Luisa Piccarreta, Mica Fiică a Voinței Divine
Titlul pe care-l voi da cărții tipărite despre Voința mea va fi acesta:
Împărăția Voinței mele Divine printre făpturi
Cartea cerului
Chemarea făpturii la ordine, la locul și la scopul pentru care a fost creată
de Dumnezeu
(27 august 1926)
Al șaptelea volum, (De la 30 ianuarie 1906 până la 30 mai 1907)
Responsabil pentru acest exemplar, corecturi, titluri de capitole și note:
D. Pablo Martín
AL ȘAPTELEA VOLUM
I.M.I
30 ianuarie 1906
[1]
1
Statornicie și râvnă
Aflându-mă în starea obișnuită, când tocmai a venit la mine binecuvântatul Isus și mi-a zis: „Fiica mea, cât de necesar este ca sufletul să fie statornic în a face binele început, căci deși are început, nu va avea sfârșit și, neavând sfârșit, este necesar să se supună căilor Dumnezeului veșnic. Dumnezeu este drept, este sfânt, este milostiv, este Acela care cuprinde totul; dar oare numai o zi? Nu, mereu, mereu, mereu! Tot așa și sufletul nu trebuie să fie doar o zi răbdător, smerit, ascultător, iar în altă zi nerăbdător, mândru, mofturos. Acestea sunt virtuți frânte, e un amestec de negru și alb, de lumină și beznă, totul este neorânduială, totul este zăpăceală, [sunt] toate în dezacord cu Creatorul. În acest suflet este un război continuu, căci patimile aduc război fiind hrănite atât de des, [2] și nădăjduiesc să aibă biruința de partea lor; diavolii, creaturile și chiar înseși virtuțile, fiind dezamăgiți, pornesc un război înverșunat împotriva lui și ajung să-i provoace greață. Dacă astfel de suflete sunt mântuite, o, cât va trebui să ardă focul purgatoriului. În schimb, pentru sufletul statornic totul este pace, doar statornicia face ca totul să fie în bună rânduială, patimile sunt astfel pe patul de moarte, și cine este acela care fiind atât de aproape de moarte se gândește să înceapă un război împotriva cuiva? Statornicia este o sabie care pune totul pe fugă, este o verigă ce leagă toate virtuțile, în așa fel încât să se simtă mângâiat de ele fără încetare, iar focul purgatoriului nu va arde nimic, căci statornicia a rânduit toate și le-a făcut asemenea căilor Creatorului.”
9 februarie 1906
2
Unirea faptelor omenești cu cele ale lui Isus reprezintă
garanția mântuirii
Aflându-mă în starea mea
obișnuită, abia am văzut umbra binecuvântatului Isus, cu totul asuprit și gata
să împartă [3] pedepse. Eu, văzându-l, i-am spus: „După cum ești, cine va
putea, nu doar să scape de pedepse, ci [să primească] aceeași mântuire?” Iar El,
schimbându-și înfățișarea, a spus: „Fiica mea, unirea faptelor omenești cu ale
mele reprezintă garanția mântuirii, căci dacă doi oameni lucrează același ogor,
munca acelui ogor este o garanție că amândoi vor aduna de acolo; așadar,
oricine își unește faptele sale cu ale mele, e ca și cum ar lucra în ogorul
meu, prin urmare n-ar trebui să adune din împărăția mea? Cum să lucreze pe
ogorul meu și să adune dintr-o împărăție cu totul străină de Mine? Nu, fără
îndoială.”
12 februarie 1906
3
Superioritatea trăirii în Voința Divină asupra tuturor
virtuților
Găsindu-mă în starea obișnuită,
mă simțeam chinuită de absența binecuvântatului meu Isus, așa că, atunci când El
a sosit, mi-a spus: „Fiica mea, toate celelalte virtuți din făpturi ridică un
zid de o anumită înălțime, [4] dar zidul sufletului care trăiește în Voința lui
Dumnezeu
este un zid atât de înalt și de adânc, că nu există nici adâncime, nici
înălțime, și este cu totul din aur curat și trainic, nesupus vreunei
stricăciuni, deoarece acest zid fiind în Voința Divină, adică în Dumnezeu,
însuși Dumnezeu îl păzește și împotriva lui Dumnezeu nu există putere vrednică.
Iar sufletul, în timp ce trăiește în Voința Divină, este îmbrăcat cu o lumină
întru totul asemănătoare Aceluia în care trăiește, atât de mult încât și în Cer
va străluci mai mult decât toate celelalte, în așa fel să fie asemenea
sfinților prilej de o slavă tot mai mare. Ah, fiica mea, gândește-te puțin că
un loc de pace și de bine se rezumă într-un singur cuvânt: «Voința lui
Dumnezeu». Atunci când sufletul vrea să trăiască în acest loc, se simte deja transformat,
simte un suflu divin care îl orânduiește, simte cum renunță la ființa sa, se
simte îndumnezeit. [5] Din nerăbdător, răbdător; din mândru, smerit, docil,
caritabil, ascultător; pe scurt, din sărac, bogat. Toate celelalte virtuți apar
pentru a încununa acest zid înalt care nu are hotar; căci după cum Dumnezeu nu
are sfârșit, tot așa și sufletul care rămâne contopit în Dumnezeu, își pierde
propriile limite și-și asimilează nesfârșitele hotare ale Voinței Divine.”
23 februarie 1906
4
Isus a trăit răstignit în Voința Tatălui
În această dimineață mă gândeam la Domnul Nostru în timp ce era răstignit
pe cruce și am fost cu totul compătimitoare, iar binecuvântatul Isus mi-a spus:
„Fiica mea, n-au fost doar mâinile și picioarele mele pironite pe cruce, ci
toate părticelele Umanității, ale Sufletului și ale Dumnezeirii mele au rămas
pironite în Voința Tatălui, căci răstignirea a fost Voința Tatălui.
De aceea am rămas cu totul țintuit în Voința sa și transformat, [6] și acest
fapt era necesar, căci ce este păcatul dacă nu o separare de Voința lui
Dumnezeu, de tot ceea ce este bun și sfânt și dăruit nouă de Dumnezeu, un soi
de a crede în sine și de a ofensa astfel Creatorul? Iar eu, ca să repar această
cutezanță și chiar acest idol pe care făptura îl construiește din ea însăși, am
vrut să renunț cu totul la voința mea și să trăiesc din Voința Tatălui, cu
prețul unui mare sacrificiu.”
28 februarie 1906
5
Cea mai mare onoare pe care o poate dărui făptura
Creatorului este să depindă în toate de Voința lui; atunci Dumnezeu revarsă Harul
său, pentru ca făptura să poate stăpâni toate însușirile
divine
În această dimineață, binecuvântatul Isus, când tocmai s-a făcut văzut,
mi-a spus: „Fiica mea, cea mai mare onoare pe care o poate da făptura lui
Dumnezeu ca Creator este să depindă în toate de Voința sa Divină, iar Creatorul,
văzând cum făptura își îndeplinește îndatoririle față de Creator, îl copleșește
cu harul său”.
Și în timp ce spunea toate astea, o lumină ieșea din Isus cel binecuvântat
[7] și făcea să se înțeleagă felul în care își revarsă harul. Și
așa am înțeles că sufletul, de pildă, simte în sine o zădărnicire a lui însuși,
își vede nimicnicia, mizeria, [se simte] incapabil să săvârșească o fărâmă de
bine. Acum, în timp ce simte astfel, Dumnezeu îl copleșește cu harul său, harul
adevărului, încât sufletul să vadă în toate adevărul fără înșelăciune, fără
întuneric, și iată [că] ceea ce este Dumnezeu prin natură, Adevăr veșnic care
nu poate înșela și nici să fie înșelat, sufletul [acesta] devine prin har. Cu
alte cuvinte, sufletul simte o detașare de lucrurile pământești, le vede
vremelnicia, nestatornicia, cum toate sunt artificiale, stricate, care merită
mai degrabă să fie detestate decât iubite. În timp ce sufletul se simte
întocmai, Dumnezeu îl copleșește cu harul său, harul iubirii adevărate și al
Iubirii neapuse; își revarsă frumusețea, încât să înfioreze sufletul iubitor,
[8] și sufletul să rămână plin de iubirea și de frumusețea lui Dumnezeu. Și
iată, ceea ce este Dumnezeu prin natură, Iubire și frumusețe veșnică, sufletul
[acesta] devine prin har; și în felul acesta cu toate celelalte virtuți, căci
dacă aș fi vrut să spun mai multe, aș merge prea departe. Aș adăuga doar că
harul atenționează sufletul, îl stimulează, apoi îl copleșește, și [sufletul]
ajunge astfel să ia în stăpânire cele ce le primește ca adevăr și asemenea unei
hrane le înghite în pântece. Cu toate acestea, nu toți sunt în măsură să
primească acțiunile de mai sus, căci asemenea fulgerului le scapă din minte și
nu-i fac loc.
4 martie 1906
6
Contradicțiile lăuntrice care o răscolesc pe Luiza și-l
îndurerează și pe Isus
Aflându-mă în starea obișnuită, îmi spuneam: „Doamne, arată-mi Voința ta,
dacă e necesar sau nu să rămân în starea asta. Ce poți pierde? [Este] un da sau
un nu pe care trebuie să-l spui”. În timp ce întrebam, binecuvântatul [9] Isus
s-a făcut prezent în lăuntrul meu și mi-a zis: „Fiica mea, spun că vreau să
ieși din starea asta de victimă, dar dacă o faci, vai!”
Iar eu: „Dacă tu îmi spui că este voia ta să ies, n-ar trebui s-o fac?”
Însă El: „Trebuie să-ți spun, să te împing, să te zdruncin, totuși nu
trebuie să o faci, fiindcă o fiică care rămâne mereu cu tatăl său trebuie să-i
cunoască trăsăturile, timpul, cauza; trebuie să cugete foarte bine la toate și,
dacă este necesar, să-și înduplece tatăl să nu-i dea acea poruncă”.
Iar eu: „N-am făcut-o, căci ascultarea nu o pretinde”.
Însă El, fără să-mi dea răgaz: „Chiar dacă îți va îngădui, sărman e cel
ce-o face!”
Auzind astea, i-am spus: „Doamne, de data asta se pare că vrei să mă
ispitești și să mă faci să mă poticnesc; eu însămi nu mai știu cum să mă
statornicesc”.
Însă El: „Am vrut să glumesc puțin cu tine; nu glumesc oare uneori mirii
între ei? N-aș putea să fac și eu la fel?”
5 martie 1906
[10]
7
Amărăciunea lui Isus față de un sinucigaș. Cât de mult a
suferit Isus din pricina mândriei noastre
Aflându-mă în starea obișnuită, m-am trezit în afara mea împreună cu
Pruncul Isus, cu totul suferind. Văzându-l atât de îndurerat, i-am spus:
„Drăguțul meu, spune-mi ce dorești? Ce înduri ca să te pot alina? Și El s-a
plecat cu fața la pământ și se ruga ca și cum aș fi vrut eu, ca și cum să-i
pricep Voința, dar nu înțelegeam nimic; l-am ridicat de jos, l-am sărutat de
mai multe ori și i-am spus: „Dragul meu, nu înțeleg ce vrei să îndur. Vrei să
suport răstignirea?” Însă el: „Nu”, și mi-a luat brațul în mână și-mi desfăcea
manșetele cămășii. Văzând asta, i-am spus: „Vrei să fiu dezgolită? Simt mult
dezgust, dar de dragul tău mă supun”.
Între timp, vedeam cum un bărbat, cuprins de disperare și de propria stimă
de sine, s-a sinucis și asta [s-a întâmplat] în țara noastră. Pruncul mi-a zis:
„Nu pot îndura atâta [11] amărăciune, acceptă tu o parte”.
Și mi-a turnat puțin din amărăciunea lui în gura mea. Am alergat până la
acel bărbat să-l ajut să se căiască de răul săvârșit. Diavolii au luat acel suflet
și l-au pus pe foc și-l întorceau și reîntorceau, ca și cum l-ar prăji. L-am
eliberat de mai bine de două ori și m-am găsit în mine însămi, rugându-mă
Domnului să arate milă față de acel suflet nefericit.
Binecuvântatul Isus s-a întors cu coroana de spini, atât de adânc intrată
în cap, încât spinii păreau să fie în colțul gurii, și mi-a zis: „Oh, fiica
mea, sunt mulți cei care nu cred că spinii îmi străpung carnea din apropierea
gurii. Păcatul mândriei este atât de urât, încât este o otravă care ucide sufletul;
ca și cum ceva ținut în gură împiedică hrana să ajungă în trup și să-i dea
viață, tot așa mândria împiedică viața lui Dumnezeu [12] în suflet; de aceea am
vrut să sufăr atât de mult pentru mândria omenească; și cu toate astea, făptura
ajunge la atâta mândrie încât, îmbătată de mândrie, își pierde cunoașterea de
sine și ajunge să-și ucidă trupul și sufletul”.
Spun ca să fiu în ascultare, căci după ce i-am spus Tatălui cele de mai
sus, m-a asigurat că în acea dimineață cineva s-a sinucis.
9 martie 1906
8
Câte nenorociri, fiindcă omul trăiește fără Dumnezeu și
s-a obosit pe sine
Aflându-mă în starea mea obișnuită, pentru puțin timp l-am văzut pe
binecuvântatul Isus și atâtea suflete din purgator pe care Isus Cristos le
trimitea în ajutorul popoarelor, în care părea că aveau să se întâmple multe
nenorociri, molime și, la un moment dat, chiar și cutremure; apoi, cei care se
sinucideau, cei care se aruncau în fântâni, în ape și cei care îi omorau pe
alții. Omul pare obosit de sine, fiindcă fără Dumnezeu nu are puterea de a
merge mai departe în viață. O, Doamne, câte pedepse și câte mii de oameni vor
fi victime ale acestor catastrofe.
13 martie 1906
[13]
9
Dacă sufletul simte nevoia de Isus este pentru că Isus
simte nevoia de el
În această dimineață, binecuvântatul Isus nu mai venea, așa că mi-am zis:
„Doamne, nu vezi că simt că-mi lipsește viața? Am atâta nevoie de Tine, încât
dacă nu vii, simt că ființa mea este ruinată. Nu-mi refuza ceea ce îmi este
absolut necesar; nu-ți cer sărutări, gingășii, privilegii, ci doar prezența”.
În timp ce spuneam toate astea, m-am trezit cu totul cucerită de El, toată
ființa mea dispărută, în așa fel încât să nu mai pot face altceva și să văd
altceva decât ceea ce săvârșea și privea El însuși. Mă simțeam binecuvântată,
fericită, toate puterile mele îmblânzite, ca și cum cineva ar intra în adâncul
mării, unde totul este apă, și dacă vrea să privească, privește apa; dacă
vorbește, apa îl împiedică să scoată vreun cuvânt, căci îi intră în măruntaie;
dacă aude, este susurul apei care îi pătrunde în urechi... Cu diferența că în
mare viața este în primejdie, nu se simte [14] nici fericită nici
binecuvântată, [în schimb] în Dumnezeu dobândește viața divină, fericirea și
beatitudinea.
Când binecuvântatul Isus mi-a spus: „Fiica mea, dacă nu poți trăi fără
Mine, întru-atât de necesar îți sunt, e semn că și tu ești trebuincioasă iubirii
mele, căci dacă cineva devine indispensabil altcuiva, e dovada că și unul și
celălalt sunt necesari. De aceea, cu toate că uneori parcă nu mai sosesc, iar
tu te îngrijorezi, observ nevoia ta de Mine și, apoi, odată ce în tine crește
nevoia asta, la fel mi se întâmplă și mie, și-mi spun: acum, mă duc să aducă
ușurare iubirii mele, și astfel, după ce tu te-ai îngrijorat, eu ajung.”
17 aprilie 1906
10
Din cauza păcatului, Domnul nu mai are unde să se
odihnească în Creația sa și astfel toate se revoltă împotriva omului
Am avut o noapte proastă. Eram în afara mea și nu vedeam decât foc;
părea că pământul se deschisese și amenința să înghită orașe, munți și oameni;
părea că Domnul ar fi vrut [15] să distrugă pământul, și cumva aparte se
înfățișau trei puncte distincte, depărtate între ele, iar printre acestea unul
era în Italia; arătau ca trei cratere vulcanice, ce aruncau foc și acopereau
orașele; în altă parte pământul se deschidea și aveau loc cutremure îngrozitoare.
Nu prea am înțeles dacă se întâmplau sau ar fi trebuit să se întâmple.
Câte nenorociri, iar cauza acestora din pricina păcatului, iar omul nu avea
de gând să înceteze. E ca și cum omul s-a pus împotriva lui Dumnezeu și
Dumnezeu a îngăduit pământului să se revolte împotriva omului. Apa, focul,
vântul și multe alte lucruri vor aduce multora moarte. Ce spaimă, ce groază!
Simțeam că mor de nerăbdare să văd toate aceste grozăvii; mi-ar fi plăcut să
îndur orice doar ca să-l înduplec pe Domnul, când Domnul tocmai s-a făcut
văzut, și cine poate spune cum? Am îngânat câte ceva ca să-l înduplec, dar
părea că nu mă ascultă [16]. Apoi mi-a zis: „Fiica mea, nu mai am unde să mă
odihnesc în Creația mea. Lasă-mă să mă odihnesc în tine și tu odihnește-te în
mine și să fie tăcere.”
25 aprilie 1906
11
Cât de mult suferă Domnul în bunătatea sa, nevrând să-l
pedepsească pe om
