea Mamă. Venind pe pământ, nu puteam să stau fără Cer iar Ce-rul meu a fost Mama mea. Între Mine și Ea trecea o astfel de electricitate, că nici măcar un gând nu-i scăpa Mamei mele, care să nu-l fi luat din mintea mea; și aceasta pentru a atrage din Mine cuvântul, voința, do-rința, acțiunea, pasul, pe scurt, totul, a format în acest Cer soarele, stelele, luna, și toate bucuriile posibile pe care mi le poate oferi făptura și de care ea însăși se poate bucura.20

Ah, cât de încântat eram în acest Cer! Ah, cât de însuflețit și refăcut m-am simțit în toate! Chiar și săru-tările pe care mi le-a dat Mama mea, mi-au închis să-rutul întregii omeniri și îmi înapoia sărutul tuturor făpturilor. O simțeam pe dulcea mea mamă oriunde. O simțeam în respirație și, dacă era îngreunată, mi-o ușura. O simțeam în Inimă și, dacă era amărâtă, mi-o îndulcea. O simțeam în pasul [pe care-l făceam] și, da-că era obosit, îmi dădea relaxare și odihnă... Și cine

20 Să nu separe omul ceea ce Dumnezeu a unit (Matei 19,6), este în primul rând Isus și Mama sa. Sigur, nici o făptură în afară de Maria nu ar putea lua orice lucru de la Isus, Salvatorul ei; nimeni ca Ea nu a împărtășit și nu îm-părtășește orice lucru cu Isus. Aici este explicația co-răscumpărării Mariei (Vol. 17, 1.05.1925 „Și cum m-a conceput, a luat misiunea de Co-Răscumpărătoare, a luat parte și a îmbrățișat împreună cu Mine toate dure-rile, satisfacțiile, reparările, iubirea maternă față de toți. Astfel că în Inima Mamei mele exista o fibră de iubire maternă față de fiecare făptură. De aceea, în adevăr și dreptate am declarat-o, când Eu am stat pe Cruce, Mama tuturor. Ea alerga împreună cu Mine în iubire, în dureri, în toate; nu mă lăsa niciodată singur...”)

poate spune cum o simțeam în timpul Pătimirii? La fiecare bici, la fiecare spin, la fiecare rană, la fiecare picătură a Sângelui meu, o simțeam oriunde, își făcea cu adevărat misiunea de Mamă...

Ah, dacă sufletele mi-ar corespunde și dacă ar lua totul de la Mine, câte ceruri și câte mame aș avea pe pământ!”

21 mai 1913

52. Modul practic și real pentru a consuma propria fiin-ță umană în Ființa Divină.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, dragul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, Eu vreau adevărata consumare în tine, nu de formă, ci adevărată; dar în mod simplu și realizabil. Presupune că îți vine un gând care nu este pentru Mine; tu trebuie să-l distrugi și să-l înlocuiești cu divinul; în acest fel ai mistuit gândul uman și ai obținut viața Gândului divin. Așa, dacă ochiul vrea să privească un lucru, care nu îmi este plăcut sau care nu se referă la Mine, și sufletul se mortifică [iar sufletului îi pare rău], a consumat ochiul uman și a obținut ochi-ul Vieții divine; așa cu tot restul ființei tale. Ah, cum simt aceste noi Vieți divine curgând în Mine, luând parte la întreaga mea lucrare!21 Iubesc atât de mult aceste vieți, încât pentru iubirea lor cedez la toate.

21 După ce am arătat în ce mod Maria și-a însușit orice de la Isus, împărtă-șind orice lucru care era al Lui, ne arată cum fiecare suflet poate să facă la fel, formând în sine o Viață Divină. Este ceea ce spune Sf. Paul („Am fost răstignit împreună cu Cristos. Așadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăiește în mine”, Galateni 2,19-20), dar inversând persoana care vorbește, Cristos.

Aceste suflete sunt primele înaintea Mea; și dacă le binecuvântez, prin intermediul lor le binecuvântez și pe celelalte; sunt primele avantajate, iubite, iar prin ele sunt binecuvântate și iubite și celelalte suflete”.

12 iunie 1913

53. Efectele contopirii în Isus: luând parte la opera sa. Aceasta produce în suflet viața Voinței Divine și a Iubirii divine, formând astfel Preasfânta Treime în suflete.

În timp ce mă rugam, uneam mintea mea cu cea a lui Isus, ochii mei cu cei ai lui Isus, și așa cu tot restul, intenționând să fac ceea ce Isus a făcut cu mintea, cu ochii, cu gura, cu Inima sa, și așa cu toate. Și din moment ce părea că mintea lui Isus, ochii, etc..., se răspândeau pentru binele tuturor, tot așa chiar și eu, unindu-mă și identificându-mă cu Isus, părea că mă răspândeam pentru binele tuturor.

Deci, mă gândeam: „Ce meditație este aceasta? Ce rugăciune? Ah, nu mai sunt bună de nimic! Nici nu mai știu să reflectez nimic!”

Dar în timp ce mă gândeam la aceasta, dragul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, cum, te afectează asta? În loc să te întristezi ar trebui să te bucuri, pentru că atunci când ai meditat în alte momente și au apărut în mintea ta multe reflecții frumoase, nu ai făcut altceva decât să te hrănești din Mine, din calitățile mele și vir-tuțile mele. Acum, rămânându-ți doar să te poți uni și identifica cu Mine, îmi iei totul, și tu singură, nefiind bună la nimic, cu Mine ești bună la toate, pentru că a

dori, a vrea binele, produce în suflet o tărie care îl face să crească și îl stabilește în Viața divină.

Apoi, prin unirea cu Mine și prin identificarea cu Mine se unește cu mintea mea, și așa [sufletul] pro-duce foarte multe vieți de gânduri sfinte în mințile făp-turilor; în timp ce se unește cu ochii mei, produce foar-te multe vieți de priviri sfinte în făpturi; dacă se unește cu gura mea, va da viață cuvintelor; dacă se unește cu Inima mea, cu dorințele mele, cu mâinile mele, cu pașii mei, cu fiecare bătaie a inimii va da viață, viață dorin-țelor, acțiunilor, pașilor... dar vieți sfinte, pentru că, conținând în Mine puterea creativă, sufletul creează și face împreună cu Mine ce fac Eu. Acum, acum această uniune parțială cu Mine, minte prin minte, inimă cu inimă, etc..., produce în tine, într-un grad mai înalt, Viața Voinței mele și a Iubirii mele. Și în această Voin-ță vine format Tatăl, în Iubire Duhul Sfânt și prin lu-crare, prin cuvinte, prin acțiuni, prin gânduri și prin tot restul care poate ieși din această Voință și din această Iubire, vine format Fiul, și iată Trinitatea în suflete. Deci, dacă trebuie să lucrăm, este indiferent că acționăm în Treime în Ceruri sau în Trinitatea suflete-lor de pe pământ. Iată de ce îți îndepărtez tot restul, chiar dacă ar putea fi lucruri bune, sfinte, pentru a putea să-ți ofer ce este mai bun și mai sfânt, care sunt chiar Eu, și pentru a putea face din tine un același Eu, în măsura în care îi este posibil făpturii. Cred că nu te vei mai plânge, nu este adevărat?”

Și eu: „Ah, Isuse, Isuse! Eu, în schimb, simt că m-am făcut rea, rea; și cel mai mare rău este că nu știu să găsesc această răutate, că cel puțin, aș face cât de mult

posibil ca să o îndepărtez”. Și Isus: „Destul, este sufici-ent: tu vrei să înaintezi prea mult în gândul tău. Gân-dește-te la Mine iar Eu mă voi gândi și la răutatea ta, ai înțeles?”

24 iunie 1913

54. Cine nu poftește binele.

Sufletul care nu poftește binele simte un dezgust și o respingere a acelui bine și, prin urmare, astfel de suflete sunt respinse de Dumnezeu.

20 august 1913

55. Cine trăiește în Voința Divină trebuie să aibă încre-dere, pentru a da tuturor simplitate și dezinteres. Viața și lucrarea ei sunt terminate, pentru că Voința Divină o consacră și o transsubstanțiază [transformă]

În timp ce mă rugam, l-am văzut în mine pe dragul meu Isus și multe suflete în preajma mea, care spuneau: „Doamne, ai pus totul în acest suflet!” Și întinzându-mi mâinile îmi spuneau: „De vreme ce Isus este în tine și cu El toate bunurile, ia[ de la Isus] și dă-ne și nouă”.

Eu am rămas confuză și binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, în Voința mea există toate bunurile posibile, iar sufletul care trăiește în Ea trebuie să fie prezent cu încredere, lucrând împreună cu Mine ca stăpân. Făpturile așteaptă totul de la acest suflet și da-că nu obțin, se simt înșelate. Și cum poate [sufletul] să

dăruiască, dacă nu au toată încrederea lucrând împre-ună cu Mine? De aceea sufletul, care trăiește în Voința mea, trebuie să aibă încredere pentru a putea să dăru-iască simplitate, pentru a o comunica tuturor, dezinte-res față de sine... pentru a putea trăi complet pentru Mine și pentru aproapele. Eu așa sunt”.

Apoi a adăugat: „Fiica mea, cei care fac Voința mea se întâmplă precum unui arbore altoit: puterea altoiului are virtutea de a distruge viața arborelui care primește altoiul; astfel că nu se mai văd fructele și frunzele primului copac, ci ale altoiului. Și dacă primul copac ar spune altoiului: «Vreau să-mi păstrez cel pu-țin o mică crenguță, pentru a putea să dau chiar și eu câteva fructe, ca să fac cunoscut tuturor că eu încă exist», altoiul i-ar spune: «Tu nu mai ai niciun motiv să exiști, după ce ai renunțat la tine să primești altoiul meu; viața ta va fi în întregime a mea».

Așa sufletul care face Voința mea poate spune: «Viața mea s-a terminat; de la mine nu vor mai ieși lu-crările mele, gândurile mele, cuvintele mele, ci lucrările, gândurile, cuvintele Celui a cărui Voință este viața mea». Deci le spun celor care fac Vrerea mea: «Tu ești viața mea, sângele meu, oasele mele»..., așa are loc ade-vărata, reala transformare sacramentală, nu prin virtu-tea cuvintelor Preotului, ci în virtutea Voinței mele22. Cum sufletul se decide să trăiască din Vrerea mea, tot așa, Voința mea mă creează pe Mine... în suflet; și cum

22 În aceasta constă exercitarea preoției regale: Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să vă oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: acesta este cultul vostru spiritual. (Romani 12,1)

Vrerea mea curge în voință, în lucrări, în pașii [sufletu-lui], tot atât de multe dintre creațiile mele îi sunt ascul-tătoare. Se întâmplă la fel ca în cazul unei pixide[obiect sacru]... plină de particule consacrate: câte particule sunt, tot atât de mulți Isus sunt în fiecare particulă. As-tfel, sufletul, în virtutea Voinței mele, mă conține în în-tregime și în fiecare parte a ființei sale. Cine face Voința mea, face adevărata Comuniune veșnică și cu rod com-plet”.

27 august 1913

56. Capcanele și mânia diavolului împotriva celor care trăiesc și vorbesc despre Voința Divină, instigând pe alți oameni împotriva lor. Nu trebuie să se neliniștească, deoarece îl au pe Isus cu ei.

Aflându-mă în starea mea obișnuită, mă plângeam dragului meu Isus de prezenta și săraca mea stare, spunân-du-i cu toată amărăciunea sufletului meu:[în acest frag-ment Luisa vorbește cu însele gândurile sale] „Viața vieții mele, nu vrei să mai ai milă de mine? Pentru ce să mai trăiesc? Nu vrei să te mai folosești de mine, totul s-a ter-minat. Este atât de mare amărăciunea, că, din cauza dure-rii, mă simt împietrită și ce poate fi mai mult, în timp ce stau toată abandonată în brațele tale, ca și cum nici măcar nu mă gândeam la marea mea nenorocire, și ceilalți [–Tu știi cine sunt –] îmi șoptesc în ureche: «Și cum? Și de ce? Ai păcătuit din nou? Ai fost neatentă...!» Și ceea ce este mai rău, în timp ce îmi spun acestea, simt că nu vreau să le aud, ca și cum mi-ar întrerupe somnul pe care Tu mă lași

să-l am în brațele Voinței tale... Ah, Isuse, Tu poate nu ai acordat atenție cât de grea este această durere, altfel ai fi venit să mă ajuți”. Și i-am spus alte multe absurdități.

Prin urmare, binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, sărmana mea fiică, vor să te îndurereze, nu este adevărat? Ah, fiica mea, fac atât de mult să te țin în pace iar ele vor să te neliniștească! Nu, nu, să știi că dacă tu ai fi îndrăznit să mă ofensezi, primul nemul-țumit aș fi Eu, deci aș fi fost primul care să-ți spună; și dacă nu-ți spun nimic, nu te mai gândi. Dar vrei să știi cine este vinovat de acestea? Este diavolul. El se con-sumă de supărare și ori de câte ori tu vorbești despre efectele Voinței mele celor care vin la tine, se înfurie și, neputând să se apropie în mod direct pentru cine face Voința mea, face un ocol, merge la cine se poate apro-pia de tine sub aspectul binelui, pentru a avea cel puțin mizerabila intenție să neliniștească cerul senin al sufle-tului unde îmi place să trăiesc. Deci, din depărtare tu-nă și fulgeră, crezând că poate face ceva; dar puterea Voinței mele îi rupe picioarele și face să cadă tunete și fulgere deasupra lui și rămâne mai furios decât la în-ceput.

În afară de asta, nu este adevărat așa cum spui tu: «La ce folosește starea mea?». Trebuie să știi că pen-tru sufletul care face cu adevărat Voința mea, este atât de mare virtutea Vrerii mele încât în acel loc unde tră-iește sufletul, dacă Eu mă apropii să trimit pedepse, gă-sind Voința mea și aceeași Iubire a mea, nu mă pot pe-depsi pe Mine însumi în acel suflet, dimpotrivă, rămân impresionat și dezarmat; și în loc să pedepsesc, mă arunc în brațele acelui suflet care conține Vrerea și Iu-

birea mea, mă odihnesc și rămân în întregime mângâ-iat. Ah, dacă tu ai ști în ce strânsă legătură de iubire mă pui și cât sufăr când te văd că ești câtuși de puțin ne-mulțumită sau tulburată din cauza mea! Ai fi mai mul-țumită și ceilalți ți-ar provoca mai puțină neliniște”.

Și eu am zis: „Vezi o, Isuse, câte rele fac eu, Te fac să suferi atât de mult?”

Și Isus, imediat: „Fiica mea, nu te mâhni pentru asta. Suferințele care vin din iubirea sufletului conțin împreună mari bucurii, deoarece iubirea adevărată, oricât de dureroasă ar fi, nu este niciodată despărțită de o mare bucurie și mulțumiri nespuse”.

3 septembrie 1913

57. Dovada că se trăiește în Voința Divină este atunci când cineva simte ca Isus, că nu are nevoie de nimic, ci doar că trebuie să dea tuturor [orice].

În timp ce mă rugam, (însă eu nu știu să-mi explic bine; poate fi și o mândrie subtilă de-a mea: nu mă gân-desc niciodată la mine însămi, la marile mele mizerii, dar întotdeauna pentru a-i da reparări, pentru a-l mângâia pe Isus, pentru păcătoși, pentru toți; dar nu mă gândesc dina-inte, nu, ajunge doar să încep să mă rog și mă aflu în acel punct).

Acum, mă gândeam la ceea ce mereu dragul meu Isus, venind, mi-a spus: „Fiica mea, cum, te gândești la asta? Tu trebuie să știi că Eu când pun sufletul în Vo-ința mea și el rămâne permanent în Vrerea mea, din moment ce Voința mea conține toate bunurile posibile

și de neimaginat, prin urmare, sufletul simte că abun-dă cu de toate și se pune în aceleași condiții cu ale Me-le, deoarece simte nevoia să dea mai degrabă decât să primească; simte că nu are nevoie de nimic și, dacă vrea, poate să ia ce vrea fără să ceară. Din moment ce Voința mea conține o putere copleșitoare dorind să ofere este bucuroasă atunci când oferă; iar în timp ce oferă, rămâne și mai însetată să dea; în ce strâmtorare se află când dorește să ofere și nu găsește la cui să ofe-re! Fiică, sufletul care face Voința mea îl așez în pro-priile mele stări și ia parte la marile mele bucurii și amărăciuni, și astfel întreaga sa lucrare este sigilată cu dezinteresul de propria persoană.

Ah, da, cine face Vrerea mea este adevăratul soare, care dă căldură și lumină tuturor, simte nevoia să dăruiască această lumină și căldură; iar în timp ce o dă tuturor, soarele nu ia nimic de la nimeni, pentru că el este superior tuturor și nu există nimeni pe pământ care să-l poată egala în lumina și în marele foc pe care le conține. Ah, dacă făpturile ar putea să vadă un su-flet care face Voința mea, l-ar vedea mai mult decât ca pe un soare maiestuos, în actul de a face bine tuturor; mai mult de atât, ar putea să mă observe pe Mine în-sumi în acest soare. Prin urmare semnul că sufletul a ajuns să facă Voința mea este dacă se simte în condiția să ofere. Ai înțeles?”

6 septembrie 1913

58. Valoarea, efectele și noblețea pentru cine face «Orele pătimirii»

Mă gândeam la aceste «ORE ALE PĂTIMIRII» scrise, care sunt fără indulgență; deci cine le face nu câști-gă, în timp ce sunt multe alte rugăciuni îmbogățite de mul-te indulgențe... În timp ce mă gândeam la aceasta, amabi-lul meu Isus, binevoitor, mi-a spus: „Fiica mea, cu rugă-ciunile indulgenței se câștigă ceva. În schimb cu ORELE PĂTIMIRII MELE, care sunt însele rugăciu-nile mele, ispășirile mele, și toată iubirea, acestea sunt ieșite din adâncul Inimii mele. Oare ai uitat de câte ori m-am unit cu tine pentru a le face împreună și am schimbat pedepsele în haruri pe tot pământul? Așadar, este atât de mare și multă mulțumirea mea, încât, în loc de indulgență dau sufletului o nesfârșită iubire, ca-re conține un tezaur de o neasemuită valoare. Și apoi, când lucrurile sunt făcute dintr-o iubire pură, Iubirea mea își găsește libertatea, nu este indiferentă când omul oferă alinare și libertate Iubirii Creatorului”.

12 septembrie 1913

59. Sunt doi ani de când Isus îi vorbește Luisei în conti-nuu despre Vrerea sa, cum nu se manifestase niciodată. De atunci, pentru a o face să se îndrăgostească de Per-soana sa, a înlocuit extazul Umanității sale Preasfinte cu cel al Voinței Divine.

Mă gândeam cum binecuvântatul Isus a schimbat lucrurile. Chiar și atunci când vine, nu rămân pietrificată ca înainte, iar imediat ce pleacă, mă simt într-o stare natu-rală. Nu știu ce mi s-a întâmplat... Și ceea ce este mai mult de atât, mă simt indispusă, chiar dacă îmi vine gândul că cine are autoritate asupra mea ar dori să cunoască lucrurile mele. Prin urmare, bunul Isus, care îmi veghează fiecare gând și nu vrea să uit nici măcar unul, și când a venit, mi-a spus: „Fiica mea, ai vrea tu oare ca Eu să folosesc funii și lanțuri să te țin legată? Odată erau necesare, iar Eu cu multă iubire te-am ținut legată și făceam pe surdul la unele dintre plângerile tale. Amintește-ți!... Dar acum nu le mai văd necesare. Sunt peste doi ani de când vreau să folosesc lanțuri mai nobile pentru tine, cum ar fi Voința mea; de aceea în acest timp ți-am vorbit întotdeauna despre Vrerea mea și despre efecte-le sublime și de nedescris pe care așa zisa Vrere le con-ține, dar pe care nu am dezvăluit-o nimănui până acum. Răsfoiește câte cărți vrei și vei vedea că în ni-ciuna nu vei găsi ceea ce ție ți-am spus despre Voința mea. Deci a fost necesar să predispun sufletul tău pen-tru starea prezentă în care te afli. După ce te-am ținut întotdeauna cu Mine, știai foarte bine că n-ai fi putut rezista, să suferi lipsa prezenței mele continue, dacă nu ar fi fost înlocuită de propriul meu lucru, care inva-dând întregul tău suflet, trebuia să te țină captivă, mai mult decât ar fi putut să o facă prezența mea, [iar] Vo-ința mea înlocuindu-se să-ți țină răpit orice gând, afec-țiune, dorință, cuvânt al tău... Ba mai de mult, limba ta vorbește despre Voința mea cu atâta elocvență și entu-ziasm, pentru că este fermecată de Vrerea mea. De

aceea tu te simți indispusă când ești întrebată cum și de ce Isus nu vine ca înainte. Aceasta se întâmplă pen-tru că ești captivată de Voința mea și sufletul tău sufe-ră, când vor să rupă dulcea încântare a Vrerii mele”.

Și eu am zis: „Isuse, ce spui? Pleacă, pleacă! Sunt răutățile mele care m-au adus în starea asta!” Isus a surâs auzind că i se spune «pleacă»23 și, strângându-mă mai mult la sine, a adăugat:

„Nu pot să plec; pot oare să mă despart de Voin-ța mea?24 Dacă tu deții Voința mea, trebuie să stau în-totdeauna cu tine; Vrerea mea și Eu suntem unul sin-gur, nu suntem doi. Dar să trecem la fapte: spune-mi, care sunt răutățile tale?”

Și eu am zis: „Iubirea mea, nu știu; Tu însuți ai spus, că Voința ta mă ține captivată. Cum pot să le cu-nosc?”

Și Isus a răspuns: „Ah, nu le cunoști? Și eu: „Nu pot să le cunosc, deoarece Tu mă ții mereu deasupra și nu îmi dai timp să mă gândesc la mine însămi; și în momen-tul în care vreau să mă gândesc la mine, Tu acum mă do-jenești cu severitate, spunându-mi că ar trebui să-mi fie rușine să fac asta, dar cu iubire, mă tragi spre tine cu o forță atât de puternică încât mă faci să uit de mine. Cum o pot face?

23 Este aceeași reacție a lui Petru, aruncându-se la genunchii lui Isus în bar-că: „Doamne, îndepărtează-te de mine că sunt un păcătos!” (Luca 5,8). Iar răspunsul Domnului ar fi: „Nu pot să plec, suntem împreună în aceeași barcă...”

24 Când Isus vorbește despre Voința sa, intenționează să spună mereu despre Voința sa Divină, cel puțin dacă nu vorbește în mod evident despre Voința sa umană. În schimb Vrerea sa este mereu divină, este unica pe care o are, actul ambelor voințe unite.

Și Isus zice: „Dacă nu o poți face înseamnă că Eu sunt mai încântat ca tu să nu o poți face, păstrându-te în Voința mea în loc de orice altceva; și cum așa-zisa Voință s-ar vedea că i se îndepărtează câte ceva din ce-i aparține te veghează și te împiedică să te gândești la tine însăți, știind că unde Vrerea mea își păstrează lo-cul în toate, nu pot exista răutăți. De aceea cu gelozie mențin paza”.

Și eu am zis: „Isuse, îți bați joc de mine?”25

Și Isus: „Fiica mea, mă obligi să vorbesc pentru a te face să înțelegi cum stau lucrurile. Ascultă, pentru a te face să ajungi la un punct atât de nobil și divin, Eu am făcut cu tine așa cum fac doi îndrăgostiți care se iubesc la nebunie. Tu niciodată nu ai fi iubit atât de mult Voința mea dacă nu m-ai fi cunoscut. De aceea mai întâi ți-am oferit extazul Umanității mele, astfel încât, știind cine sunt Eu, m-ai fi iubit; și pentru a atrage întreaga ta iubire, am folosit cu tine multe stra-tegii de iubire. Tu ți le amintești, nu este nevoie să ți le enumăr. Acum, după ce te-am atras destul de, bine ca să iubești Persoana mea, tu ai fost atrasă de Voința mea și o iubești; și neputând să stai fără Mine după atât de mult timp, ca și cum am fi trăit împreună, era necesar ca extazul Voinței mele să te păstreze în locul Umanității mele. Tot ce am făcut mai întâi, au fost ha-ruri să te pregătească să trăiești în extazul Voinței me-le, deoarece când Eu pregătesc un suflet să trăiască în modul cel mai înalt în Voința mea, sunt obligat să mă manifest pentru a-i insufla haruri mari”.

25 În formă de dialect, adică „îți bați joc de mine”. (vrei să râzi de mine).

Și eu, surprinsă, am spus: „Ce spui Isuse? Cum Vo-ința ta este extaz?”

„Da, Vrerea mea este o adevărată și perfectă extaziere. Iar tu, când te gândești la tine, rupi această extaziere, dar Eu nu te las să învingi. Deci, în vremuri-le ce vor urma, vor veni mari pedepse, deși tu nu crezi. Veți crede, tu și cine te îndrumă, când le veți auzi. De aceea este necesar ca extazul Umanității mele să fie întrerupt, dar nu de tot; altfel tu m-ai lega peste tot. Și apoi voi face să se apropie dulcele farmec al Vrerii me-le, pentru a te face să suferi și mai puțin când vei vedea pedepsele”.

20 septembrie 1913

60. Scopul unic al lui Dumnezeu, în tot ce ni se întâm-plă, este să realizeze în noi Voința sa.

Mă gândeam la starea prezentă, că sufăr puțin sau chiar deloc; și Isus, spuse imediat: „Fiica mea, tot ce se întâmplă în jurul sau în interiorul sufletului: amără-ciuni, plăceri, opoziții, moarte, lipsuri, mulțumiri și altele, nu este altceva decât lucrarea mea continuă de a îndeplinii și dezvolta în el Voința mea. Când obțin aceasta, totul este făcut, prin urmare totul este pace. Chiar însăși suferința pare că vrea să stea departe de acel suflet, văzând că Vrerea Divină este mai mult de-cât ea însăși și că în el ține locul tuturor și depășește totul. Se pare că toate lucrurile i se închină, iar Eu în-sumi, când observ că sufletul a ajuns în acest punct, în care se folosește de orice pentru a mă face să împlinesc

lucrarea Vrerii mele, săvârșind acestea, îl pregătesc pentru Cer”.

21 septembrie 1913

61. Toate lucrurile pe care le facem cu Isus și în Voința sa devin ca ale sale, cu aceleași calități, aceeași viața și putere creatoare.

În această dimineață, dragul meu Isus s-a arătat cu o dulceață și o suavitate de nedescris, ca și cum ar vrea să-mi spună ceva foarte drag Lui și cu care ar fi vrut să mă surprindă. Îmbrățișându-mă și strângându-mă la Inima sa, mi-a spus: „Fiica mea preaiubită, toate lucrurile pe ca-re le face sufletul în Voința mea și împreună cu Mine, adică: rugăciuni, acțiuni, pași, etc..., dobândesc calită-țile mele, aceeași viață și aceeași valoare. Vezi tot ceea ce am făcut Eu pe pământ, rugăciuni, suferințe, fapte, toate sunt la locul lor și vor fi pentru totdeauna în folo-sul celor care le doresc; lucrarea mea diferă de lucrări-le făpturilor. Conținând în Mine puterea creatoare, vorbesc și creez; într-o zi am vorbit și am creat soare-le; iar acest soare, este totdeauna plin de lumină și de căldură, dă mereu lumină și căldură, este ca și cum se află în actul de a primi de la Mine o creație continuă, fără a se diminua vreodată. Astfel a fost lucrarea mea pe pământ. Conținând în Mine puterea creatoare, la fel cum soarele este permanent în actul de a da lumină, tot așa rugăciunile pe care le-am făcut, pașii, lucrările, sângele vărsat, sunt în actul continuu de a se ruga, de a lucra, de a merge, etc.., astfel ca rugăciunile mele să

continue, pașii mei sunt în permanență în actul de a alerga după suflete, și așa cu restul. Altfel, care ar fi marea diferență între lucrarea mea și a sfinților mei? Acum ascultă, fiica mea, un lucru frumos, frumos și încă neînțeles de făpturi: tot ce sufletul face împreună cu Mine și în Voința mea, [așa] cum sunt lucrurile me-le, tot așa vor rămâne ale sale. Legătura Voinței mele și a lucrărilor [făcute] împreună cu Mine [face sufletul să] participe la propria mea putere creatoare”.

Eu am rămas captivată și cu o bucurie pe care nu am putut să o cuprind am spus: „Posibil, o, Isuse, toate acestea?”

Și El: „Cine nu înțelege aceasta poate spune că nu mă cunoaște”, și a dispărut.

Dar eu nu știu să spun bine, nici să explic mai bine. Cine poate spune ce mă făcea să înțeleg? Dimpotrivă, mi se pare că am spus absurdități.

25 septembrie1913

62. Centrul și viața sufletului nu este Preasfânta Euha-ristie, ci Voința Divină. Ea dă viață acelorași Sacramen-te și le înglobează în Sine.

Am informat Confesorul meu că Isus mi-a spus că Voința lui Dumnezeu este centrul sufletului și că acest centru se găsește în adâncul sufletului. De exemplu: așa, cum Soarele își răspândește razele sale, dă lumină minții, dă sfințenie actelor, dă putere pașilor, dă viață inimii, dă putere cuvântului și la toate. În timp ce Voința Divină se află în interiorul nostru, niciodată nu ar trebui să se înde-

părteze de noi. pentru a fi permanent la dispoziția noastră; prin urmare, nici măcar un minut să nu ne lase singuri și separați; Ea se află în fața noastră, în dreapta, în stânga, în spate și peste tot, și în Cer va fi centrul nostru... În schimb Confesorul spunea că centrul nostru este Preasfântul Sa-crament.

Acum, când a venit binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, Eu a trebuit să mă asigur că sfințenia tre-buia să fie ușoară și accesibilă tuturor, cu excepția ca-zului în care ei nu ar fi dorit-o, în orice stare, în toate circumstanțele și în toate locurile. Este adevărat că Preasfântul Sacrament este centrul; dar Cine l-a insti-tuit? Cine mi-a dominat Umanitatea, [ca] să se închidă în cercul scurt al unei ostii? Nu a fost Voința mea? Prin urmare, Voința mea va excela întotdeauna peste orice.

Și apoi, dacă totul este în Euharistie, preoții care mă cheamă din Cer în mâinile lor și care sunt mai mult decât toți în contact cu carnea mea sacramentală, ar fi trebuit să fie cei mai sfinți, cei mai buni, în schimb mulți sunt cei mai răi. Sărmanul de Mine, cum mă tra-tează în Preasfântul Sacrament! IAR ATÂT DE MULTE SUFLETE CARE MĂ PRIMESC POATE ÎN FIECARE ZI, AR FI TREBUIT SĂ FIE CELE MAI SFINTE, DACĂ CENTRUL EUHARISTIEI AR FI FOST SUFICIENT, DAR ÎN SCHIMB ESTE CEVA DE PLÂNS, sunt mereu în aceeași situație: aroganți, supărăcioși, încăpăținați, etc. Cât de necinstit rămâne sărmanul centru al Preasfântului Sacrament! În schimb, o mamă de familie care face Voința mea și ca-re din motivul stării sale nu mă poate primi în fiecare

zi, nu pentru că nu vrea; este răbdătoare, iubitoare, ea poartă în sine parfumul virtuților mele euharistice. Ah, este oare Sacramentul sau Voința mea la care ea s-a supus, care o păstrează supusă și care înlocuiește Preasfântul Sacrament?

Dimpotrivă, îți spun că, însele Sacramentele, produc roade în funcție de faptul în care sufletele sunt supuse Voinței mele; efectele se produc în conformitate cu legătura pe care o au cu Vrerea mea. Și dacă nu există nicio legătură cu Vrerea mea, ele se vor împăr-tăși cu Mine, dar vor rămâne flămânde; se vor spovedi, dar vor rămâne întotdeauna murdare, vor veni în pre-zența mea sacramentală, dar dacă vrerile noastre nu se aseamănă, voi fi pentru ele ca și mort, deoarece numai Voința mea, în sufletul care se face dominat de Ea, produce toate bunurile și dă viață acelorași Sacramen-te. Iar cei care nu înțeleg acest lucru înseamnă că sunt copii în religie”.[adică, nu au ajuns încă la o maturitate spirituală]

2 octombrie 1913

63. Când Voința umană se unește cu Vrerea Divină se formează în suflet viața lui Isus. Cine ia Voința Divină ia totul.

Continuând în starea mea obișnuită, binecuvântatul Isus s-a arătat în interiorul meu, dar atât de mult contopit cu mine, încât vedeam ochii săi într-ai mei, gura sa în a mea, și așa cu tot restul. Și în timp ce-l vedeam, mi-a spus așa: „Fiica mea, vezi sufletul care face Voința mea,

cum mă unesc și fac un singur lucru cu el. Îmi fac pro-prie viața sa, pentru că Voința mea este în interiorul și în afara acelui suflet. Se poate spune că este ca aerul care se respiră, care dă viață în el la toate; ca lumina care le face văzute pe toate și face să se înțeleagă orice: cum este căldura care încălzește, care fertilizează și face să crească; ca inima care pulsează, ca mâinile care lucrează, ca picioarele care merg. Și când voința uma-nă se unește cu Vrerea mea, se formează Viața mea în suflet”.

Prin urmare, după ce m-am Împărtășit, îi spuneam lui Isus: „Te iubesc”.

Și El mi-a spus: „Fiica mea, vrei să mă iubești cu adevărat? Spune: «Isuse, te iubesc cu Voința ta»; și din moment ce Voința mea umple Cerul și pământul, iubi-rea ta mă va înconjura peste tot, și al tău «te iubesc» va avea repercusiuni sus în Cer și până în adâncurile abisurilor. Tot așa, dacă vrei să spui «te ador, te bine-cuvântez, te laud, îți mulțumesc», îl vei spune unită cu Voința mea, astfel vei umple Cerul și pământul de adorații, de binecuvântări, de laude, de mulțumiri, în Voința mea. Acestea sunt lucruri simple, ușoare și imense. Voința mea este totul, atât de mult încât pro-priile mele atribute, ce sunt? Un act simplu al Voinței mele. Dacă dreptatea, bunătatea, înțelepciunea, tăria, își fac cursul lor, Voința mea îi precede, îi însoțește, îi pune în actul de a lucra; pe scurt, nu se îndepărtează niciun moment din Vrerea mea. De aceea, cine ia Voin-ța mea, ia totul; dimpotrivă, poate spune că viața sa s-a terminat, i s-au terminat slăbiciunile, ispitele, mizeriile, deoarece în cine face Vrerea mea toate lucrurile își

pierd drepturile lor, pentru că Vrerea mea are dreptul la toate și întâietate asupra tuturor.26”

18 noiembrie 1913

64. Când voința umană și Divină se opun, una formează crucea celeilalte.

Mă gândeam la sărmana mea stare și la crucea care s-a îndepărtat de mine; și Isus în interiorul meu mi-a spus: „Fiica mea, când două voințe se opun între ele, una formează crucea celeilalte. Tot așa, între Mine și făp-turi: când voința lor se opune voinței Mele, Eu formez crucea lor și ele formează crucea mea, astfel că Eu sunt trunchiul lung al crucii și ele cel scurt, care încruci-șându-se formează crucea. Acum, când voința sufletu-lui se unește cu a Mea, bârnele nu mai rămân încruci-șate, dar unite între ele și prin urmare crucea nu mai este cruce; ai înțeles? Și apoi, Eu am sfințit crucea, nu crucea pe Mine. Astfel că nu este crucea care sfințește; este resemnarea Voinței mele ce sfințește crucea; prin urmare chiar și crucea poate înfăptui atât de mult bine în funcție de legătura pe care o are cu Voința mea. Și nu doar atât. Crucea sfințește, răstignește o parte a persoanei, dar Voința mea nu evită nimic, sfințește to-tul și răstignește gândurile, dorințele, voința, afecțiuni-le, inima, totul.

26 Este o greșeală să se gândească că este suficient să spui „Voința Divină” pentru a trăi în Ea, fără a se „despuia” de propria (voință). Alta este să con-cluzionăm, simțind în continuare propriile mizerii și ispite, ceea ce înseam-nă un lucru de neatins.

100

Iar Voința mea, arată sufletului necesitatea acestei sfințiri și răstigniri complete, astfel că ea însăși mă stimulează să vreau să împlinesc lucrarea Voinței asupra lui.

Prin urmare crucea și celelalte virtuți, sunt mul-țumite dacă împlinesc ceva și dacă reușesc să pironeas-că făptura cu cele trei cuie; ar putea chiar să triumfe. În schimb, Voința mea, care nu știe să lase lucrările neterminate, nu ar fi mulțumită doar cu cele trei cuie, dar cu atât de multe cuie, câte acte din Voința mea ho-tărăsc asupra făpturii”.

27 noiembrie 1913

65. Cu actele complete din Voința Divină sufletul for-mează în sine un soare asemănător Soarelui Divin. În Voința Divină sufletul devine un dumnezeu al pământu-lui.

Dragul meu Isus continuă să vorbească despre Preasfânta sa Voință: „Fiica mea, câte acte complete împlinește făptura din Voința mea, tot atât de multe părți din mine ia în sine; și cu cât mai mult ia din Vo-ința mea, cu atât mai multă lumină dobândește și în interiorul ei formează soarele. Și din moment ce acest soare s-a format din lumina pe care o ia din Voința mea, razele acestui soare sunt înlănțuite cu razele Soa-relui meu divin, astfel că una se reflectă în cealaltă, una o radiază pe cealaltă și reciproc se săgetează; și în timp ce fac aceasta, soarele pe care l-a format Voința mea în suflet, devine din ce în ce mai mare”.

101

Și eu zic: „Isuse, suntem mereu în același punct, în Voința ta; se pare că nu ai altceva de spus”.

Și Isus: „Voința mea este punctul cel mai înalt care poate exista în Cer și pe pământ, iar când sufletul a ajuns să se supună la toate și a făcut totul, nu-i ră-mâne altceva de făcut decât să locuiască deasupra acestor înălțimi, să se bucure de ele și să înțeleagă din ce în ce mai mult această Voință a mea, care încă nu este bine înțeleasă, nici în Cer și nici pe pământ. Așa-dar trebuie să rămâi pentru o perioadă de timp, pen-tru că foarte puțin ai înțeles și multe va trebui să înțe-legi. Voința mea este atât de vastă, încât cine o face, poate să se numească dumnezeul pământului; și așa cum Voința mea formează fericirea Cerului, așa acești dumnezei care fac Voința mea, formează fericirea pă-mântului și a celor care sunt aproape de ei, iar pe pă-mânt nu există niciun bine care să nu fie atribuit aces-tor dumnezei ai Voinței mele, printr-o cauză directă sau indirectă, dar totul se datorează lor. Cum în Cer nu există fericire care să nu provină de la Mine, tot așa pe pământ nu există bine care să nu provină de la ei.”

8 martie 1914

66. Voința Divină depune toate bunurile sale și lucrarea sa divină în cine trăiește în Ea. Valoarea unui singur moment în Voința Divină. Tot ce experimentează cine trăiește în Voința Divină nu este lucrul său, ci a lui Isus în el. Cine trăiește în Ea nu poate să meargă în Purga-tor.

102

Continuând în obișnuita mea stare, al meu drag Isus nu m-a lăsat să vorbesc mereu, mereu despre Preasfânta sa Voință; voi spune acel puțin pe care mi-l amintesc. Deci, simțindu-mă puțin mai bine, când a venit binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, sufletul care este în Voința mea, pentru tot ce fac, poate spune: «toate acestea sunt ale mele»; și aceasta pentru că voința sufletului care mi s-a oferit este atât de asemănătoare cu a Mea, că tot ce face Voința mea o face și el. Astfel trăind și murind în Vrerea mea, nu există niciun bine pe care să nu-l ducă cu sine, pentru că nu există niciun bine precum și toate bunurile pe care le fac ființele umane pe care Voința mea să nu le conțină, de aceea Voința mea este viață. Deci, dând moarte acestei vieți, sufletul în Voința mea aduce cu sine Liturghiile care se celebrează, rugăciuni-le și faptele bune care se fac, deoarece toate sunt roa-dele Voinței mele. Și acest lucru nu se poate compara cu însăși opera Voinței mele, pe care sufletul o poartă ca fiind proprie. Este nevoie doar de o clipă a lucrării Voinței mele, pentru a depăși toată munca tuturor fiin-țelor trecute, prezente și viitoare.

Astfel că sufletul murind în Voința mea, dobân-dește o frumusețe pe care nimeni nu o poate egala, nici înălțimea, nici bogăția, nici sfințenia, nici înțelepciu-nea, nici iubirea; nimic, nimic nu poate fi comparat cu el [sufletul], nimic nu îl poate egala. Pentru sufletul care moare identificat cu Voința mea, la intrarea pe care o va face în Patria Cerească, nu numai porțile Ra-iului i se vor deschide, ci tot Cerul va coborî pentru a-l lăsa să intre în locuința cerească, pentru a face cinste lucrării Voinței mele care este în el. Ce să-ți mai spun

103

apoi de sărbătoarea și surpriza tuturor celor binecu-vântați în a vedea acest suflet în întregime pecetluit de lucrarea Voinței Divine? Sau a vedea că acest suflet a făcut totul în Vrerea mea, că tot ce a făcut în viață, toa-te spusele sale, fiecare gând, faptă, acțiune etc..., sunt atâția sori care îl împodobesc, unul diferit de celălalt în lumină și frumusețe? Văzând în acest suflet numeroa-sele reflexe divine care-i vor inunda pe toți cei binecu-vântați și neputând Cerul să-i conțină, vor curge chiar și pe pământ, în folosul ființelor umane?

Ah, fiica mea, Voința mea este miracolul mira-colelor, este secretul pentru a găsi lumina, sfințenia, bogățiile; este secretul tuturor bunurilor, necunoscut în profunzime și de aceea nu este apreciat, nici iubit cum merită! Cel puțin apreciaz-o și iubește-o tu, să o faci cunoscută celor pe care îi vezi dispuși”.

Într-o altă zi, în timp ce sufeream, simțeam că nu pot face nimic, așadar mă simțeam deprimată; și Isus îm-brățișându-mă mi-a spus: „Fiica mea, nu te mâhni; în-cearcă doar să te abandonezi în Voința mea și Eu voi face totul pentru tine, pentru că valorează mai mult un singur moment în Voința mea decât tot binele pe care ai putea să-l faci în toată viața ta”.

Îmi mai amintesc că într-o altă zi mi-a spus: „Fiica mea, cine într-adevăr face Voința mea, atât în suflet cât și în trup, în tot ce se desfășoară în sine, în ce simte, în ce suferă, poate spune: «Isus suferă, Isus este mâhnit», pentru că tot ce îmi fac ființele, îmi ajunge până în su-fletul în care trăiesc și care face Voința mea. Astfel în-cât, dacă indiferențele ființelor umane mă pătrund, Vo-ința mea le simte, și fiind Voința mea viața acelui suflet,

104

se întâmplă că și acel suflet le simte, astfel că în loc să se descurajeze de aceste indiferențe de parcă ar fi ale sale, trebuie să stea în jurul Meu pentru a mă alina și a-mi da reparări pentru indiferențele pe care mi le trimit ființele. Tot așa, dacă simte neatenții, deprimări și alte-le, trebuie să stea în jurul Meu pentru a mă alina și să-mi dea reparări, nu ca fiind lucrurile sale, ci ale mele. De aceea sufletul care trăiește din Voința mea va simți atât de multe dureri diferite, în funcție de ofensele pe care mi le provoacă ființele, toate odată și aproape cu rapiditate; tot astfel va simți bucurie și mulțumiri de nedescris. Și dacă în acele stări trebuie să se ocupe să mă aline și să-mi dea reparări, tot astfel în bucurii și în mulțumiri să găsească și ele aceleași bucurii, doar atunci Voința mea va găsi răsplata, altfel va rămâne întristată și fără a putea duce la bun sfârșit ce conține Vrerea mea”.

Într-o altă zi mi-a spus: „Fiica mea, cine face Vo-ința mea are certitudinea că nu va merge în Purgator, deoarece Voința mea purifică sufletul de orice. Și păs-trându-l cu atâta gelozie în Vrerea mea cât timp era în viață, cum voi putea permite să-l atingă focul Purgato-rului? Și apoi, ar putea să-i lipsească niște îmbrăcă-minte[virtuți, fapte bune], iar Voința mea, înainte să-i dezvăluie Divinitatea, îl îmbracă cu tot ce îi lipsește și apoi mă dezvălui”.

105

14 martie 1914

67. Cine trăiește în Voința Divină, contopindu-se în Isus se face stăpân pe tot ce este al Lui, iar El nu-l poate ne-mulțumi.

În această zi m-am contopit în întregime în Isus, dar atât de mult încât l-am simțit pe Isus viu și real în mine. Și în timp ce-l simțeam mi-a spus într-un mod atât de gingaș și mișcător, că inima mea mi-o simțeam stră-punsă: „Fiica mea, îmi este prea greu să nu-l mulțu-mesc pe cel care face Voința mea. După cum vezi, nu mai am mâini, nici picioare, nici inimă, nici ochi, nici gură, pentru că mi-ai luat tot, te-ai făcut stăpână pes-te toate și Mie nu-mi rămâne nimic [care să nu fie al tău]. Îmi este greu să nu te mulțumesc, dar ar trebui să plouă cu meritatele calamități din cauza atâtor rele grave care inundă pământul. Și apoi, cum pot face dacă nu am mâinile și tu nu mi le dai? Dacă aș avea absolută nevoie, voi fi obligat să-ți fur ce am nevoie [mâinile, picioarele, gura..], sau să te conving pentru ca tu însăți să mi le dai. Cât îmi este de greu, și tare greu îmi este să nemulțumesc pe cine face Voința mea! M-aș nemulțumi pe Mine”.

[adică, sufletul care trăiește în Voința Divină va fi mulțumit în toate de Isus, și îi este greu să pedepsească lumea]

Eu am rămas uimită de acest fel de vorbire a lui Isus și în afară de asta, am văzut că într-adevăr eu aveam mâinile, picioarele, ochii lui Isus; și i-am spus: „Isuse, fă-mă să vin [la tine]”. Și El: „Dă-mi încă puți-nă viață în tine și apoi vei veni!”

106

17 martie 1914

68. Cine face Voința Divină, nu numai că face parte din „exteriorul” operelor lui Dumnezeu, dar și din operele „din interiorul” celor Trei Persoane Divine.

Continuând în obișnuita mea stare, dragul meu Isus continua să se arate în toată ființa mea, și eu dețineam toa-te membrele sale, iar El s-a arătat foarte mulțumit încât, părea că nu poate conține această mulțumire [era pe deplin mulțumit] și mi-a spus: „Fiica mea, cine face Voința mea intră să ia parte din acțiunile «interioare» ale Persoa-nelor Divine. Acest privilegiu este rezervat doar celor care fac Vrerea mea, nu numai să ia parte la toate ac-țiunile noastre «exterioare», dar de la acestea trece la acțiunile «interioare».27

Iată de ce îmi este greu să nu mulțumesc pe cine trăiește în Vrerea mea, pentru că sufletul fiind în Voin-ța mea, se află în adâncul Inimii28 noastre, al dorințe-lor noastre, al afecțiunilor noastre, al gândurilor noas-tre.

Bătaia inimii sale, respirația lui și a Noastră sunt una si aceeași, astfel că mulțumirile sunt atât de multe, plăcerile, gloria, iubirea pe care Ne-o oferă, toa-te modalitățile și natura infinită, nu diferă de ale noas-tre, [pentru că sunt exact ale noastre], și cum în Iubi-rea noastră veșnică, Unul îl răpește pe Celălalt, Unul formează mulțumirea celuilalt, deoarece neputând de

27 Ad intra - Interiorul și ad extra - Exteriorul, indică actele interioare ale Ființei Divine (de exemplu, „procesiunile” Persoanelor Divine), sau operele externe, care nu fac parte din Ființa sa (cum este Creația).

28 Plecând de la acest punct, Isus va vorbi de multe ori la plural, în numele celor Trei Persoane Divine (ca în Ioan 14,23, etc).

107

multe ori să conțină această Iubire și aceste mulțumiri, le manifestăm în acțiuni «exterioare», așadar rămâ-nem fermecați și fericiți de acest suflet care face Vre-rea noastră.

Deci, cum putem să nu mulțumim pe cei care Ne mulțumesc atât de mult? Cum să nu-l iubim, cum ne iubim pe Noi înșine, [„nu cum iubim alte creaturi”] pe cel care ne iubește cu propria noastră Iubire? Cu acest suflet nu există niciun fel de secrete; între Noi și el nu există «al nostru» și «al său», totul este în comun; și ceea ce suntem Noi prin natură, impecabili, sfinți, etc..., sufletul dobândește prin har, astfel să nu fie nicio deosebire între el și Noi. Și întrucât Noi, fiind în impo-sibilitatea de a conține Iubirea noastră, ieșim în lucrări «exterioare» deci, neputând conține iubirea față de cei care fac Vrerea noastră, îl facem să iasă din Noi și îl facem cunoscut popoarelor ca fiind preferatul nostru, iubitul nostru și numai pentru el facem ca bunurile să coboare pe pământ și păstrăm pământul doar din iubi-re pentru el; apoi, închidem acel suflet înăuntrul Nos-tru pentru a ne bucura de el, deoarece, ca Persoane Divine suntem inseparabile; la fel devine inseparabil oricine face Vrerea noastră.”

19 martie 1914

69. Cel care se răspândește în Voința Divină formează încântarea Preasfintei Treimi.

Se pare că binecuvântatul Isus dorește să vorbească despre Preasfânta sa Vrere. Eu mă răspândeam în tot inte-

108

riorul Lui, în gândurile sale, dorințele, afecțiunile, în Vo-ința sa, în Iubirea sa, în toate, iar Isus cu o infinită dulcea-ță mi-a spus: „Ah, dacă ai ști mulțumirea pe care mi-o oferă cel care face Voința mea, inima ta s-ar frânge de bucurie! Vezi, cum tu te răspândeai în gândurile mele, dorințele, etc..., așa formai încântarea gândurilor me-le; iar dorințele mele răspândindu-se într-ale tale, se jucau împreună. Afecțiunile tale, unite cu voința ta și cu iubirea ta, alergând și zburând în afecțiunile mele, în Vrerea și Iubirea mea, se sărutau și descărcându-se ca un pârâiaș rapid în marea imensă a Eternului, se jucau cu Persoanele Divine; și acum cu Tatăl, acum cu Mine iar acum cu Duhul Sfânt, iar acum, nevoind să ne dea timp, Unul Celuilalt, ne-am jucat toți Trei îm-preună și am format din el bijuteria noastră; îl păs-trăm cu gelozie în «interiorul [nostru]», în adâncul Vo-inței noastre; iar când făpturile Ne amărăsc, Ne ofen-sează, pentru a ne însufleți, ne luăm bijuteria noastră și ne jucăm împreună”.

21 martie 1914

70. Isus nu se poate abține să-și manifeste (deși treptat) Iubirea, harurile și bunurile pe care le dă celor care fac Voința sa. El nu exagerează.

Isus continuă: „Fiica mea, Eu îl iubesc atât de mult pe cel care face Voința mea, că nu pot să-i arăt tot binele pe care îl vreau pentru el deodată, harul cu care îl îmbogățesc, frumusețea cu care îl înfrumusețez și toate bunurile cu care îl umplu. Dacă Eu i-aș arăta to-

109

tul de-odată, sufletul s-ar frânge de bucurie, inima i-ar răbufni, astfel că nu ar mai putea trăi pe pământ, și pe neașteptate va zbura către Cer. Dar oricum, simt o ne-voie irezistibilă de a Mă face cunoscut pe mine și binele pe care i-l doresc. Este prea greu să iubești, să faci bine și să nu te faci cunoscut. Inima mi-o simt despicată și neputând să rezist la atât de multă iubire, îi manifestez puțin câte puțin cum îl iubesc și toate darurile cu care îl umplu. Iar când sufletul se va simți umplut până la culme, astfel încât să nu mai poată să le conțină, într-una dintre aceste manifestări va dispărea de pe pă-mânt și va ajunge în sânul Veșnicului Tată”.

Și eu: „Isuse, Viața mea, mi se pare că exagerezi puțin manifestându-mi unde poate ajunge un suflet care face Voința ta”.

Și Isus, înțelegând ignoranța mea, mi-a spus: „Nu, nu, iubita mea, nu exagerez; cine exagerează se pare că vrea să înșele. Isus al tău nu știe să te înșele, dimpotri-vă, este nimic ce ți-am spus până acum. Vei avea mai mari surprize când, distrusă temnița trupului tău și înotând în sânul meu, Vrerea mea îți va dezvălui în mod deschis unde te-a făcut să ajungi.”

24 martie 1914

7. Cei care trăiesc în Vrerea lui Isus, devin pentru El ca o altă Umanitate a sa, membru al Voinței sale divine.

Continuând în obișnuita mea stare, mă plângeam lui Isus că întârzia să vină; și venind mi-a spus: „Fiica mea, Voința mea ascunde în sine propria mea Umanitate.

110

Iată de ce, vorbindu-ți despre Voința mea, câte odată îți ascund Umanitatea mea. Te simți înconjurată de lumi-nă; îmi auzi vocea și nu mă vezi, pentru că Voința mea absoarbe Umanitatea în sine, aceasta având limitele sa-le, în timp ce, Voința mea este eternă și fără limite. De fapt, fiind pe pământ, Umanitatea mea, nu a ocupat toa-te locurile, toate timpurile, toate circumstanțele, și acolo unde nu a ajuns, a înlocuit și acolo a ajuns nesfârșita mea Voință. Și când găsesc sufletele care trăiesc în toate din Vrerea mea și care înlocuiesc Umanitatea mea, tim-purile, locurile, circumstanțele și suferințele, astfel încât Vrerea mea trăind în ele, Eu mă folosesc de ele, așa cum m-am folosit de Umanitatea mea. Ce putea fi Umanita-tea mea, dacă nu membrul Voinței mele? Astfel sunt cei care fac Voința mea”.

5 aprilie 1914

72. Întreaga lucrare a celui care trăiește în Voința Divi-nă, devine lumina luminii sale.

Continuând în starea mea obișnuită, adorabilul meu Isus s-a arătat într-o imensitate de lumină, iar eu înotam în această lumină, astfel că, am simțit-o trecând în urechile mele, în ochii mei, în gură, în toată ființa mea. Și Isus, mi-a spus: „Fiica mea, cine face Voința mea, dacă lucrea-ză, munca devine lumină, dacă vorbește, dacă gândeș-te, dacă dorește, dacă merge, etc..., cuvintele, gânduri-le, dorințele, pașii, toate se schimbă în lumină, dar lu-mină luată din Soarele meu. Deci, Voința mea atrage cu atât de multă putere pe cel care face Vrerea mea,

111

încât îl face să înconjoare mereu în jurul acestei lu-mini; și, cu cât înconjoară, ia atât de multă lumină, pe care o păstrează înrădăcinată în Mine”.

10 aprilie 1914

73. Isus încoronat cu spini. Isus, are centrul și tronul său pe pământ, în sufletul care face Voința sa. Diferența dintre modul de lucru a iubirii și a Voinței Divine.

În această dimineață, dragul meu Isus a venit răs-tignit m-a făcut să iau parte la durerile sale, m-a atras atât de mult la sine în marea Pătimirilor sale, încât aproape îl urmam pas după pas. Dar cine poate spune tot ce înțele-geam? Sunt atât de multe lucruri încât nu știu de unde să încep. Spun doar, că am văzut coroana de spini smulsă, dar spinii din coroană, înfipți în cap, păstrau sângele pen-tru a nu-l face să iasă tot. Smulgându-i-se coroana de spini, acel sânge a țâșnit afară din acele mici deschizături și curgea șuvoaie peste față, peste păr și apoi cobora peste toată persoana lui Isus. Și Isus a spus: „Fiică, acești spini care îmi înțeapă capul; vor înțepa orgoliul, mândria, rănile cele mai ascunse ale omului, pentru a face să iasă din ele infecția pe care o conțin, iar spinii scufun-dați în sângele meu, îl vor însănătoși din nou pe om și îi va înapoia coroana care i-a fost luată prin păcat”.

Și apoi, Isus m-a făcut să parcurg alte momente ale Pătimirii, dar eu mi-am simțit inima sfâșiată, văzându-L suferind atât de mult.

Și El, aproape pentru a mă alina, a început să vor-bească din nou despre Sfânta sa Vrere: „Fiica mea, sufle-

112

tul care face Voința mea, este centrul meu pe pământ. Vezi, soarele își răspândește lumina sa pe pământ peste tot, dar își păstrează centrul său. Eu, în Cer, am cen-trul și tronul meu, dar sunt viața fiecăruia dintre cei binecuvântați. La fel, mă aflu pe pământ și peste tot, dar centrul meu, locul unde îmi ridic tronul pentru a domni, carismele mele, plăcerile mele, triumfurile și propria mea Inimă palpitantă, pe Mine în întregime mă găsesc în sufletul care face Preasfânta mea Voință, ca în propriul său centru. Acest suflet este atât de iden-tificat cu Mine, încât îmi devine inseparabil, iar toată înțelepciunea și puterea mea, nu găsește nici cele mai mici mijloace ca să se despartă de el”.

Apoi a adăugat: „Iubirea are neliniștile, dorințe-le, nerăbdările ei; în schimb Voința mea este odihnă perpetuă. Și știi de ce? Pentru că iubirea conține înce-putul, mijloacele și sfârșitul lucrării; prin urmare, pen-tru a ajunge la final se provoacă neliniștile, nerăbdări-le, și în acestea se amestecă multă amărăciune și im-perfecțiune. Și dacă Voința mea și iubirea nu se reu-nesc pas cu pas, câtă dezonoare va avea sărmana iubi-re, chiar și în cele mai sfinte și mari lucrări. În schimb, Voința mea, lucrează într-un act simplu, dând sufletu-lui întreaga activitate și lucrarea Voinței mele; și în timp ce Voința mea lucrează, el se odihnește. Deci, su-fletul, nu lucrează ci Voința mea lucrează în el și este liber de orice imperfecțiune; în el nu există neliniști, nici nerăbdări.”

113

18 mai 1914

74. Pacea este rodul celui moderat în toate, și cine o pierde îl necinstește pe Isus.

Simțindu-mă deprimată, am fost aproape de a fi surprinsă de valurile otrăvitoare ale tulburării. Iubitul meu Isus, apărătorul meu fidel, a alergat imediat pentru a împi-edica tulburarea să intre în mine și, mustrându-mă, mi-a spus: „Fiică, ce faci? Sunt atât de mari iubirea și inte-resul pe care le am ca să păstrez sufletul în pace, și cine tulbură aceste suflete, ar vrea să mă înfrunte și să îm-piedice acest miracol al meu plin de iubire. Prin urma-re, îți recomand să fi moderată în orice. Ființa mea este pe deplin moderată în toate și cu toate acestea nu-mi lipsesc amărăciunile, relele pe care le văd, le aud; îmi provoacă amărăciunile; totuși nu mă tulbur niciodată. Pacea mea este persistentă, gândurile mele sunt pașni-ce, cuvintele mele sunt pline de miere de pace, bătaia Inimii mele nu este niciodată răvășită, chiar și în mij-locul celor mai imense bucurii și nesfârșitelor amără-ciuni. Însăși lucrarea mâinilor mele, trece peste pă-mânt cuprins de valurile păcii, în momentul când pe-depsesc [lumea]. Astfel că, dacă tu nu-ți păstrezi pacea, Eu fiind în inima ta m-aș simți dezonorat iar între noi ar interveni neînțelegerea, astfel că, m-aș simți blocat în tine și nu aș mai putea îndeplini planul meu asupra ta, prin urmare, mă vei face nefericit. Numai sufletele pașnice, sunt bastoanele mele de care mă sprijin, și când multele nelegiuiri îmi trag cu forța calamitățile din mâinile mele, dau întotdeauna mai puține [dezastre] decât pe cele pe care le merită, pentru că,

114

mă sprijin de aceste bastoane. Ah, dacă, mi-ar lipsi sprijinul acestor bastoane, aș distruge totul așadar asta să nu se întâmple niciodată.”.

29 iunie 1914

75. În Voința Divină făpturile iau parte la operele „ad intra” [de interior] și veșnice ale lui Dumnezeu, în func-ție de mica lor capacitate și a iubirii lor.

Citind despre persoane importante și ce este scris pe 17 martie referitor la faptul că cine face Voința Divină intră să ia parte la acțiunile «ad intra» ale Persoanelor Di-vine, etc...), deci au spus că făptura nu poate intra în aceasta. Am rămas îngândurată, dar calmă și convinsă că Isus ar fi făcut cunoscut adevărul29. Prin urmare, aflându-mă în starea mea obișnuită, în mintea mea am văzut o ma-re nesfârșită și înăuntrul acestei mări erau multe obiecte: unele mici, altele mai mari; unul a rămas ud la suprafața mării, un altul cobora în adânc și a rămas îmbibat cu apă

29 Luisa – căci ca și Domnul nostru, în ciuda faptului că este mica fiică, a învățat să asculte din lucrurile pe care le-a pătimit” (Evrei 5,8). „ascultătoa-re până la moarte”, dimpotrivă, până să nu poată muri pentru că așa voia ascultarea – păstrează intactă sfânta libertate interioară, deci este foarte sigură cine are dreptate, când oamenii spun un lucru și Domnul spune un altul. O demonstrează alte capitole (de exemplu, 25.09.1913) Afirmarea obedienței Luisei față de duhovnicii și superiorii din Biserică trebuie com-pletată cu afirmarea nu mai puțin clară a iubirii Luisei pentru adevăr, chiar și atunci când acest lucru nu a fost recunoscut sau împărtășit de acești su-periori. În acest caz Luisa a așteptat ca Domnul să lămurească problema. Noi „nu avem nici o putere (sau autoritate) împotriva adevărului, ci pentru adevăr” (2 Corinteni 13,8). O cheie sigură dar ”fierbinte” de discernământ, este: (Ioan 7,16-17)

115

înăuntru și în afară [plin cu Voința Divină în interior și în exterior], iar un altul cobora atât de mult, încât a rămas pierdut în mare... Acum, în timp ce vedeam acestea, a ve-nit mereu [ca venea de obicei] dragul meu Isus și mi-a spus: „Fiica mea preaiubită, ai văzut? Marea, simboli-zează imensitatea mea, iar obiectele, diferite în mări-me, sunt sufletele care trăiesc în Voința mea.

Diferitele moduri de a rămâne [cine la suprafa-ță, cine jos, și cine pierdut în Mine] sunt în funcție de cum trăiesc în Vrerea mea: care [trăiește] imperfect, care perfect și care ajunge atât de mult să se piardă pe deplin în Vrerea mea. Dar, fiica mea, al meu «ad in-tra» pe care ți l-am spus, este exact acesta, acum te țin cu Mine, cu Umanitatea mea, și tu iei parte la suferin-țele mele, la lucrări și la bucuriile Umanității mele, apoi, trăgându-te în interiorul Meu, fac în așa fel să te pierzi în Divinitatea mea. De câte ori nu te-am făcut să înoți în Mine, te-am ținut atât de mult în interiorul meu, încât tu să nu poți să vezi altceva decât pe Mine, înăuntrul și în afara ta? Acum, ținându-te în Mine, tu ai luat parte la bucurii, la Iubire și la tot restul, mereu în funcție de mica ta capacitate. Deși lucrările noastre «ad intra» sunt veșnice, făpturile se bucură la fel de efectele acelor acțiuni în viața lor, în funcție de iubirea lor. Deci, care este mirarea, dacă voința sufletului este una cu a Mea, și punând-o în interiorul meu, devine inseparabil [într-atât încât să nu se îndepărteze din Voința mea], și dacă am spus că ia parte la operele «ad intra»?

Și apoi, în felul cum este descris în continuare, dacă voiau să cunoască adevărul, ar fi putut foarte bi-

116

ne să cunoască ce înseamnă acest al meu «ad intra», deoarece adevărul este lumină pentru minte și odată cu lumina, lucrurile se văd așa cum sunt; în schimb, dacă nu se vrea să se cunoască adevărul, mintea este oarbă și lucrurile nu sunt văzute așa cum sunt, de aceea pro-voacă îndoieli, dificultăți și rămân mai oarbe decât îna-inte. Și apoi, Ființa mea, reprezintă întotdeauna un singur Act, nu are nici început, nici sfârșit, este vechi și nou; de aceea, lucrările noastre «ad intra» au fost, sunt și vor fi întotdeauna în act [adică prezente]. Așadar, sufletul, fiind într-o uniune profundă cu Voința noas-tră, se află deja în interiorul Nostru și admiră, con-templă, iubește, se bucură; prin urmare, ia parte la Iubirea noastră, la bucuriile și la tot restul. De ce nu a fost luat în seamă când am spus că cine face Voința mea, participă la acțiunile «ad intra»?”

Deci, în timp ce, Isus spunea aceasta, în minte mi-a venit o asemănare. Un bărbat se căsătorește cu o femeie. Din aceștia iau naștere fii; aceștia sunt bogați, virtuoși și atât de buni pentru a-i face fericiți pe cei care ar putea trăi cu ei. Acum, o persoană, încântată de bunătatea acestor soți, vrea să trăiască împreună cu ei. Deci această persoa-nă, nu ia parte la bogățiile și fericirea lor, și trăind împre-ună, nu-i așa că se va simți învăluită de virtuțile lor? Dacă aceasta se poate face omenește, mult mai mult [se poate] cu dragul nostru Isus.

117

15 august 1914

76. Să ne contopim în Isus pentru a-l alina în durerea sa din cauza păcatelor făpturilor.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, dragul meu Isus a venit, în felul neobișnuit pe care îl are cu mine în acest moment din viața mea, adică, dacă vine, este pentru puțin (timp), trecător și fulgerător, și cu o aproape totală înceta-re a suferințelor, pe care mi le comunica la venire; doar sfânta sa Vrere mă înlocuiește în orice... Prin urmare, a venit în această dimineață, oprindu-se câteva ore, dar, într-o stare deplorabilă încât făcea să plângă și pietrele. Era îndurerat în întregime și voia să fie alinat în toate părțile Preasfintei sale Umanități. Părea, că dacă nu ar fi avut această alinare, ar fi distrus lumea într-o grămadă de mo-loz... Părea că nu voia să plece, pentru ca El să nu vadă masacrele și scenele grave din lume, că aproape îl obligau să facă lucruri și mai rele. Prin urmare, eu l-am strâns și, voind să-L alin, m-am contopit în inteligența sa, pentru a mă putea găsi în toate inteligențele făpturilor, și așa să dau gândul meu bun pentru fiecare gând rău, pentru a repara și a alina toate gândurile lui Isus ofensate [de oameni]. Tot astfel mă contopeam în dorințele sale, pentru a mă putea afla în toate dorințele rele ale făpturilor, pentru a pune do-rința mea bună și a mângâia dorințele ofensate ale lui Isus; și așa cu tot restul. Deci, după am mângâiat tot trupul [lui Isus], ca și cum ar fi fost însuflețit, m-a lăsat.

118

25 septembrie 1914

77. Rugăciunea făcută cu Isus și cu Voința sa, se extinde la toți.

Îi ofeream sărmanele mele rugăciuni binecuvântatului Isus și mă gândeam în sinea mea, la cine ar fi mai bine ca binecuvântatul Isus să le întrebuințeze; și El cu bunăvoință mi-a spus: „Fiica mea, rugăciunile făcute împreună cu Mine și cu Voința mea, se pot oferi tuturor, fără a exclu-de pe nimeni, și toți pot avea partea lor și efectele lor, ca și cum s-ar oferi pentru unul singur; dar acționează, du-pă cum sunt dispuse făpturile, cum ar fi Împărtășania sau Pătimirea mea: Eu o ofer pentru toți și fiecăruia, dar efectele sunt în funcție de dispozițiile lor. Și efectele fiind primite de zece [suflete] rodul este la fel de eficient dacă l-ar fi primit cinci. Așa este rugăciunea făcută cu Mine și în Voința mea”.

Octombrie 1914

78. Valoarea și efectele „Orelor Pătimirii”

Scriam «ORELE PĂTIMIRII» și mă gândeam: Câ-te sacrificii pentru a scrie aceste binecuvântate «ORE ALE PĂTIMIRII», și să pun pe hârtie anumite acte interioare, care au fost doar între mine și Isus! Care ar fi răsplata, pe care mi-o va dărui? Și Isus, făcându-mă să aud vocea lui tandră, dulce, mi-a spus: „Fiica mea, ca răsplată pentru că ai scris « ORELE PĂTIMIRII MELE», pentru fie-care cuvânt pe care l-ai scris îți voi da un sărut, un su-flet”.

119

Și eu am zis: „Iubirea mea, aceasta pentru mine; dar pentru cei care le vor face , ce le vei da?”

Și Isus răspunde: „Dacă le vor face împreună cu Mine și cu propria mea Voință, la fiecare cuvânt pe care îl vor recita, le voi da un suflet, pentru că toată eficiența mai mare sau mai mică a acestor «Ore ale Pătimirii mele», se află într-o mai mare sau mai mică uniune pe care o au cu Mine. Și făcând-o cu Voința mea, făptura se ascunde în Vrerea mea; și acționând Vrerea mea, pot face toate bunurile pe care le vreau, chiar și printr-un singur cuvânt. Și aceasta de fiecare dată când le veți face”.

Altădată mă plângeam lui Isus că după atât de mul-te sacrificii în a scrie aceste «Ore ale Pătimirii», erau prea puține suflete care le făceau. Iar El: „Fiica mea, nu te plânge: chiar de ar fi unul singur, ar trebui să fii mul-țumită. N-aș fi suferit întreaga mea Pătimire, chiar dacă trebuia să se mântuiască un singur suflet? Așa și tu. Niciodată nu trebuie să se omită binele pentru că puțini îl merită; tot răul este pentru cine nu profită. Și Patima mea a obținut meritul pentru Umanitatea mea, ca și cum toți ar fi fost mântuiți, dar din nefericire nu toți se mântuiesc (pentru că Voința mea era aceea de a-i mântui pe toți și meritam după cum Eu voiam, nu în funcție de avantajul pe care oamenii l-ar fi avut), așa și tu: pentru că voința ta s-a identificat cu a Mea, de a dori să facă bine tuturor, așa vei fi răsplătită. Tot răul este pentru cei care, au ocazia de a face și nu o fac. Aceste ORE sunt cele mai prețioase dintre toate, pen-tru că nu e altceva decât repetarea a ceea ce am făcut în cursul vieții mele muritoare și ceea ce continui să fac

120

în Preasfântul Sacrament. Când aud aceste ORE ALE PĂTIMIRII MELE, aud însăși vocea mea, însele rugă-ciunile mele; în acel suflet văd Voința mea, care este aceea de a vrea binele tuturor și de a ispăși pentru toți, iar Eu mă simt transportat să locuiesc în el, pentru a putea face în el ceea ce face el însuși. Oh! Cât aș dori, chiar și un singur suflet dintr-o țară să facă aceste ORE ALE PĂTIMIRII MELE! M-aș auzi pe mine în fiecare țară, iar Dreptatea mea, în aceste timpuri, în mare parte tulburată, ar rămâne parțial calmă.”

Adaug că într-o zi făceam ORA când Mama Ce-rească l-a înmormântat pe Isus, iar eu o urmam îndeaproa-pe pentru a-i ține companie în amara sa dezolare, pentru a o compătimi. Nu obișnuiam să o fac mereu, doar câteoda-tă. Acum eram nehotărâtă dacă trebuie să o fac sau nu. Și binecuvântatul Isus, cu toată iubirea mi-a spus, ca și cum m-ar fi rugat:

„Fiica mea, nu vreau să o omiți [ORA 24 DIN ORELE PĂTIMIRII]; o vei face din dragoste pentru mine, în onoarea Mamei mele. Să știi că ori de câte ori o faci, Mama mea se simte cum ar fi în persoană, pe pământ, să-și repete viața sa, deci primește acea slavă și iubire pe care mi-a dat-o mie pe pământ; iar Eu simt că Mama mea ar fi din nou pe pământ cu trăirile sale materne, cu iubirea sa și toată slava pe care Ea mi-a oferit-o. Așadar te voi considera Mamă.”

Prin urmare, îmbrățișându-mă, simțeam că îmi spu-nea în șoaptă: „Mama mea, mama,” și îmi inspira ce a fă-cut și suferit dulcea sa Mamă în această ORĂ, iar eu o urmam. Și de atunci înainte nu am mai omis această Oră, ajutată de Harul său.

121

29 octombrie 1914

79. Orice act făcut în Voința Divină, este un act al Ei, complet și perfect.

Mă plângeam binecuvântatului Isus din cauza lipsei sale și sărmana mea inimă, oprimată, a intrat în extaz; și spunând absurdități i-am spus: „Iubirea mea, ai uitat că fără tine nu știu și nu pot să stau decât fie cu Tine pe pă-mânt, fie cu Tine în Ceruri? Sau poate vrei să-ți amintesc? Vrei să taci, să dormi supărat? Poți să stai atâta timp cât rămâi mereu cu mine dar simt că m-ai scos afară din inima ta. Ah! Îți era suficientă inima pentru a o face?” Dar în timp ce spuneam acestea și alte exagerări, dulcele meu Isus mișcându-se în interiorul meu mi-a spus: „Fiica mea, liniștește-te, sunt aici; este o insultă pe care mi-o faci spunându-mi că te-am scos afară din inima mea, în timp ce te țin adânc în Inima mea și atât de aproape, încât întreaga mea Ființă curge în tine și a ta în Mine. Prin urmare, ai grijă ca din această Ființă a mea care curge în tine să nu-ți scape nimic, și ca fiecare faptă a ta să fie unită cu Voința mea, deoarece Voința mea conține toate actele complete. Este suficient un singur act al Voinței mele pentru a crea mii de lumi, toate perfecte și complete; nu am nevoie de acte ulterioare, unul singur este suficient pentru toți. Iar tu, făcând cel mai simplu act, unit cu Voința mea, îmi vei oferi un act complet, adică de iubire, de laudă, de ispășire, pe scurt, mă vei include în acest act, ba chiar mă vei con-ține și pe Mine însumi și mă vei da pe Mine mie.

Ah, da! Numai aceste acte unite cu Voința mea pot sta în fața mea, deoarece pentru o Ființă perfectă,

122

care nu știe să facă acte incomplete, este nevoie de acte complete și perfecte pentru a-i da onoare și încântare; iar făptura poate găsi aceste acte complete și perfecte doar în Voința mea; în afara Voinței mele, cât de bune ar fi actele lor, vor fi întotdeauna imperfecte și incom-plete, deoarece făptura are nevoie de acte ulterioare ca să reușească să completeze și să perfecționeze o lucra-re. Prin urmare, tot ce făptura face în afara Voinței mele, Eu o privesc ca pe un nimic.

De aceea Voința mea să fie viața ta, orânduirea ta, totul tău; și conținând Voința mea, tu vei fi în Mine și Eu în tine, iar altădată vei fi mai atentă să spui că te-aș fi scos afară din Inima mea”.

4 noiembrie 1914

80. Mod nou și continu de a medita „Orele Pătimirii”

Făceam aceste ORE ALE PĂTIMIRII, iar Isus în-cântat, mi-a spus: „Fiica mea, dacă tu ai știi ce mare plăcere simt văzându-te că repeți mereu, tu ai fi ferici-tă. Este adevărat că Sfinții mei au meditat Patima mea și au înțeles cât am suferit și s-au topit de atâtea la-crimi de compasiune, atât de mult, încât se simțeau epuizați de dragul durerilor mele, dar nu așa continuu și mereu repetat și în această ordine[ca tine]. Astfel că pot spune că tu ești prima care îmi dă această plăcere atât de mare și specială, meditând Viața mea și ce am suferit, oră după oră, în tine. Iar Eu mă simt atât de atras, încât oră după oră îți dau mâncare și mănânc cu tine aceeași mâncare și fac împreună cu tine ceea ce

123

faci tu. Dar să știi că te voi răsplăti abundent cu lumi-nă nouă și cu haruri noi; chiar și după moartea ta, ori de câte ori se vor face pe pământ de către suflete aceste «ORE ALE PĂTIMIRII», Eu te voi învălui mereu în Cer cu o nouă lumină și slavă”.

6 noiembrie 1914

81. Aceste „Ore ale Pătimirii” aduc un mare bine lui Isus și sufletului care le face.

Continuând obișnuitele Ore ale Pătimirii, dragul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, lumea este într-un act continuu de a-mi reînnoi Patima mea, și din moment ce imensitatea mea îi include pe toți înăuntru și în afa-ra făpturilor, în acest fel sunt obligat să primesc cuie, spini, bice, disprețuiri, scuipături și tot restul pe care l-am suferit în Patima și chiar mai mult. Acum, cine face aceste Ore ale Pătimirii, din contactul acestor [suflete] simt că mi se îndepărtează cuiele, mi se sfărâmă spinii, se îndulcesc rănile, mi se îndepărtează scuipăturile, mă simt răsplătit în bine pentru răul pe care mi-l fac alții; iar Eu, simțind că acest contact al lor nu-mi face rău, ci bine, mă sprijin mai mult pe ei”.

În afară de aceasta, binecuvântatul Isus s-a întors să vorbească despre aceste Ore ale Pătimirii:

„Fiica mea, să știi că sufletul, făcând aceste Ore, ia gândurile mele și le însușește, ia reparările mele, ru-găciunile mele, dorințele, afecțiunile, chiar și cele mai intime dintre fibrele mele și le însușește, și ridicându-se între Cer și pământ, își însușește propria mea misiune

124

iar în calitate de co-răscumpărător, spune împreună cu Mine; „Ecce ego, mitte me, vreau să-ți dau ispășire pentru toți, să-ți răspund pentru toți și să implor bine-le pentru toți”.

20 noiembrie 1914

82. „Marele război” este doar începutul pedepselor. Sta-rea de victimă a Luisei este înlănțuită cu evenimentele din lume. În ea, ca și în Isus, Voința Divină și Iubirea trebuie să formeze Pătimirea și prin urmare Viața Lui.

M-am simțit foarte întristată din cauza lipsei bine-cuvântatului Isus, și mai mult de atât pentru calamitățile actuale cu care ploua pe pământ, pe care Isus de mai multe ori mi le-a spus cu mai mulți ani în urmă. Mi se pare că în atâția ani în care m-a ținut la pat, am împărtășit greutatea lumii împreună, am suferit și lucrat împreună în favoarea tuturor făpturilor. Mi se pare că starea de victimă în care iubitul Isus m-a pus, a înlănțuit toate făpturile împreună cu mine și El; nu era lucru care să nu-mi fi făcut cunoscut sau pedeapsă pe care trebuia să o trimită, și eu am făcut atât de mult să-l opresc, încât fie înjumătățea pedeapsa, fie nu o dădea.

Ah, Cât mă întristează gândul că Isus a luat asupra sa răutățile tuturor făpturilor, și că m-a lăsat deoparte fiind incapabilă să lucrez împreună cu El! Dar sau ivit și alte întristări! Isus, în actele trecătoare pe care le făcea, conti-nua să-mi spună despre războaie, despre calamitățile care sunt și astea încă sunt nimicuri. În timp ce se pare că sunt

125

prea multe [calamități], alte națiuni vor merge la război30, și, cu timpul vor duce războaie împotriva Bisericii, vor ataca persoane sacre și le vor ucide. Câte Biserici vor fi profanate! Eu cu adevărat am omis pentru aproximativ doi ani să scriu pedepsele pe care Isus deseori, deseori mi le-a manifestat, parțial pentru că sunt repetate și parțial pentru că a scrie și despre pedepse sufăr atât de mult încât nu pot continua; dar Isus, într-o seară, în timp ce scriam despre ce îmi spusese referitor la Preasfânta sa Voință am trecut cu vederea peste ce îmi spusese despre pedepse și reproșân-du-mi cu blândețe, mi-a spus:

„De ce nu ai scris tot?”

Și eu am zis: „Iubirea mea, nu mi s-a părut necesar, și apoi tu știi cât sufăr”.

Și Isus: „Fiica mea, dacă nu era necesar nu-ți spuneam; și apoi starea ta de victimă fiind înlănțuită cu evenimentele pe care providența mea le are asupra făpturilor, văzându-se în scrierile tale aceste înlănțuiri între tine, între mine și făpturi, și pe fondul suferințe-lor tale pentru a preveni calamitățile, văzând acum acest gol, lucrul va apărea uitat și incomplet, iar Eu nu știu să fac lucruri uitate și incomplete”.

Iar eu, strângându-mi umerii, am spus: „Îmi este prea greu să fac asta; și apoi cine își amintește totul?”

Și Isus zâmbind, a adăugat: „Și dacă după moartea ta în purgator, îți voi da în mâini o suferință de foc, ce vei spune ?

30 Marele război a izbucnit la sfârșitul lui Iulie 1914; Italia a intrat în război pe 24 Mai 1915.

126

Iată de ce m-am hotărât acum să menționez pedep-sele; sper că Isus îmi va ierta omisiunea mea, promit să fiu atentă pentru viitor.

Acum mă întorc să spun că fiind foarte îndurerată, venind Isus ca să mă mângâie m-a luat în brațele sale și mi-a spus:

„Fiica mea, consolează-te. Cine face Voința mea nu rămâne niciodată neînsoțit de Mine, dimpotrivă este împreună cu Mine în lucrările pe care le împli-nesc, în dorințele mele, în iubirea mea, în toate și peste tot este împreună cu Mine. Ba chiar pot spune că, vreau totul pentru Mine: afecțiunile, dorințele, iubirea etc..., ale tuturor făpturilor, dar ele nu le au ca să mi le dea; stau în jurul făpturilor pentru a le cuceri. Găsind împlinirea dorințelor mele în cei care fac Voința mea, dorința mea se odihnește în ea, Iubirea mea se odihneș-te în iubirea sa, și așa cu tot restul”.

Apoi a adăugat: „Ți-am dat două lucruri impor-tante, încât se poate spune că formau propria mea Via-ță; Viața mea a fost conținută în aceste două însușiri esențiale: Voința Divină și Iubirea31. Iar această Voință a săvârșit în Mine viața mea și a împlinit pasiunea mea. Nu doresc altceva de la tine decât ca Voința mea să fie viața ta, disciplina ta, și niciun lucru, fie mic sau mare, să-ți scape; iar această Voință va săvârși în tine patima mea; cu cât mai mult vei sta mai aproape de Voința mea, cu atât mai mult vei simți în tine patima mea. Dacă vei face să treacă în tine ca viață, Voința mea, aceasta va face să treacă în tine patima mea, as-

31 Voința Divină este atribuită Tatălui, în timp ce Iubirea este atribuită Du-hului Sfânt (Cf. nota 9)

127

tfel încât o vei simți trecând în fiecare gând al tău, în gura ta, îți vei simți limba îmbibată, și cuvântul tău va ieși cald din sângele meu și cu siguranță vei vorbi des-pre suferințele mele, inima ta va fi plină de suferințele mele și în fiecare bătaie a sa, pe care o va da, întreaga ta ființă va purta pecetea pătimirii mele. Iar Eu voi repeta mereu: „Iată viața mea, iată viața mea. Și voi fi încântat să te surprind spunându-ți acum durerea una după alta, care încă nu a fost auzită sau înțeleasă de tine. Nu ești fericită?”

17 decembrie 1914

83. Modul în care sufletul poate să facă din propria fiin-ță o Euharistie vie în Voința Divină.

Continuând în obișnuita mea stare și fiind foarte îndurerată din cauza lipsei lui Isus, după multe dificultăți, a venit arătându-se în toată ființa mea săracă, iar mie mi se părea că eram haina lui Isus; și rupând tăcerea sa, mi-a spus: „Fiica mea, chiar și tu poți forma ostii și le poți consacra. Vezi haina care mă acoperă în Sacrament? Sunt speciile pâinii cu care este formată ostia; viața care există în această ostie este trupul meu, sângele meu și Divinitatea mea; atitudinea ce conține această viață este Suprema mea Voință, și această Voință am-plifică iubirea, repararea, jertfa și tot restul pe care îl fac în Sacrament, încât nu se îndepărtează niciodată nimic din Vrerea mea. Vrerea mea trebuie să fie întot-deauna pe primul loc față de orice lucru care ar ieși de la Mine.

128

Și iată cum, chiar și tu poți forma ostia. Ostia este materială și în întregime umană, chiar și tu ai un trup material și o voință umană; acest trup al tău și această voință a ta, dacă le vei păstra pure, drepte, de-parte de orice umbră a păcatului, sunt speciile, vălurile care mă pot consacra și astfel să trăiesc ascuns în tine. Dar nu este suficient, aceasta ar fi ca ostia fără consa-crare; este nevoie de viața mea. Viața mea este compu-să din sfințenie, iubire, înțelepciune, putere, etc..., dar motorul tuturor este Voința mea; prin urmare după ce ai pregătit ostia, trebuie să faci să moară voința ta în ostie, trebuie să o pregătești bine, bine ca să nu mai renască, iar în întreaga ta ființă trebuie să lași să intre Voința mea, iar aceasta, care conține întreaga mea via-ță, va forma adevărata și perfecta consacrare. Astfel că nu va mai avea viață gândul uman, ci gândul Vrerii mele; această consacrare va crea înțelepciunea mea în mintea ta, nu va mai fi viață umană, slăbiciune, insta-bilitate, deoarece Voința mea va forma consacrarea vieții divine, de tărie, de fermitate, și tot ce sunt Eu.

Ori de câte ori vei face să treacă voința ta într-a mea, dorințele tale și tot ce ești și poți să faci, Eu voi reînnoi consacrarea, ca ostie vie, nu moartă cum sunt ostiile fără Mine, și așa îmi voi continua viața în tine, dar nu este tot; în ostiile consacrate, în ciboriu [vas consacrat unde sunt ostiile], în tabernacole, totul este mort, mut, nu există în mod sensibil o bătaie a inimii, un impuls al iubirii, care să răspundă la atât de multă iubire a mea. Dacă Eu nu aș aștepta inimile pentru a mă oferi lor, aș fi foarte nefericit și aș fi înșelat de ele în iubirea mea, și aș fi fără scopul vieții mele sacra-

129

mentale; iar dacă asta o tolerez în tabernacole, nu aș tolera-o în ostiile vii. Prin urmare, hrana este necesară pentru viață, iar Eu în sacrament vreau să fiu hrănit, de propria mea mâncare, adică sufletul își va însuși Voința mea, iubirea mea, rugăciunile mele, reparările mele, sacrificiile și mi le va oferi mie ca și cum ar fi lucrurile lui, iar Eu mă voi hrăni [din ele]. Sufletul se va uni cu Mine, își va întinde urechile pentru a auzi ceea ce fac pentru a-l face împreună cu Mine, pe mă-sură ce îmi va repeta propriile mele fapte, îmi va da mâncarea sa și voi fi fericit; numai în aceste ostii vii voi găsi răsplată pentru abandonare, pentru post și pentru ce sufăr în tabernacole”.

21 decembrie 1914

84. Umanitatea lui Isus a intervenit între Tatăl și ființele umane pentru păcatele lor. Același lucru îl face Luisa unită cu Isus.

Eram în obișnuita mea stare, și binecuvântatul Isus venind în totalitate întristat mi-a spus: „Fiica mea, sunt îndurerat din cauza lumii, mângâie-mă tu pentru toți, fă ca bătaia inimii mele să bată în inima ta, astfel ca simțind prin inima ta bătăile inimii tuturor, să nu-mi vină direct păcatele lor, ci indirect prin intermediul inimii tale, altfel dreptatea mea va dezlănțui toate pe-depsele care nu au mai fost niciodată”.

Iar în momentul în care spunea acest lucru, și-a unit inima sa cu a mea și m-a făcut să îi simt bătăile inimii sa-le; dar cine poate spune ce se simțea? Păcatele erau ca niș-

130

te săgeți care răneau acea inimă, iar în timp ce eu luam parte [la durerile lui Isus] Isus simțea mângâiere. Apoi simțindu-mă în întregime identificată cu El, părea că am cuprins inteligența sa, mâinile sale, picioarele sale, și așa tot restul, iar eu am luat parte la toate ofensele fiecărui simț al făpturilor; dar cine poate spune cum se întâmpla aceasta? Apoi Isus a adăugat:

„Să fiu însoțit în dureri este cea mai mare mân-gâiere pentru Mine; iată, așadar, de ce Tatăl meu Di-vin după Întruparea mea nu a fost atât de aspru [cu lumea], dar mai blând, deoarece ofensele nu le primea direct, dar indirect, adică prin Umanitatea mea, care a făcut reparare continuă. Tot așa vreau și Eu să găsesc suflete care mijlocesc, între Mine și făpturi; altfel voi face din lume un morman de ruine”.

8 februarie 1915

85. Este necesar să uităm de noi înșine pentru a ne ocu-pa doar de mântuirea altora. Unitatea și fericirea celor Trei Persoane Divine se află în Voința lor; tot așa Isus vrea să facă la fel cu cel care face totul în Vrerea sa.

Sunt foarte îndurerată de modul în care se manifes-tă dragul meu Isus cu mine, dar sunt resemnată în Preas-fânta sa Vrere32. Dacă mă plâng lui Isus din cauza lipsei și a tăcerii sale, El îmi spune: „Nu este momentul să ne îngrijim de acest lucru; acestea sunt copilării ale sufle-telor foarte slabe care se îngrijesc de ei înșiși și nu de

32 În acest caz cuvântul „vreri” (substantiv) indică lucrurile vrute de Dum-nezeu, și nu actul Voinței sale care este (un verb).

131

Mine, care se gândesc la ce simt și nu la ce ar trebui să facă; aceste suflete au duhoare umană și nu pot avea încredere în ele. De la tine nu mă aștept la aceasta; vreau curajul sufletelor încât uitând de ele însele, să aibă grijă doar de Mine și unite cu Mine, să se ocupe de salvarea fiilor mei, căci diavolul folosește toate vi-cleniile să mi-i smulgă din brațele mele. Vreau să te adaptezi vremurilor, fie dureroase, fie jalnice, fie chiar tragice, și împreună cu Mine roagă-te și plângi din ca-uza orbirii făpturilor; viața ta trebuie să dispară fă-când în așa fel ca întreaga mea viață să intre în tine; făcând așa, voi simți în tine parfumul Divinității mele, voi avea încredere în tine în aceste vremuri triste. Și totuși nu sunt altceva decât începutul pedepselor; ce va fi atunci când lucrurile vor înainta mai mult? Sărma-nii mei fii, sărmanii mei fii!”

Se pare că Isus suferă atât de mult, încât rămâne fără cuvânt, se ascunde și mai mult în interiorul inimii, în așa fel că dispare. Și când obosită din cauza stării mele dureroase, reînnoiesc plângerile, îl chem și rechem, spu-nându-i: „Isuse, nu auzi tragediile care se întâmplă? Cum este posibil ca Inima ta miloasă să poată suporta atât de mult chin în fiii tăi?” Și se pare că El abia se mișcă în inte-riorul meu, de parcă nu ar vrea să se facă auzit, simt în interiorul respirației mele o altă respirație îngreunată, ca și cum mi-ar fi lipsit aerul: este respirația lui Isus, deoarece simt că este dulce, dar în timp ce mă însuflețește în între-gime, mă face să simt dureri mortale, pentru că în acea respirație simt respirația tuturor, mai ales a multor vieți care trebuie să moară și Isus suferă cu ei moartea zdrobi-toare în agonia lor. Alteori pare că se îndurerează atât de

132

mult, încât trimite gemete slabe, înduioșând milos inimile cele mai dure. Prin urmare, continuând plângerile mele, când a venit în această dimineață, mi-a spus:

„Fiica mea, uniunea Vrerilor noastre este atât de mare, încât nu se deosebește care este Vrerea unuia și care este a celuilalt. Aceasta este uniunea de Voințe care formează întreaga perfecțiune a celor Trei Per-soane Divine, pentru că așa cum ne aflăm în Voință în mod uniform aceasta aduce uniformitatea sfinției, înțe-lepciunii, frumuseții, puterii, iubirii și restul Ființei noastre; astfel că ne oglindim reciproc unul în celălalt, iar satisfacția noastră de a ne privi pe noi înșine este atât de mare încât ne face pe deplin fericiți. Prin ur-mare, unul se reflectă și se revarsă în celălalt, și orice calitate a Ființei noastre, ca multe mări imense de bu-curii, nu putea să fie nici perfectă nici pe deplin fericită dacă ceva s-ar fi deosebit între Noi.

Deci în crearea omului am insuflat imaginea și asemănarea noastră33, pentru a copleși omul cu ferici-rea noastră, oglindindindu-ne și bucurându-ne cu el. Dar omul a rupt primul inel de uniune de voință între el și Creator, și de aceea a pierdut adevărata fericire; ba mai mult tot răul a căzut asupra lui. Prin urmare, nici nu ne putem oglindi în el și nici nu ne putem com-place. Numai în acel suflet care face în toate Vrerea noastră ne oglindim și ne bucurăm de rodul complet al creației. Chiar și în acele [suflete] care au câteva vir-

33 Nu sunt sinonime . Imaginea divină este în natura noastră, iar asemănarea trebuie să fie în viața noastră. Va fi posibil numai dacă omul își însușește Voința Divină pentru a lucra în Ea în mod divin (Vol 11, 24.08.1915; Vol. 13, 28.11.1921, etc...,)

133

tuți, care se roagă, care participă la sacramente, dacă nu sunt în conformitate cu Vrerea noastră nu ne pu-tem oglindi în ele, pentru că pe măsură ce voința lor s-a rupt de a noastră, la fel toate lucrurile sunt dezordo-nate cu susul în jos. Ah, fiica mea, numai Voința noas-tră este acceptată, este cea care reordonează, care dă fericire și aduce cu sine toate bunurile. De aceea să faci întotdeauna și în toate Voința mea și nu te îngriji de altceva”.

Și eu am zis: „Iubirea mea și viața mea, cum pot să mă conformez cu Voința ta, când trimiți atât de multe ca-lamități? Și apoi de câte ori mi-ai spus că dacă eu fac Vre-rea ta, tu ai face-o pe a mea? Și acum de ce ai schimbat? Durează prea mult să spun Fiat”.

Și Isus spune: „Nu sunt Eu cel care m-am schim-bat, este făptura care s-a degradat atât de mult încât a devenit insuportabilă. Vino aproape de gura mea și absoarbe ofensele pe care mi le trimit făpturile, iar da-că tu poți să le înghiți, Eu voi opri calamitățile”.

Așadar, m-am apropiat de gura Sa și cu lăcomie voiam să le absorb, dar cu cea mai mare durere a mea mă forțam să le înghit și nu puteam, mă sufocam; m-am întors să încerc din nou dar nu reușeam. Atunci Isus, cu vocea tandră și gemând, mi-a spus:

„Ai văzut? Nu le poți înghiți; aruncă-le pe pă-mânt și vor cădea asupra făpturilor”.

Prin urmare, eu le-am aruncat, și Isus le-a aruncat din gura Sa peste pământ34 spunând:

34 Dar pentru că ești astfel, căldicel, nici cald, nici rece, am să te vărs din gura mea. (Ap. 3,16).

134

„Încă nu este nimic, încă nu este nimic!” Și a dispărut.

6 martie 1915

86. Dreptatea Divină nu o vrea pe Luisa legată de starea de suferință ca victimă, pentru a continua să dea curs pedepselor și să înăsprească războiul.

Stând în starea mea obișnuită, dragul meu Isus a venit pentru puțin timp, întrucât Confesorul nu se simțea bine, iar starea mea fiind întreruptă, nu așa ca altă dată, îmi reveneam când eram chemată de sfânta ascultare. I-am spus lui Isus: „Ce vrei să fac? Trebuie să rămân sau trebu-ie să încerc să-mi revin când mă simt liberă?”

Și Isus a spus: „Fiica mea, vrei să lucrez ca înain-te, nu numai că ți-am cerut să rămâi în acea stare, dar te-am legat, în modul în care să nu-ți mai revii decât doar prin ascultare? Dacă acum aș face aceasta, iubirea mea ar fi strâmtorată și dreptatea mea ar găsi un obsta-col pentru a se dezlănțui pe deplin asupra făpturilor, și tu ai putea să-mi spui: „Cum mă ții legată de suferințe, ca victimă, din iubire pentru tine și pentru făpturi! Tot așa eu te leg, să oprești dreptatea ta să se dezlănțuie pes-te făpturi”. Astfel că, ar intra în joc războaiele, pregăti-rile pe care le fac alte națiuni pentru a începe războiul. Nu pot, nu pot! Prin urmare, dacă tu vrei să rămâi în starea respectivă sau dacă vrea să te țină Confesorul în acea stare, voi avea o oarecare atenție pentru Corato și voi încerca să salvez ceva. Oricum lucrurile se vor înră-utăți tot mai mult și dreptatea mea dorește ca tu să nu

135

fiu deloc în această stare, pentru a putea trimite imediat alte calamități și să iasă alte națiuni la războaie înjosind aroganța făpturilor, care speră în victorie, vor găsi în-frângeri. Vai, iubirea mea plânge, dar dreptatea vrea satisfacție! Fiica mea, ai răbdare!”

Și a dispărut. Dar cine poate știi cum am rămas? Am simțit că mor, ca și cum aș fi ieșit din mine, mă gân-deam că sunt cauza creșterii calamităților, și a intrării, în război a tuturor națiunilor și, mai ales Italia35. Ce durere, ce dezolare! Am simțit toată greutatea când am fost pără-sită de Isus și m-am gândit: Cine știe dacă nu cumva Isus permite să nu se simtă bine Confesorul, ca să dea ultima lovitură pentru a duce Italia în război? Câte suspiciuni și temeri! Și fiind ieșită din interiorul meu am petrecut o zi cu lacrimi și amărăciuni intense.

7 martie 1915

87. Păcatele enorme ale lumii și, mai mult de atât, cele din interiorul Bisericii, atrag pedepsele pentru purifica-re.

La gândul că eu aș putea stârni pedepsele dacă ies din acea stare, îmi străpungea inima. Confesorul continua să nu se simtă bine; mă rugam și plângeam, nu știam ce să fac. Binecuvântatul Isus venea și fugea ca fulgerul, și mă lăsa liberă; în cele din urmă, înduioșat, a venit din milă, și compătimindu-mă, mângâindu-mă, mi-a spus:

„Fiica mea, statornicia ta mă învinge, iubirea și rugăciunea mă leagă și aproape că mă provoacă la lup-

35 Italia a declarat război Austriei pe 24 Mai 1915.

136

tă; așadar, neputând să mai rezist. am venit să rămân puțin cu tine. Sărmana fiică, nu plânge, iată-mă, sunt în întregime al tău; ai răbdare, curaj, nu te întrista. Dacă tu ai ști cât sufăr! Dar nerecunoștința făpturilor, păcatele imense, necredința, mă obligă la toate acestea, aproape că doresc să mă provoace. Iar aceasta încă nu este tot; dar dacă ți-aș spune ce se întâmplă în latura religioasă! Câte sacrilegii! Câte rebeliuni! Câți se pre-fac că sunt fiii mei dar sunt cei mai înverșunați duș-mani ai mei! Acești falși fii sunt distrugători, profitori, necredincioși, inimile lor sunt cuiburi de vicii; iar acești fii vor fi primii care vor începe războiul împotri-va Bisericii și vor încerca să-și omoare propria Mamă! Ah, câți sunt deja care vor să iasă pe teren! Acum sunt războaie între guverne, țări, și în curând vor lupta îm-potriva Bisericii, iar cei mai mulți dușmani vor fi pro-prii fii. Inima mea este sfâșiată de durere. Cu toate acestea, tolerez ca această furtună să treacă și ca fața pământului, bisericile, să fie spălate de însuși sângele celor care le-au murdărit și contaminat. Chiar și tu să te alături durerilor mele, roagă-te și să ai răbdare să vezi trecerea acestei furtuni”.

Dar cine poate știi chinul meu? Mă simțeam mai mult moartă decât vie. Să fie întotdeauna binecuvântat Isus și să se facă întotdeauna Sfânta sa Vrere.

137

3 aprilie 1915

88. Cum Cerul se află pe pământ cu strălucirile sale, astfel încât omul să poată trăi, tot așa este necesar ca Cerul Voinței Divine să fie în suflet

Dragul meu Isus continuă să vină din când în când dar fără să-și schimbe înfățișarea în ceea ce privește ame-nințările și calamitățile, și dacă întârzie câteodată, vine cu o înfățișare înduioșătoare; obosit, terminat, mă trage la sine și mă transformă în El, intră în mine și se transformă în mine, dorește să-i sărut rănile sale una câte una, să le ador și să le ispășesc. Și după ce a fost mângâiată Preas-fânta sa Umanitate, îmi spune: „Fiica mea, fiica mea, trebuie să vin la tine din când în când să mă odihnesc, să fiu alinat, să mă destăinui, altfel aș face ca lumea să fie devorată de foc”.

Și fără să-mi dea timp să-i spun ceva, fuge, Acum în această dimineață, aflându-mă în obișnuita mea stare și El întârziind, mă gândeam în sinea mea: „Ce s-ar fi întâm-plat cu mine dacă nu ar fi fost Sfânta Vrere Divină în aces-te absențe ale dulcelui meu Isus? Cine mi-ar fi dat viață, putere, ajutor? O, Sfântă Vrere Divină, în tine mă închid, în tine mă abandonez, în tine mă odihnesc. Ah, toți fug de mine, chiar și pătimirea și însuși acel Isus care părea că nu putea să stea fără mine! Tu singură nu fugi de mine , o, Sfântă Vrere. Oh! Te rog, când vezi că puterile mele slabe nu mai rezistă, să mi-l dezvălui pe dulcele meu Isus pe care îl ascunzi și pe care îl deții. O, Vrere Sfântă, te ador, te sărut, îți mulțumesc, dar nu fii cu mine atât de aspră!” În timp ce mă gândeam și mă rugam în acest fel, m-am simțit cuprinsă de o lumină foarte pură, iar Vrerea Sfântă

138

dezvăluindu-mi-l pe Isus, mi-a spus: „Fiica mea, sufletul fără Voința mea ar fi fost ca pământul dacă nu ar fi avut nici cer, nici stele, nici soare, nici lună; pământul în sine nu este altceva decât precipitații, dealuri abrup-te, ape, întuneric. Dacă pământul nu ar avea un cer deasupra, care să-i arate omului calea pentru a-l face să cunoască diferitele pericole pe care le conține pă-mântul, omul s-ar duce spre cădere, înecare, etc..., dar cerul este deasupra lui, în special soarele, care în lim-bajul tăcut îi spune omului: «Vezi, nu am nici ochi, nici mâini, nici picioare, totuși sunt lumina ochiului tău, acțiunea mâinii tale, pasul piciorului tău; și când tre-buie să luminez alte regiuni, îți las strălucirea stelelor și a lunii pentru a continua misiunea mea».

Acum, dându-i omului un cer de dragul naturii, chiar și sufletului care este mai nobil, am dat Cerul Voinței mele, pentru că și sufletul conține abisuri, înăl-țimi și locuri abrupte, care sunt pasiunile, virtuțile, tendințe și multe altele. Acum, dacă sufletul se înde-părtează de Cerul Voinței mele, nu va face altceva de-cât să cadă din greșeală în greșeală, pasiunile îl vor îneca și culmile virtuților se vor schimba în prăpăstii.”

24 aprilie 1915

89. Isus încoronat cu spini. Voința Divină leagă toate gândurile ființelor cu mintea lui Isus

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mă gândeam cât a suferit binecuvântatul Isus când a fost încoronat cu spini, și arătându-se, mi-a zis: „Fiica mea, mintea creată

139

nu poate să înțeleagă durerile pe care le-am suferit; toate gândurile rele ale creaturilor erau mai dureroase decât spinii care îmi străpungeau mintea, în așa fel în-cât niciun gând nu-mi scăpa și toate le simțeam în Mi-ne. Și nu simțeam doar spinii, dar chiar și dezgustul greșelilor pe care mi le-au provocat acei spini.”

Prin urmare, am încercat să-l privesc pe dragul meu Isus și i-am văzut Preasfântul său Cap înconjurat cu un cerc de spini care îi ieșea din interior. Toate gândurile cre-aturilor erau în Isus, și de la Isus mergeau la ei și de la ei la Isus, și rămâneau ca înlănțuite împreună. Ah, cât sufe-rea Isus! Apoi a adăugat:

„Fiica mea, doar sufletele care trăiesc în Voința mea pot să-mi dea adevărate reparări și să-mi îndul-cească acești spini înțepători, pentru că trăind în Voin-ța mea, Aceasta se găsește peste tot, și ele, aflându-se în Mine și în toți, coboară în creaturi și se ridică la Mine, îmi aduc toate reparările și mă îndulcesc, și fac să schimbe în mințile creaturilor întunericul, în lumină”.

2 mai 1915

90. Cine trăiește în Voința Divină își însușește Preasfân-ta Umanitate a lui Isus și se poate prezenta ca un alt Isus înaintea Divinității pentru a interveni pentru frații săi.

Zilele mele sunt din ce în ce mai amare. În această dimineață dulcele meu Isus a venit într-o stare foarte sufe-rindă, încât nu se poate spune. Văzându-l atât de suferind, eu cu orice preț aș fi vrut să-i dau alinare, dar neștiind ce să fac, l-am strâns la inimă și apropiindu-mă de gura lui cu

140

gura mea, am încercat să absorb amărăciunile sale interi-oare, dar degeaba. Cu cât m-am străduit să absorb, cu atât nu a ieșit nimic. Am repetat cu aceleași eforturi, dar de-geaba. Isus plângea și eu plângeam, văzând că nu puteam să-i alin suferințele. Ce sfâșiere groaznică! Isus plângea [amărăciuni] pentru că voia să toarne, dar dreptatea lui îl împiedica; eu plângeam văzându-l plângând, pentru că nu-l puteam ajuta. Sunt suferințe unde lipsesc cuvintele pen-tru a le exprima. Și Isus, gemând mi-a spus:

„Fiica mea, păcatele smulg din mâinile mele ca-lamitățile, războaiele. Eu sunt obligat să le permit și în același timp plâng și sufăr împreună cu creatura”.

Simțeam că mor din cauza durerii și Isus, voind să mă distragă, a adăugat:

„Fiica mea, nu te întrista, chiar și aceasta este în Voința mea, pentru că doar sufletele care trăiesc în Voința mea sunt cele care pot să facă față dreptății me-le; doar cele care trăiesc din Vrerea mea au trecerea liberă să intre și să ia parte la deciziile divine și să ple-deze pentru frații lor. Cei care rămân în Voința mea sunt cei care dețin toate roadele Umanității mele, pen-tru că Umanitatea mea avea limitele sale, în timp ce Voința mea nu are limite, și Ea, Umanitatea, trăia în Voința mea, acoperită în interior și în exterior.

Acum, sufletele, care trăiesc în Voința mea, sunt cele mai apropiate de Umanitatea mea și ele, însușind-o, deoarece le-am dat-o lor, pot apărea învăluite cu Ea ca un alt Eu în fața Divinității, ca să dezarmeze drepta-tea Divină și să implore hotărâri de iertare pentru fiin-țele pervertite. Trăind în Voința mea, ele trăiesc în Mine și, din moment ce Eu trăiesc în toți, chiar și ele

141

trăiesc în toți și în favoarea tuturor. Trăiesc suspenda-te în aer ca soarele și rugăciunile lor, actele, reparările și tot ce fac, sunt ca razele care coboară de la ele în fa-voarea tuturor”.

18 mai 1915

91. Dreptatea impune pedepsele, dar nici acestea, nici dușmanii nu se pot apropia de cine trăiește din Voința Divină.

Continuându-mi starea săracă, îmi simt sărmana mea natură că vrea să renunțe; mă aflu într-o stare de vio-lență continuă: vreau să-l constrâng pe dragul meu Isus, iar El, pentru a nu fi constrâns, se ascunde, apoi, când ve-de că eu am încetat să-l mai constrâng din cauză că s-a ascuns, vine și se arată brusc și dă în plâns, pentru ceea ce suferă și va suferi mizerabila umanitate. Alteori, cu un accent mișcător și aproape rugător, îmi spune: „Fiică, nu mă constrânge; deja starea mea este constrânsă de la sine din cauza suferințelor grave și a celor pe care le vor suferi ființele, dar trebuie să-i dau drepturile Dreptății”.

Și în timp ce spune acestea, plânge; iar eu plâng împreună cu El. Și de multe ori pare, că transformându-se în întregime în mine, plânge prin intermediul ochilor mei, deci în mintea mea trec tot felul de nenorociri, carnea umană mutilată, inundații de sânge, țări distruse, bisericile profanate, pe care Isus mi le-a arătat cu mulți ani în urmă. Sărmana mea inimă este sfâșiată de durere; când mi-o simt contorsionată de convulsie, când de gheață, și în timp ce

142

sufăr așa, aud vocea lui Isus care spune: „Cât de rău îmi pare! Cât de rău îmi pare!” Și dă în plâns; dar cine poate spune tot?

„Fiica mea, curaj! Este adevărat că mare va fi nenorocirea, dar să știi că voi avea grijă de sufletele și de locurile unde sunt suflete care trăiesc din Vrerea mea. Întrucât regii pământului au curțile lor, au oficii-le lor unde sunt în siguranță și în afara pericolelor și a celor mai înverșunați dușmani, pentru că au o așa ma-re putere, încât aceiași dușmani, în timp ce distrug ce-lelalte locuri, nu privesc acel loc, de teamă să nu fie anihilați. Tot așa și Eu, Regele Cerurilor, am oficiile mele, așezările mele pe pământ, acestea sunt sufletele care trăiesc din Vrerea mea, unde Eu trăiesc în ele, iar curtea Cerului se adună în jurul lor, și puterea Voinței mele le păstrează în siguranță, făcând reci gloanțele [îndepărtând pericolele] și respingând pe cei mai în-verșunați dușmani. Fiica mea, de ce înșiși binecuvânta-ții rămân în siguranță și pe deplin fericiți, când văd că ființele suferă și pământul este în flăcări? Pentru că trăiesc în întregime în Voința mea. Așadar să știi că Eu pun în aceeași stare a binecuvântaților sufletele care pe pământ trăiesc în întregime din Vrerea mea; de aceea tu să trăiești în Vrerea mea și să nu ai teamă de nimic și doresc nu doar să trăiești din Voința mea, ci să tră-iești de asemenea în mijlocul fraților tăi, între Mine și ei în aceste vremuri ale masacrului uman, și mă vei ține strâns în tine și ocrotit de ofensele pe care mi le trimit ființele umane. Îți fac un dar al Umanității mele și cât de mult am suferit, și în timp ce mă vei apăra, le

143

vei da fraților tăi sângele meu, rănile mele, spinii, me-ritele mele, pentru mântuirea lor”.

25 mai 1915

92. În mijlocul pedepsei războiului, nu există cine să se gândească să se convertească și să se întoarcă la Dum-nezeu.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mereu dragul meu Isus, de îndată ce s-a arătat, mi-a spus: „Fiica mea, dezastrul este mare, și totuși popoarelor nu le pasă, dimpotrivă sunt indiferente, de parcă ar trebui să asis-te la o scenă tragică36 nu la o realitate; în loc să vină în unanimitate să plângă la picioarele mele și să implore milă, iertare, mai degrabă sunt atenți să audă ce se în-tâmplă. Ah, fiică, cât de mare este perfidia umană! Vezi cât de ascultători sunt față de guvernanți; preoți, seculari, nu cer nimic, nu refuză sacrificiile și trebuie să fie pregătiți să-și dea și viața. Oh, numai pentru Mi-ne nu este ascultare, nici sacrificiu, și dacă au făcut câte ceva, au existat mai multe pretenții, interese și as-ta pentru că guvernul folosește forța, Eu, care folosesc iubirea, aceasta este nerecunoscută de către ființele umane, arătând indiferență, de parcă Eu n-aș merita nimic din partea lor”.

Dar în timp ce spunea acestea, a început să plângă; ce sfâșiere să-l vezi pe Isus plângând! Apoi a reluat:

„Dar sângele și focul vor purifica totul și vor înapoia omul căit, și cu cât va dura mai mult, cu atât

36 Adică, la un spectacol.

144

mai mult sânge va fi vărsat, și va fi atât de mare masa-crul, căci omul nu s-a gândit niciodată la asta”.

Și în timp ce spunea acestea, a arătat masacrul uman. Ce durere să trăiești în aceste vremuri! Dar să fie făcută întotdeauna Vrerea sa Sfântă.

6 iunie 1915

93. În Voința Divină sufletul nu trebuie să se gândească la sine, ci numai la Dumnezeu și la aproapele.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, dragul meu Isus, în timp ce stă ascuns, vrea să-i ofer toate intențiile mele și să pledez în mod constant pentru frații mei. Și în timp ce mă rugam și plângeam pentru mântuirea luptători-lor sărmani, voind să mă apropii de Isus pentru a-l implora astfel încât niciunul dintre ei să nu se piardă, am ajuns să-i spun absurdități, iar Isus deși trist, părea că s-ar fi bucurat de cererea mea și mi-ar fi dat ce voiam, dar un gând mi-a trecut prin minte: că eu ar trebui să mă gândesc pentru mântuirea mea. Și Isus mi-a spus:

„Fiica mea, în timp ce te gândeai la tine, ai pro-dus un sentiment uman, iar Voința mea Divină în în-tregime l-a observat. În Voința mea totul se deslușește în iubire pentru Mine și pentru aproapele, nu există lucruri proprii, deoarece sufletul, conținând doar Vo-ința mea, conține în sine toate bunurile posibile; și da-că le conține, de ce să mi le mai ceri? Nu este corect ca sufletul să se ocupe de rugăciune pentru cei care nu cunosc [Voința Divină]? Ah! Dacă ai ști prin ce neno-

145

rociri va trece mizerabila umanitate, ai fi mai activă în Voința mea, în favoarea lor”.

Și în timp ce spunea acestea, m-a făcut să simt toa-te rele pe care le complotează francmasonii împotriva umanității.

17 iunie 1915

94. Totul trebuie să se termine în Voința Divină și să fie cuprins în Ea. Isus îi dă Luisei, în locul Crucii de lemn, o Cruce de Lumină a Voinței sale Divine

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mă plângeam lui Isus spunându-i: „Isuse, Viața mea, totul s-a terminat, nu mi-au mai rămas decât sclipirile și umbrele tale”. Și Isus, întrerupându-mi cuvântul, mi-a spus:

„Fiica mea, totul trebuie să se termine în Voința mea; iar când sufletul a făcut aceasta, a făcut totul; și dacă ar fi făcut multe și nu le-ar fi cuprins în Voința mea, se poate spune că nu a făcut nimic, pentru că Eu țin cont de tot ce se termină în Voința mea, fiind singur în Ea, așa cum este ocupată propria mea Viață. Este corect ca de lucrul meu, să țin cont chiar și de cele mai mici lucruri și de cele nesemnificative, pentru că orice mic act pe care îl face ființa, unită cu Voința mea, simt că mai întâi o ia de la Mine, apoi lucrează. Astfel că, în cel mai mic act, trebuie să înțeleagă toată sfințenia mea, puterea mea, înțelepciunea, iubirea, și tot ce sunt. Prin urmare, în acel act făcut cu Voința mea, simt că se repetă Viața mea, lucrările mele, cuvântul meu,

146

gândul meu și așa mai departe. Deci, dacă lucrările tale sunt terminate în Voința mea, ce ai vrea mai mult?

Toate lucrurile au un singur scop final. Soarele îl are pe acela de a invada tot pământul cu lumina sa. Agricultorul seamănă, sapă, lucrează pământul, suferă din cauza frigului și a căldurii, dar nu aceasta este par-tea finală, nu, momentul său este atunci când adună, pentru a-și pregăti hrana, așa este și cu alte lucruri, care sunt multe, dar se soluționează cu singur scop, și acest moment reprezintă viața omului. Tot așa sufletul trebuie să facă să se termine totul în singurul act al Voinței mele, și Ea își va întemeia viața, iar Eu îmi voi pregăti mâncarea mea”.

Apoi a adăugat: „În aceste vremuri triste Eu îm-preună cu tine, vom petrece o perioadă foarte dureroa-să; lucrurile se vor propaga și mai mult. Dar să știi că, dacă îți îndepărtez crucea mea de lemn, îți dau crucea Voinței mele, care nu are înălțime nici lărgime, ci este nesfârșită. Cruce mai nobilă n-aș putea să-ți dau. Nu este de lemn, ci de lumină, mai fierbinte decât orice foc, vom suferi împreună în fiecare ființă umană, și în ago-niile și torturile lor vom încerca să fim viața tuturor”.

9 iulie 1915

95. Cine face „cu adevărat” Voința Divină se află în ace-leași condiții ale Umanității lui Isus, din partea lui Dumnezeu și din partea ființelor umane

Aflându-mă în obișnuita mea stare, mă simțeam rău și dragul meu Isus, având milă de sărmana mea stare, a

147

venit și sărutându-mă, mi-a spus: „Sărmana fiică, nu te teme, nu te las și nici nu te pot lăsa. Este magnetul meu, care acționează cu putere asupra Mea și mă atra-ge spre tine cu o așa forță, încât nu-i pot rezista. Du-rează prea mult să mă îndepărtez de cei care fac Voin-ța mea; ar trebui să mă îndepărtez de Mine, ceea ce nu este posibil”.

Apoi a adăugat: „Fiică, cine face cu adevărat Vo-ința mea, este pus în aceleași condiții în care este pusă Umanitatea mea. Eu eram Om și Dumnezeu. Ca Dum-nezeu, am conținut în Mine toată fericirea, frumusețea și toate bunurile pe care le dețin. Umanitatea mea, pe de o parte, participa la bucuria Divinității mele și prin urmare, sufletul meu era binecuvântat, fericit, iar vizi-unea ei fericită, nu-i scăpa niciodată; de cealaltă parte Umanitatea mea, luând asupra sa satisfacția din partea ființelor umane înaintea dreptății divine, era chinuită de vederea clară a tuturor vinovățiilor și, trebuind să le ia asupra sa pentru a le satisface, a simțit monstruo-zitatea fiecărui păcat cu chinul său special. Deci, în același timp am simțit bucurie și durere, iubire din partea Divinității mele și răceală din partea ființelor; sfințenie dintr-o parte și păcat de cealaltă parte. Nu exista lucru pe care ființa umană a făcut-o care să-mi scape, să fi fost chiar și minim.

Acum Umanitatea mea nu mai este capabilă să sufere. De aceea Eu trăiesc în cine face Voința mea și ființa umană îmi folosește mie de Umanitate. Așadar sufletul simte pe de o parte iubire, pace, fermitate în bine, tărie și altele; de cealaltă parte, răceală, hărțuire, oboseală etc... Prin urmare, dacă sufletul este în între-

148

gime în Voința mea și ia aceste lucruri, nu ca pe lucru-rile sale, dar ca lucruri pe care le sufăr Eu, nu se va descuraja, ci mă va compătimi și va avea onoarea să-l fac părtaș la suferințele mele, deoarece el nu este altce-va decât un văl care mă acoperă, și nu va simți decât maltratarea înțepăturilor, a răceli; dar aceste înțepă-turi vor veni în Mine și în Inima mea”.

25 iulie 1915

96. Isus se simte nefericit în nenorocirile ființelor umane și chiar mai mult în iubire; dorește să aibă cu El suflete care să-l mângâie.

Continuând obișnuita mea stare, mă plângeam lui Isus de obișnuitele sale absențe, iar El, mereu binevoitor mă compătimea spunându-mi: „Fiica mea, fii curajoasă, să-mi fii credincioasă în aceste vremuri ale tragediilor ale masacrului înfricoșător și ale amărăciunilor intense pentru Inima mea”.

Și aproape gemând, a adăugat: „Fiica mea, în aceste vremuri, Eu mă simt un nefericit: cu răniții pe câmpul de luptă, nefericit pentru cel care moare în propriul sânge, abandonat de toți, nefericit cu cel sărac care simte greutatea foamei; simt nefericirea atâtor mame ale căror inimi sângerează din cauza fiilor lor care sunt în luptă... Ah, toate nenorocirile sunt o pova-ră pentru Inima mele și rămân străpuns! Și în fața tu-turor acestor nenorociri, văd dreptatea divină, care vrea să aducă și mai multă mânie divină pe câmpul [de luptă] împotriva ființelor umane. Din păcate, ființele

149

umane fiind rebele și nerecunoscătoare în fața tuturor acestor nenorociri, atrag mânia divină pe câmpul [de luptă] asupra lor și mai mult. Și apoi, cine-ți poate spune cât sunt de nefericit în iubire? Ah, ființele uma-ne nu mă iubesc și la atât de multă Iubire sunt răsplă-tit cu ofense repetate.

Fiica mea, în atât de multe nenorociri, în loc să-i mângâi pe alții, am Eu nevoie de alinare. Vreau în ju-rul Meu sufletele care mă iubesc, care să-mi țină o companie credincioasă și toate suferințele lor să mi le ofere Mie, ca alinare pentru nefericirile mele, implo-rând haruri pentru sărmanii nefericiți. Și în funcție de modul în care sufletele îmi vor fi credincioase în acest timp de calamități și nenorociri, când dreptatea divină se va calma, în același mod va răsplăti sufletele care mi-au fost credincioase și care au luat parte la nenoro-cirile mele”.

28 iulie 1915

97. Cine face Voința Divină se identifică atât de mult cu Isus, încât formează din inimile lor o singură inimă, și așa împărtășesc meritul de a mântui sufletele.

Repetam lamentările mele împreună cu Isus, spu-nându-i: „Cum, m-ai lăsat? Mi-ai promis că vii în toate zilele, și azi a trecut dimineața, ziua este pe sfârșite, și tot nu vii? Isuse, cât chin provoacă absența ta, ce moarte con-tinuă! Totuși sunt în întregime abandonată în Voința ta. Dimpotrivă, îți ofer această absență a ta, cum mă înveți Tu, pentru a da atâtor suflete mântuirea pentru câte mo-

150

mente sunt fără Tine. Suferințele pe care le sufăr în timp ce sunt lipsită de Tine, le pun ca pe o coroană în jurul Ini-mii tale, pentru a împiedica ca ofensele ființelor umane să intre în Ea și pentru a te împiedica să condamni un suflet la iad; dar cu toate acestea, o, Isuse al meu, îmi simt ființa tulburată și te chem fără încetare, te caut, suspin”. În acest timp, dragul meu Isus mi-a pus brațele în jurul gâtului și strângându-mă mi-a spus: „Fiica mea, spune-mi, ce do-rești? Ce vrei să faci? Ce iubești?”

Și eu: „Te doresc pe tine și doresc ca toate sufletele să se mântuiască, vreau să fac Voința ta și să Te iubesc numai pe tine”.

Și El: „Deoarece dorești ceea ce vreau Eu, cu aceasta tu mă ții în propria mână pe Mine și Eu te țin pe tine; tu nu poți să te separi de Mine, nici Eu de tine. Așadar, cum poți spune că te-am lăsat?”

Apoi, cu un ton tandru a adăugat: „Fiica mea, cine face Voința mea se identifică cu Mine atât de mult, în-cât din inima sa și a Mea se formează una singură. Și din moment ce toate sufletele, care se mântuiesc prin această Inimă, salvează și cum își formează bătaia ini-mii sale, tot așa își iau zborul spre mântuire, ieșind din gura acestei Inimi. Voi da sufletului meritul acelor su-fletele mântuite, împărtășind aceeași dorință împreună cu Mine pentru mântuirea acelor suflete și mă voi fo-losi de el ca viață pentru propria mea Inimă”.

151

12 august 1915

98. Voința, iubirea, dorințele sufletelor, alergând împre-ună cu cele ale lui Isus, vor forma o plasă pentru a-i apăra pe Amândoi și pentru mântuirea sufletelor.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, dragul meu Isus a venit pentru puțin timp, spunându-mi: „Fiica mea, cât de dezgustătoare sunt popoarele! Dezastrul războiului nu este suficient, mizeria nu este suficientă pentru a le opri, astfel că vor să fie atinse pe propria piele, altfel nu înțeleg. Nu vezi cum triumfă religia pe câmpul de luptă? De ce? Pentru că le este atinsă propria viață. Iată de ce este nevoie să nu existe nici măcar un popor care să cadă în capcană, unii într-un fel, alții într-altul, dar aproape toată lumea va fi expusă la aceste capca-ne. Nu vreau să o fac, dar duritatea lor mă obligă”.

Și spunând acestea, plângea. Plângeam împreună și-l rugam să facă în așa fel să oprească popoarele fără masacre, fără sânge și ca toate popoarele să se mântuiască. Și Isus: „Fiica mea, în uniunea vrerilor noastre totul va fi cuprins. Voința ta va alerga împreună cu a Mea și va implora haruri suficiente pentru mântuirea sufletelor. Iubirea ta va alerga în a Mea și dorințele tale, bătaia inimii tale va alerga în a Mea și cu o Pulsație eternă va cere suflete. Toate acestea vor forma o plasă în jurul tău și al Meu, în care vom rămâne la fel, țesuți în inte-rior și acest lucru va servi ca pavăză de apărare, în care, în timp ce mă va apăra pe Mine, tu vei rămâne apărată de orice pericol. Cât îmi este de dulce să aud în Bătaia Inimii mele o bătaie a inimii ființei umane care

152

spune: «Suflete, suflete»! Mă simt ca înlănțuit și învins, cedez”.

14 august 1915

99. Toată viața și Patima lui Isus sunt mereu în act, pen-tru a oferi sprijin lui Isus și mântuire pentru suflete, dar este nevoie de cineva care să le folosească și să le ofere.

Continuând în obișnuita mea stare, Isus tocmai a venit și era atât de obosit și epuizat, încât El însuși m-a chemat să sărut rănile sale și să-i usuc sângele, curgea din toate părțile Preasfintei sale Umanități. După ce am trecut peste toate membrele sale, făcând diferite adorații și repa-rări, dulcele meu Isus, alinat și sprijinindu-se de mine, mi-a spus: „Fiica mea, Patima mea, rănile mele, sângele meu, tot ce am făcut și pătimit, totul se află printre su-flete, în act continu, ca și cum atunci, în acel moment, aș lucra și aș pătimi, și îmi folosește drept suport pen-tru a mă sprijini și pentru a se sprijini sufletele, să nu cadă în păcat ci să se mântuiască. Acum, în aceste vremuri de calamități, Eu sunt ca o persoană care tră-iește în aer, căreia îi lipsește pământul de sub picioare, și se află între lovituri continue: dreptatea mă lovește din Cer și ființele umane mă lovesc de pe pământ. Deci, cu cât mai mult sufletul este în jurul Meu, sărutându-mi rănile, oferindu-mi reparări, oferind sângele meu, într-un cuvânt, refăcând el ce am făcut în cursul vieții mele și al Pătimirii mele, formează la fel de multe su-porturi, pentru a mă putea sprijini să cad, și așa se lărgește circuitul unde sufletele găsesc sprijin să nu

153

cadă în păcat, ci să se mântuiască. Nu te obosi, fiica mea, să stai mereu în jurul Meu repetând, continuu să dai alinare rănilor mele. Chiar Eu îți voi dărui gându-rile, afecțiunile, cuvintele, ca să-ți dau ocazia să stai în jurul Meu și să-mi fii fidelă: vremurile sunt pe termi-nate, dreptatea vrea să justifice furia sa și ființele umane o irită. Este necesar să se înmulțească susțineri-le, așadar nu neglija această devoțiune”.

24 august 1915

100. Puterea creatoare a Voinței Divine înmulțește un act pentru toți și oferă asemănarea cu Dumnezeu.

Continuând în obișnuita mea stare, a venit dragul meu Isus, eu i-am dat un sărut spunându-i: „Isuse al meu, dacă ar fi posibil, aș dori să-ți dăruiesc sărutul tuturor fiin-țelor; așa voi mulțumi iubirea ta, purtându-le pe toate la Tine”.

Și Isus: „Fiica mea, dacă dorești să-mi dai sărutul tuturor, sărută-mă în Voința mea, pentru că Voința mea, conținând virtutea creatoare, conține puterea de a înmulți un act în atât de multe acte pentru câți doresc, și așa îmi vei da mulțumirea ca și cum toți m-ar săruta și vei avea tu meritul lor, și toate ființele vor simți efec-tele în funcție de propriile dispoziții.

Un act în Voința mea cuprinde toate bunurile posibile și de neimaginat. O imagine o vei găsi în lumi-na soarelui. Lumina este una, dar această lumină se înmulțește în toate privirile ființelor. Lumina este în-totdeauna una și într-un singur act, dar nu toate privi-

154

rile ființelor se bucură de aceeași lumină. Unii oameni, cu vederea slabă, au nevoie să-și pună mâna în fața ochilor, să nu se simtă orbiți din cauza luminii; alții, orbi, nu se bucură deloc, dar aceasta nu din cauza lu-minii defectuoase, ci din cauza defectului vederii ființe-lor. Așadar, fiica mea, dacă tu dorești să mă iubești pentru toți, iubirea ta va trece în Voința mea, dacă o vei face în Ea, și umplând cu iubirea ta Voința mea, Cerul și pământul, îți vor auzi repetarea acestui «te iubesc» al tău în Cer, în jurul Meu, în interiorul Meu și pe pământ. În toate locurile se vor înmulți declarațiile de iubire pentru câte acte face Voința mea. Prin urma-re, [Voința mea] poate să-mi dea satisfacția de iubire a tuturor, deoarece ființa este limitată și finită, în timp ce Voința mea este imensă și infinită.

Cum se pot explica acele cuvinte spuse de Mine când am creat omul: «Să facem omul după Chipul și Asemănarea noastră»? De ce ființa umană, atât de ne-putincioasă, ar putea să se asemene cu Mine și să fie Imaginea mea? Numai în Voința mea se putea ajunge la aceasta, de când și-o însușește, ea vine să lucreze în mod divin și cu repetarea acestor acte divine, ajunge să se Asemene cu Mine, devenind imaginea mea perfectă. Se întâmplă precum unui băiat care vede acțiunile în-vățătorului și repetând acele acțiuni, se aseamănă cu el. Astfel că singurul lucru care aseamănă ființa umană cu Mine este Voința mea. De aceea mă interesează atât de mult ca ființa umană, însușindu-și (această Voință a mea), să împlinească adevăratul scop pentru care a fost creată”.

155

27 august 1915

101. Contopirea în Voința Divină înseamnă să ne um-plem de toate calitățile lui Isus.

Mă contopeam în Preasfânta Voință a binecuvânta-tului Isus și în timp ce făceam aceasta m-am aflat în Isus, și mi-a spus: „Fiica mea, când un suflet se contopește în Voința mea, se întâmplă ca atunci când două recipien-te, pline de diferite băuturi, sunt turnate unul în celă-lalt și unul se umple de ceea ce avea celălalt și al doilea de primul. Așa și ființa umană este umplută de Mine și Eu de ea. Și din moment ce Voința mea conține sfințe-nie, frumusețe, putere, iubire etc..., așa și sufletul, um-plându-se de Mine, contopindu-se și îmbrățișând Voin-ța mea, se umple de sfințenia mea, de iubirea mea, de frumusețea mea, etc..., la modul cel mai perfect cum îi este dat ființei umane; și Eu mă simt umplut de ea și, găsind în ea sfințenia mea, frumusețea mea, iubirea mea, etc..., mă uit la ele ca și cum ar fi lucrurile sale și îmi place atât de mult încât mă îndrăgostesc, în așa fel că o țin îngrijită [ființa umană] cu gelozie în interiorul Meu, îmbogățind-o și înfrumusețând-o permanent cu calitățile mele divine, pentru a mă încânta și a mă în-drăgosti din ce în ce mai mult”.

20 septembrie 1915

102. Pedepse. Orice act trebuie să fie înnodat de «Fiat» între Voința Divină și cea umană.

156

Continuând obișnuita mea stare, mereu dragul meu Isus s-a arătat cu pedepsele în mâini cum atingea și bătea ființele umane și părea că pedepsele se extindeau din ce în ce mai mult. Și prin alte multe lucruri, părea că împotriva Sfintei Bisericii, se făcea o oribilă conspirație, și făceau referință la Roma. Binecuvântatul Isus era întristat și ca și cum era acoperit de o mantie neagră, mi-a spus: „Fiica mea, nenorocirile vor face să se revolte popoarele, vor fi multe popoare învăluite de durere și jale, iar ființele uma-ne fiind membrele mele, mă determină să continui să fiu îmbrăcat în negru din cauza lor”.

Eu eram foarte întristată și l-am rugat să se calme-ze; și El, pentru a mă alina, mi-a spus: „Fiica mea, «Fia-tul» trebuie să fie dulcele nod care va lega toate actele tale, astfel ca Voința mea și a ta să formeze nodul; și să știi că fiecare gând, cuvânt, act, înnodat cu Voința mea sunt la fel de multe canale de comunicare care se des-chid între Mine și ființele umane. Dacă toate actele tale vor fi înnodate cu Voința mea, niciun canal de comuni-care divină nu va fi închis între Mine și tine”.

2 octombrie 1915

103. Păcatele în creștere atrag noi pedepse.

După ce am suferit mult din cauza absenței dragu-lui meu Isus, se pare că a venit puțin, dar foarte suferind, îngrozindu-mă. Eu mi-am făcut curaj și m-am apropiat de gura sa și, sărutându-l, am încercat să absorb, [amărăciuni-le]; cine știe poate puteam să-l alin, absorbind o parte din amărăciunile sale. Spre surprinderea mea, ce alteori nu mi-

157

a reușit să fac, acum am reușit să-i absorb puțină amără-ciune; dar Isus era foarte suferind, părea că nu-și dădea seama. Dar după ce am făcut aceasta, de parcă s-ar fi cu-tremurat, m-a privit și mi-a spus: „Fiica mea, nu mai pot, nu mai pot... Ființa umană a ajuns la culme și mă um-ple de o astfel de amărăciune, încât dreptatea mea, era pregătită de a decreta distrugerea generală; dar tu ai ajuns la momentul de a-mi smulge puțină amărăciune, astfel ca dreptatea mea să poată fi amânată din nou, dar pedepsele se vor extinde din ce în ce mai mult. Ah, omul mă solicită, mă determină să-l umplu și aproape să-l satur cu dureri și pedepse, altfel nu se va răz-gândi”. Atunci m-am grăbit să-l rog să se calmeze; și El, cu emoție, mi-a spus: „Ah, fiica mea, ah, fiica mea!” și a dispărut.

25 octombrie 1915

104. Când poate spune Isus unui suflet: „Viața mea, Mama mea”

Continuând obișnuita mea stare, între absențe și amărăciuni, mă gândeam la Patima adoratului meu Isus și El îmi repeta: „Viața mea! Viața mea! Mama mea! Mama mea...!” eu, surprinsă i-am spus: „Ce vrei să spui cu aceas-ta?”

Și Isus: „Fiica mea, cum simt că se repetă în tine gândurile mele, cuvintele mele, iubind cu Iubirea mea, voind cu Voința mea, dorind cu dorințele mele și tot restul, tot așa simt cum îmi este atrasă viața mea în tine, se repetă actele mele, și este atât de mare plăcerea

158

mea că de aceea merg repetând: viața mea, viața mea! Mă gândesc la ceea ce a suferit Mama mea dragă, și la modul în care voia să ia asupra sa în locul meu toate suferințele mele. Cum încerci tu s-o imiți! rugându-mă să suferi tu suferințele pe care mi le dau ființele uma-ne. De aceea merg repetând: Mama mea, Mama mea! În multele amărăciuni care se află în Inima mea din cauza atâtor ființe umane existente în Umanitatea mea care mi-au sfâșiat membrele, unica mea alinare este să aud că se repetă viața mea; așa simt că membrele fiin-țelor umane se fortifică în Mine”.

28 octombrie 1915

105. Întreaga viață pământească a lui Isus a fost o însă-mânțare pentru a fi culeasă de ființele umane și pentru a produce rod în ele.

În această dimineață, dragul meu Isus, când a venit, mi-a spus: „Fiica mea, Viața mea pe pământ nu a fost altceva decât semințe semănate, de unde fiii mei vor culege, atâta timp cât sunt pe pământul în care am se-mănat această sămânță; și în funcție de actul culesului, sămânța mea va produce rodul său. Așadar, această sămânță este reprezentată de operele mele, cuvintele mele, gândurile mele, chiar și respirațiile mele, etc... Iar, dacă sufletul le culege pe toate roadele și le va în-suși, se va îmbogăți în așa fel încât va putea să-și obți-nă Împărăția Cerurilor; dar dacă nu, această sămânță îi va conduce spre condamnare”.

159

1 noiembrie 1915

106. Isus dorește să-și destăinuie Iubirea persoanei care îl iubește. Cum poate sufletul să-l răsplătească pe Isus cu o iubire egală cu a Lui.

În această dimineață dulcele meu Isus nu m-a făcut să-l aștept. A venit, preocupat, neliniștit, și aruncându-se în brațele mele, mi-a spus: „Fiica mea, lasă-mă să mă odihnesc, lasă-mă să-mi exteriorizez iubirea. Dacă dreptatea vrea să se manifeste, ea se poate manifesta cu toate ființele umane; în schimb iubirea mea se poate exterioriza numai cu cine mă iubește, cu cine este învă-luit de propria mea iubire și extaziat, merge să-și gă-sească manifestarea în iubirea mea, cerându-mi iubire în schimb. Și dacă iubirea mea n-ar găsi o ființă pe ca-re să mă sprijin, dreptatea mea s-ar aprinde și mai mult și ar da ultima lovitură pentru a distruge sărma-nele ființe umane”.

Și în timp ce spunea acestea, mă tot săruta, și mi-a spus: „Te iubesc, dar cu o iubire eternă; te iubesc, dar cu o iubire imensă; te iubesc, dar cu o iubire de neînțeles; te iubesc, dar cu o iubire ce nu va avea ni-ciodată sfârșit; te iubesc cu o iubire pe care nu o vei putea niciodată egala...”

Dar cine poate spune toate declarațiile cu care Isus spunea că mă iubește? Și cu fiecare cuvânt pe care-l spu-nea, aștepta răspunsul meu. Eu, neștiind ce să-i spun, nea-vând declarați suficiente pentru a-l răsplăti la fel, i-am spus: „Viața mea, Tu știi că nu am nimic, și tot ce fac iau de la Tine și apoi las din nou în Tine, pentru a face ca lu-crurile mele, fiind în Tine, să aibă un act continuu și viață

160

în Tine, iar eu rămân întotdeauna nimic. De aceea iau Iu-birea ta, mi-o însușesc și îți spun: te iubesc cu o iubire eternă, imensă, cu o Iubire care nu are limite, nici sfârșit și care este la fel cu a Ta”.

Și îl sărutam mereu; și de câte ori repetam «te iu-besc», așa Isus se liniștea și se odihnea; după aceea a dis-părut. Apoi, întorcându-se, și-a arătat Preasfânta sa Uma-nitate zdrobită, rănită, dislocată, toată plină de sânge. Am rămas înfiorată, și Isus mi-a spus: „Fiica mea, vezi, îi țin în Mine pe toți sărmanii răniți, care sunt atacați de vinovățiile lor, și sufăr împreună cu ei; vreau ca și tu să iei parte la aceste suferințe, pentru mântuirea lor”.

Iar Isus, se transforma în mine; mă simțeam când îndurerată, când agonizând; pe scurt, simțeam ce simțea Isus.

4 noiembrie 1915

107. Dezastrul războiului trebuie să continue până la purificarea popoarelor și a preoților

Aflându-mă în obișnuita mea stare, eram transpor-tată în duh împreună cu Regina Mamă și o rugam să inter-vină la Isus, pentru a pune capăt acestui război dezastruos. Îi spuneam: „Mama mea, ai milă de atât de multe sărmane victime! Nu vezi cât sânge, câte membre sfâșiate în bucăți, câte gemete și lacrimi? Ești Mama lui Isus, dar și a noas-tră, deci ție îți revine rolul să-i împaci pe acești fii”.

Și în timp ce mă rugam, Ea plângea; dar în timp ce plângea, părea de neînduplecat. Eu plângeam împreună cu Ea și continuam să mă rog pentru pace. Și draga Mamă

161

mi-a spus: „Fiica mea, pământul nu este încă purificat, popoarele opun rezistență încă; și apoi, dacă nenoroci-rea se termină, cine-i va salva pe preoți? Cine-i va con-verti? Îmbrăcămintea cu care mulți își acoperă viața este atât de deplorabilă, încât înșiși laicii sunt dezgus-tați și nu se pot apropia de ei. Să ne rugăm, să ne ru-găm!”

11 noiembrie 1915

108. Cine trăiește în Voința Divină simte aceeași rană a iubirii pe care o simte Dumnezeu, astfel că devine pre-cum un alt Isus pe pământ.

În această dimineață simțeam o oarecare milă din cauza ofenselor pe care Isus le primește și pentru atâtea sărmane ființe umane care au ghinionul să-l ofenseze, în-cât aș vrea să înfrunt oricare pedeapsă pentru a preveni vinovăția, mă rugam și ispășeam din toată inima. În acest moment, binecuvântatul Isus a venit și se părea că aducea aceleași răni ale inimii mele, dar, oh, cât de largi! Și mi-a spus: „Fiica mea, Divinitatea mea, când a format ființa umană, a rămas impresionată de propria mea Iubire, din iubire față de ființa umană. Și această impresiona-re m-a făcut să cobor din Cer pe pământ, să plâng, să vărs sânge și tot restul. Acum, sufletul care trăiește în Voința mea simte pe viu această impresionare a mea de parcă ar fi a sa, plânge, se roagă și ar dori să sufere totul, pentru a salva sărmana ființă umană și pentru ca această impresionare de iubire, a mea, să nu fie agra-vată de ofensele ființelor umane.

162

Ah, fiica mea, aceste lacrimi, suferințe, rugă-ciuni și reparări îndulcesc suferința mea și coboară pe piept, ca multe nestemate strălucitoare, încât mă mân-dresc să le țin pe piept, pentru a le arăta Tatălui meu, ca să-i fie milă de ființa umană. Astfel că între Mine și aceste suflete coboară și se ridică o venă divină, care le consumă sângele uman; și cu cât mai mult iau parte la suferința mea, la propria mea Viață, cu atât mai mult această venă se tot lărgește, atât de mult încât se mul-tiplică în mulți Cristos. Iar Eu merg și-i repet Tatălui: «Eu stau în Cer, dar sunt alți Cristos pe pământ, im-presionați de propria mea suferință, care plâng ca Mi-ne, care suferă, care se roagă, etc. ca Mine; așadar tre-buie să vărsăm pe pământ milostivirile noastre»... Ah, doar aceștia care trăiesc în Vrerea mea iau parte la suferința mea; ei seamănă cu mine pe pământ și în Cer, prin participarea la aceeași Glorie a Umanității mele”.

13 noiembrie 1915

109. În instituirea Preasfintei Euharistii, înainte de a se oferi ființelor umane, Isus vrea să se primească pe Sine însuși. În Voința Divină sufletul trebuie să ofere Împăr-tășania așa cum a făcut Isus.

După ce am primit Sfânta Împărtășanie mă gân-deam: Cum ar trebui s-o ofer pentru a-i face plăcere lui Isus? Și El mereu binevoitor mi-a spus: „Fiica mea, dacă vrei să-mi faci plăcere, ofer-o așa cum mi-a oferit-o propria mea Umanitate. Eu, înainte să-i împărtășesc

163

pe alții, m-am împărtășit pe Mine însumi, și am vrut să fac aceasta ca să-i dau Tatălui gloria completă a tutu-ror împărtășaniilor ființelor umane, pentru a cuprinde în Mine toate reparările, pentru toate sacrilegiile, pen-tru toate ofensele pe care trebuia să le primească Umanitatea mea în Sacrament. Conținând Voința Di-vină, am conținut reparările din toate timpurile și, ofe-rindu-mă pe Mine însumi, m-am primit pe Mine în-sumi în mod demn. Și din moment ce toate operele fiin-țelor au fost divinizate de Umanitatea mea, așa am vrut să sigilez împărtășaniile ființelor cu împărtășania mea; altfel cum putea ființa umană să primească pe Dumnezeu? A fost Umanitatea mea cea care a deschis această poartă ființelor umane și ele au meritat să mă primească pe Mine. Acum tu, fiica mea, fă-o în Voința mea, unește-o cu Umanitatea mea; așa vei conține tot ce Eu voi găsi în tine: reparările tuturor, satisfacție în toate și plăcerea mea, ba chiar mă voi găsi încă o dată pe Mine însumi În tine”.

21 noiembrie 1915

110. Pedepsele în curs sunt doar începutul purificării lumii

Aflându-mă în obișnuita mea stare, l-am văzut pe dragul meu Isus, l-am rugat să schimbe din milă deciziile dreptății divine. I-am spus: „Isuse al meu, nu mai pot! Sărmana mea inimă este zdrobită auzind atât de multe ca-tastrofe. Isuse, ajunge, sunt imaginile tale dragi, iubiții tăi

164

fii, care gem, plâng, se îndurerează sub greutatea mijloa-celor aproape infernale!”

Și El: „Ah, fiica mea și totuși tot ce se întâmplă groaznic acum nu este altceva decât schița desenului. Nu vezi ce teren amplu am marcat? Ce va fi când voi urma desenul? În multe locuri se va spune: «Aici erau orașele respectiv, clădirile respective». Vor fi locuri în întregime dispărute. Timpul se apropie; omul a ajuns încât să mă oblige să-l pedepsesc; a vrut să mă sfideze, să mă provoace, iar Eu am fost răbdător, dar toate au timpul lor. Nu au dorit să mă cunoască pe calea iubirii și a milostivirii; mă vor cunoaște pe calea dreptății. Deci, curaj, nu te descuraja atât de repede”.

10 decembrie 1915

111. Rugăciunea noastră, acțiunea și suferința trebuie să se unească cât mai repede cu cele ale lui Isus, pentru a face binele pe care l-a făcut Isus.

Mă simțeam foarte întristată, pentru că dulcele meu Isus, Viața mea, Totul meu, nu se făcea văzut. Eu mă plângeam; dacă ar fi posibil, aș dori să surzesc Cerul și pământul cu lamentările mele, pentru a-l înduioșa din milă pentru sărmana mea stare. Ce mare nefericire să-l cunoști, să-l iubești și să nu-l vezi! Se poate avea o nefericire mai mare? Dar în timp ce mă plângeam, binecuvântatul Isus, arătându-se în interiorul meu, având o înfățișare severă, mi-a spus: „Fiica mea, nu mă ispiti! Cum! Ți-am spus totul pentru a te face să fii liniștită; ți-am spus că atunci când nu vin, este din cauză că trebuie să ampli-

165

fic și mai mult pedepsele, dorind cu aceasta, dreptatea mea, ți-am spus și motivele. La început nu credeai că din cauza pedepselor Eu nu veneam ca de obicei, deoa-rece nu auzeai că în lume se întâmplau mari pedepse; acum le auzi, și cu toate acestea încă mai ai îndoieli? Nu înseamnă că mă ispitești?”

Eu tremuram când îl vedeam și-l auzeam pe Isus așa sever. Și pentru a mă liniști, și-a schimbat înfățișarea și binevoitor, a adăugat: „Fiica mea, curaj; Eu nu te las, dar stau în interiorul tău, deși nu mă vezi mereu; dar tu, unește-te mereu cu Mine. Dacă te rogi, însușește-ți rugăciunea mea și fă ca rugăciunea ta să treacă în a mea și așa, cu tot ce am făcut Eu cu rugăciunile mele și cu gloria pe care i-am dat-o Tatălui. Binele pe care l-am implorat pentru toți, îl vei face chiar și tu. Dacă lucrezi, însușește-ți lucrarea mea și fă ca lucrarea ta să treacă în a mea. Așa vei avea în puterea ta tot binele pe care l-a făcut Umanitatea mea, care a sfințit și divini-zat totul. Dacă suferi, însușește-ți suferința mea și fă ca suferința ta să treacă în a mea, și așa vei avea în pute-rea ta tot binele pe care l-am făcut în Răscumpărare. Așa vei obține cele trei acte importante din Viața mea și făcând aceasta, vor ieși de la tine imense mări de ha-ruri, care se vor revărsa în favoarea tuturor, iar Eu voi privi viața ta, ca și cum ar fi a Mea”.

12 ianuarie 1916

112. Pedepsele actuale și viitoare ale națiunilor și în mod particular ale Italiei

166

Mă plângeam binecuvântatului Isus de obișnuitele sale absențe și plângeam amarnic; iar adorabilul meu Isus a venit într-o stare dureroasă, și mi-a arătat cum se vor înrăutăți lucrurile, din ce în ce mai mult. Aceasta m-a fă-cut să plâng și mai mult. Isus mi-a spus: „Fiica mea, tu plângi vremurile prezente iar Eu le plâng pe cele vii-toare. Oh, în ce încurcătură se vor găsi națiunile, încât complotează teroarea și masacrul una pentru cealaltă, și nu vor știi să iasă din acea situație! Vor face lucruri nebunești, orbitoare, până la a ajunge chiar să acțione-ze împotriva lor... Și labirintul în care se află sărmana Italia! Câte cutremure va primi! Amintește-ți cu câți ani în urmă ți-am spus că merita pedeapsa să o fac să fie cotropită de națiuni străine; și acesta este complotul care i se țese. Cât de umilită și anihilată va rămâne! Mi-a fost prea nerecunoscătoare. Națiunile pe care le-am preferat, Italia și Franța, sunt cele care m-au negli-jat cel mai mult, s-au unit pentru a mă ofensa. Adevă-rată pedeapsă va fi: vor strânge mâna pentru a rămâ-ne umiliți și vor fi chiar ele care vor duce război Bise-ricii... Ah, fiica mea, aproape toate națiunile s-au unit pentru a mă ofensa, au conspirat împotriva Mea. Ce rău le-am făcut? Așadar, toate merită să fie pedepsite”.

Dar cine poate înțelege frica mea, durerea lui Isus, și starea lui dezlănțuită în care se afla? Din cauza fricii i-am spus dulcelui meu Isus: „Cum pot să trăiesc în atât de multe nenorociri? Fie că faci ca eu să fiu victimă și să salvezi popoarele, fie mă duci cu Tine!”

167

28 ianuarie 1916

113. Durerile și temerile Luisei; dar durerea cea mai mare a lui Isus este Iubirea sa blocată.

Mă simțeam deprimată. Gândeam: „Cum s-a termi-nat totul! Starea de victimă, durerile, Isus, totul...!” Adaug faptul că nu se simțea bine Confesorul și, de aceea, urma să stau fără Împărtășanie. Am simțit toată greutatea suspendă-rii mele ca victimă din partea lui Isus; din partea celui care mă călăuzea nu aveam nicio povață, nici în favoare, nici împotrivă... Am adăugat și întristarea mea, amintindu-mi că anul trecut în martie, Confesorul nu se simțea bine și, aflându-mă în aceleași condiții, Isus mi-a spus că, dacă eu, sau cine mă ghidează, m-ar fi ținut în starea de victimă, ar fi salvat Corato. Deci, au apărut noi temeri că aș fi chiar eu cauza unui rău grav chiar pentru Corato. Dar cine poate înțelege toate neliniștile și amărăciunile mele? Erau atât de multe încât mă simțeam pietrificată.

Acum, binecuvântatul Isus, având compasiune, s-a arătat în interiorul meu și părea că ține mâna la frunte, în întregime îndurerat, încât nu aveam curajul să-l chem, și aproape în șoaptă am spus doar: „Isuse, Isuse...” Și El m-a privit, dar, oh, cât de tristă era privirea Sa! Și mi-a spus: „Fiica mea, cât sufăr! Dacă tu ai cunoaște durerile Ce-lui care te iubește, nu ai face altceva decât să plângi. Sufăr chiar și pentru tine, pentru că din cauză că nu vin mereu, iubirea mea este cuprinsă și nu mă pot ma-nifesta; și văzându-te pe tine, că nici măcar tu nu te exteriorizezi, pentru că nu mă vezi, observând că su-feri, Eu sufăr și mai mult. Ah, fiică, iubirea încătușată este cea mai mare amărăciune, care torturează cel mai

168

mult o sărmană inimă. Dacă tu ai suferi în liniște, nu aș suferi Eu atât de mult; dar dacă te îndurerezi și te neliniștești în suferința ta, Eu devin nerăbdător și de-vin tulburat, și sunt obligat să vin să mă destăinui și să te fac să te destăinui, deoarece durerile mele și ale tale sunt surori.

Și apoi, nu s-a terminat starea ta de victimă. Lu-crările mele sunt eterne și nu le voi suspenda fără o cauză dreaptă, dar asta nu înseamnă că termin. Eu mă uit la lucruri în voință, deci tu știi cine ai fost, pentru că voința ta nu s-a schimbat și, nemaiavând dureri, nu ești tu cea care primești daune, ci mai degrabă ființele umane, căci nu primesc efectele durerilor tale, adică să fie salvate de calamități... Este ca atunci când ființele ocupă posturi publice, locuri guvernamentale pentru o perioadă de timp, au salariul pe viață în ciuda faptului că se retrag din acele locuri; iar Eu ar trebui să fiu mai prejos de ființele umane? Ah, nu! Dacă acelea dau (sa-lariul) pe viață, Eu îl dau pentru veșnicie. Deci, nu tre-buie să fi îngândurată ori de câte ori nu vin. Și apoi, de ce te temi? Ai uitat cât te-am iubit? Cine te călăuzește va fi precaut [în ceea ce te privește], cunoscând cum sunt toate lucrurile și cum sunt în Voința mea, iar Eu voi avea grijă de Corato. Apoi, orice s-ar putea întâm-pla, te voi ține strâns în brațele mele”.

30 ianuarie 1916

114. Când sufletul trăiește în întregime în Voința Divină, toată lucrarea sa se reflectă în Isus și aceea a lui Isus în el.

169

Mă contopeam în întregime în dragul meu Isus și în timp ce făceam aceasta, Isus venind, s-a contopit în între-gime în mine și mi-a spus: „Fiica mea, când sufletul tră-iește în întregime în Voința mea, dacă gândește, gân-durile sale se reflectă în mintea mea, în Cer; dacă do-rește, dacă vorbește, dacă iubește, totul se reflectă în Mine și tot ce fac Eu se reflectă în el. Se întâmplă ca atunci când soarele se reflectă în geamuri: se vede în ele un alt soare, în întregime similar cu soarele cerului; cu o diferență: soarele cerului este fix și stă mereu, [acela din geamuri] este trecător. Acum, Voința mea cristalizează sufletul și toată lucrarea sa se reflectă în Mine, și Eu, impresionat, fermecat de aceste reflexii, îi trimit toată Lumina mea, în așa fel încât să formez în el un alt soare. Așa apare un soare în Cer și un altul pe pământ. Ce încântare! Cum se armonizează între ele! Câte bunuri se revarsă în favoarea tuturor! În orice caz, dacă sufletul nu este imobil în Vrerea mea, se poa-te întâmpla precum soarelui care se formează în gea-muri, unde este un soare trecător, și apoi geamul ră-mâne în întuneric și soarele cerului rămâne singur”.

5 februarie 1916

115. Pedepsele din lume și marile încercări pentru cei puțin buni; numai fidelitatea îi va salva.

Îmi continui zilele dezolate, mai ales pentru ame-nințările aproape permanente din partea lui Isus, deoarece calamitățile se vor extinde din ce în ce mai mult. Apoi, în această noapte, am fost terorizată. Am fost transportată cu

170

duhul și l-am găsit pe îndureratul meu Isus; m-am simțit că renasc la o nouă viață, dar ce să vezi! În timp ce mă pregă-team să-l mângâi, diverse persoane mi l-au smuls și l-au făcut bucăți! Mi-am simțit inima sfâșiată! Ce spaimă! Eu m-am aruncat la pământ, aproape de una dintre acele bu-căți, iar o voce din Ceruri a răsunat în acel loc: „Fermitate, curaj pentru acei puțini buni! Să nu se schimbe, să nu neglijeze nimic. Vor fi expuși la mari încercări, și din partea lui Dumnezeu și din partea oamenilor. Doar fide-litatea nu îi va face să se clatine și vor fi salvați. Pămân-tul va fi acoperit de calamități nemaivăzute. Ființele umane ar dori să-l anihileze pe Creator și ar dori să ai-bă un dumnezeu propriu și să-și satisfacă toate capricii-le lor cu prețul oricărui masacru. Și cu toate acestea, neobținând scopul intențiile lor vor ajunge la cele mai urâte bestialități. Totul va fi teroare și spaimă”.

După aceasta, m-am aflat în mine. Tremuram; gân-dul la cum l-au redus pe iubitul meu Isus, mi-a dat moarte. Cu orice preț aș fi vrut să-l văd pentru un moment, ca să văd ce s-a întâmplat cu El. Și Isus, întotdeauna bun, a ve-nit, iar eu m-am liniștit. Să fie întotdeauna binecuvântat.

2 martie 1916

116. Dorința omului compensează neputința. Isus vrea să acționeze cu deplină măiestrie în sufletul în care tră-iește și care s-a oferit Lui.

Îmi continui zilele mele foarte amare. Binecuvânta-tul Isus vine foarte rar și, dacă mă plâng, îmi răspunde cu suspine, cu lacrimi sau îmi spune: „Fiica mea, tu știi că

171

nu vin des, pentru că pedepsele presează din ce în ce mai mult; deci, de ce te plângi?”

Totuși am ajuns la un moment dat că nu mai pu-team și am izbucnit în plâns; și Isus, pentru a mă liniști și pentru a mă întări, a venit, și aproape toată noaptea am petrecut-o cu Isus; și mă săruta, mă mângâia, mă susținea, fie se așeza în brațele mele pentru a se odihni, fie îmi arăta teroarea oamenilor, care fugeau dintr-un loc și din celă-lalt...

Îmi amintesc de asemenea că mi-a spus: „Fiica mea, ceea ce Eu conțin în putere, sufletul îl conține în voință. Astfel că tot acel bine pe care într-adevăr vrea să-l facă, Eu îl privesc ca și cum în realitate sufletul l-ar fi făcut. Deci Eu am Vrere și Putere: dacă vreau, pot. În schimb sufletul nu poate [face] multe lucruri, dar vrerea înlocuiește puterea și așa se aseamănă cu Mine, iar Eu îl îmbogățesc cu toate acele merite pe ca-re le conține bunăvoința sa, dacă vrea să le facă.” Apoi a adăugat: „Fiica mea, când sufletul Mi se dăruiește în întregime, Eu îmi stabilesc locuința acolo. De multe ori îmi place să închid totul și să rămân în întuneric; alte-ori îmi place să dorm și pun sufletul să vegheze, încât să nu vină nimeni să mă deranjeze și să-mi întrerupă somnul, iar dacă este necesar, el trebuie să înfrunte insistențele și să răspundă în locul meu. Alteori îmi place să deschid totul și să fac să intre vânturile, răceli-le ființelor umane, săgetările vinovățiilor pe care mi le trimit și precum alte multe lucruri, iar sufletul trebuie să se mulțumească cu toate, trebuie să mă lase să fac ce vreau, și trebuie să-și însușească lucrurile mele. Dacă Eu nu aș fi liber să fac ce vreau, aș fi un nefericit în

172

acea inimă. Dacă ar fi trebuit doar să fiu atent să-l fac să simtă cât de mult mă bucur și să ascund [din păcate] cât sufăr, unde ar fi libertatea mea? Ah, totul este în Voința mea. Sufletul, dacă a luat această [Voință], a luat toată substanța Ființei mele și conține totul în sine. În felul în care face binele, păstrând în sine substanța Vieții mele, face să iasă din Mine însumi acel bun și, ca o rază de lumină, aleargă spre binele tuturor ființelor umane”.

1 aprilie 1916

117. Cine într-adevăr îl iubește pe Isus și face Vrerea sa formează cu El o singură bătaie a inimii, dar pentru aceasta este nevoie de o detașare perfectă.

În această dimineață dulcele meu Isus s-a arătat în inima mea și bătaia inimii sale pulsa în a mea. Eu l-am privit și El mi-a spus: „Fiica mea, în cine mă iubește cu adevărat și face în toate Vrerea mea, bătaia inimii sale și a Mea sunt una singură. Ele reprezintă pentru Mine bătăile inimii mele și ca atare le vreau în jur și până în interiorul Inimii mele, toate cu intenția de a mă alina, de a îndulci toate bătăile inimii mele dureroase; iar bătaia inimii sale în a Mea, va forma o dulce armonie, care îmi va repeta întreaga mea Viață și îmi va vorbi despre suflete, obligându-mă să mă salveze. Dar, fiica mea, pentru a face ecou bătăii inimii mele, câtă detașa-re se cere! Trebuie să fie o viață asemănată mai mult cu cea din Cer decât de pe pământ, mai mult divină decât umană! Este suficient chiar și o umbră, un mic

173

lucru, pentru a face ca sufletul să nu simtă puterea, armoniile, sfințenia bătăii Inimii mele, și prin urmare nu face ecou cu a Mea, nu armonizează împreună cu Mine, iar Eu sunt obligat să rămân singur în durerea mea și în bucuriile mele. Și aceste dureri le am din par-tea sufletelor care cine știe cât mi-au promis, dar în fața deciziilor am fost dezamăgit de promisiunile lor”.

15 aprilie 1916

118. Isus este „Verbum”, adică Cuvântul care se multi-plică în toate actele tuturor ființelor umane. Face ace-eași acțiune cu el, cel care trăiește în Vrerea sa.

Din cauza absențelor continuate ale dulcelui meu Isus, eu trăiesc murind. În această dimineață m-am aflat toată în Isus, ca și cum aș înota în imensitatea Preaînaltu-lui meu Bine. Apoi m-am uitat în mine și l-am văzut pe Isus în mine, și auzeam cum toată Ființa lui Isus vorbea: picioarele, mâinile, Inima, gura, pe scurt totul. Nu erau numai voci, ci minunăția este că aceste voci deveneau imense, se multiplicau pentru fiecare ființă umană: picioa-rele lui Isus vorbeau picioarelor ființelor umane la fiecare pas, mâinile sale vorbeau lucrărilor lor, ochii Săi vorbeau privirilor lor, gândurile Sale, vorbeau fiecărui gând uman... Ce armonie între Creator și ființele umane! Ce vedere încântătoare! Ce iubire! Dar, [vai], toate aceste armonii erau sfâșiate de nerecunoștințe și de păcate; iubi-rea venea răsplătită cu ofense.

Și Isus, total îndurerat, mi-a spus: „Fiica mea, Eu sunt Cel care Vorbește, adică Cuvântul, și este atât de

174

mare iubirea mea față de ființa umană, încât mă mul-tiplic în atât de multe voci, pentru câte acte, gânduri, afecțiuni, dorințe, etc... face fiecare ființă, pentru a primi de la ele răsplata acelor acte făcute din iubire pentru Mine. Dau iubire și vreau iubire, dar primesc ofense; dau viață, dar dacă ar putea, mi-ar da moarte; dar cu toate acestea, Eu continui misiunea mea iubi-toare. Să știi, totuși, că, cine trăiește unit cu Mine și din Vrerea mea, adică sufletul, înotând în imensitatea mea, formează în întregime o voce împreună cu Mine. Dacă merge, picioarele sale se duc lângă păcătoși să le vor-bească; gândurile sale ajung în mințile [ființelor] să le vorbească, și așa cu tot restul. Și numai de la aceste suflete Eu sunt răsplătit în opera Creației. Și văzând că, neputând nimic de la sine pentru a face față Iubirii mele și să păstreze armoniile între Mine și ei, intră în Vrerea mea și se fac stăpâni, acționează în mod divin, Iubirea mea găsește la cine să se destăinuie și le iubesc mai mult decât pe toate [celelalte ființe]”.

21 aprilie 1916

119. Luisa suferă din cauza lipsei lui Isus. Păcatele lu-mii au înconjurat Preasfânta Umanitate a lui Isus cu spini, împiedicând să reverse Harul său asupra ființelor umane.

Îmi continui zilele mele foarte amare; mă cuprinde teama ca Isus nu vine nici măcar în fugă, și în durerea mea merg repetând: „Isuse să nu-mi faci asta; încât să nu vrei să vorbești, că nu vrei să-mi dăruiești carismele tale,

175

FIAT! Dar că nu trebuie să mai vii deloc, aceasta nu! Tu știi că m-ar costa viața și că însăși natura [omenească], fără Tine până seara s-ar topi”. Și în timp ce spuneam aceasta, binecuvântatul Isus mărind amărăciunile mele, a venit, spunându-mi: „Să știi că dacă nu vin pentru puțin să mă manifest ție, este din cauză că lumea este pe cale să primească ultima lovitură de distrugere și orice fel de ca-lamități”.

Ce spaimă! Prin urmare am rămas fără suflare și pietrificată de durere.

Deci continuam să mă rog și am spus: „Isuse al meu, pentru fiecare moment al lipsei tale îți cer ca în suflete să fie creată o nouă Viață a Ta, și trebuie să-mi dai această Viață; numai în acest fel accept lipsa ta. Nu este un lucru de nimic că mă lipsesc de Tine, Binele imens, infinit și etern. Prețul este imens; de aceea să ajungem la un acord”. Și Isus și-a întins brațele în ju-rul gâtului meu, ca și cum ar fi acceptat. Și privindu-l, vai, ce vedere dureroasă! Era înconjurat cu spini, nu doar capul, ci întreaga Sa Umanitate, și îmbrățișându-L, mă înțepau, dar cu orice preț voiam să intru în Isus. Și El, în toată bunătatea sa, a rupt acea haină de spini din partea Inimii și m-a pus înăuntru; și eu am văzut Divinitatea lui Isus, deși una și aceeași cu Umanitatea sa, în timp ce Aceasta era sfâșiată, Divinitatea rămânea de neatins. Iar Isus mi-a spus: „Fiica mea, ai văzut ce haină dureroasă mi-au făcut ființele umane și cum acești spini sunt întruchipați în Umanitatea mea? Acești spini au închis poarta Divinității, înconjurând întreaga mea Umanitate, din care ieșea numai Divini-tatea mea în beneficiul ființelor umane. Acum este ne-

176

voie să trag o parte din acești spini și să îi împrăștii asupra ființelor și, curgând din acești spini Lumina Divinității mele, să le pot mântui sufletele. De aceea este nevoie ca pământul să fie plin de pedepse, cutre-mure, foamete, războaie, etc..., pentru ca să-mi sfâșii această haină de spini pe care mi-au făcut-o ființele umane; și astfel, pătrunzând în sufletele lor Lumina Divinității, le voi putea îndepărta deziluziile, făcând să renască vremuri mai bune”.

23 aprilie 1916

120. Orice gând despre Patima lui Isus este o lumină luată din Preasfânta sa Umanitate pentru a se asemăna cu El.

Continuând obiceiul meu, iubitul meu Isus s-a ară-tat înconjurat în întregime în lumină, care ieșea dinăuntrul Preasfintei sale Umanități și care îl înfrumuseța, astfel în-cât forma o vedere încântătoare și fermecătoare. Eu am rămas surprinsă și El mi-a spus: „Fiica mea, fiecare du-rere pe care am suferit-o, fiecare picătură de sânge, fiecare rană, rugăciune, cuvânt, acțiune, pas, etc..., a produs lumină în Umanitatea mea, înfrumusețându-mă, astfel încât să-i țină răpiți pe toți cei binecuvântați. Acum, sufletul, pentru fiecare gând pe care îl va avea despre Pătimirea mea, la fiecare compasiune, repara-re, etc..., nu face altceva decât să ia lumină din Umani-tatea mea și să se înfrumusețeze după asemănarea mea. Un gând în plus asupra Pătimirii mele va fi o lu-mină în plus care îi va aduce o bucurie eternă”.

177

3 mai 1916

121. Rugăciunile universale, asemănătoare cu cele ale lui Isus în Voința Divină, sunt ca o altă Umanitate a sa.

În timp ce mă rugam, iubitul meu Isus s-a așezat alături de mime și auzeam că și El se ruga, iar eu îl ascul-tam. Și Isus mi-a spus: „Fiica mea, roagă-te, dar roagă-te cum mă rog Eu, adică, revarsă-te complet în Voința mea și în Aceasta îl vei afla pe Dumnezeu și toate fiin-țele umane; însușindu-ți toate lucrurile ființelor, le vei da lui Dumnezeu ca și cum ar fi o singură ființă, pen-tru că Vrerea Divină este Stăpâna tuturor, vei depune la picioarele Divinității actele bune, pentru a-i da onoare, și pe cele rele pentru a le ispăși cu sfințenia, puterea și imensitatea Voinței Divine, căreia nimic nu-i scapă.

Aceasta a fost Viața Umanității mele pe pământ. Pentru cât de sfântă a putut Ea să fie, am avut nevoie de această Vrere Divină pentru a da o satisfacție com-pletă Tatălui și a răscumpăra generațiile umane, deoa-rece în această Vrere Divină Eu găseam în act toate generațiile, trecute, prezente și viitoare, și toate gându-rile lor, cuvintele, actele etc... Și în această Sfântă Vre-re, am luat toate gândurile în Mintea mea, al fiecăruia în particular, fără ca nimic să nu-mi scape și mă du-ceam înaintea Maiestății Supreme și le ispășeam, iar în aceeași Voință coboram în mintea fiecărei ființe, dân-du-le lor binele pe care l-am implorat inteligenței lor. În privirile mele luam ochii tuturor ființelor, în vocea mea cuvintele lor, în mișcările mele luam mișcările lor, în mâinile mele luam operele lor, în picioarele mele

178

luam pașii lor, în Inima mea luam afecțiunile, dorințele și, făcându-le ale mele, în această Vrere Divină, Uma-nitatea mea îl satisfăcea pe Tatăl și mântuia sărmanele ființe umane, iar Tatăl Divin rămânea satisfăcut. Nu mă putea respinge, fiind El însuși Sfânta Vrere37; ar fi fost posibil să se respingă pe sine? Nu, desigur, mai mult de atât, în aceste acte găsea sfințenie perfectă, frumusețe de neegalat și răpitoare, iubire supremă, acte imense și eterne, putere de neînvins...

Aceasta a fost toată viața Umanității mele pe pământ, din primul moment al Zămislirii mele până la ultima respirație, pentru a o continua în Cer și în Preasfântul Sacrament. Acum, de ce nu ai putea să o faci și tu? Pentru cine mă iubește, totul este posibil unit cu Mine. În Voința mea, roagă-te și adu înaintea Ma-iestății Divine gândurile tuturor în gândurile tale; în ochii tăi adu privirile tuturor, în cuvintele tale, în miș-cări, în afecțiuni, în dorințe, adu pe cele ale fraților tăi pentru a le ispăși și pentru a implora pentru ei lumină, haruri și iubire.

În Vrerea mea te vei afla în Mine și în toți, vei face Viața mea, te vei ruga cu Mine; iar Tatăl Divin va fi mulțumit și tot Cerul va spune: «Cine ne cheamă pe pământ? Cine este cel care vrea să îmbrățișeze în sine această Vrere Divină, conținându-ne pe noi toți împre-ună?» Și cât bine poate să obțină pământul, făcând să coboare Cerul pe pământ!”

37 În acest caz Sfânta Vrere Divină este identificat cu Tatăl: este Voința sa în Act.

179

25 mai 1916

122. Războiul în curs va lua amploare și Italia va fi in-vadată. Isus cultivă sufletul, ca să producă roade.

Continuând în starea mea obișnuită, eram toată în-durerată, în special pentru că în zilele trecute binecuvânta-tul Isus mi-a arăta soldați străini care ar cotropi Italia pre-cum și marele masacru al soldaților noștri, râurile de sân-ge; Însuși Isus era îngrozit să privească. Îmi simțeam săr-mana mea inimă izbucnind din cauza durerii și-i spuneam lui Isus: „Salvează-i pe frații mei, imaginile tale, din inte-riorul acestui lac de sânge! Nu permite ca vreunul să cadă în iad!” Și văzând că Dreptatea Divină va aprinde din ce în ce mai mult furia sa împotriva sărmanelor ființe, eu simțeam că mor.

Și Isus, aproape distrăgându-mă de la acele scene atât de sfâșietoare, mi-a spus: „Fiica mea, este atât de mare iubirea cu care iubesc sufletele, încât îndată ce sufletul se decide să Mi se dăruiască, Eu îl înconjor cu atâtea haruri, îl mângâi, îl impresionez, îl chem, îl în-zestrez cu haruri sensibile, cu fervoare, cu inspirații, cu îmbrățișări din Inimă; iar sufletul, văzându-se atât de grațios, începe să mă iubească, face un fundal de rugăciuni, de practici evlavioase în inima sa și se deci-de să se exercite în virtuți. Toate acestea formează o pajiște înflorită în suflet, dar Iubirea mea nu este mul-țumită numai cu flori; vrea roade și prin urmare înce-pe să facă să cadă florile, adică îl va despuia de iubirile sensibile, de fervoare și de tot restul, pentru a face să apară fructele. Dacă sufletul este fidel și continuă prac-ticile sale evlavioase și virtuțile sale, nu-i va plăcea lui

180

niciun alt lucru uman; nu se va mai gândi la sine, ci doar la Mine. Cu încrederea în Mine va da aromă roa-delor; cu loialitate și curaj va face să se coacă roadele; toleranța și liniștea vor crește și vor da roade bogate. Și Eu, Cerescul Agricultor, voi culege aceste roade și-mi voi pregăti mâncarea mea, voi planta o altă pajiște mult mai frumoasă și mai înflorită, în care se vor naște roade eroice, încât îmi vor smulge din Inima mea haruri infi-nite... Dacă apoi este necredincios, neîncrezător, se agi-tă, îi plac lucrurile umane, etc..., aceste roade vor fi ne-coapte, fără gust, amare, pline de noroi, mă vor servi amărî și mă vor obliga să mă retrag din suflet”.

4 iunie 1916

123. Propriile păcate și amărăciunile popoarelor se vor revărsa asupra lor, Luisa, neputând să le conțină com-plet

În această dimineață al meu drag Isus, se pare că a venit. Eu l-am strâns la inimă și Isus mi-a dat o sărutare, dar în timp ce mă săruta, am simțit că din gura sa curge în a mea un lichid foarte amar. Eu am rămas surprinsă vă-zând că, fără să-l rog, dulcele Isus turna amărăciunile sale în mine, în timp ce alteori l-am rugat atât de mult și nu mi le dădea. După ce m-am umplut de acel lichid foarte amar, Isus continua să toarne încât dădea pe dinafară, mergea pe pământ, și încă turna, astfel încât în jurul meu s-a format un lac din acel lichid foarte amar. Și după ce a terminat să toarne, mi-a spus: „Fiică, ai văzut câte amărăciuni îmi dau ființele? Astfel încât, nemaiputând să le conțin, am

181

vrut să le torn în tine, dar nici tu nu ai putut să le con-ții, de aceea s-au dus pe pământ și se revarsă peste po-poare”.

Și în timp ce spunea acestea, marca diferitele locuri și țări care trebuiau să fie lovite de invaziile stră-inilor, prin urmare, unii fugeau, alții rămâneau goi și flămânzi, alții rătăcitori, unii uciși; peste tot era groază și spaimă. Însuși Isus voia să-și retragă privirea de la atâtea nenorociri. Eu, speriată și îngrozită, voiam să-l împiedic pe Isus să facă aceasta, dar părea că este ferm în decizia sa, și mi-a spus: „Fiica mea, sunt propriile lor amărăciuni, pe care dreptatea divină le revarsă peste popoare. Am vrut să le torn mai întâi în tine, pentru a salva câte un loc, pentru a te mulțumi, iar ce-a fost în plus am turnat peste ei. Dreptatea mea vrea satisfacție”.

Și eu am spus: „Iubirea mea și Viața mea, eu nu înțeleg dreptatea; dacă te rog, este pentru a fi milostiv. Fac apel la iubirea ta, la rănile tale, la sângele tău; și apoi sunt chiar fii tăi, imaginile tale dragi. Sărmanii mei frați, ce vor face? În ce strâmtorări sunt puși? Pentru a mă mulțumi, îmi spui că ai turnat în mine, dar sunt prea puține locurile, pe care le salvezi”.

Și El răspunde: „Dimpotrivă, sunt prea multe: și aceasta este pentru că te iubesc, altfel nu aș fi salvat nimic. Și apoi, nu ai văzut tu însăți că nu puteai să con-ții mai mult?”

Eu am izbucnit în plâns și am adăugat: „Și totuși îmi spui că mă iubești; unde este acest bine pe care mi-l vrei? Adevărata iubire știe să mulțumească în toate, persoana iubită. Apoi, de ce nu mă lărgești mai mult, pentru a putea

182

conține mai multe amărăciuni și astfel să-i salvezi pe frații mei? Isus a plâns împreună [cu mine] și a dispărut.

15 iunie 1916

124. Când se intră în Vrerea Divină, învăluiți în Isus, se dau reparări complete, mulțumiri și iubire pentru toți și în orice lucru.

Continuând în obișnuita mea stare, dragul meu Isus a venit, m-a transformat în întregime în El, și apoi mi-a spus: „Fiica mea, revarsă-te în Vrerea mea pentru a-mi da reparări complete. Iubirea mea simte o nevoie ire-zistibilă; la multele ofense ale ființelor, vreau una, cel puțin care intervenind între Mine și ei, să-mi dea repa-rări complete și iubire pentru toți și care să scoată de la Mine haruri pentru toți. Aceasta o poți face numai în Vrerea mea, unde mă vei găsi pe Mine și pe toate ființele umane. Oh, cu câte neliniști aștept să intri în Vrerea mea, ca să pot găsi în tine mulțumirile și repa-rările tuturor! Numai în Vrerea mea vei găsi toate ac-tele într-unul, pentru că Eu sunt motor, actor și specta-tor a toate”.

Acum, în timp ce spune acestea, m-am revărsat în Vrerea sa, dar cine poate spune tot ce vedeam? M-am aflat în contact cu fiecare gând al ființei umane, a cărei viață îi venea de la Dumnezeu; la contactul fiecărui gând, iar eu, în Vrerea sa, mă multiplicam în fiecare și cu Sfințenia Vrerii sale ispășeam totul, aveam un «mulțumesc» pentru toți și o iubire pentru toți; și așa mă multiplicam în priviri, în cuvinte și în tot restul... Dar cine poate spune cum se

183

întâmpla? Îmi lipsesc cuvintele și, poate, aceleași graiuri îngerești ar fi bâlbâitoare; de aceea mă opresc.

Am petrecut toată noaptea cu Isus în Vrerea sa. După aceea, am simțit-o alături pe Regina Mamă care mi-a spus: „Fiica mea, roagă-te”.

Și eu: „Mama mea, să ne rugăm împreună, căci singură nu știu să mă rog”.

Și Ea a adăugat: „Rugăciunile cele mai puternice la Inima Fiului meu și care îl înduioșează sunt să se îmbrace ființa cu tot ceea ce a făcut și a pătimit El în-suși, dând totul ființei umane. Deci, fiica mea, încinge capul tău cu spinii lui Isus, umple-ți ochii tăi cu perlele lacrimilor sale, îmbibă-ți limba ta cu amărăciunile sa-le, îmbracă-ți sufletul tău cu Sângele său, împodobește-te cu Rănile sale, străpunge mâinile și picioarele tale cu ale sale cuie și asemănată cu Isus Cristos, prezintă-te înaintea Maiestății Supreme. Acest spectacol îl va în-duioșa, astfel că nu va putea să refuze nimic sufletului îmbrăcat cu propriile sale haine. Dar, oh, cât de puțin știu să se folosească ființele umane de darurile pe care Fiul meu le-a dat lor! Acestea erau rugăciunile mele pe pământ și acestea sunt în Cer”.

Prin urmare, împreună, ne-am îmbrăcat cu hainele lui Isus, ne-am prezentat împreună înaintea Tronului Divin și acest lucru i-a înduioșat pe toți. Îngerii ne-au făcut loc și au rămas surprinși. Eu i-am mulțumit Mamei și după ace-ea m-am regăsit în sinea mea.

184

3 august 1916

125. Isus este viața fiecărui lucru pe care ființele îl fac, dar ele se folosesc de [acest lucru] pentru a-l ofensa. Isus a refăcut viața tuturor. Fiecare act bun, valorează, mai mult sau mai puțin, un Paradis.

Continuând în obișnuita mea stare, iubitul meu Isus era grăbit; ori spunea câte un cuvânt și apoi fugea, ori se ascundea în interiorul meu.

Îmi amintesc că într-o zi mi-a spus: „Fiica mea, Eu sunt centrul și toată Creația primește viață din acest centru. Astfel că Eu sunt viața pentru fiecare gând, pen-tru fiecare cuvânt, pentru fiecare acțiune și pentru ori-ce, iar ființele se folosesc de această viață pe care le-o dau lor, pentru a profita de ocazie ca să mă ofenseze. Eu le dau viață, iar ele, dacă ar putea, mi-ar da moarte”.

Îmi amintesc de asemenea că, rugându-l să evite calamitățile, mi-a spus: „Fiică, tu crezi că Eu sunt cel care vreau să-i nenorocesc? Ah, nu! Dimpotrivă, este atât de mare Iubirea mea, încât mi-am consumat în-treaga viață pentru a reface ceea ce omul era obligat să facă față de Maiestatea Supremă. Și din moment ce actele mele erau divine, le-am multiplicat în atât de multe, făcând totul pentru toți și pentru fiecare, ca Ce-rurile și pământul să fie pline pentru apărarea omului, dorind ca dreptatea să nu îl lovească. Dar omul, cu pă-catul său rupe această apărare și de aceea, calamitățile lovesc omul”.

Dar cine poate spune toate lucrurile amănunțite pe care mi le-a spus? În această dimineață mă rugam și mă plângeam lui Isus, că nu ascultă, în special că nu termină să

185

pedepsească, și i-am spus: „La ce bun să mă mai rog, dacă nu vrei să mă asculți, dimpotrivă, spui că relele se vor înră-utăți?” Și El: „Fiica mea, binele este mereu bine, trebuie să știi că orice rugăciune, orice ispășire, orice act de iu-bire, orice lucru sfânt sunt făcute de ființă, este un pa-radis în plus pe care îl dobândește. Astfel că cel mai simplu act sfânt va fi un paradis mai mult; un act mai puțin va fi un paradis mai puțin, deoarece orice act bun vine de la Dumnezeu și de aceea sufletul, în orice act bun îl are pe Dumnezeu. Și cum Dumnezeu conține bu-curii infinite, nenumărate, imense, eterne, astfel, înșiși binecuvântații nu vor ajunge în întreaga veșnicie să le guste pe toate, deci nu este de mirare că pentru orice act bun, avându-l pe Dumnezeu, El este de acord să înlocu-iască actele lor cu la fel de multe mulțumiri. Prin urma-re, dacă sufletul suferă neatenții și este îndurerat din iubire pentru Mine, în Cer, gândirea va avea mai multă lumină și va gusta atât de multe paradisuri în plus, ori de câte ori și-a sacrificat gândirea sa și cu atât mai mult îl va înțelege pe Dumnezeu. Dacă din iubire pentru Mi-ne suferă ariditatea [din partea celorlalți], va gusta din varietatea mulțumirilor și a atâtor paradisuri, care sunt în Iubirea mea. Dacă suferă din cauza întunericului, va avea atât de multe mulțumiri în plus în Lumina mea de neatins, și așa cu tot restul. Iată ce înseamnă o rugăciu-ne mai mult sau mai puțin profundă”.

186

6 august 1916

126. Isus vrea să multiplice sufletele care vor să trăiască în Vrerea Sa, pentru binele tuturor.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, dulcele meu Isus a venit în fugă și mi-a spus: „Fiica mea, Inima simte o irezistibilă nevoie de a vedea sufletele multiplicându-se și trăind în Vrerea mea, pentru că acestea reprezin-tă locul întâlnirii mele. Iubirea mea dorește să facă bi-ne tuturor, dar păcatele mă împiedică să-mi revărs beneficiile asupra lor; de aceea merg să găsesc aceste locuri de întâlnire, deoarece în acestea nu sunt împie-dicat să-mi revărs harurile și prin ele iau parte țările și oamenii din jurul lor [la beneficii]. De aceea, cu cât mai multe locuri de întâlnire [de acest fel] am pe pă-mânt, cu atât mai multă manifestare are Iubirea mea și beneficiile se vor revărsa și mai mult pe pământ”.

10 august 1916

127. Toate chinurile pe care le suferim, trebuie să le fa-cem să treacă în Voința Divină. Înseamnă să luăm parte la chinurile mortale pe care Isus le-a suferit din cauza pierderilor sufletelor.

Continuând în obișnuita mea stare, mă simțeam mâhnită din cauza lipsei iubitului meu Isus și mă plân-geam Lui, că fiecare lipsă era o moarte pe care mi-o dă-dea, și moarte cruntă, că în timp ce simțeam moartea dar nu puteam muri. Și spuneam: „Cum te lasă Inima să-mi dai atâtea morți?”

187

Și Isus, din fugă, mi-a spus: „Fiica mea, nu te des-curaja. Umanitatea mea, stând pe pământ, conținea toa-te viețile ființelor și toate aceste vieți ieșeau de la Mine; dar au fost și care nu s-au întors la Mine, pentru că mu-reau și se îngropau în iad. Și Eu simțeam moartea fiecă-ruia, care sfâșia Umanitatea mea. Aceste morți au for-mat chinul cel mai crud și dureros din întreaga mea Viață, până la ultima respirație. Fiica mea, nu vrei să iei parte la chinurile mele? Moartea pe care o simți din cauza lipsei mele nu este altceva decât o umbră a chinu-rilor morții pe care Eu le-am simțit din cauza pierderii sufletelor. De aceea dă-mi-le Mie, pentru a îndulci atâ-tea morți crude pe care le-a suportat Umanitatea mea. Acest chin, fă-l să treacă în Voința mea și-l vei găsi pe al meu și, unindu-se, împreună, vor alerga spre binele tu-turor, mai ales pentru cei care stau să cadă în abis. Da-că îl vei ține [chinul] pentru tine, între tine și Mine se vor forma nori, iar fluxul Vrerii mele va fi rupt; chinu-rile tale nu le va găsi pe ale mele; nu le vei putea răs-pândi în favoarea tuturor și vei simți toată greutatea. În schimb, gândește-te cum să faci să treacă în Vrerea mea tot ce vei suferi și astfel pentru tine nu vor fi nori, iar aceleași chinuri îți vor aduce lumină și vor deschide noi fluxuri de uniune, de iubire și de haruri”.

12 august 1916

128. Ce glorie vor avea în Cer cei care au trăit în Vrerea Divină pe pământ.

188

Mă contopeam în Preasfânta Vrere și dulcele meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, doar din partea celor care trăiesc în Vrerea mea mă simt răsplătit în Creație, Răs-cumpărare și Sfințenie și aceștia mă glorifică în modul în care ființa umană trebuie să mă glorifice. De aceea, aceste suflete vor fi nestematele Tronului meu și vor include în sine toate mulțumirile și gloria pe care fiecare binecuvântat o va păstra numai pentru sine. Aceste su-flete vor fi ca niște regine în jurul Tronului meu și toți binecuvântații vor sta în jurul lor.

Și din moment ce binecuvântații vor fi atât de mulți sori care vor străluci în Ierusalimul Ceresc, su-fletele care vor trăi în Vrerea mea vor străluci în pro-priul meu Soare. Vor fi înconjurate cu Soarele meu, iar binecuvântații vor vedea aceste suflete în interiorul Meu. Trăind pe pământ unite cu Mine, cu Vrerea mea, netrăind o viață proprie, este drept ca și în Cer să aibă un loc distinct față de toți ceilalți și astfel să continue în Cer viața pe care au trăit-o pe pământ, transformate în întregime în Mine și să fie scufundate în marea pro-fundă a mulțumirilor mele”.

8 septembrie 1916

129. Cine trăiește în Voința Divină repetă ceea ce a făcut Isus în Ea: de exemplu, când a instituit Euharistia, s-a împărțit pe Sine. Simplitatea și valoarea unui act divin.

În această dimineață, după Împărtășanie, simțeam că Isus al meu mă absorbea în mod special în Vrerea sa, iar eu înotam in interiorul Ei. Dar cine poate spune ceea ce

189

simțeam? Nu am cuvinte pentru a mă exprima. Și Isus mi-a spus: „Fiica mea, atâta timp cât sufletul este în Voin-ța mea, poate să spună că tot atât de multă Viață Divi-nă face pe pământ. Cât de mult îmi place că sufletul intră în Voința mea, pentru a-și face o viață divină! Îmi place atât de mult să văd sufletele care repetă în Voința mea, ceea ce Umanitatea mea, făcea în Ea!

Eu m-am Împărtășit, m-am primit pe Mine în-sumi în Voința Tatălui, și nu doar reparam totul, ci găsind în Voința Divină imensitatea, vederea a toate și a tuturor, i-am îmbrățișat pe toți, îi împărtășeam pe toți dar am văzut că mulți nu ar fi vrut să participe la Sacramente, nu ar fi vrut să primească Viața, Sfânta Împărtășanie, și de aceea Tatăl a fost ofensat nepri-mind satisfacția și gloria unei vieți divine din partea tuturor celor care nu au vrut să participe. Tu să pri-mești împărtășania în Voința mea, repetă ce am făcut Eu și așa, nu numai că vei ispăși totul, ci mă vei da pe Mine însumi la toți, cum intenționam Eu să mă ofer tuturor, îmi vei da glorie, ca și cum toți s-ar fi împărtă-șit. Inima mea se simte înduioșată văzând că ființa, ne-putând să-mi dea nimic de la sine care să fie demn de Mine, ia lucrurile mele și le însușește, imită ce am făcut Eu și ca să-mi facă pe plac, mi le oferă. Iar Eu, în în-cântarea mea, merg repetând: cât este de bună fiica mea! Ai făcut exact ce am făcut Eu!”

Apoi a adăugat: „Actele în Voința mea sunt cele mai simple, dar pentru că sunt simple se comunică tu-turor. Lumina soarelui, pentru că este simplă, este lu-mina fiecărui ochi, dar soarele este unul; un singur act în Voința mea se răspândește ca o lumină foarte simplă

190

în fiecare inimă, în fiecare acțiune, în toate, dar actul este unul. Însăși Ființa mea, pentru că este foarte sim-plă, este un Act singur, dar un act care conține totul: nu are picioare, dar este pasul tuturor, nu are ochi, dar este ochiul și lumina tuturor. Dau viață la toate, fără efort, fără greutate, dau actul de a acționa pentru toți. Prin urmare, sufletul în Voința mea se simplifică și împreună cu Mine se multiplică în toți și face bine tu-turor. Oh, dacă toți ar înțelege valoarea imensă a celor mai mici acte făcute în Voința mea, niciun act nu ar lăsa să le scape!”

2 octombrie 1916

130. Împărtășania făcută așa cum a făcut-o Isus Îi înlo-cuiește lipsa de iubire pentru toate ființele umane.

În această dimineață m-am Împărtășit așa cum Isus m-a învățat, adică unită cu Umanitatea sa, Divinitatea și Preasfânta Sa Voință. Și Isus venind, s-a arătat; eu l-am sărutat și l-am strâns la inimă, El mi-a restituit sărutul și îmbrățișarea și mi-a spus: „Fiica mea, cât sunt de mul-țumit, că ai venit să mă primești unită cu Umanitatea, Divinitatea și Voința mea! Mi-ai reînnoit mulțumirea pe care am simțit-o atunci când m-am Împărtășit cu Mine însumi; și în timp ce tu mă sărutai și mă îmbrăți-șai, avându-Mă în tine în întregime, ai conținut toate ființele, iar Eu am simțit că mi se dă sărutul tuturor ființelor, îmbrățișările tuturor, pentru că aceasta era voința ta, care era și a Mea când m-am Împărtășit,

191

pentru a-l reface pe Tatăl pentru toată iubirea ființe-lor, în ciuda faptului că mulți nu îl iubesc.

Tatăl se refăcea în Mine pentru iubirea lor, iar Eu mă refac în tine pentru iubirea tuturor ființelor. Și găsindu-se cine să mă iubească, să-mi dea reparări, etc..., în numele tuturor în Voința mea, deoarece în Voința mea nu există lucru pe care sufletul să nu poată să mi-l dea, simt că iubesc ființele în ciuda faptului că ele mă ofensează și inventez strategii de iubire în jurul inimilor celor mai îndârjiți, pentru a-i converti. Numai din iubire pentru aceste suflete, care fac totul în Vre-rea mea, Eu mă simt ca și înlănțuit, răpit, și le acord minunile celor mai mari convertiri”.

13 octombrie 1916

131. Îngerii Păzitori ai Umanității lui Isus își continuă misiunea lor cu cine trăiește în Voința Divină.

Făceam «ORELE PĂTIMIRII», iar binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, în cursul Vieții mele muri-toare, mii de îngeri dădeau atenție Umanității mele și adunau tot ce făceam: cuvintele, faptele, pașii, chiar și suspinele, chinurile, picăturile sângelui meu, pe scurt totul. Erau îngeri numiți în custodia mea, ca să mă cin-stească, ascultători la toate indicațiile mele; coborau și se ridicau în Ceruri, pentru a duce Tatălui ce făceam Eu. Acum acești îngeri au o misiune specială: atunci când sufletul rememorează Viața mea, Patima mea, sângele meu, rănile mele, rugăciunile mele, ei vin în jurul acestui suflet și adună cuvintele sale, rugăciunile

192

sale, compătimirile pe care mi le face, lacrimile sale, ofertele sale, le unesc cu ale mele și le aduc înaintea Maiestății mele, pentru a reînnoi gloria Vieții mele. Este atât de mare satisfacția îngerilor, încât ascultă cu plecăciune ce spune sufletul și se roagă împreună cu el... De aceea sufletul trebuie să facă aceste ORE cu atenție și respect, gândind că îngerii iau de pe buzele Lui cuvintele repetând lângă el ce zice!”

Apoi a adăugat: „La multele amărăciuni pe care mi le dau oamenii, aceste «ORE», sunt mici înghițituri dulci pe care sufletele mi le dau; dar, în comparație cu multele înghițituri amare pe care le primesc, sunt prea puține cele dulci. De aceea, mai multă propagandă, mai multă propagandă [să se răspândească Orele Pă-timirii]!”

20 octombrie 1916

132. Harul se dă tuturor, dar fiecare profită în funcție de propriile dispoziții. Isus veghează fiecare inimă și îm-preună cu El, cel care trăiește În Vrerea Sa.

Mă contopeam în Voința Divină și mi-a venit un gând să recomand mai multe persoane într-un mod speci-al, iar binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, calita-tea capacitatea omului este de a înțelege, chiar fără nicio intenție. Ordinea obținerii Harului se întâmplă ca și în ordinea naturală: Soarele dă lumină tuturor și totuși nu se bucură toți de aceleași efecte: dar aceasta nu este din cauza soarelui, ci din cauza ființelor. Unul se folosește de lumina soarelui pentru a lucra, pentru a

193

face afaceri, pentru a învăța, pentru a aprecia lucruri-le; acesta devine bogat, instruit și nu cerșește pâine de la alții. Altul este leneș, nu vrea să se deranjeze pentru nimic; lumina soarelui îl inundă peste tot, dar pentru el este inutil, nu vrea să facă nimic. Acesta este sărac și bolnav, pentru că lenea provoacă multe rele fizice și morale, și dacă îi este foame are nevoie să cerșească pâinea altuia. Acum, diferența dintre aceste două per-soane, se datorează luminii soarelui? Sau, unuia îi dă mai multă lumină, și celuilalt mai puțină? Sigur că nu. Singura diferență este că unul profită în mod special de lumină și celălalt nu.

Acum, așa este în ordinea obținerii Harului, ca-re, mai mult decât lumina, inundă sufletele și fie devine voce în totalitate pentru a le chema, pentru a le instrui, pentru a le corecta, fie se face foc și arde lucrurile de aici de pe pământ, și cu flăcările sale sperie ființele, plăcerile, iar cu arsurile sale formează dureri, cruci, pentru a da sufletului forma sfințeniei pe care o doreș-te de la el...; fie devine apă care îl purifică, le înfrumu-sețează și le îmbibă pe toate cu Haruri. Dar cine este atent să primească toate aceste fluxuri de haruri? Cine Mi se alătură? Ah, prea puțini! Și apoi se spună cu în-drăzneală că acestora Eu le dau harul pentru a se face sfinți și alții nu, aproape voind să dea vina pe Mine, se mulțumesc să ducă o viață lenevind, ca și cum lumina Harului nu ar fi pentru ei”.

Apoi a adăugat: „Fiica mea, iubesc atât de mult ființa, încât Eu însumi stau de veghe pentru fiecare ini-mă pentru a o veghea, pentru a o apăra și pentru a lu-cra cu propriile mele mâini la sfințenia ei; dar la câte

194

amărăciuni nu mă supun [ființele]! Care mă respinge, care nu se îngrijește de Mine și mă disprețuiește, care se plânge de supravegherea mea și care îmi închide ușa în față, făcând inutilă munca mea. Nu numai că stau de veghe, dar în mod special aleg sufletele care trăiesc în Vrerea mea, care fiind în întregime în Mine, le am ală-turi de Mine ca a doilea apărător în fiecare inimă; iar acești apărători [suflete] mă consolează, mă răsplătesc în locul [celor care mă resping] și mă însoțesc în singu-rătatea la care mă constrâng multe inimi, obligându-mă să nu las [sufletele care mă iubesc]. Har mai mare nu aș putea să dau ființelor, decât să le dau lor aceste suflete care trăiesc în Vrerea mea, care sunt miracolele miraco-lelor”.

30 octombrie 1916

133. Perversitatea națiunilor, în particular a Italiei, va atrage alte pedepse.

Mă plângeam dragului meu Isus, că în aceste zilele trecute venea greu, sau de îndată ce îi simțeam umbra, dispărea; și binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, cât de repede uiți că în acele zile în care nu vin atât de des și fug de la tine, [vizitele] nu sunt altceva decât o dezlănțuire mai mare a calamităților. Lucrurile devin din ce în ce mai perverse. Ah, omul a ajuns la atât de multă perversitate, că pentru a-l opri nu este suficient să-l pedepsești fizic, dar trebuie să fie zdrobit! De ace-ea voi permite ca o națiune să o invadeze pe cealaltă; sângele va inunda țările ca apa; în anumite națiuni se

195

vor bate, se vor ucide, vor face lucruri nebunești deve-nind dușmani unii împotriva celorlalți. Ah, cât mă în-durerează omul! Eu îl plâng!”

La spusele lui Isus am izbucnit în plâns și-l rugam să salveze săraca Italie; dar Isus a reluat: „Italia, Italia...! Ah, dacă tu ai ști cât de multe rele face, câte conspirații împotriva Bisericii mele! Nu-i este suficient sângele pe care îl varsă în luptă, ci este însetată de alt sânge, vrea sângele fiilor mei, sângele persoanelor private; vrea să se păteze de astfel de crime, care să atragă răzbunarea Cerului și a altor națiuni”.

Eu am rămas terorizată și mă tem atât de mult, dar sper că Domnul se va calma.

15 noiembrie 1916

134. Iubirea lui Isus față de cel care Îl iubește. Sufletul își formează propriul Paradis în această viață.

Mă plângeam dulcelui meu Isus, că nu mă mai iubea ca la început, iar El mi-a spus cu bunăvoință: „Fiica mea, îmi este imposibil să nu iubesc pe cine mă iubește, dim-potrivă, mă simt atât de atras față de el, că la cel mai mic act de iubire pe care mi-l face, Eu răspund cu o tri-plă iubire și pun în inima sa o venă divină, care îi admi-nistrează știință divină, sfințenie și virtute divină; cu cât mai mult sufletul mă iubește, cu atât mai mult apare această venă divină și, scăldând toate puterile sufletului, se răspândește pentru binele altor ființe. Această venă am pus-o în tine și când îți lipsește prezența mea sau nu

196

auzi vocea mea, această venă mă va înlocui în toate, va fi voce pentru tine și pentru alte ființe”.

Într-o altă zi, după cum obișnuiam să mă contopesc în întregime în Voința binecuvântatului Isus, El mi-a spus: „Fiica mea, cu cât mai mult te contopești în Mine, cu atât mai mult mă contopesc Eu în tine. Astfel că sufle-tul își formează paradisul său pe pământ, în funcție de cum se umple cu gânduri sfinte, cu afecțiuni, cu dorin-țe, cu cuvinte, cu fapte, cu pași sfinți: așa își va forma paradisul său. Unui gând sfânt în plus, unui cuvânt, îi va corespunde o mulțumire în plus și multe varietăți de frumusețe, de mulțumiri, de glorie, pentru cât bine în plus va fi făcut. Care va fi surpriza sufletului când, odată ce temnița trupului va fi ruptă, se va găsi imedi-at în marea profundă a multor plăceri, fericiri, lumini, frumuseți, pentru cât de mult bine a făcut, chiar dacă ar fi și un gând?”

30 noiembrie 1916

135. Ce valoare au reparările în folosul altora. Isus se îngrijește de cine se ocupă de alții și face pentru el ce acesta face pentru alții.

Eram foarte îndurerată din cauza absenței iubitului meu Isus și plângeam amarnic; și din moment ce făceam «Orele Pătimirii», gândul mă chinuia spunându-mi: „Vezi la ce ți-au folosit reparările pentru alții? Ca să-l lași pe Isus să plece!”, și alte absurdități.

Și binecuvântatul Isus, mișcat de compasiune pen-tru lacrimile mele, m-a strâns la Inima Sa și mi-a spus:

197

„Fiica mea, tu ești obstacolul; iubirea mea se află la strâmtorare din cauza constrângerilor tale. Dacă ai știi cât sufăr, văzându-te cum suferi din cauza mea! Dar este Dreptatea care vrea să se manifeste, iar propriile tale violențe mă constrâng să mă ascund, lucrurile se vor denatura din ce în ce mai mult; de aceea ai răbda-re. Și apoi, să știi că reparările făcute pentru alții ți-au adus foarte multe beneficii, pentru că ispășind pentru alții tu ai avut intenția să faci ce am făcut Eu; iar Eu am reparat pentru toți și chiar pentru tine, am cerut iertare pentru toți, am fost îndurerat pentru ofensele tuturor, cum de asemenea am cerut iertare pentru tine și pentru tine am fost îndurerat.

Deci, făcând tu ce am făcut Eu, vino și ia împre-ună cu Mine reparările, iertarea și durerea pe care le-am avut pentru tine. Deci, ce ar putea să-ți aducă mai multe beneficii: reparările mele, iertarea, durerea, sau ale tale? Și apoi, nu mă las să fiu învins niciodată în iubire. Când văd că sufletul, din iubire pentru Mine, este pe deplin intenționat să-mi dea reparări, iubire, să-mi ceară iertare, pentru păcătoși, Eu, pentru a-l completa, în mod special cer iertare pentru el, repar pentru el și iubesc din partea lui, înfrumusețez sufletul cu iubirea mea, cu reparările mele și cu iertarea mea. De aceea, continuă să repari și nu provoca discordie între tine și Mine”.

198

5 decembrie 1916

136. Isus purifică, luminează și aprinde neîncetat sufle-tele cu zelul său în Voința sa, și împreună cu El pe cel care trăiește în Ea.

Făceam meditație în obișnuita mea stare și m-am revărsat în întregime în Vrerea dulcelui meu Isus. În acest timp, înaintea minții mele am văzut o mașină care conți-nea nenumărate fântâni, din care izvorau valuri de Apă, Lumină, Foc, ce se ridicau până la Cer și se revărsau peste toate ființele umane. Nu era ființă umană care să nu fie inundată de aceste valuri; singura diferență era că unele intrau și altele rămâneau afară.

Mereu dragul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, ma-șina sunt Eu. Iubirea mea ține în mișcare mașina și se revarsă peste toți, dar numai în cine mă iubește și vrea să primească, aceste valuri intră înăuntru; ceilalți ră-mân atinși, pentru a-i dispune să primească atât de mult bine. Sufletele, care fac și trăiesc în Voința mea, stau în aceeași mașină, din moment ce trăiesc în Mine, pot să dispună în favoarea altora din valurile care iz-vorăsc, și fie sunt lumină care luminează, fie foc care aprinde, fie apă care purifică. Cât de frumos este să vezi aceste suflete, care trăiesc din Vrerea mea, care ies din interiorul mașinii mele precum la fel de multe mici mașini, răspândindu-se pentru binele tuturor și apoi, întorcându-se în mașina mea, dispar din mijlocul fiin-țelor și trăiesc din Mine și numai din Mine!”

199

9 decembrie 1916

137. În mijlocul pedepselor lumii, Isus vrea să găsească în cei care trăiesc în Vrerea Sa tot ce Tatăl a găsit în El.

Eram îndurerată din cauza lipsei dulcelui meu Isus și, dacă vine, în timp ce încă mai respir puțină viață, ră-mân și mai îndurerată, văzându-l mai îndurerat decât mine și nu vrea să se calmeze, pentru că ființele îl obligă și îi smulg alte calamități. Dar în timp ce distruge, plânge soar-ta omului și se ascunde în interior, în interiorul inimii, ca să nu vadă ceea ce suferă omul... Se pare că nu se poate trăi în aceste vremuri triste, totuși pare că este doar înce-putul.

Eu fiind îngândurată de soarta mea grea și tristă că trebuie să stau deseori, în absența Lui, a venit dulcele meu Isus, punându-și un braț în jurul gâtului meu și mi-a spus: „Fiica mea, nu mări chinurile mele, îngândurându-te. Sunt deja prea multe; Eu nu mă aștept la aceasta de la tine, dimpotrivă, vreau să-ți însușești chinurile mele, rugăciunile mele și pe Mine în întregime, în modul ca Eu să pot găsi în tine un alt Eu. În aceste vremuri vreau mari satisfacții și numai cine Mă însușește, poate să-mi dea această satisfacție și ceea ce a găsit Tatăl în Mine, adică glorie, plăcere, iubire, întregi satisfacții, perfecte, pentru binele tuturor. Eu vreau să le găsesc în aceste suflete, care sunt ca mulți Isus ca să-mi fie pereche. Aceste intenții trebuie să le repeți în fiecare «Oră a Pătimirii» pe care o faci, în fiecare acțiune, în toate; iar dacă Eu nu-mi găsesc satisfacțiile mele, ah, pentru lume s-a terminat, calamitățile vor ploua toren-țial! Ah, fiica mea, ah, fiica mea...!” Și a dispărut.

200

14 decembrie 1916

138. Care este adevărata odihnă pe care ființele ar trebui să o aibă în Dumnezeu.

Isus, și când doarme, Îi oferă reparări Tatălui în locul nostru.

Îi ofeream somnul meu lui Isus, spunându-i: „Îmi însușesc somnul tău și dormind cu somnul tău, vreau să-ți dau mulțumirea, ca și cum un alt Isus ar dormi”. Și fără să mă lase să termin ce voiam să-i spun, mi-a spus: „Ah, da fiica mea, să dormi cu somnul meu, astfel încât privin-du-te, să mă pot oglindi în tine și, privindu-mă, să Mă pot găsi în tine în întregime. Și dormind cu somnul meu putem să fim de acord în toate; privindu-te în Mine, vreau să-ți spun de ce Umanitatea mea s-a supus slăbiciunii odihnei.

Fiica mea, ființa a fost făcută de Mine și ca pe orice lucru de-al meu voiam s-o țin la pieptul meu, în brațele mele, într-o continuă odihnă. Deci sufletul tre-buia să se odihnească în sfințenia și Voința mea, în iu-birea mea, în frumusețea mea, în puterea mea, în înțe-lepciunea mea, etc...; toate aceste lucruri sunt acte care constituie adevărata odihnă. Dar vai, durere, ființa scapă din sânul meu și forțându-se să se desprindă din brațele mele în care o țin strânsă, merge să caute ve-ghere [susținere în alte părți]. Veghere sunt viciile, pă-catul, atașamentele, plăcerile; veghere sunt temerile, anxietățile, agitațiile, etc..., astfel că, oricât regret și o chem să se odihnească în Mine, nu sunt ascultat. Aceasta a fost o ofensă mare, o înfruntare pentru iubi-rea mea, de care ființa nu ține niciun cont și nu are ni-

201

ciun gând ca să ispășească. Iată de ce Eu am vrut să dorm, pentru a da Tatălui satisfacția odihnei pe care sufletele nu o iau de la El, răsplătindu-l în numele tu-turor. Și în timp ce mă odihneam, am implorat pentru toți adevăratele odihne, făcându-mă Eu vegherea fie-cărei inimi, pentru a-i elibera de vegherea vinovăției. Și iubesc atât de mult această odihnă a ființei în Mine, că nu doar voiam să dorm, dar am vrut să merg, pen-tru a le da odihnă picioarelor, să lucrez pentru a le da odihnă mâinilor, bătaia inimii și iubirea pentru a-i da odihnă inimii... Pe scurt, am vrut să fac totul, pentru a face ca sufletul să facă totul în Mine și să aibă odihnă, iar Eu să fac totul pentru el, ca să-l păstrez în siguran-ță în Mine”.

22 decembrie 1916

139. Sufletul care lucrează în Voința Divină îi permite lui Isus să facă ce face el și să reînnoiască în el rodul vieții Sale, în opere și chinuri.

După ce m-am Împărtășit, mă uneam în întregime cu Isus și revărsându-mă în Vrerea Sa, îi spuneam: „Eu nu știu să spun nimic nici să fac nimic; de aceea simt o mare nevoie să fac ceea ce faci Tu și să repet propriile tale cu-vinte. În Vrerea ta găsesc prezente toate actele precum în acel act pe care Tu le-ai făcut primindu-te în mod Sacra-mental, iar eu mi le însușesc și ți le repet”.

Și așa încercam să mă cufund în tot ce a făcut Isus primindu-se în mod Sacramental; în timp ce făceam aceas-ta, mi-a spus: „Fiica mea, cine face Voința mea și toate

202

acțiunile în Vrerea mea mă obligă să fac totul împreu-nă cu el. Dacă se împărtășește în Vrerea mea, Eu repet actele pe care le-am făcut atunci când m-am împărtășit și reînnoiesc rodul complet al Vieții mele Sacramenta-le; dacă se roagă în Vrerea mea, Eu mă rog cu el și re-înnoiesc rodul rugăciunilor mele; dacă suferă, dacă lucrează, dacă vorbește în Voința mea, Eu sufăr îm-preună cu el, reînnoind rodul chinurilor mele, lucrez, vorbesc împreună, reînnoiesc rodul lucrărilor și cuvin-telor mele; și așa cu tot restul”.

30 decembrie 1916

140. Iubirea și Voința lui Isus în timpul Pătimirii sale, au rămas libere și triumfătoare și a dat ființei aceeași libertate în voință și în iubire, pentru ca să se unească cu El.

Continuând în starea mea, mă gândeam la chinurile iubitului meu Isus și mi-am oferit martiriul intern unit cu chinurile sale; iar Isus mi-a spus: „Fiica mea, călăii au putut să-mi sfâșie Trupul, să mă insulte, să mă zdro-bească, etc..., dar nu au putut să-mi atingă nici Voința, nici Iubirea mea. Acestea le-am vrut libere, astfel ca două fluxuri să poată alerga, fără ca nimeni să le poată împiedica, revărsându-mă pentru binele tuturor, chiar și de aceiași dușmani... Oh, cum triumfau Voința mea și iubirea mea printre dușmani! Ei mă loveau cu bice iar Eu loveam inimile lor cu iubirea, și cu Voința mea îi înlănțuiam; ei mi-au înțepat capul cu spini, iar iubi-rea mea le aprindea lumina în mințile lor pentru a mă

203

face cunoscut; ei mi-au deschis rănile, iar iubirea mea le vindeca rănile sufletelor lor; ei mi-au dat moarte, iar iubirea mea le înapoia viața, astfel că, în timp ce mi-am dat ultima suflare pe cruce, flăcările iubirii mele, atin-gând inimile lor, i-au obligat să se prosterne înaintea Mea și să mă recunoască ca adevărat Dumnezeu. Ni-ciodată nu am fost atât de glorios și triumfător cum am fost în chinurile mele, în cursul vieții mele mortale de aici de jos.

Deci, fiica mea, după asemănarea mea am făcut ca sufletul să rămână liber în voință și iubire [liberul arbitru]. Astfel încât alții să stăpânească latura exteri-oară a ființei lor, dar nici unul nu stăpânește interiorul ființei sale: voința, iubirea etc... Chiar și Eu am vrut ființa liberă, nu forțată, ca voința și iubirea să alerge spre Mine în mod liber și cufundându-se în Mine să-mi poată oferi actele cele mai nobile și mai pure pe care ființa umană mi le poate oferi.

Iar Eu, fiind liber, la fel și ființa umană, ne pu-tem revărsa reciproc, [unul în celălalt] să alergăm me-reu spre Cer pentru a iubi, să-l glorificăm pe Tatăl, să locuim împreună cu Trinitatea Sacrosanctă, și să aler-găm spre pământ, pentru a face bine tuturor; să aler-găm în inimile tuturor, pentru a le copleși cu iubire și să-i înlănțuim cu voința pentru a le cuceri. Astfel că zestre mai mare nu-i puteam da ființei umane, dar un-de-și poate exterioriza mai mult ființa umană această libertate a voinței și a iubirii? În suferință iubirea creș-te, voința se amplifică și ca o regină se menține pe sine, leagă Inima mea, ca o coroană, chinurile sale mă în-conjoară, mă fac să-mi fie milă și mă fac să fiu domi-

204

nat, astfel încât nu pot să rezist chinurilor unui suflet iubitor și ca o regină o păstrez alături de mine. Este atât de mare dominarea acestei ființe în chinuri, încât o fac să dobândească maniere nobile, demne, insinuan-te, eroice, dezinteresate, asemănătoare modurilor mele prin care alte ființe concurează pentru a fi dominate de acest suflet. Cu cât mai mult sufletul lucrează cu Mine, este unit cu Mine, se contopește cu Mine, cu atât mai mult mă simt absorbit de suflet. Când gândește, îmi simt gândul meu absorbit în mintea sa; când privește, când respiră, îmi simt absorbite în el privirea, vocea, respirația, acțiunea, pasul, bătaia inimii... Mă absoar-be în întregime și, în timp ce mă absoarbe, își dobân-dește mereu modalitățile mele, asemănarea mea, iar Eu privind continuu la el, mă regăsesc pe Mine în-sumi”.

10 ianuarie 1917

141. Sfințenia este formată din acte simple

În această dimineață, iubitul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, Sfințenia este formată din lucruri simple, astfel că cine disprețuiește lucrurile mici nu poate fi sfânt; ar fi ca și cum cineva disprețuiește cele mai mici bobițe de grâu, care unite formează spicul; dacă nu s-ar îngriji să le unească, i-ar lipsi hrana necesară de fiecare zi a vieții umane. Tot astfel se întâmplă cu cel care nu se îngrijește să unească împreună atât de mul-te acte mici, îi va lipsi hrana sfințeniei; și cum fără hrană nu se poate trăi, așa fără hrana micilor acte, va

205

lipsi adevărata formă a sfințeniei și volumul suficient pentru a forma sfințenia”.

2 februarie 1917

142. Lumea este dezorientată pentru că a uitat Patima lui Isus.

Aflându-mă în obișnuita mea stare, m-am simțit transportată cu duhul și l-am găsit pe dragul meu Isus, picu-rând sânge, cu o oribilă coroană de spini. Mă privea cu difi-cultate printre spini și mi-a spus: „Fiica mea, lumea este dezorientată pentru că nu se gândește la Pătimirea mea. În întuneric lumea nu a găsit lumina Pătimirii mele care o lumina, cu care, o făceam să cunoască Iubirea mea și câte chinuri m-au costat sufletele. Ele puteau să se în-drepte să iubească pe Cine cu adevărat le-a iubit, iar lumina Pătimirii mele, conducându-le, le avertiza de toate pericolele. În slăbiciune nu a găsit putere care să o susțină în Pătimirea mea. În nerăbdare [sufletele] nu au găsit oglinda răbdării mele, care să le insufle calm, re-semnare și, înaintea răbdării mele, rușinându-se, ar fi avut îndatorirea să se domine pe ele.

În dureri nu au găsit alinarea durerilor unui Dumnezeu, care, susținându-le pe ale lor, le insufla iu-bire în suferință. În păcat nu au găsit sfințenia mea, ca-re făcându-le față, le insufla ură pentru păcat... Ah, omul a încălcat legea în toate, pentru că s-a îndepărtat în toate de Cine putea să-l ajute. Prin urmare lumea a pierdut echilibrul; a făcut ca un copil care nu a vrut s-o mai recunoască pe mama sa, ca un discipol care, nere-

206

cunoscându-și învățătorul, nu a mai dorit să audă învă-țăturile sale, nici să învețe lecțiile sale. Ce va fi cu acest copil sau cu acest discipol? Vor fi durere pentru ei în-șiși, teroare și durere pentru societate. Așa a devenit omul: teroare și durere, dar durere fără milă. Ah, omul merge din rău în mai rău, iar Eu îl plâng cu lacrimi de sânge!”

24 februarie 1917

143. Preasfânta Euharistie cuprinde toată Viața, rugă-ciunile, durerile, operele și Iubirea lui Isus. Dacă sufle-tul face ceea ce a făcut Isus când s-a primit pe sine, Îi reînnoiește acea glorie și rodul complet.

După ce m-am Împărtășit, îl țineam strâns pe dulce-le Isus la inima mea și spuneam: „Viața mea, cât aș dori să fac ce ai făcut Tu însuți primindu-te în mod Sacramental, astfel încât Tu să poți găsi în Mine aceleași mulțumiri ale tale, aceleași rugăciuni ale tale și însele reparările tale”.

Iar iubitul meu Isus mi-a spus: „Fiica mea, în acest cerc scurt al Ostiei Eu cuprind totul și de aceea am vrut să Mă primesc pe mine, pentru a face acte com-plete care să-l glorifice pe Tatăl în mod demn, pentru că ființele primeau un Dumnezeu, și am dat ființelor rodul complet al Vieții mele Sacramentale; altfel, Eu-haristia ar fi fost incompletă și pentru gloria Tatălui și pentru binele ființelor. De aceea, în fiecare Ostie, sunt rugăciunile mele, mulțumirile și tot restul care trebuia, pentru a fi glorificat Tatăl, și ceea ce trebuia să-mi dea ființa.

207

Astfel că, dacă ființa omite, Eu continui munca mea în fiecare Ostie, ca și cum, pentru fiecare suflet, m-aș primi încă o dată pe Mine însumi. Prin urmare, sufletul trebuie să se transforme în Mine și să facă un singur lucru cu mine, să-și însușească viața mea, rugă-ciunile mele, gemetele mele de iubire, durerile mele, bătăile inimii mele arzătoare, încât aș dori să ard dar nu găsesc cine să se lase pradă flăcărilor mele. Iar Eu, în această Ostie renasc, trăiesc și mor, mă mistui, dar nu găsesc cine să se consume pentru Mine; și dacă su-fletul repetă ceea ce fac Eu, mă simt că repet ceea ce am făcut Eu, ca și cum m-aș fi primit pe Mine din nou, astfel găsesc glorie completă, mulțumiri divine, mani-festări de iubire care mă egalează, și-i dau sufletului harul să se consume din propria mea mistuire”.

Deo Gratias!

Nihil obstat

Canonicus Hannibal

M. Di Francia Rev. Ecc

Fiat!

208

209

Cuprinsul

VOLUMUL 11

Cum să ne luăm rămas bun

de la Isus din Preasfântul Sacrament ......................................... 3

Cum să-l salutăm pe Isus dimineața .......................................... 5

14 februarie 1912

1. Isus privește totul așa cum este în voință sa, și acolo, în propria voință, sufletul își păstrează proprietatea asupra lucrurilor sale. În Voința Divină însă toate lucrurile devin egale....................................................................................... 8

14 februarie 1912

2. Isus acceptă un suflet ca victimă ca să-i dea alinare, dar îl vrea pașnic. .......................................................................... 11

18 februarie 1912

3. Cel care își trăiește viața din viața lui Isus poate spune că viața sa proprie s-a sfârșit. ................................................... 11

24 februarie 1912

4. „Cine trăiește în Voința mea pierde propriul temperament și-l obține pe al meu”. Zâmbetul lui Isus. ............................ 12

26 februarie 1912

5. Cerșetorul Iubirii. Creatura este făcută doar din iubire. .. 14

28 februarie 1912

6. Semnul că cineva îl iubește doar pe Isus. În ce mod este unit cu El cel care Îl iubește ................................................ 15

3 martie 1912

7. Cine trăiește în Voința Divină dobândește temperamentul lui Isus și cu el toate calitățile divine, care vor fi asemenea multelor melodii din Cer. Aceste suflete sunt scopul tuturor lucrurilor pe care le-a făcut Isus .......................................... 17

210

8 martie 1912

8. În ce mod Isus a fost victimă în viața sa privată. A deveni victimă este echivalent cu un al doilea Botez, cu efecte mai mari decât ale aceluiași Botez. Ce anume anulează statutul de victimă? ............................................................................... 18

13 martie 1912

9. Botezul victimei [care este de foc] are efecte mai mari decât Botezul apei ............................................................... 21

15 martie 1912

20 martie 1912

11. Totul constă în a ne oferi lui Isus și a face în toate Vrerea Sa. ........................................................................................ 24

4 aprilie 1912

12. Voința Divină este centrul la care toate celelalte lucruri trebuie să fie conectate ........................................................ 25

10 aprilie 1912

13. Sufletele, care au mai multă încredere, vor străluci mai mult în coroana Îndurării Divine ......................................... 26

20 aprilie 1912

14. Plăcerile umane nu satură foamea fericirii divine și veșnice. Isus le amărăște pentru a ne putea oferi plăcerile sale divine. ........................................................................... 27

23 aprilie 1912

15. Iubirea, cu care ne iubește Isus, este în orice lucru, în interiorul și în exteriorul nostru și vrea o perfectă corespondență. Pentru a ne obliga să-l iubim mai mult, ajunge până a permite vinovăția. ......................................... 28

211

9 mai 1912

16. Consumarea ființei noastre întregi în Iubire. ................. 29

22 mai 1912

17. Adevărata iubire nu este subiectul nemulțumirilor și nici nu le tolerează, pentru că toate le dizolvă în iubire ............. 30

25 mai 1912

18. În Voința Divină sufletul devine maleabil în mâinile lui Isus....................................................................................... 31

30 mai 1912

19. Dragostea sufletului îi dă viață lui Isus, îl modelează și îl hrănește. Iubirea formează pentru amândoi odihna. ............ 32

2 iunie 1912

20. Numai lucrurile străine lui Isus separă sufletul de El .... 33

9 iunie 1912

21. Pentru cine face Voința lui Dumnezeu și trăiește în Vrerea sa, nu există moarte și nici judecată; viața lui este veșnică ................................................................................. 34

28 iunie 1912

22. Sufletul care trăiește în Voința Divină este un cer, în care Isus este Soarele iar virtuțile sale stelele ............................. 35

4 iulie 1912

23. În Voința Divină sufletul trebuie să moară pentru toate, ca într-un mormânt, închis din iubire, pentru a renaște la Viața Divină. Gândirea înspre sine ne îndepărtează de Viața Divină. ................................................................................. 36

19 iulie 1912

24. Atenția îndreptată spre învățăturile lui Isus face ca respirația noastră de iubire să-I ajungă și prin alții. Iubirea trebuie să fie numai pentru Isus ........................................... 37

212

23 iulie 1912

12 august 1912

26. Soarele este ca Iubirea Divină, ferm și autentic; în schimb focul este ca iubirea care nu este în întregime pentru Isus....................................................................................... 41

14 august 1912

27. Pentru a se uita pe sine (ființa) trebuie să facă orice lucru nu numai pentru că vrea Isus, dar pentru că El vrea să lucreze în noi. Dacă prin Pătimire ne-a răscumpărat, cu Viața sa ascunsă a pregătit acțiunea divină pentru orice acțiune umană. ................................................................................. 43

16 august 1912

28. Gândirea îndreptată doar spre sine însuși, orbește mintea. Gândirea îndreptată spre Isus este lumină pentru minte...... 45

17 august 1912

29. Gândirea despre sine însuși și gândirea către Isus ........ 46

20 august 1912

30. Isus este lângă noi, și este disponibil să facă binele cu noi și tot ceea ce vrem să facem, imediat ce îi cerem. ............... 46

28 august 1912

31. Iubirea însuflețită și hrănită de Voința Divină transformă sufletul în Dumnezeu........................................................... 47

31 august 1912

32. Iubirea îi apără mai mult decât un Soare, pe cei care o posedă, amenințându-i pe cei care vor să întindă capcane sau să critice. .............................................................................. 49

213

2 septembrie 1912

33. Cât de rău face gândul la sine și cât de bine gândul numai la Isus. Sufletele unite cu Vrerea Divină, care se gândesc să-l iubească numai pe Isus, sunt pentru El ca razele soarelui ... 50

6 septembrie 1912

34. Cine experimentează beneficiile de a-l avea aproape pe Isus. Pentru a primi beneficii din partea prezenței lui Isus, nu trebuie decât să te apropii de El cu toată voința. ................. 52

29 septembrie 1912

14 octombrie 1912

36. Tot ceea ce Isus face în sufletele alese este etern și nu este supus pierzării. ............................................................. 55

18 octombrie 1912

37. Lumea este motivul suferinței lui Isus și a Luisei ......... 56

1 noiembrie 1912

2 noiembrie 1912

39. Cine vrea să se cunoască pe sine trebuie să se cunoască în Isus .................................................................................. 58

Cum trebuie să ne recunoaștem doar în Dumnezeu. ........... 58

25 noiembrie 1912

40. Isus o mulțumește pe Luisa, făcând-o să sufere fără să o îndepărteze din Preasfânta sa Voință. Pentru a urca la Cer

214

există o scară de lemn [care este calea virtuților] și o alta de aur [care este Voința Divină)] ............................................. 60

Acțiunile sufletelor, care își petrec viața lor în viața lui Isus, sunt toate de aur și au un preț incalculabil, pentru că sunt divine. .................................................................................. 60

14 decembrie 1912

41. Cine se află în Voința Divină este și în Umanitatea lui Isus. Pentru a face ceea ce El face, trebuie să îmbrățișeze totul. Cel care este complet în Voința Sa nu este ispitit. ..... 63

20 decembrie 1912

22 ianuarie 1913

43. Tripla Pătimire a lui Isus: aceea pe care i-au dat-o Iubirea, păcatul și oamenii. Căderea lui Isus în pârâul Cedron. ................................................................................ 66

5 februarie 1913

44. Cine nu face Voința Divină nu are dreptul la nimic și este un intrus și un hoț al lucrurilor lui Dumnezeu. Diferența dintre Voința Divină și Iubire. ............................................. 68

19 Februarie 1913

45. Voința Divină este ca opiul (medicament) pentru suflet. Ființa umană nu face altceva decât să vrea ca Isus să facă totul în ea ............................................................................. 70

16 martie 1913

46. Rugăciunea fără fervoare, dar făcută ca să-i placă lui Isus, este tămâie fără fum. În Voința Divină până și gheața devine ca focul; cine o face, se hrănește din lumina Soarelui lui Dumnezeu și face tot ce face Dumnezeu. ...................... 71

215

21 martie 1913

47. Voința sufletului care se abandonează în Voința Divină este ca un stupefiant pentru Isus. Sufletul, abandonându-se, devine ca o altă Umanitate a sa. Când lucrurile pământești fac să fie irespirabil aerul sufletului, Isus îi trimite vânturile contradicțiilor. ..................................................................... 73

14 martie 1913

48. Orice nemulțumire este rezultatul voinței umane. Mama Cerească a fost pe deplin cufundată în Isus la gândul constant al Pătimirii. ............................................................ 75

2 aprilie 1913

49. Cel care trăiește în Voința Divină reprezintă o altă Umanitate pentru Isus, ca atunci când El a fost pe pământ: la exterior apărea numai Omul, dar Persoana [din interior] era Fiul lui Dumnezeu. .............................................................. 76

10 aprilie 1913

50. Valoarea și efectele «Orelor Pătimirii»; cum vrea Isus să fie făcute. Iubirea lui Isus este focul care distruge răul și dă viață binelui. ........................................................................ 77

9 mai 1913

51. Inseparabilitatea lui Isus și a Mariei mai ales în Pătimire. ............................................................................................. 78

21 mai 1913

52. Modul practic și real pentru a consuma propria ființă umană în Ființa Divină. ....................................................... 80

12 iunie 1913

53. Efectele contopirii în Isus: luând parte la opera sa. Aceasta produce în suflet viața Voinței Divine și a Iubirii divine, formând astfel Preasfânta Treime în suflete. ........... 81

24 iunie 1913

54. Cine nu poftește binele. ................................................. 83

216

20 august 1913

55. Cine trăiește în Voința Divină trebuie să aibă încredere, pentru a da tuturor simplitate și dezinteres. Viața și lucrarea ei sunt terminate, pentru că Voința Divină o consacră și o transsubstanțiază [transformă] ............................................. 83

27 august 1913

3 septembrie 1913

57. Dovada că se trăiește în Voința Divină este atunci când cineva simte ca Isus, că nu are nevoie de nimic, ci doar că trebuie să dea tuturor [orice]. .............................................. 87

6 septembrie 1913

58. Valoarea, efectele și noblețea pentru cine face «Orele pătimirii» ............................................................................. 89

12 septembrie 1913

59. Sunt doi ani de când Isus îi vorbește Luisei în continuu despre Vrerea sa, cum nu se manifestase niciodată. De atunci, pentru a o face să se îndrăgostească de Persoana sa, a înlocuit extazul Umanității sale Preasfinte cu cel al Voinței Divine. ................................................................................. 89

20 septembrie 1913

60. Scopul unic al lui Dumnezeu, în tot ce ni se întâmplă, este să realizeze în noi Voința sa. ........................................ 93

21 septembrie 1913

61. Toate lucrurile pe care le facem cu Isus și în Voința sa devin ca ale sale, cu aceleași calități, aceeași viața și putere creatoare. ............................................................................. 94

217

25 septembrie1913

62. Centrul și viața sufletului nu este Preasfânta Euharistie, ci Voința Divină. Ea dă viață acelorași Sacramente și le înglobează în Sine. .............................................................. 95

2 octombrie 1913

63. Când Voința umană se unește cu Vrerea Divină se formează în suflet viața lui Isus. Cine ia Voința Divină ia totul. ..................................................................................... 97

18 noiembrie 1913

64. Când voința umană și Divină se opun, una formează crucea celeilalte. .................................................................. 99

27 noiembrie 1913

65. Cu actele complete din Voința Divină sufletul formează în sine un soare asemănător Soarelui Divin. În Voința Divină sufletul devine un dumnezeu al pământului. ..................... 100

8 martie 1914

14 martie 1914

67. Cine trăiește în Voința Divină, contopindu-se în Isus se face stăpân pe tot ce este al Lui, iar El nu-l poate nemulțumi. ........................................................................................... 105

17 martie 1914

68. Cine face Voința Divină, nu numai că face parte din „exteriorul” operelor lui Dumnezeu, dar și din operele „din interiorul” celor Trei Persoane Divine. ............................. 106

218

19 martie 1914

69. Cel care se răspândește în Voința Divină formează încântarea Preasfintei Treimi............................................. 107

21 martie 1914

70. Isus nu se poate abține să-și manifeste (deși treptat) Iubirea, harurile și bunurile pe care le dă celor care fac Voința sa. El nu exagerează. ............................................. 108

24 martie 1914

7. Cei care trăiesc în Vrerea lui Isus, devin pentru El ca o altă Umanitate a sa, membru al Voinței sale divine. ................ 109

5 aprilie 1914

72. Întreaga lucrare a celui care trăiește în Voința Divină, devine lumina luminii sale. ............................................... 110

10 aprilie 1914

73. Isus încoronat cu spini. Isus, are centrul și tronul său pe pământ, în sufletul care face Voința sa. Diferența dintre modul de lucru a iubirii și a Voinței Divine. ..................... 111

18 mai 1914

74. Pacea este rodul celui moderat în toate, și cine o pierde îl necinstește pe Isus. ............................................................ 113

29 iunie 1914

75. În Voința Divină făpturile iau parte la operele „ad intra” [de interior] și veșnice ale lui Dumnezeu, în funcție de mica lor capacitate și a iubirii lor. .............................................. 114

15 august 1914

76. Să ne contopim în Isus pentru a-l alina în durerea sa din cauza păcatelor făpturilor. ................................................. 117

25 septembrie 1914

77. Rugăciunea făcută cu Isus și cu Voința sa, se extinde la toți. ..................................................................................... 118

219

Octombrie 1914

78. Valoarea și efectele „Orelor Pătimirii” ....................... 118

29 octombrie 1914

79. Orice act făcut în Voința Divină, este un act al Ei, complet și perfect. ............................................................. 121

4 noiembrie 1914

80. Mod nou și continu de a medita „Orele Pătimirii” ...... 122

6 noiembrie 1914

81. Aceste „Ore ale Pătimirii” aduc un mare bine lui Isus și sufletului care le face. ........................................................ 123

20 noiembrie 1914

82. „Marele război” este doar începutul pedepselor. Starea de victimă a Luisei este înlănțuită cu evenimentele din lume. În ea, ca și în Isus, Voința Divină și Iubirea trebuie să formeze Pătimirea și prin urmare Viața Lui. ................................... 124

17 decembrie 1914

83. Modul în care sufletul poate să facă din propria ființă o Euharistie vie în Voința Divină. ........................................ 127

21 decembrie 1914

84. Umanitatea lui Isus a intervenit între Tatăl și ființele umane pentru păcatele lor. Același lucru îl face Luisa unită cu Isus. ............................................................................... 129

8 februarie 1915

85. Este necesar să uităm de noi înșine pentru a ne ocupa doar de mântuirea altora. Unitatea și fericirea celor Trei Persoane Divine se află în Voința lor; tot așa Isus vrea să facă la fel cu cel care face totul în Vrerea sa. .................... 130

220

6 martie 1915

86. Dreptatea Divină nu o vrea pe Luisa legată de starea de suferință ca victimă, pentru a continua să dea curs pedepselor și să înăsprească războiul. ................................................. 134

7 martie 1915

87. Păcatele enorme ale lumii și, mai mult de atât, cele din interiorul Bisericii, atrag pedepsele pentru purificare. ...... 135

3 aprilie 1915

88. Cum Cerul se află pe pământ cu strălucirile sale, astfel încât omul să poată trăi, tot așa este necesar ca Cerul Voinței Divine să fie în suflet......................................................... 137

24 aprilie 1915

89. Isus încoronat cu spini. Voința Divină leagă toate gândurile ființelor cu mintea lui Isus ................................. 138

2 mai 1915

90. Cine trăiește în Voința Divină își însușește Preasfânta Umanitate a lui Isus și se poate prezenta ca un alt Isus înaintea Divinității pentru a interveni pentru frații săi. ..... 139

18 mai 1915

91. Dreptatea impune pedepsele, dar nici acestea, nici dușmanii nu se pot apropia de cine trăiește din Voința Divină. ............................................................................... 141

25 mai 1915

92. În mijlocul pedepsei războiului, nu există cine să se gândească să se convertească și să se întoarcă la Dumnezeu. ........................................................................................... 143

6 iunie 1915

93. În Voința Divină sufletul nu trebuie să se gândească la sine, ci numai la Dumnezeu și la aproapele. ..................... 144

221

17 iunie 1915

94. Totul trebuie să se termine în Voința Divină și să fie cuprins în Ea. Isus îi dă Luisei, în locul Crucii de lemn, o Cruce de Lumină a Voinței sale Divine ............................ 145

9 iulie 1915

95. Cine face „cu adevărat” Voința Divină se află în aceleași condiții ale Umanității lui Isus, din partea lui Dumnezeu și din partea ființelor umane .................................................. 146

25 iulie 1915

96. Isus se simte nefericit în nenorocirile ființelor umane și chiar mai mult în iubire; dorește să aibă cu El suflete care să-l mângâie. .......................................................................... 148

28 iulie 1915

97. Cine face Voința Divină se identifică atât de mult cu Isus, încât formează din inimile lor o singură inimă, și așa împărtășesc meritul de a mântui sufletele. ........................ 149

12 august 1915

98. Voința, iubirea, dorințele sufletelor, alergând împreună cu cele ale lui Isus, vor forma o plasă pentru a-i apăra pe Amândoi și pentru mântuirea sufletelor. ........................... 151

14 august 1915

99. Toată viața și Patima lui Isus sunt mereu în act, pentru a oferi sprijin lui Isus și mântuire pentru suflete, dar este nevoie de cineva care să le folosească și să le ofere. ........ 152

24 august 1915

100. Puterea creatoare a Voinței Divine înmulțește un act pentru toți și oferă asemănarea cu Dumnezeu. .................. 153

27 august 1915

101. Contopirea în Voința Divină înseamnă să ne umplem de toate calitățile lui Isus. ....................................................... 155

222

20 septembrie 1915

102. Pedepse. Orice act trebuie să fie înnodat de «Fiat» între Voința Divină și cea umană. .............................................. 155

2 octombrie 1915

103. Păcatele în creștere atrag noi pedepse. ...................... 156

25 octombrie 1915

104. Când poate spune Isus unui suflet: „Viața mea, Mama mea”................................................................................... 157

28 octombrie 1915

105. Întreaga viață pământească a lui Isus a fost o însămânțare pentru a fi culeasă de ființele umane și pentru a produce rod în ele. ............................................................. 158

1 noiembrie 1915

106. Isus dorește să-și destăinuie Iubirea persoanei care îl iubește. Cum poate sufletul să-l răsplătească pe Isus cu o iubire egală cu a Lui. ......................................................... 159

4 noiembrie 1915

107. Dezastrul războiului trebuie să continue până la purificarea popoarelor și a preoților .................................. 160

11 noiembrie 1915

108. Cine trăiește în Voința Divină simte aceeași rană a iubirii pe care o simte Dumnezeu, astfel că devine precum un alt Isus pe pământ. ............................................................. 161

13 noiembrie 1915

109. În instituirea Preasfintei Euharistii, înainte de a se oferi ființelor umane, Isus vrea să se primească pe Sine însuși. În Voința Divină sufletul trebuie să ofere Împărtășania așa cum a făcut Isus. ........................................................................ 162

223

21 noiembrie 1915

110. Pedepsele în curs sunt doar începutul purificării lumii ........................................................................................... 163

10 decembrie 1915

111. Rugăciunea noastră, acțiunea și suferința trebuie să se unească cât mai repede cu cele ale lui Isus, pentru a face binele pe care l-a făcut Isus. .............................................. 164

12 ianuarie 1916

112. Pedepsele actuale și viitoare ale națiunilor și în mod particular ale Italiei ............................................................ 165

28 ianuarie 1916

113. Durerile și temerile Luisei; dar durerea cea mai mare a lui Isus este Iubirea sa blocată. .......................................... 167

30 ianuarie 1916

114. Când sufletul trăiește în întregime în Voința Divină, toată lucrarea sa se reflectă în Isus și aceea a lui Isus în el. ........................................................................................... 168

5 februarie 1916

115. Pedepsele din lume și marile încercări pentru cei puțin buni; numai fidelitatea îi va salva...................................... 169

2 martie 1916

116. Dorința omului compensează neputința. Isus vrea să acționeze cu deplină măiestrie în sufletul în care trăiește și care s-a oferit Lui. ............................................................. 170

1 aprilie 1916

117. Cine într-adevăr îl iubește pe Isus și face Vrerea sa formează cu El o singură bătaie a inimii, dar pentru aceasta este nevoie de o detașare perfectă. .................................... 172

224

15 aprilie 1916

118. Isus este „Verbum”, adică Cuvântul care se multiplică în toate actele tuturor ființelor umane. Face aceeași acțiune cu el, cel care trăiește în Vrerea sa. ................................... 173

21 aprilie 1916

119. Luisa suferă din cauza lipsei lui Isus. Păcatele lumii au înconjurat Preasfânta Umanitate a lui Isus cu spini, împiedicând să reverse Harul său asupra ființelor umane. 174

23 aprilie 1916

120. Orice gând despre Patima lui Isus este o lumină luată din Preasfânta sa Umanitate pentru a se asemăna cu El. ... 176

3 mai 1916

121. Rugăciunile universale, asemănătoare cu cele ale lui Isus în Voința Divină, sunt ca o altă Umanitate a sa. ........ 177

25 mai 1916

122. Războiul în curs va lua amploare și Italia va fi invadată. Isus cultivă sufletul, ca să producă roade. ......................... 179

4 iunie 1916

123. Propriile păcate și amărăciunile popoarelor se vor revărsa asupra lor, Luisa, neputând să le conțină complet 180

15 iunie 1916

124. Când se intră în Vrerea Divină, învăluiți în Isus, se dau reparări complete, mulțumiri și iubire pentru toți și în orice lucru. .................................................................................. 182

3 august 1916

225

6 august 1916

126. Isus vrea să multiplice sufletele care vor să trăiască în Vrerea Sa, pentru binele tuturor. ....................................... 186

10 august 1916

127. Toate chinurile pe care le suferim, trebuie să le facem să treacă în Voința Divină. Înseamnă să luăm parte la chinurile mortale pe care Isus le-a suferit din cauza pierderilor sufletelor. ........................................................................... 186

12 august 1916

128. Ce glorie vor avea în Cer cei care au trăit în Vrerea Divină pe pământ............................................................... 187

8 septembrie 1916

129. Cine trăiește în Voința Divină repetă ceea ce a făcut Isus în Ea: de exemplu, când a instituit Euharistia, s-a împărțit pe Sine. Simplitatea și valoarea unui act divin. ... 188

2 octombrie 1916

130. Împărtășania făcută așa cum a făcut-o Isus Îi înlocuiește lipsa de iubire pentru toate ființele umane. ....................... 190

13 octombrie 1916

131. Îngerii Păzitori ai Umanității lui Isus își continuă misiunea lor cu cine trăiește în Voința Divină. ................. 191

20 octombrie 1916

132. Harul se dă tuturor, dar fiecare profită în funcție de propriile dispoziții. Isus veghează fiecare inimă și împreună cu El, cel care trăiește În Vrerea Sa. .................................. 192

30 octombrie 1916

133. Perversitatea națiunilor, în particular a Italiei, va atrage alte pedepse. ...................................................................... 194

226

15 noiembrie 1916

134. Iubirea lui Isus față de cel care Îl iubește. Sufletul își formează propriul Paradis în această viață. ....................... 195

30 noiembrie 1916

135. Ce valoare au reparările în folosul altora. Isus se îngrijește de cine se ocupă de alții și face pentru el ce acesta face pentru alții. ................................................................. 196

5 decembrie 1916

136. Isus purifică, luminează și aprinde neîncetat sufletele cu zelul său în Voința sa, și împreună cu El pe cel care trăiește în Ea. .................................................................................. 198

9 decembrie 1916

137. În mijlocul pedepselor lumii, Isus vrea să găsească în cei care trăiesc în Vrerea Sa tot ce Tatăl a găsit în El. ...... 199

14 decembrie 1916

138. Care este adevărata odihnă pe care ființele ar trebui să o aibă în Dumnezeu. ............................................................. 200

Isus, și când doarme, Îi oferă reparări Tatălui în locul nostru. ........................................................................................... 200

22 decembrie 1916

139. Sufletul care lucrează în Voința Divină îi permite lui Isus să facă ce face el și să reînnoiască în el rodul vieții Sale, în opere și chinuri. ............................................................. 201

30 decembrie 1916

140. Iubirea și Voința lui Isus în timpul Pătimirii sale, au rămas libere și triumfătoare și a dat ființei aceeași libertate în voință și în iubire, pentru ca să se unească cu El. ............. 202

10 ianuarie 1917

141. Sfințenia este formată din acte simple ....................... 204

227

2 februarie 1917

142. Lumea este dezorientată pentru că a uitat Patima lui Isus..................................................................................... 205

24 februarie 1917

143. Preasfânta Euharistie cuprinde toată Viața, rugăciunile, durerile, operele și Iubirea lui Isus. Dacă sufletul face ceea ce a făcut Isus când s-a primit pe sine, Îi reînnoiește acea glorie și rodul complet. ................................................................ 206

Vointa Divina

Pagini

18 mai, 2021

Cartea Cerului - volumul 11

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu