O, Isuse, deja ajungi cu iubiții tăi apostoli la Cenacol și te așezi la cină cu ei. Ce duioșie, ce amabilitate nu-ți arăți în toată Persoana Ta, umilindu-te și luând pentru ultima oară hrana materială! Totul este iubire în tine; chiar și în aceasta, Tu nu numai că repari păcatele de lăcomie, dar obții chiar și sfințirea hranei, iar cum aceasta se preschimbă în putere, așa obții pentru noi sfințenia până și în lucrurile cele mai mici și mai comune.
Isuse, Viața mea, privirea ta dulce și
pătrunzătoare pare că scrutează pe toți Apostolii, și chiar în acel act de a
lua hrana, Inima ta rămâne străpunsă, văzându-i pe Apostolii tăi dragi, slăbiți
și neajutorați încă, mai ales perfidul de Iuda, care deja a pus piciorul în
iad. Iar Tu, din adâncul Inimii, cu amărăciune spui: „Care este folosul Sângelui meu?
Iată un suflet, atât de mult ajutat de mine: este pierdut!” Și cu ochii tăi
strălucind de lumină, îl privești ca și cum ai vrea să-l faci să înțeleagă marele
rău pe care l-a împlinit. Dar Caritatea ta supremă te face să suporți această
durere și nici măcar nu o arăți iubiților tăi discipoli...
Iar în timp ce suferi pentru Iuda, Inima
ta ar vrea să se umple de bucurie văzând la stânga ta pe iubitul tău discipol
Ioan, astfel încât, nemaiputând conține Iubirea, îl atragi cu delicatețe spre
tine, îi așezi capul pe Inima ta, făcându-l să experimenteze anticipat
Paradisul.
Este aceasta ora solemnă că în cei doi
discipoli sunt reprezentate cele două popoare,
cel pierdut și cel ales: cel pierdut în Iuda, care simte deja iadul în inimă;
iar poporul ales, în Ioan, care în tine se odihnește și se bucură.
O, Dulcele meu Bine, și eu mă așez
aproape de tine, și împreună cu iubitul tău discipol vreau să-mi sprijin capul
meu obosit pe Inima ta adorabilă și te rog, să mă faci să aud, chiar și aici pe
acest pământ încântările Cerului, de unde răpită de dulcele armonii a Inimii tale,
pământul să nu mai fie pentru mine pământ, dar Cer.
Dar în acele armonii preadulci și divine,
simt că îți scapă dureroase bătăi de Inimă: sunt pentru sufletele pierdute! O,
Isuse, oh, nu permite ca noi suflete să se mai piardă; fă ca bătaia Inimii tale,
trecând prin inimile lor, să-i facă să simtă pulsațiile vieții Cerului, precum
le simte iubitul tău discipol Ioan, iar atrași de suavitatea și dulceața
Iubirii tale, să poată cu toții să ți se supună ție.
O, Isuse, în timp ce rămân în Inima ta,
dă-mi și mie hrana pe care ai dat-o Apostolilor, hrana Voinței tale Divine,
hrana Iubirii, hrana Cuvântului Divin. O, Isuse al meu, niciodată să nu-mi
refuzi, această hrană pe care Tu dorești atât de mult să mi-o oferi, astfel
încât să formezi în mine însăși viața ta.
Dulcele meu Bine, în timp ce stau aproape
de tine, văd că hrana pe care Tu o iei împreună cu dragii tăi discipoli nu este
altceva decât un miel. Acesta este mielul simbolic; iar cum în acest miel nu
rămâne, prin puterea focului, nici o fărâmă de viață, tot așa Tu, Mielul
mistic, care trebuie să te consumi în întregime pentru creaturi prin puterea
iubirii, nici măcar o picătură de sânge nu vei păstra pentru tine, vărsându-l tot
din iubire pentru noi...
Astfel încât, o, Isuse, Tu nu faci nimic
care să nu reprezinte pe viu Patima ta dureroasă, pe care o ai mereu prezentă
în minte, în Inimă, în toate; iar aceasta mă învață că, dacă și eu voi avea în
fața minții și a inimii, gândul Pătimirii tale, niciodată nu îmi vei nega hrana
Iubirii tale. Cât îți mulțumesc!
O, Isuse al meu, nici un act nu îți scapă
care să nu mă aibă pe mine prezentă voind să-mi faci un bine special. De aceea
te rog ca în mintea mea, în inima mea, în privirile mele, în faptele mele și în
pașii mei, să fie mereu Patima ta, astfel încât oriunde mă întorc, înăuntru și
în afară de mine, să te găsesc mereu pe tine prezent în mine; dă-mi harul să nu
uit niciodată ceea ce ai suferit și pătimit pentru mine. Acesta să fie
magnetul meu, astfel încât atrăgând toată ființa mea în tine, eu, să nu mă mai
pot îndepărta niciodată de tine.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu