A CINCIA ORĂ - De la 9 la 10 seara - PRIMA ORĂ DE AGONIE ÎN GRĂDINA GHETSEMANI

 

Tristul meu sus, ca de un curent electric mă simt atrasă în această Grădină... Înțeleg că Tu, puternic magnet al inimii mele rănite, mă chemi, iar eu alerg, gândind în sinea mea: ce sunt aceste atracții de iubire pe care le simt în mine? Ah, poate persecutatul meu Isus se află într-o asemenea stare de amărăciune, că simte nevoia companiei mele... Iar eu zbor. Dar ce! Mă simt cutremurată când intru în această Grădină... Întunericul nopții, intensitatea frigului, mișcarea lentă a frunzelor, cu voci plîngătoare anunță durere, tristețe și moarte pentru îndureratul meu Isus; dulcile scânteieri ale stelelor, ca niște ochi plângători, toate sunt interesate să privească, făcând ecou lacrimilor lui Isus, criticându-mă pentru nerecunoștințele mele. Iar eu tremur și merg orbește să-l caut chemându-l: „Isuse, unde ești? Mă chemi și nu te lași văzut? Mă chemi, iar Tu te ascunzi?”

Totul este de groază, totul este înspăimântător și liniște profundă. Dar, ascultând mai bine, aud o respirație îngreunată și-l găsesc chiar pe Isus... Dar ce schimbare tragică! Nu mai este dulcele Isus de la Cina Euharistică, cu fața strălucind de o frumusețe orbitoare și fermecătoare, dar este trist, este de o tristețe mortală, ce a desfigurat frumusețea sa înnăscută... Deja agonizează și mă simt tulburată gândind că poate nu voi mai asculta vocea sa, pentru că se pare că moare... De aceea, îmbrățișez picioarele sale; prind curaj și mă apropii de brațele sale, pun mâna mea pe fruntea sa pentru a-l susține și în șoaptă îl chem: „Isuse, Isuse!”

Iar El, trezit de vocea mea, mă privește și îmi spune: „Fiică, ești aici? Te așteșteptam, aceasta era tristețea care mă apăsa cel mai mult, părăsirea totală a tuturor; și te așteptam pe tine pentru a te face să fi spectatoarea durerilor mele și să te fac să bei împreună cu mine potirul amărăciunilor, potir pe care peste puțin Tatăl meu Ceresc o să mi-l trimită prin intermediul Îngerului. Îl vom degusta împreună, pentru că nu va fi un potir de consolare, ci de amărăciuni intense, și simt nevoia ca un suflet iubitor să bea cel puțin câteva picături. De aceea te-am chemat, pentru ca tu să accepți și să împarți cu mine durerile mele și să mă asiguri că nu mă vei lăsa singur în acest mare abandon!”

„Ah, da, preocupatul meu Isus, vom bea împreună potirul amărăciunilor tale, vom suferi durerile tale și nu mă voi îndepărta pentru nimic în lume de lângă tine!”

Iar tristul Isus, fiind asigurat de mine, intră în agonie mortală, suferă dureri nemaivăzute și nemaiauzite... Iar eu, neputând să mă abțin și voind să-l compătimesc și să-l alin, îi spun: „Spune-mi de ce ești atât de trist, abătut și singur, în această Grădină și în această noapte? Este ultima noapte a vieții tale pe pământ; puține ore îți rămân pentru a începe Patima ta... Credeam că o voi găsi cel puțin pe Mama ta Cerească, pe iubitoarea Magdalena, pe credincioșii tăi Apostoli, iar în schimb te găsesc, singur, singur, în puterea unei tristeți care îți dă o stare de moarte nemiloasă, fără să te facă să mori... O, Binele meu și totul meu, nu îmi răspunzi? Vorbește-mi! Dar se pare că nu poți vorbi, atât de mare este tristețea care te apasă. Dar, o, Isuse al meu, acea privire a ta plină de lumină, da, dar tristă și întrebătoare, care pare a cere ajutor, fașa ta palidă, buzele tale arse de iubire, Persoana ta Divină, care de la cap până la picioare tremură în întregime, Inima ta care îți bate puternic, puternic, - iar acele bătăi caută suflete, și-ți provoacă o lipsă de aer care dă impresia că dintr-un moment în altul Tu îți dai sufletul- îmi spun că Tu ești singur, și de aceea vrei compania mea. Iată-mă, o, Isuse, toată doar pentru tine, împreună cu tine; însă, nu mă lasă inima să te văd aruncat la pământ... 

Te iau în brațele mele și te strâng la inima mea; vreau să număr una câte una îngrijorările tale, una câte una ofensele pe care le vezi dinainte, pentru a-ți da în toate alinări, pentru toate reparări și cel puțin să-ți ofer pentru toate mulțumirea mea... Dar, o, Isuse al meu, în timp ce te țin în brațele mele, suferințele tale se măresc..Simt, Viața mea, curgând prin venele tale un foc, simt că îți fierbe sângele vrând să rupă venele pentru a ieși afară... Spune-mi, Iubirea mea, ce faci? Nu văd bice, nici spini, nici cuie, nici cruce; și totuși sprijinind capul pe Inima ta, simt că spini nemiloși îți străpng capul, căci bice groaznice nu îți iartă nici o părticică înăuntru și în afara Persoanei tale Divine, iar mâinile tale sunt paralizate și contorsionate mai ceva decât de străpungerea cuielor... Spune-mi, dulcele meu Bine, cine este cel care are atât de mare putere chiar și în interiorul tău, care te torturează și te face să suporți tot atâtea morți câte dureri îți dă?”

Ah, mi se pare că binecuvântatul Isus, deschide buzele sale slăbite și muribunde spunându-mi: „Fiica mea, vrei să știi cine mă chinuie mai mult decât înșiși călăii? Dimpotrivă, acelea sunt nimicuri în comparație cu acestea! Este Veșnica Iubire, care, voind întâietate în toate, mă face să sufăr totul dintr-o dată și în părțile cele  mai intime, ceea ce călăii mă vor face să sufăr puțin câte puțin... Ah, fiica mea,   Iubirea este cea care domină totul, asupra mea și în mine: Iubirea imi sunt cuiele, Iubirea îmi este biciul, Iubirea îmi este cununa de spini, Iubirea îmi este totul; Iubirea este Patima mea perenă, pe când cea a oamenilor este limitată în timp... Oh, fiica mea, intră în Inima mea, vino și pierde-te în Iubirea mea și numai în Iubirea mea vei înțelege cât am suferit și cât te-am iubit, și vei învăța să mă iubești și să suferi numai din iubire”.

O, Isuse al meu, din moment ce Tu mă chemi înăuntrul Inimii tale spre a-mi arăta ceea ce Iubirea te-a făcut să suferi, eu intru, și  în timp ce intru văd minunile Iubirii, că nu cu  spini naturali îți încoronează capul, ci cu spini de foc; că te biciue, nu cu bice de funii, dar cu bice de foc; că te răstignesc cu cuie, nu de fier, ci de foc...Totul este Foc, care pătrunde până în măduva oaselor și, transformând întreaga ta Preasfântă  Umanitate în Foc, îți dă dureri de moarte, desigur mai cumplite decât în însăși Patima ta, pregătind o baie de Iubire pentru toate sufletele care vor să se spele de orice pată și să dobândească dreptul de fii ai Iubirii. 

O, Iubire fără sfârșit, eu simt cum mă retrag dinaintea acestei mari imensități de Iubire și văd că, pentru a putea intra în Iubire și a o înțelege, ar trebui să fiu în întregime numai iubire...! O, Isuse al meu, nu sunt! Dar din moment ce Tu vrei compania mea și vrei să intru în tine, te rog să mă faci să devin în întregime iubire.

De aceea te implor să încoronezi capul meu și fiecare gând al meu cu această coroană a Iubirii. Te implor, o, Isuse, să biciuiești cu biciul iubirii sufletul meu, trupul meu, puterile mele, sentimentele mele, dorințele, afecțiunile... în concluzie totul, iar în întregime să rămân biciuită și sigilată de Iubire. Fă, o Iubire nesfârșită, să nu fie nici un lucru în mine, care să nu ia viață din Iubire.

O, Isuse, Centrul tuturor iubirilor, te implor să pironești mâinile și picioarele mele cu aceste cuie ale Iubirii, așa încât pironită în întregime de Iubire, să devin iubire, doar iubire să înțeleg, de iubire să fiu îmbrăcată, de iubire să fiu hrănită, iubirea să mă țină în întregime pironită în Tine, astfel încât nici un lucru înăuntru și în afara mea să nu aibă curajul să mă încurce și să mă îndepărteze de Iubirea ta, o, Isuse!