Vointa Divina: MICUL CATEHISM AL VOINȚEI DIVINE

Pr. Pablo Martín Sanguiao, Tradus de: Enășcuț C.

Corectură: Profesor Petru Bacoșcă

„VOINȚA DIVINĂ”, pe care Isus o numește în Evanghelie „Voința Tatălui”, este realitatea cea mai intimă, vitală, esențială a lui Dumnezeu: „Ah, totul este în Voința mea. Sufletul dacă a luat Aceasta, ia toată substanța Ființei mele și conține totul în sine” (02.03.1916). Nu este o „însușire” sau ceva al lui Dumnezeu, asemănătoare cu ceea ce voința umană este în noi; Voința Divină este ceea ce este Dumnezeu. Ca într-un mecanism, în care prima roată este cea care le mișcă pe toate celelalte, astfel că voința este cea care dă viață la toate, în Dumnezeu și în noi.

„VREREA DIVINĂ” este Voința lui Dumnezeu în act, indică ceea ce face și de aceea este un verb. În schimb „vrerile” indică lucrurile dorite sau stabilite de Dumnezeu. Distincția dintre „voință” și „vrere” (chiar dacă într-adevăr coincid) este aceeași cu cea dintre „inimă” și „bătaia inimii” sau dintre motor și mișcarea motorului; sau dintre „izvor” și „râu”.

Acest „mic catehism despre Voința Divină” este un ajutor destinat celor care doresc să cunoască „mesajul” spiritual al Slujitoarei lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta,

„Fiica cea mică a Voinței Divine”,

viața ei și Scrierile sale,

pentru formarea lor de bază în Credință

și ca ghid în viața lor.

„Manuscris privat”

P. Pablo Martín Sanguiao

Civitavecchia, 25 Martie 2015,

Solemnitatea Vestirii și a sărbătorii

Divinului „Fiat” al lui Isus și al Mariei

MICUL CATEHISM AL VOINȚEI DIVINE

1. PRIMELE ÎNTREBĂRI DESPRE DARUL LUI DUMNEZEU

* CINE SUNTEM NOI?

„Vedeți câtă iubire ne-a dăruit Tatăl: să ne numim copii ai lui Dumnezeu! Și suntem. De aceea, lumea nu ne cunoaște, pentru că nu l-a cunoscut pe el. Iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat [încă] ce vom fi. Știm că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea așa cum este” (IIn 3,1-3).

* CE VESTEA IOAN SPUNÂND ACEASTA?

Că încă trebuia să fie revelată Voința Divină, ca viața interioară a lui Isus, adică „a trăi în Voința Divină”, astfel încât (ea) să fie viața noastră, urmând exemplul și doctrina spirituală a slujitoarei lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta, prin care a vrut să o exprime, în vremurile noastre.

* CE ÎNSEAMNĂ „A TRĂI ÎN VOINȚĂ DIVINĂ”?

Înseamnă să avem aceeași Voință a lui Dumnezeu ca viață proprie, cum putem afla din scrierile Luisei Piccarreta. Aceasta a fost viața trăită de Isus, Domnul Nostru, și de Maria, Mama sa și a noastră.

* CINE ESTE LUISA PICCARRETA?

Slujitoarea lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta, „Fiica cea mică a Voinței Divine”, este ființa umană pe care Isus a ales-o pentru a începe în ea împlinirea

idealului său, a Decretului său veșnic, și pentru a face cunoscut, în Biserică și în lumea întreagă, faptul că Vrerea sa Divină trebuie să fie în noi ceea ce este în Dumnezeu, adică Viața sa, Fericirea sa, Izvorul tuturor lucrărilor sale.

Luisa s-a născut în Corato (Bari, Italia) pe 23 aprilie 1865; acolo a trăit mereu și acolo a murit pe data de 4 martie 1947. Mulți își amintesc încă de ea ca „Luisa Sfânta”. Cauza beatificării sale a fost deschisă în anul 1994. Au fost destul de mulți martori ai ei (printre aceștia, mulți preoți, chiar și episcopi, un cardinal și chiar un Sfânt canonizat, Sf. Hanibal Maria di Francia, care a vizitat-o timp de 17 ani). A trăit mereu sub autoritatea diferiților Confesori, preoți sfinți, care au fost numiți de către autoritățile Bisericii. Dar principalul martor al Luisei este ea însăși în scrierile sale, în care povestește viața sa și misiunea sa.

* CE A SCRIS LUISA? CARE SUNT ACESTE SCRIERI?

Luisa nu a fost o persoană cultă, a făcut doar clasa întâi și a doua; dar, din ascultare față de Confesorii săi, a trebuit să scrie toate lucrurile pe care ea le trăia într-un mod extraordinar. Așa a scris 36 de caiete mari sau Volume, în formă de jurnal, pe care Isus le-a scris mai întâi –spune El– „cu degetul său de lumină în adâncul sufletului ei” și pe care Luisa le-a scris apoi pe hârtie.

Aceste scrieri minunate sunt intitulate de Isus: „Împărăția Voinței mele Divine în mijlocul ființelor umane -Cartea Cerului-, Rechemarea ființei umane în ordine, la locul ei și în scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu”.

Sf. Hannibal, în calitate de Cenzor responsabil al scrierilor Luisei, a fost primul care le-a examinat (el a cunoscut primele 19 volume) și a dat „Aprobarea”; iar Arhiepiscopul a dat al său „Imprimatur”.

Luisa a mai scris și „Orele Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos”, „Pelerinajul sufletului în Voința Divină” și „Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine”.

A scris și un caiet cu „Amintiri din copilărie” pentru a completa primul Volum; a lăsat, de asemenea, multe rugăciuni, novene și chiar multe scrisori.

* DAR CARE ESTE, ÎN PUȚINE CUVINTE, MESAJUL LUISEI?

Luisa poate spune cuvintele lui Isus: «Învățătura mea nu este a mea, ci a Celui care m-a trimis. Dacă vrea cineva să facă voința lui, va cunoaște dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă Eu vorbesc mai degrabă de la mine» (In 7,16-17). De asemenea și cuvinte pe care Isus le-a spus femeii samaritene: «Dacă ai fi cunoscut darul lui Dumnezeu și cine este acela care îți spune: „Dă-mi să beau!”, tu ai fi cerut de la el și el ți-ar fi dat apă vie.» (In 4,10).

Dar care este Darul lui Dumnezeu? Nu este un dar oarecare, o virtute, o carismă, nu este nici măcar un lucru spiritual, ci este însăși Voința sa Divină atotputernică, veșnică, preasfântă. Păzirea Poruncilor, a face ceea ce Dumnezeu vrea, acceptând cu pace ceea ce Dumnezeu permite sau dispune, toate acestea sunt necesare pentru a ne salva, dar este prea puțin pentru Iubirea sa.

Un cântec popular spune: „Dumnezeu s-a făcut ca noi – ca să ne facă ca El”. Dumnezeu vrea să devenim ca El, după chipul Lui. Dumnezeu vrea să trăim cu El în perfectă comuniune de viață, ca să putem spune aceleași cuvinte pe care Isus le spunea Tatălui: «tot ceea ce este al tău este al meu și tot ceea ce este al meu este al tău» (In 17,10). Dumnezeu vrea să iubim, să-L iubim cu însăși Iubirea sa, astfel încât să nu fie neegal schimbul nostru de iubire. Pentru acesta, Dumnezeu, știind că „inima” noastră (voința

noastră) singură nu este capabilă să iubească în mod divin, demn de Dumnezeu, ne oferă acum chiar Darul „Inimii” sale, al Voinței sale adorabile, „Inima” celor Trei Persoane Divine, ca să trăim cu Dumnezeu viața sa, să luăm parte la lucrările sale, să iubim așa cum Persoanele Divine iubesc.

Acum Domnul îți spune: „Este puțin să fii slujitorul meu, te-am pus lumină pentru popoare”. (Is 49,6)

Acum Domnul îți spune: „Fiul meu, dă-mi inima ta, pentru că Eu vreau să ți-o dau pe a mea”.

Acum Domnul îți spune: „Vreau să-ți dau Voința mea, astfel ca ea să fie pentru tine ceea ce este pentru Mine”.

Acum Domnul îți spune: „Nu ți-aș putea oferi nimic mai mare decât Voința mea, Totul meu, însăși esența Ființei mele Divine, Izvorul tuturor Atributelor mele, al Iubirii mele, al Vieții mele, al lucrărilor mele, al fiecărui bun și al fericirii”.

Acum Domnul îți spune: „Dacă tu îmi dai voința ta, Eu ți-o dau pe a Mea; acesta este motivul pentru care am creat-o pe a ta, pentru ca tu să ai o mică voință pe care să mi-o poți oferi, pentru a o putea schimba cu a Mea, pentru a o putea identifica cu a Mea”.

Acum Domnul îți spune: „Dacă te las să cunoști această dorință a mea, cea mai mare dorință a mea, nu este doar ca să-ți dau o veste, ci să-ți ofer un cadou, Darul darurilor. Dacă ți-am revelat-o este (pentru că vreau) să ți-o comunic”.

Acum Domnul îți spune: „Dacă tu îmi spui da, te iau în serios. Micuța ta voință umană este prețioasă pentru Mine, doresc să o unesc cu a Mea, pentru a o identifica atât de mult cu a Mea, încât să nu se poată distinge una de cealaltă”.

Acum Domnul îți spune: „Dacă tu nu vei mai da niciodată viață voinței tale după cum vrei tu, și în loc de a ta, o vei chema întotdeauna pe a Mea, va veni momentul în care vei simți doar viața Voinței mele și astfel vei acționa în mod divin,

ca Dumnezeu, ca adevărat fiu al lui Dumnezeu. Vei avea la dispoziție atotputernicia mea, înțelepciunea mea, Iubirea mea veșnică. Apoi mă voi uita la Isus și te voi vedea pe tine, mă voi uita la tine și îl voi vedea pe Isus și așa, privind din eternitate adorabila sa Umanitate, te-am văzut pe tine și toate ființele umane (căci mai întâi am văzut-o pe Mama sa în El), așa că privindu-te, voi putea vedea în tine totul și pe toți chiar și pe Mine”.

„Dacă tu îmi permiți –îi spune de mai multe ori Isus Luisei– Eu vreau să fiu în tine Actor și Spectator, în același timp”.

* Acestea sunt cuvintele Papei Benedict al XVI-lea din prima sa enciclică „Deus Caritas est” (nr. 17):

„Da"-ul voinței noastre în fața voinței sale unește inteligența, voința și sentimentul în actul totalizator al iubirii. (...) a vrea același lucru și a refuza același lucru; iată ce au spus cei din vechime cu privire la conținutul autentic al iubirii: a deveni unul asemănător cu celălalt, iar lucrul acesta conduce la o comuniune a voinței și a gândirii. Istoria iubirii dintre Dumnezeu și om constă tocmai în faptul că această comuniune de voință crește în comuniunea de gândire și de sentiment și, astfel, voința noastră și voința lui Dumnezeu coincid mereu mai mult: Voința lui Dumnezeu nu mai este pentru mine o voință străină, pe care poruncile mi-o impun din afară, ci ea este propria mea voință, în baza experienței că, de fapt, Dumnezeu este mai interior mie însumi decât îmi sunt eu mie însumi. Atunci crește uitarea de sine în Dumnezeu și Dumnezeu devine bucuria noastră (cf.Ps73 [72], 23-28).

2. SPIRITUALITATEA LUISEI PICCARRETA

01 – Există multe mistice cunoscute pentru o anumită „doctrină” care caracterizează viața lor spirituală. De exemplu: - doctrina Sfintei Faustina Kowalska este „Divina Milostivire”; - doctrina Sfintei Tereza de Lisieux este micimea în abandonul încrezător față de Dumnezeu; - doctrina Sfintelor Margareta și sora Iosefa Menéndez este devoțiunea la Inima lui Isus; - doctrina Servitoarei lui Dumnezeu Concepción Cabrera este „Întruparea Mistică”; - doctrina Mamei Eugenia Ravasio este revelarea Tatălui Divin... etc. Și toate aceste figuri (aproape toate femei!) au dat Bisericii propriile comori ale vieții lor spirituale ca rezultat al „revelațiilor” sau experiențelor mistice, examinate și confirmate de Biserică. Care este, în puține cuvinte, învățătura spirituală ce o caracterizează pe Slujitoarea lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta?

Este „trăirea în Voința Divină”. Este însăși Voința lui Dumnezeu, dată de El și primită de creatura sa, omul, ca moștenire și ca viață proprie.

02 – Este vorba, oare, de multele „mesaje” de tip carismatic (adevărate sau presupuse), care circulă în zilele noastre? Tratează, oare, o învățătură ascetic-mistică, din moment ce vorbește despre diferite virtuți sau anumite experiențe extraordinare? A urmărit vreo viziune teologică? A lăsat doar o relatare despre viața și despre gândurile sale? Ne prezintă, oare, o devoțiune particulară...?

Nu sunt nicidecum „mesaje”, pentru că aceasta nu i-ar fi trecut prin minte Luisei. Ea apare ca un suflet mistic care a lăsat scrieri, asemenea altor autori mai vechi și mai noi în Biserică, ale căror experiențe intime spirituale se cunosc, aceștia lăsând ca mărturie despre viața lor o bogată învățătură ascetic-mistică. Ne gândim la marii „clasici”, Sfânta Tereza d’Avila, Sfântul Ioan al Crucii sau, în vremurile mai recente, Sfânta Tereza de Lisieux sau Sfânta Faustina Kowalska, pentru a da câteva exemple. Pe Luisa, doar în parte, o putem considera așa, pentru că scrierile ei nu doar că descriu un itinerar de viață spirituală, ci sunt prelungirile veșnicului Proiect sau Decret al lui Dumnezeu, care vestește împlinirea Împărăției sale: Împărăția Voinței Divine. 03 – Luisa Piccarreta a scris ceva? Este o scriitoare? Cum de a scris? Cui se adresează?

Luisa a scris mult, cu toate că a frecventat numai clasa întâi și a doua, deci era puțin instruită (scrisul ei este plin de erori de ortografie și sintaxă, însă acest fapt poate fi un excelent argument pentru a-i descuraja pe cei care îi abordează scrierile cu prejudecată și intenție incorectă).

Deci, nu este o literatură mistică ușoară ca a celor care doresc să facă publice viziunile presupuse sau revelațiile supranaturale; în schimb se vorbește despre o dureroasă mărturie, despre o viață răstignită din iubire, în lungii ani (de suferință) la pat, trăiți de Luisa în rugăciune și tăcere, în ascuns și în ascultare. Și doar ascultarea, pe care ea și-a impus-o ca pe o imensă constrângere, a reușit să o determine să scrie. A scris doar pentru a asculta de diferiții săi Confesori, numiți de Arhiepiscop, așadar de Biserică; o ascultare care a supus-o pe Luisa unui adevărat martiriu continuu.

Ceea ce a scris nu este rodul culturii, al artei unui scriitor, al unei dorințe de a face cunoscute propriile viziuni sau revelații, nu vine dintr-un misticism fals și periculos, ci de la „Doamna Ascultare”, cum o numește Luisa! Numai după mulți ani a acceptat că scrierile ei au fost publicate de Preoții numiți, în primul rând de Sfântul Hannibal Maria de Francia, numit Cenzor ecleziastic pentru scrierile Luisei, cărora le-a dat al său „Nihil Obstat” și le-a obținut „Imprimatur” de la Arhiepiscop. 04 – Care este esența mesajului său? Luisa face un anumit anunț?

Cuvinte spuse de Isus: „Mai mare har nu am putut să dau în aceste vremuri atât de furtunoase și de o cursă vertiginoasă în rău, decât să fac cunoscut că vreau să dau marele Dar al Împărăției «Fiatului» Suprem”. Este exact împlinirea acelei Împărății pe care o invocăm în Tatăl Nostru: Voința sa, începând cu Luisa, trebuie să se împlinească într-un mod nou pe pământ, în modul în care se împlinește în Cer, unde este izvorul oricărui bine și al oricărei fericiri, unde este Viața lui Dumnezeu și a fiilor săi.

De aceea, punctul de plecare al marelui Mesaj, Domnul îl exprimă așa: „Vin să rămân cu voi pentru a face viață împreună și să trăim cu o singură Voință, cu o singură Iubire”. 05 – Atunci, care este mai exact noutatea găsită în scrierile sale? Cât de departe ajunge ceea ce alți scriitori spirituali au spus despre Voința Divină și unde începe noul dar al Luisei?

Răspunde Domnul: „Fiica mea, nu se vrea să se înțeleagă că: a trăi în Voința Mea înseamnă a domni, a face Voința mea, înseamnă a sta la ordinele mele. Primul lucru înseamnă să dețină (Voința Mea); al doilea, să primească ordinele mele și să le îndeplinească. A trăi în Vrerea mea înseamnă să-și însușească Voința Mea, ca pe un lucru propriu, să dispună de Ea; a face Voința mea înseamnă să o considere ca Voință a lui, după cum dorește. A trăi în Voința mea înseamnă să trăiască cu o singură voință, care este Cea a lui Dumnezeu... A trăi în Voința mea înseamnă să trăiești ca fiu; să faci Voința mea înseamnă să trăiești ca slujitor. În primul (caz), ceea ce aparține Tatălui este al fiului ... Și apoi, acesta este un Dar pe care vreau să-l fac în aceste vremuri atât de triste: ca nu doar să se facă Voința mea, ci să se și dețină. Nu sunt oare Eu stăpânul să dau ce vreau, când vreau și cui vreau? Nu te mira dacă vezi că ei nu înțeleg: pentru a înțelege ar trebui să fie dispuși să facă cel mai mare sacrificiu, acela de a nu da viață propriei voințe, nici chiar în lucruri sfinte.” (18.09.1924) 06 – Luisa folosește deseori termenii „Voința Divină” și „Vrerea Divină” etc. Înseamnă, oare, același lucru? Este același lucru să spunem „Vrerea Divină” și

„vrerile divine”? În toate acestea, unde este situată Iubirea?

VOINȚA DIVINĂ, pe care Isus o numește în Evanghelie „Voința Tatălui” este realitatea cea mai intimă, vitală, esențială a lui Dumnezeu: „Ah, totul este în Voința mea. Sufletul dacă a luat Aceasta, ia toată substanța Ființei mele și conține totul în sine” (02.03.1916). Nu este o „însușire” sau ceva al lui Dumnezeu, asemănătoare cu ceea ce voința umană este în noi; Voința Divină este ceea ce este Dumnezeu. Ca într-un mecanism, în care prima roată este cea care le mișcă pe toate celelalte, astfel că voința este cea care dă viață la toate, în Dumnezeu și în noi.

De obicei înțelegem prin Voința Divină lucrurile pe care El le dorește, lucrurile vrute de Dumnezeu (adică, le vedem ca pe un complement direct); în schimb, pentru Dumnezeu este subiectul, este Dumnezeu însuși cel care vrea. Putem spune: Voința este substantivul (termenul ce exprimă substanța), în timp ce toate atributele divine: Iubire, Atotputernicie, Bunătate, Sfințenie, Eternitate, Statornicie, Imensitate, Dreptate, Milostivire, Omniprezență, Înțelepciune etc., sunt adjectivele sale: iar „Voința Divină este atotputernică, bună, sfântă, milostivă, infinită, eternă, cea mai înțeleaptă, neschimbătoare...”

Vorbim mereu prin analogii; iată încă una, efectul pulsului este viața sau efectul funcționării motorului este,

de exemplu, călătoria. În cazul „vrerii”, efectul pe care îl produce este „iubirea”. Și, dacă în Dumnezeu izvorul este Voința sa, iar râul este Vrerea Divină, apa acestui râu este Iubirea. Astfel, Isus ar putea spune bine că: „Iubirea este fiul Voinței Divine”, adică este manifestarea și comunicarea. Voința Divină este, așadar, mult mai înaltă, mai presus de tot ceea ce Ea face, de lucrurile pe care Dumnezeu le vrea sau nu le vrea sau permite. Este izvorul și cauza supremă a tot ceea ce Dumnezeu este, a Vieții inefabile a Preasfintei Treimi și a Operelor sale de Iubire veșnică. Este precum „motorul” intim al lui Dumnezeu, ca „prima roată” care mișcă și care dă viață la tot ceea ce El este și la toate lucrările sale. Este precum „Inima” celor Trei Persoane Divine. 07 – Luisa vorbește întotdeauna despre Isus: este mult mai mult decât fascinată! Uneori menționează (chiar și Isus menționează) Persoana divină a Tatălui, dar de puține ori vorbește despre Duhul Sfânt. Oare de ce?

Cu siguranță vorbește despre Duhul Sfânt, deși îl menționează numai din când în când. De exemplu, îi dedică un lung și frumos capitol al volumului 18° (05.11.1925) în care vorbește despre gemetele Duhului Sfânt din Sacramente. În orice caz, faptul că îl menționează puțin se explică probabil prin a spune că, așa cum Persoana Tatălui reprezintă Voința Divină din Preasfânta Treime, Persoana Duhului Sfânt reprezintă Vrerea Divină, și, sub această formă, vorbește despre asta tot timpul. În plus: Duhul Sfânt fiind persoana care constituie, ca să spunem așa, „relația de iubire reciprocă și a unității” dintre Tatăl și Fiul, El este, de asemenea, însuși raportul dintre Mire și Mireasă, în cazul

nostru, între Isus și Luisa. Pe scurt, îl menționează puțin, în timp ce vorbește continuu despre El, tocmai pentru că Duhul Sfânt este „dialogul” de iubire, El este cel care o formează, (Duhul Sfânt) este tocmai Cel care vorbește despre Isus. 08 – Haideți să ajungem la punctul esențial: Ce este acea „trăire în Voința Divină”? Nu este, oare, a face Voința lui Dumnezeu, pe care toți Sfinții o cunosc și o fac?

Este clar că ne confruntăm cu ceva nou. De exemplu, Isus îi spune: „Înșiși Sfinții se unesc cu Mine și sărbătoresc, așteptând cu ardoare ca o soră de-a lor să le înlocuiască propriile lor acte, sfinte în ordinea umană, dar nu (sunt făcute) în ordinea divină; ei mă roagă să las ființa umană să intre imediat în acest mediu divin...” (13.02.1919)

Într-un alt pasaj Luisa spune: „Este posibil, oare, că (Isus) a lăsat să treacă atât de multe secole fără să facă cunoscute aceste minuni ale Vrerii Divine și că nu a ales dintre atât de mulți Sfinți unul care să dea începutul la această sfințenie toată divină? Și totuși au fost Apostolii și atât de mulți alți mari Sfinți, care au uimit întreaga lume...” (03.12.1921) „Iubirea mea și Viața mea, eu nu mă pot convinge încă: cum este posibil ca niciun Sfânt să nu fi făcut întotdeauna Preasfânta ta Voință și să nu fi trăit în modul cum spui acum, în Vrerea ta? (Isus:) „...Sigur că au fost Sfinți care au făcut întotdeauna Vrerea mea, dar au luat din Voința mea atât cât cunoșteau. Ei cunoșteau că a face Voința mea era actul cel mai mare, cel care mă onora cel mai mult și care ducea spre sfințenie; și cu această intenție o făceau și asta au luat (din Voința mea), pentru că nu există

sfințenie fără Voința mea și niciun bine nu poate ieși fără Ea, sfințenie mică sau mare.” (06.11.1922)

„Fiica mea, în Voința mea Eternă vei găsi toate actele mele, precum și pe cele ale Mamei mele, care implică toate actele ființelor umane, de la primul la ultimul care vor trebui să existe, ca în interiorul unei mantii; iar această mantie, formată din două (părți), una se ridică spre Cer, pentru a reda Tatălui meu cu o Voință Divină tot ceea ce ființele umane Îi datorează: iubire, glorie, reparare și satisfacție; iar cealaltă (parte) rămâne pentru apărarea și ajutorul ființelor umane.

Nimeni altcineva nu a intrat în Voința mea Divină pentru a face tot ceea ce a făcut Umanitatea mea. Sfinții mei au făcut Voința mea, dar nu au intrat înăuntru ca să facă tot ceea ce face Voința mea și să ia, dintr-o privire, toate actele, de la primul la ultimul om, și să devină actori, spectatori și îndumnezeitori. Făcând Voința mea nu se ajunge să se facă tot ceea ce Vrerea mea Eternă conține, ci coboară limitat în ființa umană, atât cât ea poate să cuprindă. Doar cine intră înăuntru se lărgește, se răspândește ca lumina soarelui în veșnicele zboruri ale Vrerii mele și, găsind actele mele și pe cele ale Mamei mele, le pune și pe ale sale. Uită-te în Voința mea: există oare alte acte ale ființei umane (în afară de cele ale Mamei mele) înmulțite în ale mele, care să ajungă până la ultimul act ce trebuie să se împlinească pe acest pământ? Uită-te bine; nu vei găsi niciunul. Asta înseamnă că nu a intrat nimeni. Era rezervat să se deschidă ușile Vrerii mele Eterne doar pentru fiica mea cea mică, să-i unific actele cu ale mele și ale Mamei mele, iar (ea) să facă toate actele noastre triple înaintea Maiestății Supreme și pentru binele ființelor umane. Acum, deschizându-se porțile, pot să intre și alții, cu condiția ca să fie dispuși la atât de mult bine”. (24.01.1923)

09 – Luisa vorbește deseori despre Împărăția lui Dumnezeu care trebuie să se împlinească și care este pe cale să vină; Luisa se roagă, cerând ca „Vrerea Divină să vină să domnească”. Ce înseamnă toate acestea?

Din ceea ce Isus îi spune Luisei rezultă în mod foarte clar:

1°, că Împărăția lui Dumnezeu există și că Voința Sa trebuie să se împlinească;

2°, că Voința Tatălui a stabilit Împărăția sa în Preasfânta Umanitate a lui Isus, oferindu-i toate atributele și drepturile sale divine;

3°, că tot ceea ce Isus posedă în Umanitatea sa Adorabilă vrea să-i dea Trupului său Mistic. Cuvintele „precum în Cer, așa și pe pământ” în Isus și Maria sunt realități perfecte: „cum este în Tatăl așa este în Fiul”. De aceea, atâta timp cât Isus și Maria au fost pe pământ, Împărăția lui Dumnezeu a fost pe pământ. În schimb, în noi trebuie să fie o dorință arzătoare, o invocație neîncetată, deoarece este o Promisiune divină. Sfântul Augustin spune: „Să fie făcută în Biserică precum în Domnul nostru Isus Cristos; să fie făcută în Mireasă, că s-a logodit cu El, precum în Mire, care a împlinit Voința Tatălui”.

4°, Această Promisiune divină a Împărăției încă trebuie să se împlinească pe pământ, așa cum deja se împlinește în Cer. Asta presupune două lucruri:

- că nu trebuie să mergem în Împărăția lui Dumnezeu doar după moarte, ci că Împărăția lui Dumnezeu trebuie să vină în timpul istoric; și, cu siguranță, nu poate să se sfârșească lumea, dacă mai întâi nu se împlinește pe deplin această venire. (Aceasta este restabilirea ordinii Creației, (așa cum a fost) înainte de a exista păcatul);

- și că Împărăția lui Dumnezeu încă nu a venit, pentru că (ea) nu trebuie confundată cu Răscumpărarea sau cu Biserica.

5°, Această Împărăție, pe care Biserica o cere fără încetare în (rugăciunea) Tatăl nostru (ca Voința sa să fie făcută „precum în Cer”, așa aici pe pământ), în raport cu Răscumpărarea și cu Biserica este ca și Fructul, în raport cu pomul: el este deja prin esență prezent în pom încă de la început, încă de când a fost semănat. Pomul a fost semănat, este cultivat și crește, se umple de frunze și de flori, dar totul este finalizat la momentul fructelor. Așa Răscumpărarea, Sacramentele, Biserica, toată opera Duhului Sfânt în ea, totul este concretizat în timpul glorios al Împărăției Voinței Divine. 10 – Un alt cuvânt caracteristic Luisei (în latină!) este „Fiat”. Cu acest cuvânt pe piept a fost dusă cu triumf la cimitir. Dar ce înseamnă pentru ea?

Luisa își începe fiecare scriere cu acest cuvânt latin „Fiat” și nu este întâmplător. Cu acest cuvânt („Așa să fie!”) Dumnezeu a început toate Lucrările sale: Creația („Fiat lux!”, Gen 1,3) Întruparea Cuvântului („Fiat mihi secundum verbum tuum”, Lc 1,38), Răscumpărarea („...non mea voluntas, sed Tua fiat”, Lc 22,42), invocarea venirii Împărăției sale („Fiat Voluntas tua, sicut in Coelo et in terra”, Mt 6,10). Acest cuvânt însumează în sine tot ceea ce Luisa a spus și a trăit, în același mod în care exprimă tot ceea ce Dumnezeu face, chiar însăși Viața lui Dumnezeu, Actul său etern și absolut, expresie a Vrerii sale Sfinte și infinite. Când Isus îi vorbește despre al „treilea Fiat”, îi vorbește despre împlinirea (rugăciunii) Tatăl nostru.

11 – Luisa insistă de multe ori asupra faptului că trebuie să se împlinească cererea din Tatăl nostru: „Facă-se Voia ta, precum în Cer așa și pe pământ”. Ea o scrie parțial în latină, de parcă ar fi o expresie „tehnică”: „... să se împlinească il Fiat Volontas Tua, precum în Cer așa și pe pământ”. Ce înseamnă asta?

A face Voința Divină nu este o noutate; noutatea este că Dumnezeu ne invită să trăim în Vrerea sa, așa cum Tatăl, Fiul și Duhul Sfânt trăiesc această Vrere eternă a lor. Noutatea este că Voința Divină acționează în ființa umană, iar ființa umană acționează într-un mod divin în Ea.

Noutatea este că acest Har al harurilor, acest Dar al darurilor, presupune nu doar să facem ceea ce Dumnezeu dorește să facem, ci ca Voința sa să fie a noastră, viața vieții noastre, pentru a trăi și a domni cu Ea și în Ea.

Noutatea este schimbul continuu de voință umană și Divină. Sufletul, temându-se să facă voința proprie, cere să fie înlocuită pentru orice lucru și în orice moment de însăși Voința lui Dumnezeu, care îl umple de bucurii, de iubire și de bunuri infinite, restituindu-i asemănarea divină pierdută prin păcat și restituindu-i scopul pentru care omul a fost creat de Dumnezeu, acela de a trăi ca fiu al lui Dumnezeu, luând parte la toate bunurile sale.

Noutatea este că Isus, prin darul Voinței sale către ființa umană, formează în ea o viață a Sa și un mod al Său de prezență reală, astfel că această ființă umană Îi slujește ca Umanitate. Aceasta, evident, nu pentru un fel de „uniune ipostatică” (două naturi și o singură persoană), ci pentru o uniune a două voințe, umană și Divină, unite într-o singură Vrere care, desigur, nu poate fi decât Cea Divină. Această ființă umană devine astfel triumful lui Isus, este „un alt Isus”, nu prin natură, în mod evident, ci prin darul

Harului, după cuvintele Sfântului Ioan: „...Așa cum este El așa suntem și noi în această lume” (1In 4,17).

12 – Luisa a trăit o viață întreagă într-un pat, în cele mai ciudate și misterioase suferințe (pe care le relaționează într-o manieră foarte exigentă și mișcătoare). De aceea pare logic ca gândul ei să fugă deseori la Patimile Domnului său Iubit, cu o profunzime a înțelegerii și o intensitate a participării afective extraordinare... Dar atunci, toată această suferință inexplicabilă a lui Isus și a ei, ce relație are cu viziunea sa de a „trăi în Vrerea Divină”, a „Împărăției Voinței Divine”?

Ne-am fi așteptat pur și simplu la o atitudine de resemnare, de „ascultare până la moarte și o moarte pe Cruce”, la un abandon înaintea Voinței lui Dumnezeu, la un „Fiat” ...-cum să spunem? - de supunere, de predare necondiționată, la un „Fiat” pasiv înaintea lui Dumnezeu... În schimb, spiritualitatea ei este precum ivirea zorilor și eclipsează orice altceva. La un moment dat, ea se convinge că (viziunea) nu este doar pentru ea, ci trebuie să o ofere tuturor. Este acea „intrare” sau „contopire în Voința lui Dumnezeu”. Este înlocuirea în orice lucru a voinței proprii cu Voința Divină și însușirea acesteia, astfel încât nu mai este vorba de „Fiatul” ei înaintea lui Dumnezeu, ci e același „Fiat” Atotputernic și Veșnic al lui Dumnezeu, care devine al ei. Acesta nu este nicidecum un răspuns pasiv, ci o participare activă și din ce în ce mai conștientă în tot ceea ce face acel „Fiat” sau Vrerea Divină, în toate Lucrările sale, în Actul veșnic al Vieții sale...

Luisa este invitată să lucreze ca Isus, în Vrerea sa: „Vino în Voința mea, pentru a face ceea ce fac Eu” (25.07.1917). „Acum, dorindu-te împreună cu Mine în Vrerea mea, vreau actul tău continuu” (28.12.1917). Așa se întâmplă că tot ceea ce Luisa simte și face este Viața lui Isus, pe care El o repetă în ea (25.12.1918). Toate acestea nu sunt rezervate doar Luisei. Isus așteaptă ființele umane să vină să trăiască în Vrerea sa și să repete în Voința sa ceea ce El a făcut (29.01.1919). 13 - S-ar părea că în Luisa ar exista două persoane, ca două spiritualități diferite, două dimensiuni, două lumi, două realități atât de mari încât ne scapă ...

Prima, să spunem că pare mai la îndemână, cât să ne facem o idee, este cea care vorbește despre ascultare și despre cruce... Dar există și cealaltă, aceea de „a trăi în Voința Divină”. Sunt cele două vocații sau misiuni ale Luisei: prima ca „Victimă” împreună cu Isus în Opera Răscumpărării și cealaltă, pe care Isus i-o prezintă mai târziu, cea de păstrătoare a adevărurilor despre Voința Divină, ca fondatoare a noii generații dorită cu ardoare de Isus, care va avea totul în comun cu El și Voința Divină ca viață... La sfârșitul volumului al XII-lea, Isus îi spune Luisei că, până în acel moment, ea a avut aceeași misiune cu cea a Preasfintei sale Umanități pe pământ; și, că de atunci încolo, o va avea pe aceea a Voinței Divine în Umanitatea sa (17.03.1921).

Și așa cum spiritualitatea sa se explică cu doctrina sa (Voința Divină, Viața lui Dumnezeu și Viața destinată fiilor), la fel se explică cu dubla sa misiune: cea de victimă și cea în care începe să „trăiască în Voința Divină” și să fie

păstrătoarea adevărurilor Sale, care se vor manifesta prin ea.

„Până acum te-am ținut împreună cu Mine să-mi potolești Dreptatea și să împiedici ca pedepse mai grele să ploaie pe pământ; acum (...) vreau ca tu, împreună cu Mine, în Vrerea mea, să te ocupi de pregătirea erei Voinței mele. Pe măsură ce vei merge pe calea Vrerii mele, se va forma irisul păcii care va forma inelul de legătură dintre Voința Divină și cea umană, din care va avea viață Voința mea pe pământ, iar împlinirea rugăciunii mele și a întregii Biserici își va avea începutul: să vină Împărăția ta și să fie făcută Voința ta, precum în Cer așa și pe pământ.” (02.03.1921)

14 – Atunci, aceasta înseamnă că spiritualitatea Luisei se cufundă, pe de o parte, în opera Răscumpărării și, pe de alta, în împlinirea Împărăției lui Dumnezeu, Împărăția Voinței Divine?

De fapt sunt două scrieri ale Luisei, care reprezintă aceste două Opere divine și corespund, de asemenea, la două etape din viața sa: prima, când Isus a format-o ca o altă Umanitate a sa, iar a doua, pentru a opera ca Isus în Voința Tatălui. Acestea sunt „Orele Pătimirii” și „Călătoria sufletului în Voința Divină” sau „Pelerinajul pios al sufletului”.

„Orele Pătimirii” nu sunt o narațiune sau o simplă meditație a Pătimirii lui Isus, așa cum a fost povestită de atât de mulți autori spirituali. Sunt rugăciune, ca o sală de gimnastică sau o școală de viață, în care ne unim cu Isus pentru a învăța să facem, cu El și ca El, ceea ce El făcea în interiorul său pentru Răscumpărarea noastră.

„Călătoria sufletului” este –spune Luisa– „modul practic și foarte util de a face călătoria în Preasfânta Voință

a lui Dumnezeu, pentru a implora Împărăția Fiatului Divin pe pământ”.

Este rugăciunea continuă prin care sufletul se unește cu Voința Divină în toate operele sale (Creație, Răscumpărare, Sfințenie) pentru a o adora, binecuvânta, mulțumi și iubi în numele tuturor, și pentru a cere în numele tuturor să vină Împărăția sa în toate. 15 – Dar Luisa joacă personal un rol sau are o misiune specială în toate acestea? Răspunsul nu poate fi cel pe care Sfânta Biserică îl va da într-o zi, ci doar ceea ce rezultă din citirea scrierilor sale.

Isus însuși a explicat că, la fel ca o altă Umanitate, ea (Luisa) lua parte la propriile sale misiuni, ca Răscumpărător și ca Rege: „Iubita mea, până acum ai ocupat alături de Mine misiunea pe care a avut-o Umanitatea mea pe pământ. Acum vreau să-ți schimb misiunea, oferindu-ți o altă (misiune) mai nobilă, mai vastă: vreau să-ți dau misiunea pe care o are Voința mea în Umanitatea mea. Vezi că este mai măreață, mai sublimă? Umanitatea mea a avut un început, Voința mea este eternă; Umanitatea mea este restrânsă și limitată, Voința mea nu are limite și nici hotare, este imensă. Misiune mai nobilă și distinsă nu puteam să-ți dau.” (17.03.1921).

„Fiica mea, nu te teme; nu-ți amintești că ocupi două misiuni: una de victimă și cealaltă misiune, mai mare, de a trăi în Vrerea mea pentru a-mi reda gloria completă a întregii Creații?” (20.09.1922).

De aceea i-a spus Isus: „Misiunea ta este mare, căci nu se rezumă doar la sfințenie personală, ci este vorba să îmbrățișezi totul și pe toți și să pregătești Împărăția Voinței mele generațiilor omenești” (22.08.1926).

Sfântul Hannibal Maria De Francia a scris despre ea: „Domnul Nostru, care din secol în secol face să crească tot mai

mult minunățiile Iubirii sale, se pare că prin această fecioară -cu care nicio altă ființă nu poate fi comparată și pe care El o numește cea mai mică pe care a găsit-o pe pământ, fără nicio instrucție- a vrut să formeze un instrument potrivit pentru o astfel de misiune sublimă, adică triumful Voinței Divine în universul ceresc, în conformitate cu ceea ce se spune în Pater Noster: Fiat Voluntas tua, sicut in coelo et in terra”. 16 – Cine intră în scrierile Luisei se simte mai curând aproape „pierdut” ca într-o pădure fără margini. Se pot da câteva sfaturi, avertismente sau măsuri de prevedere drept îndrumare?

Este necesar, în primul rând, să conștientizăm că, în cazul Luisei, nu este posibilă separarea spiritualității de doctrina sa; fiindcă, nici una, nici cealaltă nu sunt ale ei, ci ale lui Isus, și abia după un timp au devenit ale ei. Ea a scris doar ceea ce a trăit. Viața ei interioară este exact Viața Voinței Divine.

Dacă ne oprim numai asupra observării virtuților unice și multiple care strălucesc în ea, înseamnă să pierdem din vedere faptul că ele sunt ca frunzele sau florile plantei care este Voința Divină. Fructele sunt Împărăția.

Aspectul care ar trebui să ne intereseze cel mai mult este: cum a fost semănată această „Plantă” și cum va fi crescută? Cum a fost dezvoltată în Luisa? Ne interesează să o cunoaștem pentru a face ca și în noi să se întâmple la fel.

Citind scrierile sale, ar fi greșit să considerăm fiecare subiect „în sine” scăzându-l din întreg și din contextul său. Acest lucru ar face ca fiecare subiect să fie mai mult sau mai puțin denaturat. Interdependența armonioasă și unitatea întregului formează un singur mesaj.

Mesajul pe care îl prezintă aceste scrieri este Tema cea mai universal posibilă, nu e doar o „temă” dintre multe altele. Este cea a revelației și promulgării Voinței Divine, „Tema temelor”, care în aceste scrieri atinge apogeul manifestării și comunicării ei de către Dumnezeu, omului. Triumful Împărăției lui Dumnezeu constă în această manifestare și comunicare acceptată de om. Tema Voinței Divine conține toate celelalte teme posibile.

Ca referință în citirea scrierilor sale, punctul de plecare este revelația a ceea ce este Voința Divină în cele Trei Persoane Divine; centrul Desenului este Cuvântul Întrupat; iar punctul de sosire este Împărăția lui Dumnezeu prin darul Vrerii Divine. Nu există altul.

17 – Cu ce atitudine putem aborda scrierile Luisei, adică spiritualitatea ei?

În primul rând, dacă, pentru interpretarea corectă a ceea ce a scris Luisa după cum a spus Domnul, este necesar să cunoaștem contextul și „situația determinată” în care a fost scris etc., în al doilea rând, la fel de indispensabilă este și „viziunea bună” a cititorului: „Candela trupului tău este ochiul...” (Mt 6,22-23).

În cazul scrierilor Luisei, o întrebare prealabilă, fundamentală este: „Cu ce atitudine să ne apropiem de ele?” Cu cea a raționalistului care crede că poate explica totul cu psihiologia? Consider că, după un prim contact cu scrierile, este necesar să ne „ascultăm inima”: „Astăzi, dacă auziți vocea Sa, nu vă împietriți inimile voastre...”

Întrebarea care trebuie pusă este: „Cine spune aceste lucruri: Luisa sau Domnul Nostru? Pot veni de la ea sau de la Domnul? Există ceva care să indice că e imposibil să vină de la Domnul?”

Pentru a putea discerne corect, Isus ne transmite acest indiciu-cheie: „Învățătura mea nu este a mea, ci a celui care m-a trimis. Dacă vrea cineva să facă Voința lui, va cunoaște dacă învățătura este de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc mai degrabă de la mine...” (In 7,16-17).

Cu alte cuvinte, înainte de a începe lectura scrierilor, pentru a nu exclude înțelegerea corectă a conținutului lor, trebuie să clarificăm dacă: „Lucrurile pe care le spune Luisa, pe care Isus le spune (ni le spune), sunt ale ei, subiective sau constituie o realitate obiectivă? Recunoaștem că ar fi posibil să fie aceasta din urmă? Suntem gata să o recunoaștem cu toate consecințele?”

Isus îi spune: „Eu comunic atât celor umili cât și celor simpli, pentru că ei dau imediat crezare harurilor mele și le prețuiesc, deși sunt ignoranți și săraci. Dar față de ceilalți pe care îi vezi, Eu sunt foarte reticent, deoarece primul pas care aproprie sufletul de Mine este credința. Cum se întâmplă că acești oameni, cu toată știința și doctrina lor, chiar și cu sfințenia, nu experimentează niciodată o rază de lumină cerească, ci merg pe calea lumească și niciodată nu ating nici măcar un pic din ceea ce este supranatural?” (19.05.1899).

18 – Ar putea fi folosită o metodă sau un itinerar util pentru a aborda scrierile sale?

Este ca și cum ai urca pe un munte: nu se poate face sărind de ici colo. Punctul de plecare indispensabil este o familiaritate suficientă cu Evanghelia și în general cu Sfânta Scriptură. Apoi, mergând în ordine: să pornim de unde Luisa a început să scrie, de la primul Volum, să luăm pentru noi toate învățăturile și să lăsăm chestiunile personale ale Luisei (experiențe mistice, suferințe, vocația ca Victimă...). Pe lângă acestea, este foarte util să citim Volumul XI, capitol cu capitol, în același timp cu primul volum, deoarece oferă multă lumină

și aprinde entuziasmul și iubirea pentru Voința Divină. Împreună cu aceste două volume, să începem și „Orele Pătimirii”, ca loc de pregătire pentru iubirea și cunoașterea Domnului. În rest, „încet, încet”, focul va ajunge să se aprindă și să ardă bine alimentat, în speranța că nu va fi un foc de paie.

„Dacă ai găsit miere, mănâncă (numai) cât e necesar pentru tine, ca nu cumva să te saturi [prea tare] și să vomiți” (Prov 25,16).

19 - Să o lăsăm acum pe Luisa. Cum putem noi să ne însușim spiritualitatea ei? Este evident că vocația de „victimă” este doar a Luisei și a anumitor suflete chemate la aceasta de Domnul. (Dar înainte de a ne lăsa impresionați, am înțeles, oare, ce înseamnă în esență să fii „victimă”?) Și este de asemenea evident că misiunea sa, de a da începutul împlinirii Împărăției Voinței Divine pe pământ, este o misiune unică, irepetabilă. Dar cum putem noi pune în practică ceea ce citim?

Primii Apostoli mergeau în urma lui Isus care s-a întors și i-a întrebat: Ce căutați? Ei au răspuns: „Învățătorule, unde locuiești”, Și Isus le-a zis: „Veniți și vedeți”. Cu alte cuvinte: să începem să citim, știind că Isus spune: „De aceea ascultați-mă; și vă rog, fiii mei, să citiți cu atenție aceste cuvinte pe care vi le pun în față, veți simțiți nevoia de a trăi din Voința mea. Eu voi sta lângă voi când veți citiți și vă voi atinge mintea, inima, ca să înțelegeți și să vă hotărâți să doriți Darul «Fiatului» meu Divin”.

Cunoașterea este indispensabilă; se iubește în măsura în care se cunoaște. Când această cunoaștere începe să absoarbă nu doar mintea, ci și inima, îți dai seama că începi să vezi totul într-o altă lumină, să ai alte gusturi și dorințe, să te rogi într-un mod „diferit”, să intri într-un alt tip de relație cu cele Trei Persoane Divine, cu Mama Cerească. Îți

schimbă viața fără să te gândești cum să o schimbi tu, pentru că interesul tău a devenit doar Isus și interesul Său ...

20 – Este ușor să spunem „a trăi în Voința Divină”, dar, în practică, aceasta se reduce la trăirea în acord cu Voința Divină. În schimb, în ce constă de fapt?

Numai în măsura în care devine viață care se trăiește, înțelegem realitatea și sfera sa infinită, și putem constata cât de diferit este doar a face Voința lui Dumnezeu sau a trăi „în acord cu Ea”.

Spune Isus: „Îmi doresc foarte mult ca (toate) ființele umane să-mi ia Voința; este lucrul care contează cel mai mult pentru mine, este cel mai important pentru mine. Toate celelalte lucruri nu mă interesează în aceeași măsură, nici chiar cele mai sfinte, și, când văd că sufletul trăiește din Voința mea, sunt triumfător, pentru că aceasta conține binele cel mai mare care poate fi în Cer și pe pământ.” (23.03.1910).

„Te vreau întotdeauna în Vrerea mea... Vreau să simt că inima ta pulsează în a Mea cu aceeași dragoste și aceeași durere; vreau să simt vrerea ta în a Mea, care, înmulțindu-se în toți, să-mi dea cu un singur act reparările tuturor și iubirea tuturor; și Vrerea mea în a ta, astfel încât, însușindu-mi sărmana ta umanitate, să o înalț înaintea Maiestății Tatălui ca victimă continuă.” (04.07.1917).

„Iată de ce îți vorbesc deseori despre trăirea în Vrerea mea, pe care până acum nu am manifestat-o nimănui. Au cunoscut, cel mult, umbra Voinței mele, harul și dulceața pe care aceasta le conține atunci când e făcută. Dar să pătrundă în interior, să îmbrățișeze imensitatea, să se multiplice cu Mine și să pătrundă peste tot, -chiar stând pe pământ-, în Cer și în inimi, aceasta nu este încă cunoscut atât de mult, încât ar părea ciudat pentru mulți. Iar cine nu ține mintea

deschisă la lumina Adevărului nu va înțelege nimic.” (29.01.1919).

„Vreau ca făptura să intre în Voința mea și, în mod divin, să vină să sărute actele mele, înlocuind totul, cum am făcut Eu. De aceea să vină, să vină; o suspin, o doresc atât de mult încât sărbătoresc când văd ființa umană că intră în acest mediu divin și, multiplicându-se împreună cu Mine, se înmulțește în toți și iubește, repară, îi înlocuiește pe toți și pentru fiecare, în mod divin. Lucrurile umane nu le mai recunosc în ea, ci toate lucrurile mele. Iubirea mea crește și se înmulțește, reparările se înmulțesc la infinit și înlocuirile sunt divine...” (13.02.1919).

Luisa ne învață care este îndatorirea corespunzătoare trăirii în Voința Divină: „În timp ce mă rugam intenționam să intru în Vrerea Divină; și aici, însușindu-mi tot ceea ce în Ea există și de la Care nimic nu scapă, trecut, prezent și viitor, făcându-mă coroana tuturor, în numele tuturor am adus omagiul meu, iubirea mea, mulțumirea mea, înaintea Maiestății Divine” (05.01.1921).

„Ți se pare puțin ca Voința mea sfântă, imensă, veșnică, să coboare într-o ființă umană și, punând împreună Voința mea cu a sa, să o piardă în Mine și ființa umană să mă facă viața întregii sale lucrări, chiar și în cele mai mici lucruri? Astfel încât bătaia inimii sale, cuvântul, gândul, mișcarea, respirația, sunt ale Dumnezeului celui viu în ființa umană; (care) ascunde în sine Cerul și Pământul și în aparență se vede o ființă umană. Har mai mare, minune mai prodigioasă, sfințenie mai eroică, nu ți-am putut da, decât FIATUL meu” (06.06.1921).

„Este o voce care răsună peste tot și spune: Iubire, glorie, adorație Creatorului meu! De aceea, cine trăiește în Voința mea este ecoul vocii mele, reproducătoarea Vieții mele, gloria perfectă a Creației mele” (28.03.1922).

Ceea ce poate fi trăirea în Voința Divină, Isus a exprimat-o după ultima Cină în rugăciunea sa adresată Tatălui: „Tot ceea ce este al meu este al tău și tot ceea ce este al tău este al meu” (In 17,10).

De fapt, pentru a trăi în Voința Divină, în primul rând, Isus trebuie să pună stăpânire pe tot ceea ce este al nostru (ceea ce suntem, ce avem, ce facem). El trebuie să fie nu doar spectator, dar și Protagonistul a tot ce este în noi, al vieții noastre („Vino, Voință Divină să gândești în mintea mea... etc.”) astfel încât să putem spune: „Aşadar, nu mai trăiesc eu, ci Cristos trăieşte în mine.” (Gal 2,20). Apoi este necesar ca ființa umană să ia cu adevărat în posesie tot ceea ce este Isus, tot ceea ce Îi aparține, și, din Viața lui, să facă tot ceea ce El face, cu El și ca El. Altfel, nu se poate spune „a trăi în Voința Divină”.

Pe scurt, a trăi în Voința Divină este să devenim (prin har) un singur lucru cu Isus, însușindu-ne tot ce este al său pentru a-l da tuturor ființelor umane, pentru a înlocui munca fiecărei ființe umane cu lucrarea divină a lui Isus, răsplătindu-L astfel pe Isus, în mod divin, în numele fiecărei ființe umane. Sau, cu Isus să dăm ființelor umane toată Iubirea Tatălui, iar Tatălui să-i dăm toate omagiile care Îi sunt datorate din partea tuturor ființelor umane (adorație, glorie și laudă, mulțumiri, reparări, iubire în mod universal).

***

Și acum, o întrebare la care fiecare poate să răspundă în propria conștiință:

Dacă cineva ajunge în contact cu scrierile Luisei, dar nu le citește pentru că nu vrea, n-o face pentru că suspectează că sunt erori sau mai degrabă se teme că nu sunt?

3. OCHII SUFLETULUI: CREDINȚA

* Necesitatea Credinței

„Fără credință, este imposibil să fii plăcut lui Dumnezeu; pentru că cel care se apropie de El trebuie să creadă că El există și îi răsplătește pe cei care-l caută” (Evr 11,6). Majoritatea lucrurilor pe care le cunoaștem despre noi înșine și despre lumea din jurul nostru, nu de aceea le știm pentru că am ajuns personal să le descoperim, ci pentru că ne-au fost transmise de alții în care am crezut: părinții noștri, învățătorii noștri, cărțile, televizorul, un ziar... Dumnezeu, care ar fi putut să ne instruiască personal în adevărurile care Îl privesc și care ne privesc, a vrut să o facă prin Revelații, care au ajuns la noi prin Biserică; cum de alt fel a și făcut-o în istoria multora care au dat mărturie și care au toate garanțiile de credibilitate, de fidelitate și corectitudine; revelații care sunt la îndemâna oricărei investigații raționale.

„Credința este garanția realităților separate, dovada realităților care nu se văd. Datorită ei, cei din vechime au primit o bună mărturie. Prin credință înțelegem că lumea a

fost alcătuită prin cuvântul lui Dumnezeu, așa că ceea ce se vede provine din cele care nu se văd” (Evr 11,1-3).

* Conținutul Credinței

Dacă un copil nu ar primi o mărturie demnă de credință din partea altora (normal ar fi a părinților săi) nu ar ști nimic despre sine însuși: numele său, familia sa, originea sa. Fără Revelația Divină noi nu am putea ști cine suntem, Cui îi datorăm ființa și viața noastră, care este adevărata noastră origine și originea a tot ceea ce vedem, nici care este Patria noastră, nici destinul nostru, nici ceea ce trebuie să facem… Niciuna dintre întrebările cele mai importante ale omului nu ar avea răspuns.

* „Mărește-ne credința!”

Așa i-au spus Apostolii Domnului (Lc 17,5). Care dintre noi simte să răspundă afirmativ la întrebarea Domnului: „Dar când va veni Fiul Omului, va găsi oare credință pe pământ?” (Lc 18,8). Cum Sfântul Petru poate spune: „Așadar, cinste vouă care credeți, iar celor care nu cred: „piatra pe care au disprețuit-o constructorii, aceasta a devenit piatra unghiulară” și „piatra de poticnire și stâncă pentru cădere. Ei se poticnesc, pentru că nu cred în cuvânt” (1Pt 2,7-8). „Este timpul să înceapă judecata de la casa lui Dumnezeu” (1Pt 4,17). Vine ora încercării, a ispitei pentru toți: „Fiți cumpătați, vegheați! Dușmanul vostru, diavolul, ca un leu care rage, dă târcoale căutând pe cine să înghită! Împotriviți-vă lui tari în credință” (1Pt 5,8-9).

* Ce este Credința?

Cu siguranță cuvintele „credință” și „a crede” sunt printre cele mai numeroase în Sfânta Scriptură. Ca o curiozitate, în Noul Testament sunt 242 și 243.

În cuvinte puține, adevărata Credință înseamnă să ne lăsăm luați de mână de Dumnezeu, așa cum face un copil, să ne lăsăm conduși de El. De aceea trebuie să fim siguri de El, siguri de Bunătatea sa, de Atotputernicia sa, de Înțelepciunea sa, de Iubirea sa. Aceasta înseamnă să-L onorăm pe Dumnezeu, să-L cunoaștem, să-L adorăm, să-L glorificăm. Aceasta înseamnă să fim și să dorim să fim pe deplin ai Lui, știindu-L și simțindu-L în totalitate al nostru. Aceasta este COMUNIUNEA cu El... și în acest fel să avem acces la infinita sa Înțelepciune, aceasta înseamnă să luăm parte la Atotputernicia sa, experimentând Iubirea sa.

Așadar, cum spune Sfântul Petru: „Pe el fără să-l fi văzut, îl iubiți; fără a-l vedea, dar crezând în el, tresăltați de o bucurie negrăită și glorificată” (1Pt 1,8). Ori, fără credință, este imposibil să fii [plăcut lui Dumnezeu], pentru că cel care se apropie de Dumnezeu trebuie să creadă că El există și îi răsplătește pe cei care-L caută (Evr 11,6). Este prima și ultima Fericire din Evanghelie, care le conține în ea pe toate celelalte, care se explică numai prin Credință: „Fericită aceea care a crezut...”, spuse Elisabeta Mariei (Lc 1,45); „…Fericiți cei care nu au văzut și au crezut!”, a spus Isus Apostolului Toma (In 20,29).

* Condiție necesară Credinței

De ce se spune „adevărata” Credință? Pentru că nu este nimeni care să nu creadă în câte ceva și, când nu se crede în Dumnezeu, se crede în bazaconii. Lumina este darul lui Dumnezeu și ochii îi avem de la El, dar să deschidem și să închidem ochii depinde de noi: adică Credința este un dar al harului, inițiativa Iubirii sale, dar primirea (harului) depinde de bunăvoința omului. Este necesar să fim într-o bună credință pentru a putea primi harul Credinței. De aceea, „căci cu inima se crede [pentru a obține] justificare, iar

cu gura se dă mărturie pentru [a obține] mântuire”. (Rom 10,10).

* Credință și încredere

Credința începe cu adevărata cunoaștere a lui Dumnezeu și aceasta o face să crească în noi, devenind din ce în ce mai mult experiență vie. Din acest motiv, pe lângă faptul de a fi declarat în cuvinte (Crezul), trebuie să fie tradus în fapte (în viață) în opere de credință. Este ca și cum cineva, intrând într-o încăpere, aprinde lumina apăsând un mic întrerupător sau buton: aceasta este o acțiune obișnuită, atât de simplă, pe care o facem în mod natural, fără dubii și fără să ne facem probleme. La fel, adevărata Credință trebuie să devină ceva natural pentru noi și atunci dispare orice dubiu, orice frică, orice imposibilitate, orice limită... Aceste cuvinte, care nu există în vocabularul lui Dumnezeu, nu trebuie să existe nici în cel al fiilor săi.

De aceea, doar adevărata Credință vie, îndepărtând orice dubiu, ne dă siguranță; îndepărtând orice frică, ne dă adevărata pace; îndepărtând orice imposibilitate (neputință), ne face să obținem totul: „Și tot ce veți cere cu credință în rugăciune, veți primi” (Mt 21,22).

Dar trebuie spus că, atunci când credința crește și devine mai puțin copilărească și mai matură, nu mai cere orice lucru, ci ea merge tot mai mult în acord cu Vrerea lui Dumnezeu, după cuvântul lui Isus: „Căutați mai întâi împărăția lui Dumnezeu și dreptatea lui și toate acestea vi se vor adăuga” (Mt 6,33). De aceea, dacă îi cerem lui Dumnezeu ceva având „credința” că ne va da, aceasta este deja credință; dar dacă suntem siguri că ne va da nu doar ceea ce noi dorim, ci ce este mai bun în Vrerea sa, aceasta este o credință mult mai mare și mai frumoasă. Din clipa în care am devenit ca niște copii și ne-am lăsat luați de mână de

Dumnezeu cu încredere, crezând în Înțelepciunea sa și în misterioasa sa Providență, ajungem la adevărată maturitate.

* Credința când este vie crește și ne transformă.

În ceea ce privește persoana care crede, Credința înseamnă să deschidem ușa minții către Dumnezeu (să credem), astfel încât Lumina să intre în noi, dar numai voința este mâna care deschide (ușa) din interior.

În ceea ce privește scopul pentru care se crede; Credința ne este dată încă de la Botez în pietre prețioase, ca o sămânță prețioasă de cultivat, astfel încât să crească în plinătatea ei și să producă Rodul său binecuvântat. De aceea Credința înseamnă ‹‹SĂ-L AVEM PE DUMNEZEU CA ADEVĂR».

Dar considerația noastră și darul Credinței cresc prin seria de haruri „prezente” pe care Dumnezeu ni le acordă și prin potrivirea noastră la aceste haruri, care vin prin rugăciune, prin lecturi spirituale, (în particular Cuvântul lui Dumnezeu), prin diferite Sacramente care se primesc și, de asemenea, prin numeroasele situații de zi cu zi în care ne aflăm. Uneori sunt aranjate în mod misterios de Dumnezeu -situații extraordinare, chiar „extreme” - tocmai pentru a ne determina să facem progrese mari în Credință.

Ca exemplu: un tip din New York merge pe o funie întinsă între doi zgârie-nori, la doua sute de metri deasupra solului... Strada se umple de oameni; sunt jurnaliști, reporteri de televiziune, pompieri, vin ambulanța și poliția... Sunt multe aplauze, entuziasm și se fac pariuri. La un moment dat echilibristul coboară (presupunând că nu va fi arestat), dă autografe, strânge mâini. Cineva pune pariu că este capabil să traverseze din nou cu bicicleta. Celui mai pătimaș fan al său, echilibristul îi spune: - „Crezi tu că sunt capabil să traversez, acolo sus, cu o roabă?” Fanul răspunde:

- „Cu siguranță, pentru că ești foarte bun!” – „Cât vrei să pariezi?” – „Chiar și o mie de dolari!” – „Foarte bine, atunci urcă tu în roabă!”

Sau să ne imaginăm că ni s-ar întâmpla următoarele: într-o biserică, la o sfântă Liturghie de duminică, 300 de persoane au fost luate prin surprindere de niște oameni mascați, îmbrăcați în negru din cap până în picioare, înarmați cu arme automate. Unul dintre ei, care părea a fi șeful, apucând un microfon zise: „Să rămână așezați la locurile lor și să nu se miște doar cei care sunt dispuși să primească un glonț pentru Cristos; iar ceilalți să plece imediat!” Într-o clipă, cei din cor au fugit, diaconul și ministranții au dispărut, iar majoritatea credincioșilor au ieșit alergând, călcându-se în picioare. Din cei 300 de credincioși au rămas doar câțiva, înghemuiți ici-colo. Omul care a vorbit și-a scos masca, s-a uitat la preotul care părea mai mult mort decât viu, și i-a spus: „Bine, bine, m-am descotorosit de toți ipocriții. Acum poți să începi Liturghia. Îți urez o zi bună!” Oamenii înarmați s-au întors și au plecat.

S-a întâmplat cu adevărat? Nu știu să vă spun, dar fiți siguri că s-ar putea întâmpla în curând, aici, la noi.

Aceasta a făcut-o Isus cu Petru, invitându-l să meargă pe mare înspre El, dar Petru s-a înspăimântat și a început să se scufunde. Isus l-a salvat, dar l-a și mustrat: „[Om] cu puțină credință, de ce te-ai îndoit?” (Mt 14,28-31).

Aceasta a făcut-o cu Paul, care spune: „Căci nu vreau, fraților, ca voi să rămâneți în ignoranță, cu privire la necazul care a venit asupra noastră în Asia, cum am fost copleșiți peste măsură și peste puterile noastre, așa încât ne pierdusem speranța de a mai trăi. Ba chiar ne-am socotit în noi înșine niște condamnați la moarte, ca să nu ne punem încrederea în noi înșine, ci în Dumnezeu, cel care îi învie pe cei morți. El ne-a eliberat dintr-o astfel de moarte și ne eliberează și în el

sperăm că ne va mai elibera, ajutându-ne și voi prin rugăciunea făcută pentru noi, ca prin darul [primit] de mai multe persoane, mulți să aducă mulțumire pentru noi” (2Cor 1,8-10).

Aceasta a făcut-o cu surorile lui Lazăr, când L-au rugat să-l vindece pe fratele lor, permițând ca răsplată pentru credința lor ca situația să se înrăutățească până a murit. Atunci, Martei, în ciuda faptului că ea și-a declarat credința intelectuală („Da, Doamne; eu am crezut că Tu ești Cristos, Fiul lui Dumnezeu, cel care vine în lume”), fiind pe punctul de a se îndoi, Isus imediat i-a spus: „Nu ți–am zis că, dacă vei crede, vei vedea gloria lui Dumnezeu?” (In 11).

Dar de ce Domnul cere o așa credință în El? Ca atunci când Isus a mers cu conducătorul sinagogii, Giairo, acasă la acesta, pentru a-i vindeca fetița care era pe moarte. La un moment dat au venit să-i spună: „Fiica ta a murit, de ce îl mai deranjezi pe Învățător?”, dar Isus i-a zis: „Nu te teme, crede numai!” (Mc 5,35-36). Era ca și cum ar spune: „Dacă tu acum ai dubii, dacă îmi refuzi sprijinul credinței tale, mă împiedici să intervin!”. Așa că în loc de o vindecare obține chiar o înviere! Se pare că Domnului îi place jocul, „Lași sau dublezi?” Totuși, El cere o credință simplă și sigură pentru a justifica intervenția sa divină. Harul mult mai mare, care este pe punctul de a i se acorda, cere din partea ființei umane și o credință mult mai mare.

Dar să trăim prin credință, pentru că ea este cea mai mare comoară; de obicei Dumnezeu este încântat să înconjoare viața noastră cu o banalitate aparentă, cu lucruri normale și neimportante (în timp ce în ochii săi credința le face extraordinare și foarte importante); toate sunt ocazii de a face comuniune cu Dumnezeu. Chiar lasă sufletului anumite mizerii, defecte involuntare și uneori chiar un păcat care, umilind sufletul, în realitate îl protejează de el

însuși și de impostura iubirii de sine și îl îndeamnă să facă mai mult pentru Domnul. De aceea a zis Domnul Sfântului Paul: „Îți este suficient harul meu, căci puterea mea se împlinește în slăbiciune” (2Cor 12,9).

* Credința teologică și credința umană

Credința înseamnă să sprijinim consensul nostru asupra mărturiei lui Isus, asupra Cuvântului lui Dumnezeu, care nu se poate înșela, nici să ne înșele, care este mai mult decât ceea ce percep simțurile noastre și decât este capul nostru capabil să gândească.

Această credință este acea legătura vie cu Dumnezeu, acea adevărată comuniune cu Dumnezeu care, pornind de la știri sau cunoștințe, devine certitudinea că este a mea (speranța sigură) și se transformă în experiență și dragoste (posesia carității).

Vorbim despre Credința teologică sau supranaturală, cea care ne dă o comuniune de viață cu Dumnezeu; dar există și o altă credință, care este umană, ca cea pe care o dăm oamenilor și noutăților și pe care de multe ori suntem invitați să o oferim lucrurilor care privesc atitudinea noastră religioasă și relația noastră cu Dumnezeu. De exemplu, este credința pe care o putem da anumitor revelații „private”, aparițiilor mariane etc. Este adevărat că (acestea) nu fac parte din Crez, dar folosesc, printre altele, pentru a testa calitatea Credinței noastre supranaturale, deoarece caritatea... își află plăcerea în adevăr; toate le suportă, toate le crede, toate le speră, toate le îndură” (1Cor 13,6-7). Pentru aceasta spune Sfântul Paul: „Nu stingeți Duhul! Nu disprețuiți profețiile, dar cercetați toate: păstrați ceea ce este bun” (1Tes 5,19-21).

Ne antrenează în discernământ.

* Credința conform Domnului Nostru, în scrierile Luisei Piccarreta

«Isus mi-a spus aceste cuvinte precise: „Credința este Dumnezeu”. Aceste două cuvinte conțineau o lumină imensă, care este imposibil de explicat; dar voi spune cum pot. În cuvântul „Credință” am înțeles că credința este Dumnezeu însuși. Cum hrana materială dă viață trupului astfel încât acesta să nu moară, în același fel, credința dă viață sufletului; fără credință sufletul este mort. Credința însuflețește, credința sfințește, credința spiritualizează omul și îl face să țină privirea îndreptată spre o Entitate Supremă, astfel încât să nu învețe nimic despre lucrurile de aici, de jos, iar dacă le învață, le învață în Dumnezeu» (28.02.1899).

«În toată bunătatea sa, Isus s-a întors către Confesor și i-a spus: „Vreau să te inunde credința peste tot, ca acele bărci care sunt înconjurate de apele mării. Și, din moment ce credința sunt Eu însumi, -(tu) fiind inundat de Mine, care dețin totul, pot și sunt liber să dau celor care se încred în Mine, fără ca tu să te gândești la ceea ce va veni sau când și cum vei face-, voi veni Eu însumi să te ajut în funcție de nevoile tale”.

Apoi a adăugat: „Dacă vei exersa în această credință, aproape înotând în ea, ca răsplată îți voi insufla în inimă trei bucurii spirituale: prima (este că) vei pătrunde lucrurile lui Dumnezeu cu transparență și te vei simți inundat de bucurie în a face lucruri sfinte, de o asemenea mulțumire încât te vei simți împlinit, și aceasta este ungerea harului meu. A doua (este că) vei simți în inima plictiseală față de lucrurile pământești și euforie față de lucrurile cerești. A treia bucurie este detașarea totală de toate; și, unde mai înainte simțeai atracție, vei simți respingere, cum deja o insuflu de câtva timp în inima ta, iar tu o experimentezi: de aceea inima ta va fi inundată de bucuria de care se bucură sufletele goale, care au

inima lor atât de inundată de iubirea mea, încât de la lucrurile care le înconjoară din exterior nu primesc nicio impresie”» (25.06.1899).

„Fiica mea, cine se hrănește din credință dobândește viața divină și, dobândind viața divină, o distruge pe cea umană, adică distruge în sine germenii care au produs păcatul originar, redobândind natura perfectă, așa cum a ieșit din mâinile mele, asemănătoare Mie, și cu aceasta vine să întreacă în noblețe însăși natura îngerească” (02.03.1902).

„Fiica mea, toate lucrurile au originea din credință. Cine este puternic în credință este puternic în suferință. Credința îl găsește pe Dumnezeu în orice loc, îl vede în orice acțiune, îl face să fie atins în orice mișcare și orice ocazie nouă care apare este o nouă revelație divină pe care ființa umană o primește. De aceea, fii puternică în credință, căci dacă ești puternică în aceasta, în toate stările și evenimentele, credința îți va da tărie și te va face să stai mereu unită cu Dumnezeu” (20.03.1904).

„Fiica(mea), credința îl face cunoscut pe Dumnezeu, dar încrederea îl găsește, altfel credința fără încredere este sterilă. Și, deși credința posedă bogății imense pentru a putea îmbogăți sufletul, dacă încrederea lipsește, rămâne mereu săracă și lipsită de experiență în toate” (29.07.1904).

* Credința în final este calea sigură pentru a ne uni cu Dumnezeu, cu Voința sa, iar Cuvântul său să îl primim ca Dar al său și să ni-l facem viață. Ea (credința) este atât de mare și prețioasă, încât orice experiență extraordinară, sensibilă sau miraculoasă, care să confirme că se deține și este ceea ce se pretinde a fi, ar arunca mai degrabă o umbră în loc de lumină și ar îndepărta credibilitatea în loc să i-o dea.

Scrie Luisa: «După aceasta, gândeam în sinea mea:

„în această Sfântă Voință nu se văd miracole, lucruri minunate, pentru care ființele umane sunt atât de lacome și ar călători jumătate din lume pentru a avea unul; în schimb, totul se petrece între suflet și Dumnezeu și dacă ființele umane o primesc nu cunosc de unde a venit binele... Într-adevăr sunt ca soarele, care în timp ce dă viață la toate, nimeni nu-l arată”.

Și în timp ce mă gândeam la aceasta, s-a întors Isus al meu și a adăugat, dar cu o înfățișare impunătoare: „Ce miracole, ce miracole? Nu este oare cel mai mare miracol să faci Voința mea? Voința mea este eternă și este miracolul eternității; niciodată nu se termină. Este miracolul fiecărui moment, prin care voința umană (poate) să aibă o legătură continuă cu Voința Divină. Învierea morților, a da vederea orbilor și altele, nu sunt lucruri eterne, sunt supuse pieirii; de aceea se pot numi umbre de miracole, miracole fugitive, în comparație cu miracolul mare și permanent de a trăi în Voința mea. Tu să nu acorzi atenție la aceste miracole; știu Eu când este oportun și este nevoie”» (12.11.1921).

Prin urmare Voința Divină se trăiește într-o CREDINȚĂ pură. Se va vedea din fapte, în timp, că nu a fost o iluzie.

4 ÎNCREDINȚARE ȘI CONSACRARE

* ÎNCREDINȚAREA este actul de a prezenta și a pune în mâinile unei persoane pe cineva sau ceva, astfel încât aceasta să fie liberă să dispună și să poată face ce vrea. Este echivalent cu „oferirea”, dar i se adaugă –cum indică același cuvânt- motivul încrederii. Este ceea ce exprima motto-ul Papei Ioan Paul al doilea (iar mai înainte, chiar Isus): „Totus tuus”, „Totul al tău, o, Maria”. Este acel act pe care Isus în agonie l-a făcut din înălțimea Crucii, oferindu-ne ca fii, Mamei sale.

* CONSACRAREA înseamnă „a face sacru” ceva ce va aparține sau este dedicat lui Dumnezeu, deci nu mai este destinat folosirii profane sau nu mai e străin lui Dumnezeu. În acest sens, consacrarea înseamnă sacrificarea și sfințirea. Consacrarea înseamnă și „transformare”. Exemplul maxim al Consacrării este ceea ce se întâmplă în timpul Liturghiei: pâinea și vinul sunt oferite mai întâi lui Dumnezeu, fiind de El însuși consacrate, adică transformate în mod substanțial (transsubstanțializează spune Biserica) în Trupul, Sângele, Sufletul și Divinitatea lui Isus Cristos. Nu mai este pâine și vin, deși păstrează „speciile”, adică elementele speciilor (forma, culoare, aspectul fizic și chimic), ci au devenit Isus Cristos, prezent cu plinătatea Ființei sale și a Vieții sale întregi, pentru a ni se da nouă și a ne transforma în El, în măsura în care Îi permitem aceasta.

* DE CĂTRE CINE?

De noi înșine: „Vă îndemn deci, fraților, pentru îndurarea lui Dumnezeu, să oferiți trupurile voastre ca jertfă vie, sfântă și plăcută lui Dumnezeu: aceasta este cultul vostru

spiritual” (Rom 12,1). Așa cum suntem, cu ce avem și ce facem și mai ales (să oferim) singurul lucru care depinde de noi și pe care putem să i-l refuzăm lui Dumnezeu -și aceasta ar fi cea mai mare nenorocire pentru noi-, voința noastră, ceea ce numim de obicei inima noastră. Isus o indică spunând: „Căci din inima omului ies gândurile rele, desfrânările… Și-l fac pe om impur” (Mc 7,21).

* CUI?

În mod evident lui Dumnezeu. Așa cum a făcut și Isus însuși, cum a făcut și Maria. Chiar din primul moment al vieții sale, Maria s-a consacrat în întregime Voinței lui Dumnezeu, pentru a obține venirea Mântuitorului. Ea s-a consacrat pe sine lui Dumnezeu, și-a dedicat în totalitate persoana și viața Iubirii lui Dumnezeu, Planului lui Dumnezeu; deci în timpul său Dumnezeu „s-a consacrat” Ei. De fapt, Isus s-a consacrat Mariei chiar de la întrupare iar la sfârșitul vieții sale și-a reînnoit consacrarea sa Voinței Tatălui. Rugându-se pentru discipolii săi, a zis: „Consacră-i în adevăr! Cuvântul tău este adevăr. După cum m-ai trimis pe mine în lume și eu îi trimit pe ei în lume; pentru ei mă consacru pe mine însumi, ca și ei să fie consacrați în adevăr” (In 17,17-19).

Așa că lui Dumnezeu i-a plăcut să vină la noi și să ni se dea nouă prin Maria; a vrut ca întruparea sa și însăși Răscumpărarea să se întâmple prin răspunsul său liber și colaborarea iubitoare a Mariei, Mama sa. În același fel, dorește ca noi să venim la El prin Maria și să ne dăruim Lui. Deoarece Maria are misiunea de a-i uni pe Dumnezeu și pe om: de a face ca Dumnezeu să devină Om și ca fiecare om să devină prin har ca Isus, ca Dumnezeu. Așadar, este consacrare lui Dumnezeu ca Maria, prin Maria, cu Maria și în Inima Imaculată a Mariei.

* ÎN CE SCOP?

Cu scopul de a fi prezentați și oferiți de Ea, ca Ea, lui Dumnezeu, Voinței lui Dumnezeu, pentru a fi prin Ea și cu Ea, în Inima sa Imaculată, transformați, convertiți în alți Isus, „după chipul și asemănarea” lui Isus. Astfel, Iubirea Tatălui va fi din plin satisfăcută, perfect glorificată: aceasta va fi împlinirea Voinței sale și așa va veni în sfârșit Împărăția sa.

* ÎN CE MOD?

Cu cuvinte multe și expresii frumoase? Cu o mare rugăciune bogată în conținut teologic? Cu puține cuvinte sincere? ... Toate acestea pot fi utile și prețioase; însă important este să fie cu mintea (în măsura în care se înțelege) și cu inima (în măsura în care se dorește și se vrea).

De câte ori? O dată în viață? O dată pe an? (dar nu face rău). O dată pe lună? Pe zi? În fiecare oră? În fiecare minut, secundă? DA! ... În fiecare respirație? În fiecare bătaie a inimii? În fiecare privire, gând, cuvânt, faptă, circumstanță etc.? Da, da, da! Nu este un simplu gest de devoțiune sau un act formal. Este o viață de trăire, este o alianță cu Dumnezeu prin Maria, cu scopul de a cuceri. Consacrarea va fi împlinită și complet realizată numai în momentul intrării noastre în Cer. Este, practic, răspunsul pe care trebuie să-l dăm, precum Ioan, la testamentul iubirii lui Isus Răstignit: „Iat-o pe Mama ta!”. „Și, din ceasul acela, discipolul a luat-o acasă la el”, adică în viața sa (In 19,27).

***

„Dintotdeauna a fost clar: catolicismul nu poate exista fără o atitudine mariană, căci a fi catolic înseamnă să fii marian, iar aceasta înseamnă dragoste pentru Mamă, deoarece în Mamă și pentru Mamă îl găsim pe Domnul”.

(Benedict al XVI-lea la o delegație a „Asociației Mariane” din Regensburg, 29 mai 2011)

O Marie, Mama lui Isus și Mama mea,

eu îți încredințez și îți consacru viața mea, așa cum a făcut Fiul tău, Isus.

Mă dăruiesc îndreptățirii tale de Mamă și puterii tale de Regină, înțelepciunii și iubirii cu care te-a umplut Dumnezeu, renunțând în totalitate la păcat și la cel care îl inspiră.

Îți dăruiesc Ție ființa mea, persoana și viața mea,

în special voința mea, astfel ca Tu să o păstrezi în Inima ta de mamă și să i-o oferi Domnului împreună cu sacrificiul pe care Tu l-ai făcut cu Tine însăți și cu voința ta. În schimb, învață-mă să fac ca Tine Voința Divină și să trăiesc în Ea.

Regină Imaculată, Mama mea Cerească,

vin pe genunchii tăi de mamă pentru a mă abandona precum fiica ta dragă în brațele tale, să-ți cer cu suspinele cele mai arzătoare harul cel mai mare: de a mă admite să trăiesc în Împărăția Voinței Divine.

Sfântă Mamă, Tu care ești Regina acestei împărății, admite-mă ca fiică a ta, pentru a trăi în ea, astfel încât să nu mai fie pustiită, ci populată de fiii tăi.

De aceea, Suverană Regină, ție mă încredințez, ca să conduci pașii mei în Împărăția Vrerii Divine și, strângând mâna ta de mamă, să îndrumi toată ființa mea, pentru a face viață veșnică în Voința Divină.

Tu îmi vei fi Mamă și, fiind Mama mea, îți dăruiesc voința mea, ca să mi-o schimbi cu Voința Divină pentru a fi sigură că nu voi ieși din împărăția sa.

De aceea, te rog să mă luminezi pentru a mă face să înțeleg ce înseamnă „Voința lui Dumnezeu”.

(din cartea „Fecioara Maria în împărăția Voinței Divine”,

de Luisa Piccarreta)

* CONSACRARE ÎN VOINȚA DIVINĂ

Sunt persoane care consideră că „trăiesc în Voința Divină” pentru că s-au consacrat Ei, adică au citit sau recitat o rugăciune. Este suficient? Într-adevăr trebuie clarificat. Toate ființele umane stăm în Voința Divină, din moment ce în afara Ei nimic nu poate exista și nici nu poate fi gândit de Dumnezeu, dar ceea ce contează este să vrem să stăm pentru a-l avea pe Isus în noi. Este vorba de dorința de a rămâne nu doar pentru că existăm, de aceea o vom chema întotdeauna să fie viața noastră în tot ceea ce Ea ne prezintă sau ne cere să facem.

«Făceam obișnuita mea adorație Răstignitului meu Bine, spunându-i: „Intru în Vrerea ta, mai degrabă dă-mi mâna ta și pune-mă Tu însuți în imensitatea Voinței tale, ca să nu fac nimic care să nu fie efectul Vrerii tale Preasfinte”. Dar în timp ce am spus aceasta, m-am gândit în sinea mea: „Cum Voința Divină este peste tot, deja mă aflu în Ea… iar eu spun: intru în Vrerea ta?”. Dar în timp ce m-am gândit așa, dulcele meu Isus, mișcându-se în interiorul meu, mi-a zis: „Fiica mea, și totuși este o mare diferență între cel care se roagă sau acționează, pentru că Voința mea îl copleșește și deopotrivă se găsește peste tot, și cel care din voința sa,

având în sine cunoștință de ceea ce face, intră în mediul divin al Voinței mele pentru a lucra și a se ruga...” (21.06.1923).

„Sfințenia de a trăi în Vrerea mea nu are căi, nici uși, nici chei, nici încăperi; ea invadează totul, este ca aerul care se respiră, pe care toți trebuie și pot să-l respire. Doar să se vrea și să se pună deoparte vrerea umană, Vrerea Divină se va face respirată de suflet și îi va da viața, efectele și valoarea vieții Vrerii mele. Însă, dacă nu se cunoaște, cum să se poată iubi și dori să se trăiască o viață sfântă? Este gloria cea mai mare pe care mi-o poate da ființa umană.” (16.07.1922)

In Voluntate Dei! Deo gratias!

O, iubitoare Voință Divină, iată-mă înaintea imensității luminii tale, pentru ca bunătatea ta eternă să-mi deschidă ușa și să mă facă să intru în ea, pentru a-mi forma toată viața mea în tine, Voință Divină. De aceea, înaintea luminii tale, mă închin eu, cel mai mic dintre toate ființele umane, și vin, o, adorabilă Voință, în mica ceată a fiilor Fiatlui tău Suprem.

Prosternat în nimicnicia mea, mă rog, îți implor lumina care vrea să mă învestească și să acopere tot ceea ce nu-ți aparține, pentru a nu face altceva decât să privesc, să înțeleg și să trăiesc în tine Voință Divină.

Ea va fi viața mea, centrul inteligenței mele, cuceritoarea inimii mele și a ființei mele întregi. În această inimă vreau să nu mai aibă viață vrerea umană; o voi alunga din ea și voi forma noul Eden al păcii, fericirii și iubirii. Cu ea voi fi mereu fericit; voi avea o forță unică și o sfințenie care totul sfințește și totul duce la Dumnezeu.

Aici, prosternat, invoc ajutorul Trinității Sacrosancte, să mă admită să trăiesc în curtea Voinței Divine, astfel încât

să se reîntoarcă în mine ordinea originară a creației, așa cum a fost creată ființa umană.

Mamă Cerească, Suverană Regină a Fiatului Divin, ia-mă de mână și închide-mă în lumina Vrerii Divine. Tu vei fi călăuza mea, plăpânda mea Mamă, și mă vei învăța să trăiesc și să mă păstrez în ordinea și în sfera Voinței Divine. Suverană Cerească, Inimii tale încredințez întreaga mea ființă. Tu mă vei iniția în Voința Divină, iar eu voi fi atent să te ascult. Îți vei întinde mantia ta asupra mea, pentru ca șarpele infernal să nu îndrăznească să pătrundă în acest Eden sacru pentru a mă atrage și a mă face să cad în confuziile vrerii umane.

Inima supremului meu Bine, Isus, Tu îmi vei da flăcările tale să mă ardă, să mă consume și să mă alimenteze, pentru a forma în mine viața Vrerii Supreme.

Sfinte Iosif, tu vei fi protectorul meu, apărătorul inimii mele și vei ține cheile vrerii mele în mâinile tale. Vei apăra inima mea cu gelozie și nu mi-o vei mai da niciodată, ca eu să fiu sigur că nu voi ieși din Voința lui Dumnezeu.

Îngerul meu păzitor, păzește-mă, apără-mă, ajută-mă în toate, astfel ca Edenul meu să înflorească și să fie chemarea lumii întregi în Voința lui Dumnezeu.

Curte cerească, vino în ajutorul meu, iar eu voi trăi mereu în Voința Divină.

5 „CINE SUNT EU ȘI CINE EȘTI TU?”

* Adevărul și umilința sunt același lucru?

„Fiica mea, doar cei mici se lasă manipulați cum se dorește, cei mici de rațiune umană, însă nu și cei mici plini de rațiune divină. Doar Eu pot să spun că sunt umil, căci în om ceea ce se spune că este umilință, mai degrabă trebuie spus cunoștință de sine, și cine nu se cunoaște pe sine pășește deja în falsitate (...). Doar Umanitatea mea a fost plină de insulte și de umilințe într-atât încât să se reverse. Iată de ce înaintea virtuților mele tremură Cerul și pământul, iar sufletele care mă iubesc se servesc de Umanitatea mea ca de o scară pentru a urca luând câte o picătură din virtuțile mele.

Spune-mi puțin, înaintea umilinței mele, unde este a ta? Doar Eu mă pot lăuda că dețin adevărata umilință. Divinitatea mea, unită cu Umanitatea mea, putea să facă miracole la fiecare pas, cuvânt și faptă, dar, retras voluntar în cercul Umanității mele, mă arătam cel mai sărac și ajungeam să mă confund cu înșiși păcătoșii. Opera Răscumpărării puteam să o înfăptuiesc în puțin timp, chiar și cu un singur cuvânt. Dar am vrut (s-o fac) de-a lungul mai multor ani, cu atât de multe dificultăți și suferințe, însușindu-mi mizeriile omului, să mă pun în valoare în atât de multe acțiuni diferite pentru a face ca omul să fie în toate reînnoit, divinizat. Chiar și cele mai mici activități, fiind exercitate de Mine, Dumnezeu și Om, primeau o nouă strălucire și rămâneau cu amprenta operelor divine. Divinitatea mea, ascunsă în Umanitatea mea, vrea să coboare într-o adâncă umilință și să se supună cursului acțiunilor umane, în timp ce, printr-un singur act de voință, Eu aș fi putut crea lumi infinite… (Dar) dorea să simtă mizeriile, slăbiciunile celorlalți, ca și cum ar fi fost ale sale, să se vadă acoperit de toate păcatele oamenilor înaintea Dreptății divine, căci trebuia să le plătească cu prețul

suferințelor nemaiauzite și cu vărsarea întregului său sânge. Așa am pus în valoare acte continue de profundă și eroică umilință.

Iată, oh, fiică, marea deosebire dintre umilința mea și umilința oamenilor, care înaintea mea este doar o umbră, chiar și aceea a tuturor sfinților mei, pentru că ființa umană este mereu umană și nu cunoaște cât cântărește vina așa cum o cunosc Eu. Sunt chiar și suflete eroice care, după exemplul meu, s-au oferit să sufere durerile celorlalți, dar acestea nu sunt diferite de celelalte ființe umane, nu sunt lucruri noi pentru ei, pentru că sunt făcute din aceeași pastă. Atunci simplul gând, că acele dureri sunt cauza noilor câștiguri care-l glorifică pe Dumnezeu, este o mare onoare pentru ei. În afară de asta, ființa umană este restrânsă în cercul în care Dumnezeu a pus-o și nici nu poate ieși din acele limite în care a fost înconjurată de Dumnezeu. Oh, dacă ar sta în puterea lor să facă și să desfacă, câte alte lucruri ar face! Fiecare ar ajunge la stele! Dar Umanitatea mea divinizată nu avea limite, ci în mod voluntar se restrângea în ea însăși și aceasta era o împletire a tuturor lucrărilor mele de eroică smerenie. Lipsa umilinței a fost cauza tuturor relelor care inundă pământul, iar Eu, prin exercițiul acestei virtuți, trebuia să atrag din Dreptatea divină toate bunurile...” (12.01.1900).

* Care este punctul de plecare în dialogul cu Dumnezeu?

Lumina adevărului. În relația cu Dumnezeu este necesar să vorbim aceeași limbă: adevărul.

„Fiica mea, toate lucrurile au începutul din nimic. Însăși această mașină a universului, pe care o vezi având atâta rânduială, dacă înainte de a o crea ar fi fost plină de alte lucruri, nu aș fi putut să-mi pun mâna creatoare pentru a o face cu atât de multă măiestrie, atât de splendidă și

ornamentată; cel mult, aș fi putut să desfac tot ceea ce putea să fie și apoi să o refac așa cum mi-ar fi plăcut Mie. Dar suntem mereu în același loc: toate lucrările mele au începutul din nimic și, când există un amestec de alte lucruri, nu este demnitatea maiestății mele să cobor și să acționez în suflet, dar când sufetul se reduce în nimic, el se înalță spre Mine și ia ființa sa în a Mea, atunci Eu acționez ca Dumnezeu ce sunt, iar sufletul găsește adevărata odihnă. Iată că toate virtuțile au începutul din umilință și din auto-anihilare” (20.05.1900).

La baza vieții spirituale este cunoașterea de sine, a propriului nimic, și cunoașterea lui Dumnezeu: „Ce ai tu care să nu fie primit? Iar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu l-ai fi primit?” (1Cor 4,7).

Pentru asta Isus îi spune Luisei: „Cea mai mare favoare pe care o pot face unui suflet este să-l fac să se cunoască pe sine însuși. Cunoașterea de sine și cunoașterea lui Dumnezeu merg mână în mână. În măsura în care te vei cunoaște pe tine însăți, la fel de mult îl vei cunoaște pe Dumnezeu. Sufletul care s-a cunoscut și care vede că nu poate face nimic bun de la sine transformă această umbră a ființei sale în Dumnezeu și se întâmplă că face toate lucrările sale în Dumnezeu. Se întâmplă ca sufletul să fie în Dumnezeu și să meargă împreună cu El, fără să se uite, fără să cerceteze, fără să vorbească, într-un cuvânt ca mort, astfel, cunoscând în profunzime nimicul său, nu îndrăznește să facă nimic de la sine, ci urmează orbește activitățile Cuvântului” (02.06.1899).

Când Isus se manifestă într-un suflet, îi dă cunoașterea de sine, a nimicniciei sale, și apoi El îl umple de El însuși: „Când Eu mă prezint sufletului, toate puterile (sale) interioare se anihilează și își cunoaște nimicnicia, iar Eu, văzând sufletul umilit, fac să se reverse din abundență iubirea mea în

atât de multe valuri pentru a-l inunda în întregime și a-l întări în bine. Se întâmplă totul invers, când este diavolul” (27.08.1899).

Iar Sfintei Ecaterina de Siena i-a zis: „Eu sunt Ceea ce sunt, tu ești ceea ce nu ești”. Pentru aceasta El a spus: „Eu sunt viața, voi sunteți mlădițele. Cel care rămâne în mine și eu în el, acela aduce rod mult pentru că fără mine nu puteți face nimic” (In 15,5).

Această cunoaștere și disprețul de sine sunt de lăudat și pozitive, dacă sunt alăturate cunoașterii lui Isus și credinței în El, pentru că astfel putem dobândi încredere și curaj (26.05.1899, 05.02.1900): „Toate le pot în cel care mă întărește” (Fil 4,13).

Dar pentru a vedea fața noastră ne trebuie o oglindă iar ca să cunoaștem adevărul despre noi înșine trebuie să ne uităm în „oglinda” care este Cristos:

„Fiica mea, ceea ce vreau de la tine este să nu te mai recunoști în tine însăți, ci să te recunoști numai în Mine; astfel că de tine nu-ți vei mai aminti și nici nu vei avea mai multă recunoaștere a ta, însă îți vei aminti de Mine și, ignorându-te, vei dobândi doar recunoașterea mea. Și, în măsura în care te vei uita și te vei distruge pe tine însăți, așa vei înainta în cunoașterea mea și te vei recunoaște doar în Mine. Și, când tu ai făcut aceasta, nu vei mai gândi cu mintea ta, ci cu a mea; nu vei mai privi cu ochii tăi, nu vei vorbi cu gura ta, nu vei mai avea bătăile inimii tale, nu vei lucra cu mâinile tale, nici nu vei mai merge cu picioarele tale, ci vei face totul cu cele ale mele. De aceea, pentru a se recunoaște doar în Dumnezeu, sufletul are nevoie să meargă la originea sa și să se reîntoarcă la începutul său, Dumnezeu, adică de unde a apărut, să se identifice cu Creatorul său. Și tot ceea ce gândește despre sine și ce nu este conform principiului său, trebuie să-l anuleze și să-l reducă la

nimic. Doar în acest mod, gol, anihilat, poate să se reîntoarcă la originea sa și să se recunoască doar în Dumnezeu, acționând conform planului pentru care a fost creat. Iată de ce, pentru a se conforma complet în Mine, sufletul trebuie să se facă indivizibil cu Mine” (27.06.1900).

Gândul de sine este întotdeauna un cusur; gândul de sine trebuie imediat unit cu gândul lui Isus: „Cu cât mai mult sufletul se umilește și se cunoaște pe sine, cu atât mai mult se apropie de adevăr și, găsindu-se în adevăr, caută să înainteze pe calea virtuților, de unde se vede foarte departe. Iar, dacă vede că se află pe calea virtuților, intuiește imediat cât de mult îi rămâne de făcut, pentru că virtuțile nu au sfârșit, sunt infinite cum sunt Eu. Prin urmare, sufletul, aflându-se în adevăr, caută mereu să se perfecționeze, dar niciodată nu va ajunge să se vadă perfect; aceasta îi folosește și va face ca sufletul să lucreze continuu, încercând să se perfecționeze mai mult fără să piardă timpul în lene; iar Eu, fiind mulțumit de această lucrare, rând pe rând îl remodelez pentru a desăvârși în el înfățișarea mea” (01.01.1900).

„Fiica mea, sprijinul adevăratei sfințenii constă în cunoașterea de sine (…) deoarece cunoașterea de sine se anihilează pe sine și se sprijină în întregime în cunoașterea pe care a dobândit-o de la Dumnezeu, astfel că modul său de a lucra este însăși lucrarea divină, fără să mai rămână nimic din ființa proprie. Când interiorul se umple, este ocupat în întregime de Dumnezeu și de tot ceea ce Lui îi aparține, Dumnezeu se comunică sufletului în întregime; însă când interiorul este ocupat când de Dumnezeu, când de alte lucruri, Dumnezeu se comunică sufletului în parte” (23.03.1902).

Când în inimă există cunoaștere de sine, sufletul nu este afectat de laudele sau disprețul altora (23.04.1899) și, văzând lucrurile lumii așa cum le vede Dumnezeu, este mai atent să nu le lase să intre în el:

„Fiica mea, cunoașterea de sine golește sufletul de sine și îl umple de Dumnezeu. Mai mult decât atât: căci în suflet sunt atât de multe lăcașuri și, în funcție [de] tot ceea ce se vede în lume, în funcție de conceptul care se formează, [lucrurile] își iau locul, unele mai mult, iar altele mai puțin, în aceste lăcașuri. Dar sufletul care se cunoaște pe sine și este plin de Dumnezeu, cunoscându-se precum un nimic, ba chiar ca un vas fragil, rău mirositor, se uită cu atenție să nu intre în interiorul său alt putregai puturos adică lucrurile care se văd în lume. Ar fi prea nebun cel care având o rană purulentă să adune un alt putregai pentru a-l pune pe rana sa. Dar cunoașterea de sine aduce cu ea cunoașterea lucrurilor lumii și astfel totul este o deșertăciune, superficialitate, doar bunuri mascate, înșelăciuni, nestatornicii ale ființelor umane, și astfel, cunoscând ceea ce lucrurile sunt în sine, se uită cu atenție înainte de a le lăsa să intre în sine și toate acele lăcașuri rămân pline de virtuțile lui Dumnezeu” (12.10.1905).

* Cunoașterea Domnului devine cunoașterea Iubirii sale

„...Isus a venit în mijlocul unei lumini și, privindu-mă ca și cum m-ar fi pătruns peste tot, încât m-am simțit anihilată, mi-a spus: „Cine sunt Eu și cine ești tu?”

Aceste cuvinte mă pătrundeau până în măduva oaselor și am văzut distanța infinită care trecea între infinit și finit, între Tot și nimic; nu numai aceasta, dar am văzut chiar și răutatea acestui nimic și modul cum a fost murdărit. Mi se părea ca un pește care înota în apă; așa sufletul meu înota în putreziciune, în viermi și în multe alte lucruri, care sunt menite doar pentru a înspăimânta vederea. Oh, Dumnezeule, ce viziune dezgustătoare! Sufletul meu ar fi vrut să fugă dinaintea vederii lui Dumnezeu de trei ori Sfânt, dar

cu alte două vorbe mă legă: „Care este Iubirea mea față de tine? Și care este recunoștința ta față de mine?” Acum, în timp ce la primele cuvinte aș fi vrut să fug înspăimântată de prezența sa, la a doua întrebare, „Care este Iubirea mea față de tine?”, m-am aflat scufundată, legată din toate părțile de Iubirea sa, pentru că existența mea era produsul Iubirii sale, iar, dacă această iubire ar fi încetat, eu nu aș mai fi existat. Deci mi se părea că bătăile inimii, inteligența, până chiar și respirația, au fost o reproducere a Iubirii sale. Eu înotam în El și chiar dacă voiam să fug mi se părea imposibil să o fac, pentru că Iubirea sa mă înconjura peste tot...” (28.10.1899).

6. CUM SE PRIMEȘTE ACEST DAR?

* Dacă vrem ca Voința Divină să fie în noi izvorul vieții: - 1°, trebuie să știm suficient ceea ce vrem, ce este Ea;

- 2°, trebuie să îndepărtăm obstacolul care este vrerea noastră umană.

Așa cum a spus Ioan Botezătorul: „Este necesar ca El să crească și eu să mă micșorez”. Numai în măsura în care noi „murim” vrerii noastre umane, putem chema în fiecare moment să „trăiască”, să „învie” în noi, Vrerea Divină.

Primirea acestui Dar nu este o formulă magică, o rugăciune de recitat, ci –să repetăm– este necesar să știm despre ce este vorba, este necesar să vrem și este neapărat necesar să îndepărtăm unicul obstacol, acela de a da viață voinței noastre –de a face ceea ce noi vrem– când aceasta este în dezacord cu Voința lui Dumnezeu.

Tot ceea ce Dumnezeu ne dă e gratis (aerul, soarele, respirația, vederea etc.), însă unicul lucru care are un preț este Darul Voinței sale iar prețul este voința noastră. Dar

dacă trăim în Harul lui Dumnezeu și dorim acest Dar Suprem, pe care Dumnezeu dorește să ni-l dea mai mult decât dorim noi să-l primim, -iar semnul sigur că El vrea să ni-l dea este, în primul rând, că face să ajungă la noi informația-, nu ajunge doar ca Dumnezeu să ni-l dea, ci este necesar și ca noi să îl primim.

* Nu este posibil să fii și în viață, și mort, în același timp: să fii în păcat și să fii unit cu Voința lui Dumnezeu. Defectele și limitele, mizeriile noastre nu constituie în sine un obstacol: dacă Dumnezeu ar trebui să aștepte să ne vadă fără defecte ca să ne dea acest Dar ca viață, niciodată nu ni l-ar da. Altceva este păcatul mai ales dacă este grav; dar pentru a păcătui sunt necesare o conștientizare și o dorință puternică. Nu este același lucru „a simți” cu „a consimți”, a simți nu depinde de noi, însă a consimți depinde de noi.

Și Domnul spune: „Fiul meu, în conformitate cu Legea mea (tu deja o cunoști) poți să faci orice lucru, dar cheamă-mă să-l fac împreună cu tine. Căci făcut de tine, cât valorează? Dar făcut de Mine prin tine valorează infinit.

Când cineva a înțeles că Darul pe care Domnul ni-l oferă este Vrerea sa (să spunem „bătaia Inimii sale”), astfel încât să fie viață, iar noi să o dorim și să o primim, atunci nu există nicio acțiune sau moment din viață, care să nu fie însuflețite de însăși Vrerea Preasfintei Treimi! În orice mic act uman, se face prezent și viu Actul veșnic și divin.

Și, fiind viață, trebuie să crească: „Așadar, fiți desăvârșiți precum Tatăl vostru Ceresc este desăvârșit” (Mt 5,48). Ea crește în măsura în care o cunoaștem (iar aceasta nu e posibil, fără lectura scrierilor Luisei), pentru ca aceste Adevăruri să devină sânge din sângele nostru, viața vieții noastre; și crește în măsura în care o dorim, adică (trebuie) să o dorim în orice lucru și în orice moment.

Toate acestea au ca bază indispensabilă convingerea tot mai mare că știm Cine este EL și cine suntem noi. El este „Cel ce este” noi, în schimb, suntem „zero” absolut, un nimic, care înaintea lui Dumnezeu poate și trebuie să aibă doar două lucruri: dorință și disponibilitate, o abandonare totală în mâinile Domnului, astfel încât El să poată face în noi totul. De aceea Isus îi spune Luisei de mai multe ori: „Dacă tu îmi permiți, eu vreau să fiu în tine Actor și Spectator în același timp”. A trăi în Voința Divină înseamnă: să facem ca Isus să trăiască în noi Viața sa interioară, iar Viața sa să devină viața noastră.

* Domnul ne învață în scrierile Luisei că, pentru ca Vrerea Divină să poate fi ușoară și gustoasă și să o putem iubi tot mai mult, este necesar să o cunoaștem din ce în ce mai mult, punându-ne „în circuitul” Voinței Divine și oprindu-ne să-i contemplăm calitățile și atributele nesfârșite: „Și în aceste opriri pe care le vei face vei obține din ce în ce mai multe vești noi și neașteptate despre Vrerea mea Sfântă și vei rămâne atât de legată și îndrăgostită, încât nu vei mai ieși niciodată”(23.12.1900).

Sufletul trebuie să se uite și să se fixeze atât de mult în Isus, încât să-l atragă total în sine (06.02.1901), dar Isus poate fi găsit, mergând la Mama sa, și Ea ne învață secretul fericirii: „Fiica mea, vino aproape de Mine și vei găsi calea și pe Isus; chiar mai mult, vreau să te învăț secretul pentru a putea fi întotdeauna cu Isus și cum să trăiești mereu mulțumită și fericită chiar și pe acest pământ, adică fixează în interiorul tău că doar tu și Isus sunteți în lume și (nu există) nimeni altcineva căruia trebuie să-i placi, (de la care) să ai satisfacție și iubire, ci doar de la El să aștepți să fii iubită și mulțumită în toate. Stând în acest fel tu și Isus, n-o să te mai afecteze dacă vei fi înconjurată de dispreț sau de laude, de rude sau străini, de prieteni sau dușmani. Doar Isus o să fie

toată mulțumirea ta și doar Isus te va mulțumi în locul tuturor. Fiica mea, până când tot ceea ce există aici jos nu dispare de tot din suflet, nu se poate găsi adevărata și perpetua mulțumire” (21.08.1901).

* Este nevoie de curaj, fidelitate și de cea mai mare atenție în a urmări ceea ce lucrează Dumnezeu în suflet (06.06.1904). Această atenție continuă este un adevărat martiriu, pentru că cine a dat propria sa voință Domnului trebuie să-i dea întotdeauna libertatea de a face ceea ce vrea: „Fiica mea, când un suflet mi-a dat voința sa, nu mai este stăpân să facă ceea ce-i place, altfel n-ar fi adevărată donare; căci adevărata donare înseamnă să jertfești în mod constant propria voință Celui căruia i-a fost deja donată; și aceasta este un martiriu al unei atenții continue pe care sufletul îl face lui Dumnezeu” (13.09.1904).

Este necesar ca toate lucrurile să fie făcute cu intenția de a absorbi de la Isus viața acelor acte și de a face totul în Umanitatea sa, aceasta fiind pentru El ca un văl care Îl acoperă:

„Fiica mea iubită, vezi în ce strânsă uniune stau Eu cu tine; așa te vreau pe tine, toată unită și aproape de Mine; și aceasta să nu crezi că trebuie să o faci doar când suferi sau te rogi, ci mereu, mereu: dacă te miști, dacă respiri, dacă muncești, dacă mănânci, dacă dormi, totul, totul, ca și cum ai face-o în Umanitatea mea și lucrarea ta ar veni de la Mine, astfel că tu nu ar trebui să fii decât scoarța; și, ruptă scoarța lucrării tale, ar trebui să se găsească rodul lucrării divine. Și aceasta trebuie să o faci pentru binele întregii omeniri, astfel încât Umanitatea mea să se găsească trăind printre oameni. Căci făcând tu totul, chiar și acțiunile mai neînsemnate, cu această intenție de a primi viață de la Mine, acțiunea ta obține calitatea Umanității mele, deoarece, fiind Om și Dumnezeu, în respirația mea am conținut respirațiile tuturor, mișcările,

acțiunile, gândurile, totul am conținut în Mine, astfel că le-am sfințit, le-am divinizat, le-am reparat. Și făcând totul așa încât să primești de la Mine lucrarea ta, chiar și tu vei veni să îmbrățișezi și să conții toate ființele umane în tine, iar lucrarea ta se va răspândi pentru binele tuturor, astfel că, chiar dacă alții nu-mi vor da nimic, voi lua totul de la tine” (28.11.1906).

* Pentru a primi Darul, este necesar să ne oferim lui Isus și să facem în toate Vrerea sa (20.03.1912). În Voința Divină, sufletul trebuie să moară în toate, ca într-un mormânt, închis din Dragoste, pentru a învia la Viața Divină:

„Fiica mea, ce este? Vrei să pierzi timpul? Vrei să ieși din nimicul tău? Așază-te la locul tău, în nimicul tău, astfel ca Totul să poată păstra locul în tine. Dar să știi, că trebuie să mori total în Voința mea: la suferință, la virtuți, la tot. Vrerea mea trebuie să fie mormântul sufletului; și cum în mormânt natura se consumă până dispare de tot și din aceeași mistuire va reveni la o viață mai frumoasă și mai nouă, așa și sufletul îngropat în Voința mea ca într-un mormânt, va elimina suferința, virtuțile sale, bunurile sale spirituale, și va reveni în toate la Viața Divină” (04.07.1912).

Isus ne arată modul practic și real de a muri pentru sine și de a consuma propria ființă umană în Ființa Divină:

„Fiica mea, Eu vreau o adevărată consumare în tine, nu fantastică, ci adevărată; însă în mod simplu și concret. Presupune că îți vine un gând care nu este pentru Mine; tu trebuie să-l distrugi și să-l înlocuiești cu divinul, și așa ai distrus gândul uman și ai obținut viața Gândului divin. Astfel, dacă ochiul vrea să privească un lucru care nu îmi face plăcere sau care nu se referă la Mine și sufletul se mortifică, a distrus ochiul uman și a obținut ochiul Vieții divine; și așa cu tot restul ființei tale. Oh, cum aceste noi Vieți divine mi le simt că trec în Mine și iau parte la toate lucrările mele!” (21.05.1913).

Cine într-adevăr îl iubește pe Isus și în toate face Vrerea sa, formează cu El o singură bătaie a inimii: dar acest lucru necesită o renunțare perfectă: „Trebuie să fie o viață mai mult pentru Cer decât pentru pământ, mai mult Divină decât umană” (01.04.1916).

Dezbrăcarea sufletului și convingerea asupra nulității sale fac ca Isus să acționeze în el:

„Fiica mea, cu cât mai mult sufletul se dezbracă de sine, cu atât mai mult îl îmbrac din Mine; cu cât mai mult crede că nu poate face nimic, cu atât mai mult acționez Eu în el și fac totul. Simt că pun în actul ființei umane toată Iubirea mea, rugăciunile mele, reparările mele etc ... și pentru a-Mi face onoare mie, simt ce vrea să facă: să iubească? Mă duc la el și iubesc împreună (cu el). Vrea să se roage? Mă rog împreună (cu el). Pe scurt, dezbrăcarea lui și iubirea lui, care este a mea, mă leagă și mă forțează să facem împreună ceea ce vrea să facă, iar Eu dau sufletului meritul Iubirii mele, al rugăciunilor și reparărilor mele. Cu cea mai mare mulțumire simt că se repetă Viața mea și fac să coboare pentru binele tuturor efectele lucrărilor mele, pentru că nu sunt ale ființei umane, care este ascunsă în Mine, ci (sunt) ale mele” (14.06.1917).

* Într-un cuvânt, pentru a trăi în Vrerea Divină, Isus a spus: „Vreau „da” -ul ființei umane și să se ofere ca o ceară topită pentru ceea ce vreau să fac din ea” (06.03.1919).

„...Dar sunt puțini cei care se dispun la acestea, deoarece, în aceeași sfințenie, sufletele vor câte ceva din propriul bine; în schimb, sfințenia de a trăi în Vrerea mea nu are nimic propriu, ci totul este al lui Dumnezeu. Și ca sufletele să se dispună la acestea, pentru a se dezbrăca de propriile posesiuni, este nevoie de foarte mult (sacrificiu); de aceea nu vor fi mulți!” (15.04.1919).

„Dacă vor citi aceste adevăruri și nu sunt dispuși, nu vor

înțelege nimic; vor rămâne dezorientați și orbiți de lumina

adevărurilor mele...” (23.10.1921)

Pentru a intra în Vrerea Divină trebuie să îndepărtăm

obstacolul – voința umană–, doar să vrei și totul este făcut:

„Fiica mea, pentru a intra în Vrerea mea, nu sunt căi, nici

uși, nici chei, pentru că Vrerea mea se găsește peste tot,

trece pe sub picioare, la dreapta și la stânga, deasupra

capului și pretutindeni. Ființa umană nu trebuie să facă

altceva decât să îndepărteze pietricica voinței sale care, în

ciuda faptului că este în Vrerea mea, nu ia parte și nici nu se

bucură de efectele ei, devenind ca un străin în Vrerea mea,

deoarece pietricica voinței sale o împiedică, precum apa e

împiedicată de pietre să curgă de pe țărm în altă parte. Însă,

dacă sufletul îndepărtează pietricica voinței sale, în

următorul moment el se revarsă în Mine, iar Eu în el, și

găsește toate bunurile mele la dispoziția sa, tărie, lumină,

ajutor, ceea ce vrea. Iată de ce nu sunt căi, nici uși, nici chei;

este suficient să se vrea și totul este făcut. Vrerea mea își

ia angajamentul în toate și îi dă ceea ce îi lipsește și îl face să

meargă liber în nemărginirea Voinței mele” (16.02.1921).

„Din moment ce Voința noastră are manifestări infinite,

atâta timp cât găsește un suflet gata să facă să acționeze

Vrerea noastră, (acesta) vine imediat să se reconstruiască

din eșuările tuturor celorlalte voințe umane” (27.12.1921).

Odată primită vestea, sufletul trebuie să deschidă

porțile și să fie dispus să cunoască adevărurile Voinței

Divine: „Așadar, iată toate grijile în ceea ce te privește, pentru

a face ca între Mine și tine vrerile să alerge împreună și să stea

mereu în cel mai mare acord, pentru a face ca sufletul să-și

deschidă porțile și să fie dispus să cunoască adevărurile pe

care Voința mea le conține. Prima [poartă] este să vrea să

trăiască din Vrerea mea, a doua este să vrea să o cunoască,

a treia este să o prețuiască” (25.01.1922).

„Ridicați-vă, porților, pragurile voastre de sus,

deschideți-vă, voi, porți veșnice, ca să intre regele gloriei!” (Ps

23).

Adevărul Vrerii Divine este mai luminos decât Soarele,

dar cine nu este în totalitate golit de propria vrere umană,

nu îl înțelege, nici nu îl stimează.

Și Luisa spune: „Mă gândeam în sinea mea: Isus spune

atât de multe lucruri despre Vrerea sa Preasfântă, dar se

pare că nu este înțeles; chiar însăși confesorii par îndoielnici

și, înaintea unei astfel de lumini imense, nu rămân nici

luminați, nici interesați să iubească o așa minunată Vrere.

Dar, în timp ce mă gândeam, al meu binevoitor Isus,

punându-mi brațul în jurul gâtului mi-a spus: „Fiica mea, nu

fi surprinsă de asta: cine nu este golit în întregime de

vrerea sa, nu poate avea cunoștințe despre Mine, pentru că

vrerea umană formează norul între a Mea și a sa și împiedică

cunoașterea valorii și efectelor pe care a Mea o conține. Dar,

în ciuda acestui fapt, nu pot spune că nu este lumină”.»

(23.06.1922).

„Sfințenia de a trăi în Vrerea mea nu are căi, nici uși, nici

chei, nici încăperi; invadează totul, este ca aerul care se

respiră, (sfințenie) pe care toți trebuie și pot să o respire. Doar

să o dorească și neapărat să pună deoparte vrerea

umană, și Vrerea Divină se face respirată de suflet și îi va da

viața, efectele și valoarea Vieții Vrerii mele. Dar dacă nu este

cunoscută, cum vor putea să o iubească și să voiască o

trăire așa sfântă?” (16.07.1922).

* Dumnezeu dă Darul fără limite chiar din primul

moment, dar ființa umană îl primește puțin câte puțin. Mai

întâi trebuie să se pregătească, trebuie să-l cunoască

suficient, să-l iubească și să-l dorească; trebuie să dea

suficiente teste de fidelitate, gata de orice sacrificiu ca

Voința Divină să poată trăi în ea. Abia atunci donația va fi

finalizată:

„Vreau da-ul ființei umane și ca ea să se ofere, ca o ceară

topită, la ceea ce vreau să fac cu ea. Într-adevăr, tu trebuie să

știi că, înainte de a o chema să trăiască definitiv în Vrerea

mea, o chem din când în când, o dezbrac complet, o fac să

suporte un fel de judecată (...). De câte ori nu am făcut-o

pentru tine? Toate aceste sunt stări pentru ca sufletul să fie

dispus trăiască în Vrerea mea” (06.03.1919).

„Iată de ce (dau) atât de multe haruri, atât de multe

manifestări ale Voinței mele: căci este sfințenia Vrerii mele

cea care le cere, ca înainte de a fi depusă în suflet, să fie

cunoscută, iubită și venerată, ca să poată desfășura în ea

toată virtutea și puterea sa iar (sufletul) să fie înconjurat de

propriile noastre haruri” (14.07.1922).

„Așadar, iată de ce sunt necesare aceste dispoziții

pentru a cunoaște darul, a-l stima și aprecia și de a iubi

același acestui dar. De aceea, ca un vestitor al darului Voinței

mele, pe care vreau să-l fac ființei umane, este cunoașterea Sa.

Cunoașterea pregătește calea, cunoașterea este precum

contractul pe care vreau să-l fac, al darului pe care vreau

să-l dau și cu cât mai multă cunoaștere îi trimit sufletului, cu

atât e mai stimulat să dorească darul și să solicite Divinul

Scriitor să pună ultima semnătură, căci darul este al său și îl

posedă. Prin urmare, semnul că vreau să dau acest dar al

Vrerii mele în aceste vremuri este cunoașterea Lui”

(25.12.1925).

7. NECESITATEA CUNOAȘTERII

* Nu se iubește ceea ce nu se cunoaște.

Doar în măsura în care se cunoaște, se iubește.

„Sfințenia Vrerii mele vrea să fie cunoscută... Dar, dacă

nu este cunoscută, cum vor putea să o iubească și să voiască o

trăire așa sfântă?” (16.07.1922).

„Cunoașterea este ochiul sufletului. Sufletul care nu

cunoaște este ca orb față de acel bine, față de acele adevăruri.

În Voința mea –spune Isus– nu sunt suflete oarbe, dimpotrivă,

orice cunoaștere, le aduce lor o vedere mai amplă”

(02.04.1923).

La ce folosește orice nouă cunoaștere despre Voința

Divină?

„Ori de câte ori îți vorbesc despre Vrerea mea, tu

dobândești noi informații și cunoștințe, iar actul tău în Vrerea

mea are cu atât mai multă valoare și tu dobândești mai multe

bogății imense. Să presupunem că o persoană are o bijuterie

și știe că bijuteria are valoarea unui ban, atunci ea este

bogată de un ban. Dacă se întâmplă să arate bijuteria unui

expert iar acesta îi spune că valoarea bijuteriei este de cinci

mii de lei, acea persoană nu mai deține (doar) un ban, ci este

bogată de cinci mii de lei. După un timp, persoana are ocazia

să arate bijuteria altcuiva, mai expert, iar acesta o asigură că

bijuteria are valoarea de o sută de mii de lei [și că e] gata s-o

cumpere dacă persoana ar vrea s-o vândă; acum persoana

este bogată de o sută de mii de lei. În funcție de cunoașterea

valorii bijuteriei, (persoana) devine mai bogată și simte o mai

mare iubire și prețuiește (mai mult) bijuteria, o păstrează cu

mai multă gelozie, păzind-o, știind că reprezintă tot norocul

său, în timp ce mai înainte o socotea ca pe un nimic. Totuși,

bijuteria nu s-a schimbat, a rămas așa cum a fost; schimbarea

s-a petrecut cu persoana, prin înțelegerea valorii pe care

bijuteria o avea.

Acum, așa se întâmplă cu Voința mea, precum și cu

virtuțile; după cum sufletul înțelege valoarea și dobândește

cunoașterea, așa și actele sale ajung să dobândească noi

valori și noi bogății. Astfel încât, cu cât mai mult vei

cunoaște despre Voința mea, cu atât mai mult actul tău

va dobândi valoare. Oh, dacă ai ști câte mări de haruri

deschid Eu între tine și Mine, ori de câte ori îți vorbesc despre

efectele Vrerii mele, tu ai muri de bucurie și ai sărbători ca și

cum ai fi dobândit noi regate de stăpânit” (25.08.1921).

Pe măsură ce Isus face cunoscută Voința sa sufletului,

îi lărgește capacitatea și îl pregătește pentru o cunoaștere și

mai mare. (02.09.1921).

A face Voința Divină, adică să se împlinească cu

fidelitate atât cât Ea dorește sau să se accepte ceea ce ea

permite, nu este o noutate. Aceasta o fac toți Sfinții, din toate

vremurile, pentru că fără Ea nu pot exista virtuți, nici

sfințenie. Dar fiecare ia și are o relație cu Ea, în măsura

în care îi este dat să cunoască:

„...Bineînțeles că au fost Sfinți care au făcut mereu

Vrerea mea, dar au luat din Voința mea atât cât

cunoșteau. Ei cunoșteau că a face Voința mea era actul cel

mai mare, cel care mă onora cel mai mult și care ducea spre

sfințenie, și cu această intenție o făceau, și aceasta luau (adică

atât cât cunoșteau); pentru că nu există sfințenie fără Voința

mea și nu poate ieși nici un bine, sfințenie mică sau mare, fără

Ea” (06.11.1922)

* Adevărul este infinit, Revelația este completă,

dar ea nu se va termina niciodată.

„Mai am multe să vă spun, dar acum nu le puteți duce”

(In 16, 12). Însă când va veni el, Duhul Adevărului, vă va

călăuzi la tot adevărul, căci nu va vorbi de la sine, ci va spune

ceea ce va auzi și vă va vesti lucrurile care vor veni” (In

16,13).

Revelația –ne învață Biserica– este Una singură: Tatăl

este Revelatul, Fiul Isus Cristos este Revelarea Tatălui, Duhul

Sfânt este Divinul Revelator.

Revelația este prin urmare infinită și veșnică, nu s-a

terminat și nici nu va sfârși niciodată. Este adevărat că

„Tatăl a spus Cuvântul definitiv” când l-a trimis pe Fiul său în

lume, dar Fiul a Înviat și e viu și nu va înceta niciodată să nil

facă cunoscut pe Tatăl.

Revelația ne-a fost dată în Sfânta Scriptură (completă

și perfectă) și în Sfânta Tradiție, care o explică și iluminează

tot mai mult. Bine, dacă „Cartea” e completă și nu poate fi

adăugată nici măcar o pagină, atunci „Lumina” pentru a o

putea citi este mereu tot mai mare. Una este să o citești la

lumina „stelelor și a lunii”, iar alta este să o citești la lumina

„Soarelui” (adică) a Vrerii Divine. Tocmai aceasta fac

scrierile Luisei, „Fiica cea mică a Voinței Divine”.

Pentru aceasta Apostolii priveau cu o vie dorință viitorul:

Sfântul Paul spune: „Noaptea este pe sfârșite, ziua este

aproape. Așadar, să ne dezbrăcăm de faptele întunericului și

să ne îmbrăcăm cu armele luminii” (Rom 13,12).

Sfântul Petru: „De aceea fiți cu mintea clară, cumpătați

în toate; puneți-vă toată speranța în harul care va fi dat când

se va revela Isus Cristos!” (1Pt 1,13).

Iar Sfântul Ioan: „Iubiților, acum suntem copiii lui

Dumnezeu, dar nu s-a arătat [încă] ce vom fi. Știm că atunci

când se va arăta, vom fi asemenea lui pentru că îl vom vedea

așa cum este” (1In 3,2). Sau „Prin aceasta se desăvârșește

iubirea în noi: să avem încredere în ziua judecății, căci așa

cum este el, așa suntem și noi în lumea aceasta” (1In 4,17).

Iar Luisei, Isus îi spune: „...am rezervat haruri mai mari

celor care au scris despre Mine, pentru că ei sunt continuarea

vieții mele evanghelice, purtătorii cuvântului meu și, ceea ce

nu am spus în Evanghelia mea, am rezervat să le spun celor

care vor scrie despre Mine. Eu nu am terminat atunci de

predicat, Eu trebuie să predic mereu, până când vor

exista generațiile” (14.02.1922).

* Să facă cunoscute adevărurile sale, este o

inițiativă, un dar și un drept al lui Dumnezeu

Deși, în evanghelie, Domnul nostru a făcut referințe

elocvente despre Voința Tatălui, făcând să se înțeleagă că

este cel mai important lucru, explicația și scopul tuturor

lucrurilor din Viața lui, nu a putut, atunci, să se întindă în

alte explicații. „Dacă v-am vorbit despre cele pământești și nu

mă credeți, cum mă veți crede dacă vă voi vorbi despre cele

cerești?” (In 3,12). Dacă omul nu cunoștea puținul, cum ar fi

putut să cunoască ce este mai mult? Dacă nu știa încă să

meargă, cum ar fi putut să învețe să zboare?

Mai întâi trebuia să-l reeduce, să-l răscumpere, să-i

dea Harul, să-l facă din nou fiu al lui Dumnezeu, să-i asigure

mântuirea, lăsând după aceea -la timpul stabilit de Tatăl- săi

descopere Moștenirea sa, să-i înapoieze darul Adorabilei

sale Voințe și, cu ea, asemănarea divină pierdută de Adam,

să-l facă să devină una cu El însuși și să-i dea nu doar

mântuirea, ci însăși Sfințenia sa Divină, învățându-l să

trăiască în Voința Divină... De aceea Isus, când a venit pe

pământ, a vorbit puțin despre Voința Divină; s-a rezervat să

o dezvăluie prin Luisa:

„Ceea ce trebuia să fac atunci, învățăturile pe care

trebuia să le dau tuturor despre Voința mea, ți le-am dat ție;

astfel că, făcându-le cunoscute, nu sunt altceva decât

înlocuirea a ceea ce trebuia să fac Eu stând pe pământ, ca

împlinire a Venirii mele” (02.06.1921).

Așa a decis Dumnezeu. Iar Luisa spune: „Isuse, iubirea

mea, este posibil ca, după atât de multe secole din viața

Bisericii care a dat atât de mulți Sfinți (și mulți dintre aceștia

au uimit Cerul și pământul cu virtuțile și minunile lor care au

lucrat), aceștia să nu fi lucrat totul în Vrerea Divină pentru a

forma acest plan divin despre care Tu vorbești? (Și) m-ai

așteptat practic pe mine, cea mai incapabilă, cea mai

obraznică și ignorantă, pentru a face aceasta? Pare

incredibil!”. Iar Isus (a spus): – „Ascultă, fiica mea,

înțelepciunea mea are mijloace și căi pe care omul nu le

apreciază, dar este obligat să aplece fruntea, adorând în

liniște mută; nu îi este dat lui să îmi dicteze legi, pe cine

trebuie să aleg și timpul oportun pentru ca bunătatea

mea să dispună” (06.10.1922).

* Numai în scrierile Luisei Isus face cunoscută

Vrerea sa

Și spune: „căci la nimeni, până acum, nu am arătat.

Răsfoiește cât de multe cărți vrei și vei vedea că în niciuna nu

vei găsi ceea ce ți-am spus despre Voința mea” (12.09.1913).

A trăi în Vrerea Divină „este Sfințenia care nu este

încă cunoscută și pe care o voi face cunoscută, care va pune

ultimul ornament, cel mai frumos și mai strălucitor dintre

toate celelalte sfințenii” (08.04.1918).

„Deseori îți vorbesc, nu doar despre Voința mea, dar și

despre a trăi în Vrerea mea, pentru că tu, dominând-o, vreau

să se cunoască meritele și modul în care trebuie să trăiești în

Vrerea mea, pentru a putea face împreună cu Mine o viață

comună și inseparabilă, și să-ți dezvălui secretele Vrerii

mele” (25.04.1918).

„...Iată de ce îți vorbesc deseori despre a trăi în Vrerea

mea, căci până acum nu am revelat nimănui. Cel mult au

cunoscut umbra Voinței mele, harul și dulceața pe care o

conține; dar pătrunzând înăuntru, îmbrățișând imensitatea,

multiplicându-se cu Mine și pătrunzând peste tot –chiar stând

pe pământ–, în Cer și în inimi, acesta nu este cunoscut întratât,

încât va părea ciudat multora și cine nu ține mintea

deschisă la lumina Adevărului nu va înțelege nimic”. (Luisa) –

„Iubirea mea, dacă atât de mult bine există în această trăire

a Vrerii Divine, de ce n-ai revelat-o mai înainte?”

(29.01.1919).

„Cât de mult ar trebui să-mi mulțumești că te-am admis

la secretele Vrerii mele!” (29.09.1912). „…vorbindu-ți mereu

despre Vrerea mea, făcându-te să înțelegi efectele minunate,

ceea ce nu am făcut cu nimeni până acum...” (17.03.1921).

Isus o îndeamnă pe Luisa să nu neglijeze nimic din

adevărurile sale, chiar și dintre cele mai mici (adevăruri),

deoarece pot servi unuia dintre frații săi, iar Ea trebuie să

deschidă aceste canale. (23.10.1921)

* Această revelație conține în sine dovada

autenticității sale

După cum spune Isus: „Doctrina despre Voința mea este

cea mai pură, cea mai frumoasă, nefiind supusă niciunei

umbre de materie sau interes, atât în ordinea supranaturală

cât și în ordinea naturală. De aceea, va fi sub formă de soare,

cea mai pătrunzătoare, cea mai rodnică, cea mai binevenită

și primită, și din moment ce este lumină, de la sine se va

înțelege și își va croi calea. Nu va fi supusă dubiilor, nici

suspectată de erori și, dacă câte un cuvânt nu se va înțelege,

va fi din cauza prea multei lumini, care acoperind intelectul

uman, îl va face să nu poată să înțeleagă toată plinătatea

adevărului, însă nu vor găsi nici un cuvânt care să nu fie

adevăr; cel mult, nu vor putea să îl înțeleagă complet”

(10.02.1924).

Unicul Om care a putut spune lumii în față, fără să-i fie

teamă de a fi dezmințit: „Cine dintre voi mă poate acuza de

păcat?” (In 8,46), a putut spune, în această doctrină: „nu vor

găsi niciun cuvânt care să nu fie adevăr”. Altfel ne-am găsi în

fața unei prezumții nesăbuite și ridicole, „în fața celui mai

mândru suflet din această lume”, după cum spune Luisa. Mai

exact, în totală opoziție cu ceea ce este persoana și viața sa.

* Din cunoaștere se naște stima, iubirea și

posesia

„Voința mea este minunea minunilor, este secretul

pentru a găsi lumina, sfințenia, bogățiile; este secretul tuturor

bunurilor, ne cunoscută în mod intim și, prin urmare, ne

apreciată și ne iubită așa cum merită!” (08.03.1914)

Isus nu se poate abține să-și manifeste Iubirea, puțin

câte puțin; Iubirea sa, harurile și bunurile pe care le dă celor

care fac Voința sa. El nu exagerează. (21.03.1914)

„Ah, dacă toți ar înțelege marele bine de a trăi în Vrerea

mea, s-ar lua la întrecere! Dar, din păcate, cât de puțini o

înțeleg, și trăiesc mai mult în sinea lor decât în Mine!”

(04.05.1919).

„Pe măsură ce Ea va fi cunoscută, suflete iubitoare și

dezinteresate vor prinde viață în „Fiatul” meu...” (02.03.1921).

Isus se bucură să-și manifeste Voința sa: fiecare

adevăr manifestat este o nouă legătură de uniune pe care o

formează cu Luisa și cu toată omenirea. El a făcut cunoscut

tot ceea ce a realizat pentru ca omul să fie moștenitorul

bunurilor Umanități sale; iar acum vrea să facă cunoscut

ceea ce Voința sa Divină a făcut în Umanitatea sa pentru a

stabili moștenitori ai tuturor bunurilor Vrerii sale, în noile

generații (06.09.1921).

„Câtă reținere au legat de Mine, câte restricții, câte

lucruri nu manifestă, din ceea ce spun și înțeleg despre Mine!

Orice cunoaștere suplimentară care se face despre Mine

este o glorie, este o iubire în plus pe care o primesc de la

ființele umane” (29.10.1921).

„Sfințenia în Vrerea mea nu este încă cunoscută; iată

deci minunile care se fac, pentru că atunci când un lucru a fost

cunoscut minunile încetează... Ce har pentru tine să o

cunoști!” (12.11.1921)

„Am încă multe alte lucruri să-ți spun, atât de multe alte

adevăruri pe care tu nu le cunoști, și toate aduc fericirea pe

care fiecare o posedă; câte adevăruri sufletul cunoaște,

atât de multe și diferite fericiri obține” (05.01.1922).

„Tot interesul meu, în ceea ce privește ființa umană, este

ca vrerea ta să facă viață în a Mea și să înțelegi bine ce

înseamnă să trăiești în Ea” (15.06.1922).

Cu cât mai mult se cunoaște despre Vrerea Divină, cu

atât mult mai mult se primește de la Ea. „Despre actele interne

pe care le-a făcut Umanitatea mea în Voința Divină, din iubire

pentru toți, se știe puțin sau nimic... Cunoașterea aduce cu sine

valoarea, efectele, viața acelui bine... Când Eu fac cunoscut este

pentru că vreau să dau” (19.10.1922).

„Vezi, așadar, cât de necesar este ca Vrerea mea să fie

cunoscută, în toate relațiile, în miracole, în efecte, în valoare,

ceea ce am făcut Eu în această Vrere pentru ființele umane, și

ceea ce trebuie să facă ei. Această cunoaștere va fi un magnet

puternic pentru a atrage ființele umane și a le face să

primească moștenirea Vrerii mele, și pentru a face să iasă pe

teren generația fiilor Luminii, fiii Vrerii mele” (27.10.1922).

Din Voința Divină se deține în măsura în care se

cunoaște și Ea se manifestă. (06.11.1922).

„...Este Vrerea mea, pe care

vreau ca toți să o cunoască și toți

să o arate ca un Cer nou și ca un

mijloc pentru o nouă primenire

(05.01.1923).

„Când vorbesc despre Voința

mea pentru a o face cunoscută

ființei umane, Eu vreau să-i inspir

Divinitatea mea și de aceea este o

altă persoană a Mea... În timp ce

vorbesc despre Vrerea mea, Iubirea mea, pare ca și cum s-ar

revărsa din limitele sale, pentru a forma tronul Voinței mele

în inima ființei umane” (16.02.1923).

„Când dau viață unui adevăr al meu necunoscut, este o

nouă Creație pe care o fac” (01.07.1923).

8. „DOAMNE, ÎNVAȚĂ-NE SĂ NE RUGĂM”

(Școala de rugăciune în Voința Divină)

Rugăciunea este pentru suflet ceea ce respirația este

pentru trup. De aceea, Domnul a spus: „Rugați-vă neîncetat”.

Adevărata rugăciune este întâlnirea de iubire cu Dumnezeu,

este întâlnirea voinței noastre cu Voința Divină. O astfel de

întâlnire, (adică) rugăciunea, exprimă atitudinile și

sentimentele omului față de Dumnezeu: refuzul sau

antipatia pentru rugăciune este sacrilegiu: lipsa rugăciunii

este practic ateism; inconstanța în rugăciune este un semn

al unei iubiri foarte slabe sau superficiale; ușoarele

neatenții spun că sufletul este dominat de alte interese sau

gusturi sau că, totuși, gândul său încă se rotește, prea mult,

în jurul său.

O rugăciune care este spusă doar pentru a fi recitată

sau învățată nu atinge inima proprie, nici viața proprie, nici

măcar Inima și Viața lui Dumnezeu. A se ruga doar pentru

scopul obținerii unui har, face să se înțeleagă că sufletul nu

este credincios, ci este „clientul” lui Dumnezeu. A se ruga

pentru a putea spune propriei conștiințe: „am spus deja

rugăciunile mele”, este ca și cum am vrea să vorbim cu

cineva la telefon, făcând chiar numărul nostru; este o

oportunitate ratată...

Rugăciunea poate arăta o atitudine de distanță față de

Dumnezeu, de teamă, de formalitate zadarnică (care nu este

adevăratul sens al respectului) sau poate exprima căința,

nevoia de ajutor, interese sau chiar bucuria satisfacției,

mulțumire sau chiar admirație, recunoștință, compătimire,

reparare, mijlocire pentru aproapele, iubire! Iar aceasta

este adevărata unire a voinței, cu grade infinite, prin urmare

este adorație.

Rugăciunea, pe scurt, spune cât de străin sau familiar

este omul față de Dumnezeu, cât este de departe sau

aproape, cât de mult se simte servitor sau fiu. Este o întâlnire

care se traduce în viață, care alimentează viața, și la rândul

ei se hrănește din cunoașterea Domnului, deoarece

rugăciunea are nevoie de conținut. Pentru rugăciunea în

Voința Divină este necesar să ne hrănim pe sine, citind

scrierile despre Voința Divină:

„Descoperă câte vieți de Sfinți vrei sau cărți de doctrine;

în nimeni nu vei găsi minunile Vrerii mele care lucrează în

ființa umană și ființa umană care lucrează în a Mea. Cel mult

vei găsi resemnări, unire de vreri, dar Vrerea Divină care

lucrează în ea și ea în Mine, în nimeni nu o vei găsi. Asta

înseamnă că nu a venit timpul când Bunătatea mea trebuia

să cheme ființa umană să trăiască în această stare sublimă.

Nici chiar modul în care te fac să te rogi nu este găsit la

nimeni altul” (06.10.1922)

De aceea, nu este vorba de a spune sau de a citi a

anumite rugăciuni sau expresii ale Luisei, chiar ținându-le

minte, oricât de mult ar conta pentru noi un model în

conținut; și nici nu este măcar o chestiune de metode. În

schimb se vorbește despre un spirit nou (Ez 36,26-27), o

nouă atitudine a sufletului care se acoperă cu aceleași

modalități de a acționa și cu sentimentele divine ale lui Isus

Cristos.

Dar, mai mult decât „să facem rugăciuni”, Domnul vrea

ca în El noi să „devenim rugăciune”. Rugăciunea să fie iubirea

care adoră, iubirea care repară, iubirea care împărtășește

totul cu Iubitul, care Îi dăruiește onoare și glorie, care

mijlocește, care mulțumește, iubirea care Îl iubește pentru

toți și în toate operele Sale...

Acest pasaj al volumului al XII-lea este foarte

semnificativ...: «Îi spuneam iubitului meu Isus: „Nu disprețui

rugăciunile mele; sunt chiar cuvintele tale pe care le repet,

aceleași intenții, sufletele pe care le doresc așa cum le dorești

Tu și cu însăși Vrerea ta”. Iar binecuvântatul Isus mi-a spus:

„Fiica mea, când te aud că repeți cuvintele mele, rugăciunile

mele, vrând cum vreau Eu, mă simt atras spre tine ca mulți

magneți; și cum te aud că repeți cuvintele mele, atât de multe

bucurii distincte simte Inima mea, și pot să spun că este o

sărbătoare pentru Mine. Și, în timp ce mă bucur, mă simt

îndatorat față de iubirea sufletului tău și nu am tăria de a lovi

ființele umane. Simt aceleași lanțuri în tine pe care le-am pus

Tatălui pentru a împăca neamul omenesc. Ah, da, repetă ceea

ce Eu am făcut, repetă mereu, dacă vrei ca Isus al tău în atât

de multe amărăciuni să găsească o bucurie din partea

ființelor umane”» (04.06.1919).

Trebuie spus că toată viața Luisei, distribuită în

scrierile sale, este o rugăciune continuă, pentru că este o

neîncetată dorință de iubire față de Isus. Se pare că în

vremurile noastre unii l-au descoperit pe Duhul Sfânt,

rugăciunea pe care o spun „spontan”, laudă dată Domnului.

Așadar, toți Sfinții au avut acest fel de experiența în viața lor;

dar dintre toți, în mod singular și original, este Luisa. Este

suficient să vedem bătăile sufletului ei în acea meditație

continuă a „Orelor Pătimirii” pe care le făcea în mod

continuu, începând cu „Novena Crăciunului” pe care a

făcut-o când avea șaptesprezece ani. Acele „ore”, sunt exact

școala rugăciunii sale. Sunt școala vieții sale. Pentru a vorbi

despre rugăciunea Luisei ar fi de fapt absolut necesar să

cităm toate scrierile ei. Două cărți ale sale, în special despre

rugăciune, ar trebui examinate: „Orele Pătimirii” și

„Fecioara Maria în împărăția Voinței Divine”.

Să vedem câteva învățături ale lui Isus:

1. Prima condiție pentru rugăciune este

tăcerea interioară: „Acest murmur continuu în mintea ta este

un impediment pentru a te face să auzi mai clar vocea mea,

pentru a te face să simți harurile mele în tine, pentru a te face

să te îndrăgostești în totalitate de Mine” (1° Vol.).

2. A doua este pacea, chiar și când este dificil

să ne concentrăm: „Ai făcut rău să fii atât de neliniștită. Nu

știi tu că Eu sunt Duh de pace și că primul lucru pe care ți l-am

recomandat a fost să nu îl rănești niciodată în inima ta? În ce

privește rugăciunea, atunci când nu te simți atentă, nu trebuie

să te gândești la nimic altceva, decât să te păstrezi liniștită în

ea, și nu la motivul pentru care nu ai reușit. Făcând cum spui

tu, ești tu însăți cea care îți procuri neatenția...” (1° Vol.).

3. Constanța în rugăciune este necesară: „Îți

recomand, mai întâi de orice alt lucru, constanța în rugăciune,

chiar dacă ai avea de suferit dureri de moarte, să nu lași acele

rugăciuni pe care le obișnuiești să le faci; dimpotrivă, cu cât te

vezi mai aproape de prăpastie, cu atât mai mult mă vei invoca

în rugăciune cu încredere, în deplină certitudine că vei fi de

Mine ajutată” (1° Vol.).

4. Spiritul rugăciunii continue: „Ceea ce îți

recomand este spiritul rugăciunii continue. Această căutare a

sufletului să converseze mereu cu Mine, fie cu inima, fie cu

mintea, fie cu gura, chiar și cu simpla intenție, îl face atât de

frumos în ochii mei, încât notele inimii sale concordă cu notele

Inimii mele (…) Nu este doar atât, căci este atât de mare

frumusețea pe care o dobândește (sufletul) prin spiritul

rugăciunii continue, încât diavolul rămâne lovit ca de fulger și

rămâne frustrat în capcanele prin care el încearcă să-i facă rău

acestui suflet” (28.07.1902).

5. Curaj, fidelitate și atenție în a face sau a

urma lucrarea Voinței Divine: (Isus) „se făcea văzut din

interiorul meu, mai întâi El singur, și apoi toate cele trei

Persoane Divine, dar toate în profundă tăcere, iar eu

continuam în prezența Lor obișnuita mea muncă interioară;

și se părea că Fiul se unea cu mine, iar eu nu făceam altceva,

decât să-l urmez. Dar totul era tăcere și nimic altceva nu se

făcea în acea tăcere, decât mă identificam cu Dumnezeu; iar

tot interiorul, afecțiunile, bătăile inimii, dorințele,

respirațiile, deveneau o profundă adorație către Maiestatea

Supremă. Prin urmare, după ce am petrecut ceva timp în

această situație, se părea că toți Trei vorbeau, dar formau o

singură voce și mi-au spus: „Fiica noastră iubită, curaj,

fidelitate și mare atenție în a urmări ceea ce lucrează

Divinitatea în tine, pentru că tot ceea ce faci nu tu faci; (tu) nu

faci altceva decât să dai sufletul tău ca locuință Divinității. Ți

se întâmplă ca unei sărace căreia, având un bordei, Regele i-l

cere pentru a locui, iar aceasta i-l dă, și în toate face ceea ce

dorește Regele. Astfel, locuind Regele în acel mic bordei,

(acesta) conține bogății, noblețe, glorie și toate bunurile; dar

ale cui sunt? Ale Regelui” (06-06-1904).

6. Rugăciunea noastră trebuie făcută

împreună cu Isus (26.04.104), ba chiar „conformându-ne”

cu El, cu aceleași intenții ale sale, cu aceeași Iubire a sa:

„Fiica mea în această dimineață vreau să te conformezi

complet cu Mine: vreau să gândești cu propria mea minte, să

privești cu proprii mei ochi, să asculți cu propriile mele urechi,

să vorbești cu propria mea limbă, să lucrezi cu propriile mele

mâini, să mergi cu propriile mele picioare și să mă iubești cu

propria mea Inimă”. După aceasta Isus unea simțurile sale,

numite mai sus, cu ale mele, și am văzut că îmi dădea propria

sa formă; nu doar atât, ci mi-a dat harul de a face cea ce a

făcut El însuși. (12.08.1899)

7. Care este scopul rugăciunii „să ne

identificăm cu Isus”, să ne contopim cu El?

Scrie Luisa: «În timp ce mă rugam îmi uneam mintea

cu a lui Isus, ochii cu ai lui Isus și tot așa, restul, intenționând

să fac ceea ce făcea Isus cu mintea sa, cu ochii săi, cu gura sa,

cu Inima sa și așa, în toate. Și din moment ce părea că mintea

lui Isus, ochii etc. se răspândeau pentru binele tuturor, așa

se părea că și eu mă răspândeam pentru binele tuturor,

unindu-mă și identificându-mă cu Isus. Dar, m-am gândit în

sinea mea: Ce meditație este aceasta? Ce rugăciune? Ah, nu

mai sunt bună de nimic! Nici nu mai știu să gândesc nimic!

Dar în timp ce gândeam așa, amabilul meu Isus mi-a

spus: „Fiica mea, cum, te amărăști pentru asta? În loc să te

amărăști ar trebui să te bucuri, pentru că atunci, când tu, în

alte dăți, meditai și atât de multe reflecții frumoase izvorau în

mintea ta, tu nu făceai altceva decât să iei parte din Mine, din

calitățile mele și virtuțile mele. Acum, rămânându-ți doar să

te poți uni și identifica (cu) Mine, îmi iei totul și, de vreme ce

(tu) nu ești bună la nimic, cu Mine ești bună la orice, pentru

că dorind, voind binele, produci în suflet o tărie care îl face să

crească și îl stabilește în Viața Divină. Apoi, unindu-se cu Mine

și identificându-se cu Mine, se unește cu mintea mea (și) așa

se produc în mintea ființelor umane multe vieți de gânduri

sfinte. Așa cum se unește cu ochii mei, așa se produc în ochii

ființelor umane multe vieți de priviri sfinte; așa, dacă se

unește cu gura mea, va da viață cuvintelor; dacă se unește cu

Inima mea, cu dorințele mele, mâinile mele, pașii mei, așa

pentru fiecare bătaie a inimii va da o viață, viață dorințelor,

acțiunilor, pașilor... Dar vieți sfinte, deoarece, conținând în

Mine Puterea Creatoare, împreună cu Mine sufletul creează și

face ceea ce fac Eu”» (12.06.1913).

8. Să ne rugăm cum se roagă Isus, cu rugăciune

universală, în Voința lui:

„Fiica mea, roagă-te, dar roagă-te cum mă rog Eu, adică

revarsă-te toată în Voința mea iar în Aceasta îl vei găsi pe

Dumnezeu și toate ființele umane. (Pe acestea) le vei da lui

Dumnezeu ca și cum ar fi o singură ființă umană, pentru că

Vrerea Divină este stăpânul tuturor, și vei depune la

picioarele Divinității faptele bune, pentru a-L onora, (iar) pe

cele rele pentru a le repara cu Sfințenia, Puterea și

Imensitatea Voinței Divine de la care nimic nu scapă. Aceasta

a fost Viața Umanității mele pe pământ (…) De ce nu ai putea

să o faci și tu, acum? Pentru cei care mă iubesc, totul este

posibil în unire cu Mine. În Voința mea să te rogi și să prezinți

înaintea Maiestății Divine gândurile tuturor, în gândurile

tale; în ochii tăi, privirile tuturor; în cuvintele tale, în mișcări,

în afecțiuni, în dorințe, pe cele ale fraților tăi, pentru a le

repara, îți vei însuși Viața mea, te vei ruga cu Mine; iar Tatăl

Divin va fi mulțumit și tot cerul va spune: „Cine ne cheamă pe

pământ? Cine este (cea care) vrea să strângă în sine această

Sfântă Vrere, incluzându-ne pe toți împreună?” Și cât bine

poate obține pământul, făcând să coboare Cerul pe pământ!”

(03.05.1916).

9. Rugăciunea celui care trăiește în Vrerea

Divină este divină, imensă și universală:

«... După ce am primit Împărtășania, îi spuneam lui

Isus: „Te iubesc”, iar El mi-a spus: „Fiica mea, vrei să mă

iubești cu adevărat? Spune: „Isuse, te iubesc cu Voința ta”; și

din moment ce Voința mea umple Cerul și pământul, iubirea

ta mă va înconjura peste tot iar al tău „Te iubesc” va avea

repercusiuni sus în Cer și până în adâncurile abisului. La fel,

dacă vrei să spui, Te ador, te binecuvântez, te laud, îți

mulțumesc, o vei spune unită cu Voința mea și vei umple Cerul

și pământul de adorații, de binecuvântări, de laude, de

mulțumiri în Voința mea. Acestea sunt lucruri simple, ușoare

și imense”» (02.10.1913).

10. Cine se roagă în Voința Divină nu este

necesar să pună propriile intenții:

„Fiica mea, cine stă în Voința mea și face lucrurile sale

pentru că le vreau Eu, nu este necesar să aibă intențiile sale.

Stând în Voința mea, cum lucrează, se roagă, suferă, așa le

dispun cum îmi place mai mult... Îmi place repararea? Mi le

pun pentru reparări. Îmi place iubirea? Le iau ca iubire. Fiind

Eu stăpânul, fac ceea ce vreau. Nu (se întâmplă) așa, pentru

cine nu stă în Voința mea: acela dispune și stă în voința lui”

(29.09.1912).

11. Efectele rugăciuni în Vrerea Divină: «Am

petrecut o dimineață rugându-mă împreună cu Isus, în

Vrerea sa; dar, oh, surpriză! Cum ne rugam, unul era

cuvântul, iar Vrerea Divină îl răspândea peste toate lucrurile

create și rămânea amprenta. Îl purta în Empireu (lăcașul lui

Dumnezeu), iar toți, Fericiți, nu doar că primeau amprenta, ci

pentru ei era motivul unei noi fericiri; cobora până în adâncul

pământului și până în Purgator și toți primeau efectele. Dar

cine poate spune cum se ruga cu Isus și toate efectele pe care

le producea? După ce ne-am rugat împreună, mi-a spus:

„Fiica mea, ai văzut ce înseamnă să te rogi în Vrerea

mea? Cum nu există nici un punct în care Vrerea mea să nu

fie, Ea circulă în toate și în toți, este viață, actor și spectator a

toate, astfel, actele făcute în Vrerea mea devin viață, actori și

spectatori a toate, din aceeași bucurie, beatitudine și fericire

a Sfinților; (Vrerea mea) poartă lumină peste tot, e aerul

balsamic și ceresc care aduce bucurie și fericire. De aceea să

nu pleci niciodată din Vrerea mea. Cerul și pământul te

așteaptă pentru a primi o nouă bucurie și o nouă

splendoare”» (21.04.1922).

12. În Vrerea Divină este completă repararea,

mulțumirea și iubirea pentru toți și pentru orice lucru:

«„Fiica mea, revarsă-te în Vrerea mea pentru a-mi da reparări

complete. Iubirea mea simte o nevoie irezistibilă; la atât de

multe ofense ale ființelor umane, vrea cel puțin o ființă umană

care să fie intermediar între Mine și ele, să-mi dea reparări

complete (și) iubire pentru toți și care să preia de la Mine

haruri pentru toți. Și aceasta o poți face doar în Vrerea mea,

unde mă vei găsi pe Mine și toate ființele umane. Oh, cu câtă

neliniște aștept să intri în Vrerea mea, să pot găsi în tine

satisfacțiile și reparările tuturor! Doar în Vrerea mea vei găsi

toate lucrurile în act, pentru că Eu sunt motor, actor și

spectator a toate”.

Dar, în timp ce spunea asta, m-am revărsat în Vrerea

sa, dar cine poate spune ceea ce am văzut? Mă aflam în

contact cu fiecare gând al ființei umane, a cărei viață a venit

de la Dumnezeu; (în contact) cu fiecare gând, iar eu, în

Vrerea sa, mă multiplicam în (fiecare) și cu Sfințenia Vrerii

sale reparam totul, aveam o „mulțumire” pentru toți și o

iubire pentru toți; și așa m-am înmulțit în priviri, în cuvinte

și în tot restul... Dar cine poate spune cum s-a întâmplat? Îmi

lipsesc cuvintele și, poate, chiar înseși limbile îngerilor s-ar

bâlbâi, de aceea pun punct. Astfel am petrecut toată noaptea

cu Isus în Vrerea sa.» (15.06.1916).

13. În Voința Divină sufletul face către Isus ceea

ce toți ar trebui să facă:

„Fiica mea, dacă cineva în Voința mea se roagă, iubește,

repară, mă sărută, mă adoră, Eu simt că toți cei care se roagă

Mie, mă iubesc etc., pentru că Voința mea, copleșește totul și

pe toți, în Vrerea mea, sufletul îmi dă sărutul, iubirea,

adorația tuturor, iar Eu, uitându-mă la toți în el, (îi) dau atât

de multe sărutări, atât de multă iubire, câtă ar trebui să dau

tuturor. În Voința mea, sufletul nu este mulțumit dacă nu mă

vede completat în iubire de către toți, dacă nu mă vede

sărutat, adorat, rugat de toți. În Voința mea, nu se pot face

lucruri pe jumătate, ci doar complete, iar Eu nu pot să dau

sufletului care acționează în Vrerea mea lucruri mici, ci doar

imense, care pot fi suficiente pentru toți” (02.04.1921).

14. La ce folosește să ne rugăm astfel în Voința

Divină?

Scrie Luisa: «Mă contopeam în Sfânta Vrere Divină,

pentru a vizita fiecare inteligență a ființei umane și pentru

a-i da lui Isus al meu schimbul de iubire pentru fiecare gând

al ființei umane. Dar în timp ce făceam aceasta, un gând mia

venit: care este beneficiul rugăciunii în acest mod? Ba

chiar, mi se pare că sunt erori, mai degrabă, decât rugăciuni!

Iar mereu amabilul meu Isus, mișcându-se în

interiorul meu, mi-a spus: „Fiica mea vrei să cunoști

beneficiul și care este efectul? Ființa umană care vine să

arunce în marea imensă a Divinități mele pietricica voinței

sale, de cum o aruncă, dacă voința sa vrea să iubească, apele

mării infinite ale Iubirii mele se umflă, se agită, iar Eu simt

valurile Iubirii mele ce emană parfumul lor ceresc și simt

plăcere, (și) bucuriile Iubirii mele agitate de pietricica voinței

ființei umane. Dacă adoră Sfințenia mea, pietricica voinței

umane agită marea Sfințeniei mele, iar Eu simt că recreez cele

mai pure aurore ale Sfințeniei mele. Pe scurt, orice lucru pe

care ar vrea să-l facă voința umană în a Mea, de cum

pietricica se aruncă în fiecare mare a atributelor mele și, o

agită și o unduiește, Eu simt că mi se dau lucrurile mele

proprii și onorurile, gloria și iubirea, pe care în mod divin,

poate să-mi le dea ființa umană. (…) Iată ce înseamnă să se

intre în Voința mea: să se agite, să se miște Ființa mea și să mi

se spună: Vezi cât ești de bun, amabil, iubitor, sfânt, imens,

puternic? Ești totul, iar eu vreau să mișc totul, pentru a te iubi

și a te mulțumi... Și ție ți se pare puțin?”» (01.07.1923).

15. Rugăciunea care caută numai Voința Divină:

„Fiica mea, cum îmi impresionează Inima rugăciunea celui

care caută doar Vrerea mea! Aud ecoul rugăciuni mele, pe care

am făcut-o Eu în timp ce eram pe pământ. Toate rugăciunile

mele au fost reduse într-un singur punct: ca Voința Tatălui

meu, atât asupra Mea, cât și asupra tuturor ființelor umane să

fie împlinită perfect. A fost cea mai mare onoare pentru Mine

și pentru Tatăl Ceresc: căci în toate am făcut Voința sa

Preasfântă...” (22.02.1925).

16. Acest mod de rugăciune este un drept al lui

Dumnezeu și prima datorie a ființei umane:

Luisa spune: «În timp ce mă aflam în Sfânta Vrere

Divină, pentru a transforma în iubire (pentru) tot ceea ce a

făcut Dumnezeu în Creație din iubire pentru ființa umană,

gândul îmi spunea că nu era necesar să fac asta și nici nu era

plăcut lui Isus al meu acest mod de rugăciune; că sunt

invențiile capului meu. Iar mereu amabilul meu Isus,

mișcându-se în interiorul meu, mi-a spus:

„Fiica mea, tu trebuie să știi că acest mod de rugăciune,

adică transformându-l pe Dumnezeu în Iubire pentru toate

lucrurile create de El, este un drept divin și intră în prima

datorie a ființei umane. Creația a fost făcută din dragoste

pentru om. Ba chiar a fost atât de mare Iubirea noastră încât,

dacă (ar fi fost) necesar, am fi creat atât de multe ceruri, atât

de mulți sori, atât de multe stele, atât de multe mări,

pământuri, planete și tot restul pentru câte ființe umane

trebuiau să iasă la lumina acestei lumi, astfel ca fiecare să

aibă o Creație (pentru) sine, un Univers cu totul al său, cum

era, de fapt, când totul a fost creat și doar Adam era

spectatorul întregii Creații; el se (putea) bucura de tot binele

pe care și-l dorea. Și, dacă nu am procedat așa, a fost pentru

că omul se putea bucura la fel de mult de toate, de parcă ar fi

fost ale lui, în ciuda faptului că (și) alții se bucură (de toate

acestea).

(…) Prin urmare, fiind toate acestea și pentru că în toate

lucrările create, Dumnezeu a legat Iubirea sa față de fiecare

ființă umană, în ea intră recunoștința sa, al său «mulțumesc»

față de cine a făcut atât de mult pentru ea. Prima înșelăciune

pe care ființa umană o face față de Dumnezeu este atunci

când nu-l transformă pe Dumnezeu în iubire pentru tot ce a

făcut în creația omului, este o neglijare a darurilor sale, fără

ca nici măcar să recunoască de unde vin (acestea)și cine a

iubit-o atât de mult. De aceea este prima datorie a ființei

umane, indispensabilă și importantă (să o cunoască) pe Cea

care a luat în piept toată Gloria noastră, apărarea noastră,

interesul nostru, (care) nu făcea altceva decât să călătorească

în toate sferele, de la cea mai mică la cea mai mare dintre

lucrurile create de Dumnezeu, pentru a transmite

schimbul ei de iubire, de glorie, de mulțumire pentru toți

și în numele tuturor generațiilor omenești. Ah, da, a fost

cu adevărat Mama mea Cerească, care a umplut Cerul și

pământul cu schimbul (de iubire) pentru tot ceea ce a fost

făcut în creație. După Ea, Umanitatea mea a fost cea care a

împlinit această datorie sacrosanctă, față de care a greșit

atât de mult ființa umană, iar Tatăl meu Ceresc m-a făcut

potrivit pentru omul vinovat. Astfel că, rugăciunile mele și cele

ale Mamei mele au fost inseparabile. Așadar, nu vrei să repeți

propriile mele rugăciuni? Într-adevăr, te-am chemat pentru

(asta) în Vrerea mea, ca să te asociezi cu Noi, să urmezi și

să repeți actele noastre”.

Astfel, atât cât am putut, eu am încercat să vizitez

toate lucrurile create, pentru a-i da Dumnezeului meu

iubirea, gloria și mulțumirea mea, în schimb, pentru tot ceea

ce a făcut în creație...» (09.08.1925).

17. Diferite moduri „de contopire” în Voința Divină

(rugăciunea Luisei):

«De multe ori în scrierile mele spun: „Mă contopesc în

Sfânta Vrere Divină” și nu îmi mai explic... Dar, constrânsă de

(virtutea) ascultării, spun ceea ce mi se întâmplă în această

contopire a Vrerii Divine.

În timp ce mă contopesc în aceasta, înaintea minții

mele se prezintă un gol imens, total luminat, în care nu

găsești nici până unde ajunge înălțimea, nici unde ajunge

adâncimea, nici pe cele din dreapta, nici din stânga, nici pe

cele din față, nici pe cele din partea opusă... În mijlocul

acestei imensități, într-un punct foarte înalt, mi se pare că

văd Divinitatea sau cele Trei Persoane Divine care mă

așteaptă; dar asta întotdeauna mintal. Dar nu știu cum, o

mică fetiță iese din mine, dar sunt chiar eu; poate este

sufletul meu mic...; dar este emoționant să vezi această mică

fetiță care a pornit în acest imens gol, singură, care umblă

timid pe vârfuri, cu ochii mereu îndreptați spre locul unde

vede cele Trei Persoane Divine, deoarece se teme că, dacă își

apleacă privirea în acel imens gol, nu știe în care punct

trebuie să ajungă. Toată puterea sa este în acea privire fixată

în sus care, fiind schimbată cu privirea Înălțimii Supreme, îi

dă putere să meargă...

Dar, în timp ce micuța ajunge înaintea Lor, se apleacă

cu fața în gol pentru a adora Maiestatea Divină; însă o mână

a Persoanelor Divine o ridică pe micuța fetiță și îi spune:

„Fiica noastră, Fiica cea mică a Voinței noastre: vino în brațele

noastre”. Iar ea, auzind aceasta, sărbătorește și face să

sărbătorească și cele Trei Persoane Divine, care mulțumite

de ea, așteaptă să încheie de misiunea încredințată de Ei. Iar

ea, cu grația de copil, spune: „Vin să vă ador, să vă

binecuvântez, să vă mulțumesc pentru toți; vin să leg la Tronul

vostru toate voințele omenești ale tuturor generațiilor, de la

primul până la ultimul om, astfel încât toți să recunoască

Voința voastră Supremă, să o adore, să o iubească și să dea

viață în sufletele lor”.

După aceea a adăugat: „Oh, Maiestate Supremă, în acest

imens gol sunt toate aceste ființe umane, iar eu vreau să le iau

pe toate și să le pun în Vrerea voastră Sfântă, astfel ca toate

să se reîntoarcă la început de unde au ieșit, adică din Voința

voastră. De aceea am venit, în brațele voastre părintești,

pentru a-i aduce la voi pe toți fiii voștri și frații mei, și a-i lega

pe toți cu Voința voastră; iar eu, în numele tuturor și pentru

toți, vreau să vă dau reparări, omagii, glorie, ca și cum toți ar

fi făcut Voința voastră Preasfântă. Dar, oh, Vă rog, să nu mai

fie separare între Voința Divină și cea umană! Este o mică

fetiță care Vă cere aceasta și, celor mici, știu că Voi nu le

refuzați nimic”.

Dar cine poate spune tot ceea ce am făcut și am zis? Maș

lungi prea mult, în afară de asta, îmi lipsesc cuvintele din

ceea ce spun înaintea Înălțimii Supreme. Mi se pare că aici,

în lumea de jos, nu se folosește acel limbaj al acelui gol

imens.

Alte dăți, în timp ce mă contopesc în Vrerea Divină și

acel imens gol se prezintă înaintea minții mele, vizitez toate

lucrurile create și (le) imprim un „Te iubesc”, pentru acea

Maiestate Supremă, ca și cum eu aș vrea să umplu întreaga

atmosferă cu atât de mulți „Te iubesc”, pentru a transforma

Iubirea Supremă în atât de multă dragoste față de ființele

umane; ba chiar, vizitez fiecare gând al ființei umane și

imprim al meu „Te iubesc”, pentru fiecare privire și las al

meu „Te iubesc”, pentru fiecare gură și pentru fiecare

cuvânt;, sigilez cu al meu „Te iubesc” fiecare bătaie a inimii,

acopăr cu al meu „Te iubesc” fiecare faptă și pas, pe care le

dirijez Dumnezeului meu...; cobor până în mare, în

adâncimile oceanului și fiecare sunet al peștelui, fiecare

picătură de apă, vreau să le umplu cu al meu „Te iubesc”.

Astfel, după ce a lucrat peste tot, de parcă ar fi semănat al

său „Te iubesc”, micuța fetiță se duce înaintea Maiestății

Divine și, de parcă ar fi vrut să-i facă o plăcută surpriză, îi

spune:

„Creatorul meu și Tatăl meu, Isuse al meu și Eterna mea

Iubire: uitați-vă la toate lucrurile și ascultați din partea

tuturor ființelor umane cum ele Vă spun că Vă iubesc. Peste

tot există un „Te iubesc” pentru Voi; Cerul și pământul sunt

pline: și, prin urmare, Voi nu acordați, acum, acestei mici

micuțe, (harul) ca Voința voastră să coboare în mijlocul

ființelor umane, să se facă cunoscută, să facă pace cu voința

umană și, luând domeniul ei just, postul ei de onoare, nicio

ființă umană să nu mai facă voința sa, ci întotdeauna pe a

Voastră?”

Alte dăți, în timp ce mă contopesc în Vrerea Divină,

vreau să-mi pară rău pentru toate ofensele făcute

Dumnezeului meu și, reluând vizita mea în acel imens gol,

pentru a găsi toată durerea pe care Isus al meu a avut-o

pentru toate păcatele, mi-o însușesc și-o vizitez peste tot, în

locurile cele mai ascunse și secrete, în locurile publice, în

faptele umane rele, ca să-mi pară rău pentru toate

ofensele...; și pentru fiecare păcat simt că aș vrea să strig în

fiecare mișcare a întregii Creații, adunând în mine toată

durerea tuturor vinovățiilor: „Iertare, iertare”. Nu există

ofensă adusă lui Dumnezeu, fie chiar și cea mai ușoară

(pentru care) să nu-mi pară rău și să cer iertare. Și pentru a

face ca toți să audă această implorare a mea (cer) iertare

pentru toate păcatele și-o imprim în zgomotul tunetului, așa

încât să tune în toate inimile durerea de a-l fi ofensat pe

Dumnezeul meu; „Iertare!”, în trăsnetul fulgerului;

dureroasă căință în șuierul ascuțit al vântului, care să urle

tuturor „pocăință și invocarea iertării!”, și în sunetul

clopotelor, „durere și iertare!”, pe scurt, la fel, în toate.

După aceea, îi aduc Dumnezeului meu durerea tuturor și

implor iertare pentru toți, spunând:

„Dumnezeule mare, faceți să coboare Voința voastră pe

pământ, astfel ca păcatul să nu mai aibă loc! Doar voința

umană este cea care provoacă atât de multe ofense, care pare

că inundă pământul de păcate; Voința voastră va fi stârpirea

tuturor relelor. De aceea, Vă rog, satisface-ți-o pe fiica (cea)

mică a Voinței voastre, care nu vrea altceva (decât) ca Voința

voastră să fie cunoscută și iubită și să domnească în toate

inimile”» (10.05.1925).

«...Acum adaug că, în timp ce îmi apare în minte acel

imens gol, contopindu-mă în Vrerea Supremă, mica fetiță

reia vizita sa și ridicându-se în sus, vrea să-l răsplătească pe

Dumnezeul său, pentru toată dragostea pe care a avut-o

pentru toate ființele umane, în Creație; vrea să-l onoreze

precum Creatorul tuturor lucrurilor și de aceea vizitează

stelele; iar în fiecare scânteie de lumină imprim al meu „Te

iubesc” și „Glorie Creatorului meu”; în fiecare atom de

lumină al soarelui ce coboară în jos, (imprim) al meu „Te

iubesc” și „Glorie”; în toată întinderea cerurilor, între

distanța de la un pas la altul, al meu „Te iubesc” și „Glorie”...;

în ciripitul păsării, în bătaia aripilor sale, „Iubire” și „Glorie

Creatorului meu”; în firul ierbii care iese din pământ, în

floarea care îmbobocește, în parfumul care se înalță,

„Iubire” și „Glorie”; pe înălțimea munților și în profunzimea

văilor, „Iubire” și „Glorie”. Vizitez fiecare inimă a ființei

umane și aș vrea să mă închid înăuntru și să strig înăuntrul

fiecărei inimi al meu „Te iubesc” și „Glorie Creatorului

meu”.

Și apoi, ca și cum aș fi adunat totul împreună, astfel ca

totul să (dea) schimbul de iubire și atestatul de glorie pentru

tot ceea ce a făcut Dumnezeu în Creație, mă duc înaintea

Tronului său și Îi spun: „Maiestate Supremă și Creatorul

tuturor lucrurilor, această mică fetiță vine în brațele voastre,

pentru a vă spune că toată Creația, în numele tuturor ființelor

umane, Vă dă, nu doar schimbul de iubire, dar chiar și gloria

corespunzătoare pentru atât de multe lucruri create de Voi

din iubire pentru noi. În Voința voastră, în acest imens gol, am

vizitat peste tot, astfel ca toate lucrurile să Vă glorifice, să Vă

iubească și să Vă binecuvânteze; și din moment ce V-am legat

dragostea între Creator și ființa umană, pe care voința umană

a rupt-o, și gloria pe care toți trebuiau să Vi-o dea, faceți să

coboare Voința voastră pe pământ, astfel ca să leg și să

întăresc toate relațiile dintre Creator și ființa umană, și, în

acest fel, toate lucrurile se vor întoarce în prima ordine

stabilită de Voi. De aceea, grăbiți-vă, nu mai întârziați: nu

vedeți cât de plin este pământul de răutăți? Doar Voința

voastră poate opri acest flux, îl poate salva, adică Voința

voastră cunoscută și dominatoare...”

După aceasta, simt că misiunea mea nu este completă.

De aceea, cobor în adâncul acelui gol pentru a-l înlocui pe

Isus al meu pentru Opera Răscumpărării, ca și cum aș fi

găsit în act tot ceea ce El a făcut și vreau să-L înlocuiesc

pentru toate faptele pe care ar fi trebuit să le facă toate

ființele umane în așteptarea și primirea Lui pe pământ; și

apoi, ca și cum aș fi vrut să mă schimb toată în dragoste

pentru Isus, mă întorc la refrenul meu și îi spun:

„Te iubesc în actul coborârii din Cer pentru a te întrupa

și imprim al meu „Te iubesc” în actul (în care) ai fost

conceput în sânul foarte pur al Fecioarei Maria, Te iubesc în

prima picătură de sânge care s-a format în Umanitatea ta; Te

iubesc în prima bătaie a Inimii tale, pentru a semna toate

bătăile inimii tale cu al meu Te iubesc; Te iubesc în prima

respirație a ta, Te iubesc în primele tale suferințe, Te iubesc

în primele tale lacrimi pe care le-ai vărsat în sânul matern.

Vreau să înlocuiesc rugăciunile tale, reparările tale, ofertele

tale, cu al meu „Te iubesc” ... Fiecare moment din viața ta

vreau să fie sigilat cu al meu „Te iubesc”: Te iubesc în

nașterea ta; Te iubesc în frigul pe care l-ai suferit; Te iubesc

în fiecare picătură de lapte pe care l-ai supt de la Mama ta

Preasfântă. Intenționez să umplu cu ai mei „Te iubesc” fașele

cu care Mama ta te-a înfășat; extind al meu „Te iubesc”

deasupra acelui pământ pe care Mama ta dragă Te-a așezat

cu multă grijă în iesle, iar delicatele tale membre au simțit

duritatea fânului, (dar mai mult decât fânul), duritatea

inimilor... Al meu „Te iubesc” în fiecare gângurit al tău, în

toate lacrimile tale și suferințele copilăriei tale. Fac să treacă

al meu „Te iubesc” în toate relațiile, comunicările și iubirea

pe care ai avut-o cu Imaculata ta Mamă; Te iubesc în

sărutările ei dragi, în toate cuvintele pe care le-ai spus, în

mâncarea pe care ai luat-o, în pașii pe care i-ai făcut, în apa

pe care ai băut-o. Te iubesc în munca pe care ai făcut-o cu

mâinile tale; Te iubesc în toate actele pe care le-ai făcut în

toată viața ta ascunsă; sigilez al meu „Te iubesc” în fiecare

act intern al tău și în durerile pe care le-ai suferit... Extind al

meu „Te iubesc” pe acele cărări pe care le-ai străbătut, în

aerul pe care l-ai respirat, în toate predicile pe care le-ai rostit

în Viața ta publică; al meu „Te iubesc” trece în puterea

miracolelor pe care le-ai făcut, a sacramentelor pe care le-ai

instituit... În toate, o, Isuse al meu, chiar și în fibrele cele mai

intime ale Inimii tale, imprim al meu „Te iubesc” pentru mine

și pentru toți.

Vrerea ta îmi face totul prezent, iar eu nu vreau să las

nimic (în care) să nu fie imprimat al meu „Te iubesc” ... Fiica

ta cea mică a Vrerii tale simte obligația, dacă altceva nu știe

să-ți dea, ca (Tu) să ai cel puțin un mic „Te iubesc” pentru tot

ceea ce ai împlinit pentru mine și pentru toți... Și, de aceea, al

meu „Te iubesc” Te urmează în toate durerile Pătimirii tale,

în toate scuipăturile, disprețurile, insultele care ți s-au adus.

Al meu „Te iubesc” sigilează fiecare picătură a Sângele tău

pe care l-ai vărsat, fiecare lovitură pe care ai primit-o, fiecare

rană care s-a format în Trupul (tău), fiecare spin care ți-a

rănit capul), durerile necruțătoare ale răstignirii, cuvintele pe

care le-ai pronunțat pe Cruce... Până și în ultima ta respirație

vreau să imprim al meu „Te iubesc”; vreau să închid toată

Viața ta, toate actele tale, în al meu „Te iubesc”. Peste tot

vreau ca Tu să atingi, să vezi, să auzi al meu continuu „Te

iubesc”. Al meu „Te iubesc” nu Te va lăsa niciodată: însăși

Vrerea ta este viața (acestui) „Te iubesc” al meu. Dar știi ce

vrea această mică fetiță? Ca acea Vrere Divină a Tatălui tău,

pe care atât de mult ai iubit-o și făcut-o în toată viața ta pe

pământ, să se facă cunoscută tuturor ființelor umane, astfel

încât toți să o iubească și să împlinească Voința ta, precum în

Cer așa și pe pământ. Mica fetiță ar vrea să te cucerească în

iubire, ca să dăruiești Voința ta tuturor ființelor umane ... Oh,

fă-o fericită pe această sărmană micuță care nu vrea altceva

decât ceea ce vrei Tu: ca Voința ta să fie cunoscută și să

domnească pe tot pământul”

(…) „Fiica mea, legat de ceea ce ai spus în ce privește

contopirea în Vrerea mea, este nevoie de o altă chemare,

aceea de a se contopi în ordinea Harului, în tot ceea ce a făcut

și va face Sfințitorul, Duhul Sfânt, către sfinți. Mai mult decât

atât, Creația îi revine Tatălui, în timp ce suntem mereu uniți

în lucrări cu cele Trei Persoane Divine, (și) Răscumpărarea

(îi revine) Fiului, (iar) «Fiat Voluntas Tua» îi revine Duhului

Sfânt. Și tocmai în «Fiat Voluntas Tua», Duhul Divin va face

dovada lucrării sale. Tu o faci, când vii înaintea Maiestății

Supreme și zici: «Vin să înlocuiesc în iubire tot ceea ce a făcut

Sfințitorul către sfinți; vin să intru în ordinea Harului, pentru

a putea să vă dau gloria și schimbul de iubire, ca și cum toți sar

fi făcut sfinți, și să vă dau reparări pentru toate opozițiile

și necorespunderile față de Har». În măsura în care ține de

tine, să cauți în Voința noastră actele Harului Duhului

Sfințitor, să-ți însușești durerea sa, gemetele sale secrete,

suspinele sale triste din adâncul inimilor văzându-se atât de

rău primit; și din moment ce primul act pe care îl face este să

aducă Voința noastră ca act complet al sfințirii lor, văzânduse

respins, geme cu gemete inexplicabile... Iar tu, în

simplitatea ta copilăroasă, Îi spui: ‹‹Duhule Sfințitor, grăbițivă,

Vă implor, Vă rog din nou; faceți cunoscută tuturor Voința

voastră, astfel încât cunoscând-o să o iubească, să primească

primul vostru act, cel al sfințirii lor complete, care este sfânta

voastră Voință!›› Fiica mea, cele Trei Persoane Divine suntem

inseparabile și distincte: așa vrem să arătăm generațiilor

omenești Lucrările noastre față de ei, căci, în timp ce suntem

uniți între Noi, fiecare din Noi vrea să arate distinct Iubirea

sa și Lucrarea sa către ființele umane.” (17.05.1925)

În concluzie: Sunt persoane care „voioase” spun că „fac

vizite”. Un lucru foarte frumos dacă trăiesc (sau se

străduiesc să trăiască) în realitate în Voința Divină. Se

înțelege că nu este același lucru „să faci călătorii” pe jos sau

pe bicicletă sau să le faci în avion... sau să le faci în mod

omenesc, „pedalând” noi, iar nu în mod divin, (mod) care se

naște spontan când se trăiește în Voința Divină. E bine de

spus că: acest mod de rugăciune nu este o „tehnică” sau o

modă, ci o Viață care devine viața noastră, puțin câte puțin,

în măsura în care vrerea noastră umană moare pentru a face

loc Vrerii Divine.

9. ORDINEA DECRETELOR

A ACTULUI UNIC ȘI ETERN AL VRERII DIVINE

Aceasta este ordinea (cauza → urmările) decretelor divine

ale Actului unic și etern al Vrerii Divine.

Dumnezeu ne așteaptă în aceste Decrete pentru a „călători”

sau a ne „plimba” împreună cu El, precum Adam, „în

răcoarea serii” (Gen 3,8), să recunoaștem Voința sa în toate

operele sale și să-l adorăm, să admirăm Înțelepciunea și

Frumusețea sa și să-l lăudăm, să primim toate bunurile din

Providența sa și să-i mulțumim, să fim atinși de eterna sa

Iubire și să-l iubim, să răspundem în numele tuturor,

scuzându-i și reparând pentru ei, să invocăm în numele

tuturor rodul suprem, scopul tuturor Lucrărilor lui Dumnezeu,

ca să vină Împărăția sa „pe pământ cum este în Cer”.

Suntem chemați să ne unim cu Voința Divină în toate

operele sale (Creație, Răscumpărare, Sfințenie) să o adorăm,

să o binecuvântăm, să-i mulțumim și să-o iubim,

cerând în numele tuturor triumful Împărăției sale.

10. „SĂ SE FACĂ LUMINĂ”

Este necesar să avem idei și concepte clare în

contextul Credinței, mai ales în acest timp de confuzie și

deznodământ spiritual. Cu Dumnezeu să spunem acum: „Să

se facă Lumină” din iubire pentru Adevăr, pentru că în

întuneric, în ambiguitate, în ceață există înșelăciune și

capcana „tatălui minciunii”.

1. „Să știți că Dumnezeu este DUMNEZEU”. Există

numai un singur Dumnezeu. Iar Dumnezeu este în Trei

Persoane, nu patru.

„Pe Domnul Dumnezeul tău îl vei adora și numai pe El îl

vei servi”, a spus Isus ispititorului.

Isus Cristos este o Persoană Divină, a Doua în

Preasfânta Treime, Fiul „generat, necreat, din aceeași

Substanță a Tatălui” (adică „consubstanțial”, căci cu El are

aceeași unică „Substanță” sau Ființă Divină). Isus Cristos

este Imaginea necreată a Tatălui, „Cuvântul”, Același cu

Tatăl.

Isus Cristos, prin Întruparea sa, are două Naturi:

Divinitatea sa, Dumnezeu adevărat prin propria natură,

necreat, prin urmare infinit și etern; și Umanitatea sa, Om

adevărat, ființă umană, deci limitat și temporal.

Isus Cristos este „co-creator” cu Tatăl și cu Duhul

Sfânt: în măsura în care cele Trei Persoane divine sunt

inseparabile în Viața și în Lucrările lor, deși fiecăreia dintre

cele Trei Persoane Divine îi este atribuită o lucrare ca titular

sau protagonist: Tatăl este Creatorul, Fiul este

Răscumpărătorul, iar Duhul Sfânt este Sfințitorul.

Isus Cristos este „Primul născut” dintre toate ființele

umane. Toate celelalte ființe umane au fost create de El,

pentru El, prin El și în El. (In 1,3; Col 1,15-17)

2. Fecioara Maria este și se poate numi „a Doua

născută” a Tatălui, cunoscută, vrută, decretată, iubită și, prin

urmare, creată în Isus, pentru Isus (pentru a fi Mama lui)

iar împreună cu Isus, „într-un identic Decret etern de

predestinare”. „Să nu despartă omul ceea ce Dumnezeu a

unit”.

Fecioara Maria este doar ființă umană, nu este

Creatorul, nu face parte din Preasfânta Treime. Este o

persoană umană, are doar natura umană, (perfectă și

imaculată), așadar, este (cum este natura umană a lui Isus

Cristos) limitată și temporală. Ea nu-și datorează de la sine

motivul existenței sale, așa cum, în schimb, este caracteristic

lui Dumnezeu...

3. „Dumnezeu a spus: „Să-l facem pe om după

chipul și asemănarea Noastră”, așadar, cu imaginea lui

Dumnezeu l-a creat: bărbat și femeie a creat (Gen 1,26-27).

Putem nota că Dumnezeu vorbește la singular (un singur

Dumnezeu) și acționează la plural (Trei Persoane).

Dubla „versiune” a omului (omul și femeia) redă faptul

de a fi creat „după chipul” lui Dumnezeu.

Inițial Dumnezeu a creat un singur om, bărbat (Adam),

din coasta căruia a creat ulterior femeia: din unul a făcut doi

(Adam și Eva, bărbatul și femeia), chemați într-un al treilea

moment să devină din nou uniți („o singură carne”, care este

la fel de viu în trăire), unitate exprimată într-o a treia

persoană, copilul.

Deci imaginea Trinității Persoanelor divine se află în

om, precum o singură persoană (în duhul său, cele trei

însușiri: voință, intelect și memorie, darul al Tatălui, al

Fiului și al Duhului Sfânt) iar în familie, persoanele fiind

la plural, (mirele sau tatăl, mireasa sau mama și copilul): o

mică treime creată, imaginea Preasfintei Treimi, din care

trebuie să se împartă aceeași Iubire și aceeași Viață, și

destinată să populeze Cerul sau Paradisul, după timpul

încercării care va veni pe pământ.

4. „Imaginea și asemănarea” nu sunt același

lucru: deci Imaginea divină este în natura omenească, în

ființa lui, creat de Dumnezeu, luându-se ca model.

Asemănarea cu Dumnezeu, omul trebuia s-o aibă în trăirea

sa: așadar în modul de a iubi, de a acționa și de a fi fertil.

Omul trebuia să fie ca Dumnezeu în modul de a trăi, să

gândească cum gândește Dumnezeu, să vadă totul cum vede

Dumnezeu, să iubească cu aceeași Iubire eternă și infinită a

lui Dumnezeu, să aibă aceleași gusturi, aceeași fericire,

aceleași drepturi divine, acționând în același mod, să

trăiască aceeași Viață a Preasfintei Treimi, cu aceeași

adorabilă Voință a lor, sursă a operelor lor, a Vieții lor, a

tuturor atributelor divine, a Vrerii lor și a fericirii lor!

În viața naturală, omenească, Dumnezeu a pus

imaginea propriei sale Vieți; în Viața supranaturală, Harul,

Dumnezeu îl face pe om să se împărtășească din Viața sa, îl

face similar cu El însuși, îi dă asemănarea Vieții sale.

5. Omul, creat după chipul lui Dumnezeu, este

prin urmare responsabil de propria sa viață și de propriul

destin, de aceea este dotat cu o voință liberă (adică liberul

arbitru, dar să nu-l confundăm cu libertatea). (Omul) a fost

pus de Dumnezeu în fața acestei răscruci: Dumnezeu sau

propriul „eu”, hotărând dacă acceptă Voința lui Dumnezeu

sau dă viață propriei voințe umane.

Aceasta era încercarea necesară, dorită de Dumnezeu,

pentru a-l promova.

Dar în încercare se infiltrează ispita, întinsă de diavol

pentru a-l distruge.

Această hotărâre nu era și nu este o „alegere” adevărată

și proprie: Dumnezeu nu a spus omului să „aleagă”, –nu este

corect a alege între bine și rău, între viață și moarte, între

adevăr și minciună, cum nici a alege între Cristos și Baraba!–

ci, să se hotărască pentru bine, pentru adevăr, pentru viață,

pentru Dumnezeu, pentru Voința Divină, iar nu pentru

oricare dintre cele două! Se alege între două sau mai multe

lucruri care de la început sunt considerate comparabile, deci

se alege când nu se cunoaște adevărata valoare și care dintre

lucruri convin mai mult, însă, când se știe, nu se alege;

alegerea implică ignoranța. „A alege între bine și rău”, odată

ce Dumnezeu ne-a arătat care este binele, nu este admisibil,

este deja ofensă; de aceea Dumnezeu cere omului nu o

alegere, ci o hotărâre.

Această hotărâre se manifestă în ascultarea poruncii

divine, de nu a mânca din rodul pomului cunoașterii binelui

și a răului.

Pentru că, una era pomul paradisului, alta era rodul

pomului și alta era ceea ce mâncarea (rodului) ar fi

provocat.

Însă, pomii erau doi, pomul „Vieții” și pomul

„cunoașterii binelui și răului”. Din ultimul pom Dumnezeu a

spus să nu mănânce, pentru că el nu ar fi dat viață, ci ar fi

provocat moartea.

Dacă pomul Vieții indică Voința Divină, pomul

cunoașterii binelui și răului (o cunoaștere care nu este

viață) era imaginea voinței umane. Mâncând din el (dând

viață propriei voințe umane, împotriva Vrerii Divine) ar

însemna că, se provoacă nu viața, ci moartea.

De aceea acești doi pomi erau ca o specie de

„sacramente”, deoarece, instituite de Dumnezeu Tatăl

Creator, în materialitatea lor înseamnă o realitate spirituală

și în același timp o dau. Așadar, trebuiau să aibă o realitate

materială, pentru a putea exprima o semnificație spirituală.

Prin urmare, ambele roade trebuiau să fie adevărate

roade materiale (nicăieri nu se spune că ar fi fost faimosul

„măr”) cu o semnificație precisă: „rod divin” sau „rod uman”,

așadar rodul sânului, al procreării. Rod binecuvântat și divin

este cel al Mariei; fruct uman lipsit de binecuvântare este cel

al Evei, în plus, primul ei născut, Cain, „era de la Cel Rău”, ne

spune Scriptura. (1In 3,12).

6. Omul, păcătuind, a rănit și profanat chipul divin pe

care-l poartă în sine și a pierdut asemănarea divină pe care

o avea. Omul nu a mai fost asemenea lui Dumnezeu pentru

că a preferat propria vrere împotriva Vrerii lui Dumnezeu.

El a păcătuit și pierzând Viața supranaturală (Harul), în

consecință, a pierdut viața naturală. Voința sa umană s-a

separat de Voința Divină; așadar, sufletul se separă de trup.

Moare sufletul spiritual și nemuritor (adică rămâne

lipsit de Viața Divină) și prin urmare moare și trupul (lipsit

de suflet). Așa, moartea este dublă: cea a sufletului și cea a

trupului.

Moartea sufletului este păcatul; moartea trupului

este rezultatul (păcatului). De aceea, prin Răscumpărarea

înfăptuită de Domnul Nostru Isus Cristos, rezultatul a fost

100

că El și-a asumat dubla noastră moarte în Viața sa și în

Patima sa: Patima Sufletului său și cea a Trupului său.

Păcatul este refuzul Voinței lui Dumnezeu, iar Isus l-a

anihilat cu adeziunea perfectă la Voința Tatălui; în schimb,

consecințele păcatului sunt pierderea tuturor bunurilor

supranaturale, preternaturale și naturale, care culminează

cu moartea, iar Isus l-a anihilat cu Patima și Moartea sa, întrun

crescendo încă de când s-a întrupat.

Există o moarte dublă, care corespunde celor două

dimensiuni ale existenței omului: una este în timpul

încercării, cealaltă, pentru totdeauna, dincolo de această

viață. Așadar moarte temporală și moarte eternă.

Din prima moarte, care este universală (rezultatul

păcatului originar) „nici un om viu nu poate scăpa”, dar la

sfârșitul istoriei (la sfârșitul lumii), va fi învierea universală

a trupurilor, pentru că fiecare om va merge –trup și suflet–

la destinul său definitiv, ales de el: „Nu vă mirați de aceasta,

pentru că vine ceasul în care toți cei care sunt în morminte

vor auzi glasul lui! Și vor ieși spre învierea vieții cei care au

făcut binele, iar cei care au săvârșit nelegiuire, spre învierea

judecății.” (In 5,28-29).

Din a doua (moarte), care este separarea de

Dumnezeu, există posibilitatea de a se elibera pe sine cât

timp este în această viață, prin pocăință adevărată,

reconcilierea cu Dumnezeu, iertarea divină (prin

intermediul Bisericii). Dar dacă se termină timpul încercării

și omul moare fără Har, fără să ceară iertare și fără să invoce

Milostivirea Divină, întâlnirea cu Justiția (Divină) se traduce

în moarte eternă, în refuzul lui Dumnezeu pentru totdeauna.

Aceasta este cea de-a doua moarte: lacul cu foc (Ap 20,14).

Și, cum există o moarte dublă, este și o înviere dublă.

Cea spirituală nu este doar întoarcerea la Har, dar cu atât

mai mult întoarcerea omului „în ordinea primordială a

101

Creației”, să aibă ca viață Voința Divină. A doua, cea a

trupului, va fi la sfârșitul lumii.

7. În loc să fie fiu al lui Dumnezeu prin har, omul a

devenit răzvrătit și, căindu-se, a fost admis doar ca slujitor,

așteptând Răscumpărarea.

Cu Răscumpărarea, Isus Cristos a reparat și a salvat

chipul divin în om. Cu redobândirea Împărăției sale, Isus

Cristos redă asemănarea divină omului care o primește. Iar

Împărăția este ca însăși Voința lui Dumnezeu să devină viața

omului (printr-un dar al harului).

Două sunt Venirile Domnului: prima ca Mântuitor; a

doua, ca Rege. În prima sa venire ca Mântuitor a reparat

chipul divin, deformat și aproape de nerecunoscut în om;

în a doua venire ca Rege, îi redă asemănarea divină

pierdută, aducând înapoi omul pe care îl primește în ordine,

în locul său atribuit de Dumnezeu și în scopul pentru care a

fost creat.

Prima venire al Domnului a fost pentru a salva omul,

redeschizând porțile Cerului, pentru ca cine vrea să poată

intra. A doua venire este pentru a salva Decretul etern al

Împărăției sale, făcând să coboare Cerul și reînnoind fața

pământului.

Rodul primei sale veniri este să dea înapoi viața divină

a Harului, făcându-l pe om să devină fiul lui Dumnezeu

(prima înviere); în schimb, rodul celei de-a doua veniri

este de a da acestui om în Har posesia Împărăției sale și

plinătatea bunurilor Creației, a Răscumpărării și a Sfințirii.

Prima venire a Domnului (sau „Adventul”) era în

„plinătatea timpului”.

A doua venire (sau „Parusia”) este la „sfârșitul

timpului”, sfârșitul timpului de așteptare și sosirea

Timpului mult așteptat, sfârșitul timpului de suferință și

venirea timpului împlinirii Împărăției, cum a spus Sf. Petru:

102

„Așadar convertiți-vă și întoarceți-vă pentru ca păcatele

voastre să fie iertate, ca să vină timpuri de odihnă de la

Domnul și să-l trimită pe cel ce v-a fost hotărât de mai înainte,

pe Cristos Isus, pe care cerul trebuie să-l primească până în

timpurile restabilirii tuturor (lucrurilor) despre care a vorbit

Dumnezeu prin gura sfinților săi profeți din veșnicie!” (Act.

3,19-21).

De aceea este necesar să distingem timpurile istoriei:

- începutul timpului sau începutul lumii;

- plinătatea timpului;

- sfârșitul timpului;

- sfârșitul lumii (sau al istoriei).

Între ultimele două este în mijloc un timp glorios,

foarte lung, al împlinirii Împărăției lui Dumnezeu promis în

Tatăl nostru, Împărăția Voinței sale „pe pământ precum este

în Cer”. Este ceea ce Apocalipsa numește „Mileniul”.

Imaginea acesteia au fost cele patruzeci de zile în care Isus

înviat, acum glorios, a dorit să rămână pe pământ înainte de

Înălțarea sa la Ceruri.

7. Dumnezeu ne-a creat pentru a împărtăși cu noi Viața

sa, Iubirea sa, Fericirea sa, Gloria sa. Pentru a da libertate

infinitei sale Iubiri, ca să ne iubească și să fie iubit de noi (în

aceasta constă fericirea noastră).

Așadar, iubirea cere ca dreptatea să fie iubită: cum

putea ființa umană să concureze în iubire cu Dumnezeu?

Cum să satisfacem integritatea Dreptății iubind cu o

dragoste „microscopică” pe Cel care ne iubește cu o Iubire

infinită și eternă? Ar putea fi suficient pentru Dumnezeu „să

știe” că, din moment ce ființa umană este mică și limitată,

„nu există nimic de făcut” și ar fi trebuit să se mulțumească.

Prin urmare, din partea noastră, ar fi rămas o

incorectitudine substanțială față de Iubirea lui? „Nimic nu

este imposibil la Dumnezeu”.

103

Deci El însuși a dispus soluția: să-i ofere ființei umane

însăși Inima sa și astfel ființa umană să-l poată înlocui în

condiții egale. Să dea în Dar ființei umane propriul izvor al

Iubirii sale și Voința sa Divină.

Evident, acest Dar nu face parte din natura omului, ci

este în mod absolut darul pur al harului, un Dar în totalitate

nemeritat. Ființa umană nu trebuie să facă altceva, decât săl

recunoască și să-l primească. Acest Dar suprem, această

coroană regală și divină este ceea ce îl face pe om moștenitor

și rege, „Adam, fiul lui Dumnezeu”, un mic „dumnezeu”,

asemenea Creatorului său și Tatălui său.

Cu acest Dar al Voinței Divine, omul putea și trebuia

să-l iubească pe Dumnezeu cu aceeași Iubire, precum Fiul își

iubește Tatăl cu Duhul Sfânt, care este Iubire.

Ceea ce pornește din Unitate, diversificându-se în trei

Persoane, revine să se consume în Unitate din cauza Iubirii.

Doar așa, în același mod, omul, ieșit de la Dumnezeu, trebuie

să se reîntoarcă (în mod liber) la Dumnezeu.

Sărace cuvinte omenești! Realitatea lui Dumnezeu

depășește în mod infinit conceptele sărace pe care omul

reușește să le aibă, care însă sunt limitate (și bineînțeles)

inadecvate, motiv pentru care nu sunt greșite: sunt ca omul,

limitate.

„Căci pe cei pe care i-a cunoscut de mai înainte, i-a și

rânduit să fie asemenea chipului Fiului său, așa încât El să fie

primul născut între mulți frați; pe cei pe care de mai înainte ia

rânduit, i-a și chemat; pe cei pe care i-a chemat, i-a și

justificat; pe cei pe care i-a justificat, pe aceștia i-a și

glorificat” (Rom 8,29-30).

Predestinați mereu, așadar, chemați (la existență =

creați) mereu, de aceea justificați (adică răscumpărați)

mereu, așadar, glorificați mereu. Aceasta din partea Sa;

104

acum depinde de noi să confirmăm sau să aprobăm, din

partea noastră, astfel încât să fie mereu.

„Veți deveni precum Dumnezeu” propuse tatăl

minciunii (diavolul) Evei, „a fi ca Dumnezeu”, adică trăind pe

cont propriu, eliberându-se de Dumnezeu. Ca și cum o rază

de lumină a soarelui ar putea să existe și chiar să devină și

ea un soare, desprinzându-se de soare!

Aceasta este vocația noastră eternă, să devenim ca

Dumnezeu prin harul pur al bunătății și generozității sale:

noi nu „suntem” ca Dumnezeu, dar Dumnezeu ne cheamă să

„devenim” ca El, nu în ființa noastră creată sau în natura

omenească, ci în a trăi și iubi în aceeași Vrere a sa și cu

însăși Iubirea sa:

„Puterea lui dumnezeiască ne-a dăruit toate cele

[necesare] spre viaţă şi evlavie prin cunoaşterea celui care nea

chemat la propria lui glorie şi putere. Prin acestea, ne-a dat

promisiunile lui preţioase şi mari, pentru ca astfel să deveniţi

părtaşi ai naturii sale dumnezeieşti, după ce v-aţi smuls din

depravarea care este în poftele lumii.” (2Pt 1,3-4).

„De aceea, fiţi cu mintea clară, cumpătaţi în toate;

puneţi-vă toată speranţa în harul care va fi dat când se va

revela Isus Cristos!” (1Pt 1,13).

„Fiii în Fiul!”

„Ca Dumnezeul Domnului nostru Isus Cristos, Tatăl

gloriei, să vă dea Duhul înţelepciunii şi al descoperirii, ca să-l

cunoaşteţi pe deplin, luminându-vă ochii inimii voastre ca să

cunoaşteţi care este speranţa chemării sale, care este bogăţia

gloriei moştenirii sale între cei sfinţi şi care este imensa

măreţie a puterii sale faţă de noi, cei care credem după

lucrarea tăriei puterii sale.” (Ef 1,17-19)

105

O Isuse, Domnul meu și Dumnezeul meu!

Te ador, Dumnezeu adevărat și Om adevărat, care te

oferi pentru noi în Preasfântul Sacrament cu Trupul

tău, Sângele, Sufletul și Divinitatea din care faci să

izvorască opera Creației, opera Răscumpărării și opera

Sfințeniei pentru triumful Împărăției tale.

Toată opera Creației este din motivul ÎNTRUPĂRII tale,

ea este finalizată și culminează în Ea.

Toată opera Răscumpărării se împlinește în toată Viața

ta întreagă, în Preasfânta ta Patimă și Moarte.

Toată opera Sfințeniei –care este transferul Vieții tale în

noi– este rodul Învierii tale, deoarece Tu ești Cuvântul

Întrupat, Mort și Înviat!

Dar scopul tău nu este doar de a ne crea, de a ne salva și

de a ne face sfinți, ci este de a ne oferi propria Divinitate,

făcându-ne să avem ca viață însăși Voința ta: pentru că

aceasta este Împărăția ta !

11. Isuse, te iubesc!

Vino cu Voință ta Divină și ia în posesie

ființa mea, persoana mea, viața mea;1

ceea ce sunt, ceea ce am, tot ceea ce fac;

duhul meu, sufletul meu, trupul meu;

însușirile mele, simțurile mele, membrele mele;

inteligența mea, memoria mea, voința mea;

mintea mea, inima mea, respirația mea;

fiecare gând, fiecare cuvânt, fiecare lucrare;

privirea mea, ascultarea mea, vocea mea;

1 Fiecare rând exprimă amprenta Preasfintei Treimi, care a creat omul

după chipul și asemănarea Sa.

106

fiecare mișcare, fiecare acțiune, fiecare pas;

munca mea, oboseala mea, odihna mea;

sentimentele mele, durerile mele, bucuriile mele;

Sfânta Liturghie, sacramentele pe care le primesc

(sau le dau), rugăciunea mea;

trecutul meu, prezentul meu, viitorul meu;

viața mea, moartea mea și eternitatea mea,

pentru a schimba totul în laudă perfectă și

universală a Gloriei tale, în viața Vieții tale, în

triumful Vrerii tale.

Isuse, Voința ta Divină să fie viață în mine

și să mă acopere de Tine

Astăzi, voi face totul pentru Tine, cu Tine și în Tine.

În fiecare moment din viața mea, să trăiești în mine.

Viața ta întreagă, Moartea ta, Învierea ta.

Acoperă-mă sub mantia Vieții, Durerii și Iubirii tale, astfel

încât eu să Te ador în Adevăr, să te îmbrățișez în

Imensitatea ta, să te dețin în Atotputernicia ta, să te

glorific cu însăși Gloria ta, să te laud cu Înțelepciunea ta, să

te binecuvântez cu însăși vocea Tatălui, să-ți mulțumesc cu

Dreptatea ta, să-ți dau reparări cu însăși meritele tale, să

te iubesc cu Iubirea ta eternă.

În fiecare moment vreau să umplu toată creația cu Iubirea

mea care Te Laudă și Îți Mulțumește,

toată viața ta de Răscumpărător, cu Iubirea mea, care Te

adoră și Te binecuvântează,

toată opera Sfințeniei cu iubirea mea, care Te iubește și în

numele tuturor Îți cere triumful Împărăției tale.

107

Cuprins

1. Primele întrebări despre Darul lui Dumnezeu 5

2. Spiritualitatea Luisei Piccarreta 11

3. Ochii sufletului: Credința 33

4. Încredere și Consacrare 44

5. Punctul de plecare: „Cine sunt eu și Cine ești Tu?” 51

6. Cum se primește acest Dar? 57

7. Necesitatea cunoașterii 66

8. „Doamne, învață-ne să ne rugăm” 74

9. Ordinea Decretelor al Actului unic și etern al

Vrerii Divine 94

10. „Să se facă Lumină! 95

11. „Isuse, Te iubesc” 105

Vointa Divina

Pagini

18 mai, 2021

MICUL CATEHISM AL VOINȚEI DIVINE

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu