Vointa Divina: Vă Vestesc o mare bucurie...

Don Pablo Martín - „Vă Vestesc o mare bucurie...” (Lc 2,10)

Selecții de pasaje despre Voința Divină, preluate din Scrierile Luisei Piccarreta, „Fiica cea Mică a Voinței Divine” Civitavechia 1992 Retipărit 2013

Tradus de: Enășcuț Cristina

VOINȚA DIVINĂ înseamnă a FACE și a păstra poruncile lui Dumnezeu.

VREREA DIVINĂ înseamnă a TRĂI așa cum vrea Dumnezeu adică să-L chemăm în orice acțiune a noastră.

Diferența dintre Voința Divină și Vrerea Divină este: atunci când noi vrem să construim o casă și apoi să putem locui în ea. Deci Voința Divină în acest caz este construirea casei, iar Vrerea Divină este să locuim în casă.

Isus spune: „Eu am de mâncat o mâncare pe care voi nu o cunoașteți”. „Hrana mea este să fac voința celui care m-a trimis și să împlinesc lucrarea Lui” (In 4,32-34).

„De aceea și noi, din ziua în care am auzit, nu încetăm să ne rugăm pentru voi și să cerem să vă umpleți de cunoașterea voinței lui și de orice înțelepciune și înțelegere spirituală” (Col 1,9).

„...El ne-a făcut cunoscut misterul voinței sale după planul pe care l-a hotărât de mai înainte în el” (Ef 1,9).

Deci Voința Divină este obiectul cunoașterii, cel mai sublim, și este, de asemenea, un mister „care este economia misterului ascuns de veacuri în Dumnezeu, creatorul a toate” (Cf. Rom 16,25; Ef 3,1-5, 9-12 etc.).

„De aceea fiți cu mintea clară, cumpătați în toate; puneți-vă toată speranța în harul care va fi dat când se va revela Isus Cristos!” (l Pt 1,13).

Voința Divină este un „har”, un dar viitor, cel mai dorit, legat de viitoarea Revelație sau Parusia lui Cristos.

„Iubiților, acum suntem copii ai lui Dumnezeu, dar nu s-a arătat [încă] ce vom fi. Știm că atunci când se va arăta, vom fi asemenea lui, pentru că îl vom vedea așa cum este” (1In 3,2).

De fapt există o revelație care pentru Sfântul Ioan era în viitor și care se referă la Isus, dar și la noi, care ne va readuce la asemănarea divină pierdută.

1. CINE ESTE SLUJITOAREA LUI DUMNEZEU LUISA PICCARRETA?

„În casa Tatălui meu sunt multe locuințe”, a spus Isus (In 14,2). Această imensă Casă este Biserica. Din secol în secol, Soarele Vrerii Divine, care o iluminează și o încălzește, pătrunde în ea prin „ferestrele” care se deschid cu încredere și docilitate către Dumnezeu. Ferestrele Bisericii sunt sufletele orientate în toate părțile. De la fiecare se poate contempla o panoramă particulară, în funcție de vocația sau carisma pe care Dumnezeu i-a încredințat-o. Fiecare suflet devine „sfânt” în măsura în care se deschide către Vrerea lui Dumnezeu și se lasă inundat de Lumina și Căldura sa (adică de Înțelepciunea și Iubirea Lui).

A trecut un secol de când Isus a deschis mica fereastră a unei alte încăperi mici, abia construită în partea cea mai înaltă a Palatului, camera unei fetițe, Luisa Piccarreta. Din acel moment, din copilărie, a contemplat un spectacol emoționant, care a înnebunit-o de durere și iubire: era Patima lui Isus care a devenit patima sa.

Aceasta a fost prima sarcină la care Isus o chema, ca pe multe alte suflete frumoase: să-l însoțească în Patima sa dureroasă, luând parte ca VICTIMĂ, să-l ajute să răscumpere și să-i salveze pe păcătoși. Co-răscumpărarea Bisericii este suprema manifestare a Îndurării Divine.

Luisa s-a născut pe 23 Aprilie 1865 în Duminica „Albă”. Șaptezeci de ani mai târziu Domnul a cerut prin Sfânta Faustina Kowalska, ca tocmai în acea Duminică să se celebreze sărbătoarea Divinei Îndurări.

Privind de la acea „fereastră”, Luisa a putut să-l cunoască pe Isus în fascinanta și Preasfânta sa Umanitate. Așadar a contemplat virtuțile sale divine și Isus i-a dat lecții sublime despre Umilința sa, despre Iubirea sa, despre Ascultare etc., pe scurt, despre tot ceea ce El este. Și ea, din

ascultare față de Confesori, a scris toate aceste lucruri în jurnalele sale, lucruri pe care însuși Isus le-a scris înainte „cu degetul său de lumină” în sufletul Luisei.

După mult timp, când Luisa avea în jur de 46 de ani, Domnul a început să deschidă o altă „fereastră” în viața ei, arătându-i o nouă panoramă, un peisaj minunat, un secret al Cerului. În fața uimirii Luisei, Isus îi explică că în această direcție încă nu a deschis nicio fereastră în Palatul său. Noua „fereastră” se deschidea spre imensa „mare” a Voinței Divine, care vrea să fie viața ființei umane, astfel încât ființa umană să învețe să lucreze și să trăiască în Ea într-un mod divin.

Aceasta a fost a doua sarcină pe care Isus i-a încredințat-o: să fie ea prima care să primească acest dar suprem al Voinței Divine, făcând-o păstrătoarea secretelor sale și a minunatelor adevăruri, astfel ca, la rândul ei, ca SECRETARA SA, să transmită această moștenire sublimă Bisericii. Astfel Voința Divină își pregătește Împărăția sa. Prin această nouă cunoaștere, care încă va trebui să fie primită de Biserică, se va manifesta Împărăția lui Dumnezeu și Dreptatea sa sau Sfințenia Divină.

Putem compara pe scurt viața Luisei cu o încăpere cu două ferestre, în doi pereți diferiți. Sunt cele două „misiuni” ale ei sau sarcini avute:

- ca VICTIMĂ, cu Isus Răscumpărător,

- și ca SECRETARĂ și „PRIMA FIICĂ NĂSCUTĂ A VOINȚEI DIVINE”, cu Cristos Rege.

În prima misiune, Luisa se află în compania multor alte suflete.

În a doua, Luisa are o sarcină nouă, unică și irepetabilă: să primească și să trăiască minunatele adevăruri cu privire la Voința Divină, pentru a le transmite apoi Bisericii. Cu ea începe o nouă „generație” a fiilor Luminii - îi spune Isus -, „fiii Voinței sale Divine”. Cu ea începe „un lanț de iubire”, un lanț de suflete chemate să trăiască în Voința Divină.

„În casa Tatălui meu sunt multe locuințe”. Atât de multe sunt sarcinile atribuite de Dumnezeu, câte suflete sunt, și la fel de multe sunt subiectele pe care Isus le dezvăluie. Tot ceea ce Dumnezeu poate să dezvăluie – și este fără sfârșit – se află deja, în realitate, în Revelația publică, dar apoi, în cursul secolelor, Duhul Sfânt adaugă mereu o lumină nouă, astfel încât, cunoscând mereu mai bine tot ceea ce Dumnezeu a pregătit deja pentru noi, îl deținem din ce în ce mai mult. Și Isus îi spune Luisei:

„În toate sfințeniile au fost mereu sfinți care au fost primii într-un anumit fel de sfințenie; astfel a fost sfântul care a început sfințenia penitenților, altul care a început sfințenia supunerii, un altul a umilinței și așa mai departe, cu toate celelalte sfințenii. Acum vreau să fii tu începutul sfințeniei de a trăi în Vrerea mea”. (27 Noiembrie 1917).

Pentru orice există un început: pentru iubirea sărăciei, Sfântul Francisc; pentru zelul misionar, Sfântul Francisc Saveriu; pentru devotamentul față de Inima Preasfântă a lui Isus, Sfânta Margareta Maria Alacoque; pentru devotamentul față de Îndurarea Divină, Sfânta Faustina Kowalska; pentru Întruparea Mistică, Slujitoarea lui Dumnezeu, Conchita Cabrera etc. Am putea adăuga: Preasfânta Fecioară Maria, pentru Întruparea Cuvântului și opera Răscumpărării, și „Fiica cea mică a Voinței Divine”, Luisa Piccarreta, pentru a manifesta și înapoia omului Împărăția Voinței Divine, pentru ca Ea să se împlinească „precum în Cer așa și pe pământ”; cu alte cuvinte, așa cum Voința lui Dumnezeu este Viața celor trei Persoane Divine, tot așa să fie Viața fiilor lui Dumnezeu.

Această Voință a lui Dumnezeu este întotdeauna aceeași înaintea tuturor ființelor umane, dar lumina pentru a o cunoaște și darul de a o poseda nu sunt egale pentru toți (oamenii) și nici cât din acestea primește fiecare. În planul

său nemaipomenit, Dumnezeu „acum vrea să înceapă sfințenia de a trăi în Vrerea lui”, ca fruct perfect și obiectiv al triplei sale lucrări de Creație, Răscumpărare și Sfințenie.

Cine este Luisa?

Multe persoane, care au cunoscut-o, au dat mici mărturii despre ea. În special, Sfântul Hanibal Maria de Francia, care timp de 17 ani i-a fost Părintele spiritual extraordinar, pe lângă faptul că a fost și cenzorul oficial al scrierilor sale. Cu toate acestea, știrile despre viața ei le cunoaștem mai mult prin scrierile sale. În decursul celor 40 de ani, (de pe 28 februarie 1889 până pe 28 decembrie 1938) Luisa a scris doar din ascultare față de Biserică, 36 de cărți sau volume de jurnal spiritual, împreună cu alte scrieri.

În caietul ei de amintiri sau „Amintiri din copilărie”, ea începe rugându-l pe Isus și pe Mama Cerească să o ajute să împlinească această ascultare de a scrie [căci pentru ea a fost mereu un imens efort] și-i spune lui Isus: „Și Tu, în loc să fii cu mine [adică, să-mi dai dreptate], mi-ai spus: Aceasta va servi pentru a face cunoscut pământul (se referă la Luisa) care va face să lumineze Soarele Voinței mele, pentru a forma Împărăția (Voinței Divine)”.

Luisa Piccarreta s-a născut pe 23 aprilie 1865 în Corato, provincia Bari (Italia), unde a trăit mereu și unde a decedat pe data de 4 martie 1947, în vârstă de aproape 82 de ani. De copilă și adolescentă, a petrecut lungi perioade cu familia sa într-o fermă agricolă la aproximativ 30 de kilometri de Corato. Ultimi 60 de ani din viață i-a trăit stând mereu la pat.

Luisa nu era o călugăriță și nici nu era căsătorită, ci o fecioară mireasă a lui Isus Răstignit. La 16 ani a acceptat să fie Victima lui Isus pentru a satisface Dreptatea Divină și

pentru a obține Milostivire pentru lume, plătind cu prețul unor sacrificii enorme. În acest fel Isus s-a folosit de ea ca de o altă Umanitate a sa, în care El putea să trăiască și să continue Răscumpărarea oamenilor.

Luisa nu a asistat în mod pasiv la toate acestea, ci, cu un zel înflăcărat, a desfășurat o continuă lucrare de mediere între Isus și oameni, frații ei. Așa voia să repare, să consoleze și să-l apere pe Isus de rănile și ofensele pe care le primește de la oameni și, în același timp, să-i salveze pe aceștia de pedepsele meritate. Ar fi vrut să le sufere ea pe toate, decât să-i vadă pe frații ei pedepsiți.

Prin urmare Luisa și-a trăit vocația de Victimă cu Isus, permițându-i să trăiască în ea ca Răscumpărător și Victimă. Această misiune de victimă prezintă cele trei aspecte pe care le recunoaștem în Preasfânta Maria:

Luisa împărtășește cu Isus durerile Pătimirii sale, (misiune de co-răscumpărare, (Cf. Col1,24), de aceea deseori lua parte la suferințele Domnului [coroana de spini, crucea etc.]. Ea era stigmatizată, dar nu într-un mod vizibil. Cea mai amară durere pentru ea era „pierderea lui Isus”; a nu-l vedea pentru câteva ore sau pentru câteva zile, deși era „o durere ca în iad”, era dimpotrivă o „durere divină”. Așa ea s-a unit cu Isus, înlocuindu-L.

Intervine între Isus și oameni, „frații săi”, dând Domnului din partea lor tot ce aceștia îi datorează (adorație, laude, mulțumiri, binecuvântări, reparare, iubire etc.), așa cum Isus îl dă Tatălui. Luisa făcea acestea în locul oamenilor.

Îi apăra pe oameni, obținând pentru ei iertare și haruri nemeritate, care altfel le-ar fi fost refuzate din cauza păcatelor lor.

În acest fel, satisfăcând Dreptatea Divină, a permis Milostivirii Divine să se reverse. Milostivirea poate veni spre noi pe podul sigur al Justiției.

Cum era Luisa?

Ea povestește că în copilărie era rușinoasă și fricoasă, neplăcându-i să stea singură. Acest lucru se datora frecventelor vise de teroare din partea diavolului. Din acest motiv, de la vârsta de 3 sau 4 ani a început să se roage în mod continu și să-i onoreze pe toți Sfinții, ca să o ocrotească, și în special 7 Bucură-te Marie la Fecioara Îndurerată. Astfel că ea nu lua parte la jocurile celorlalte fetițe și ale surorilor ei (Luisa a fost a patra dintre cei 5 copii).

La vârsta de 9 ani a primit Prima Împărtășanie și Mirul în aceeași zi și atunci a început să simtă în inimă o voce care i-a dat mult curaj și pace, astfel că nu îi mai era frică. A început să experimenteze prezența și asistența lui Isus, a Mamei dulci și a Îngerului Păzitor. La 11 ani a devenit „fiica Mariei”. Prin acea locuțiune interioară, vocea lui Isus o învăța despre virtuți, despre dragostea sa, despre cruce etc. Uneori o corecta, alteori o încuraja și astfel Luisa rămânea ore întregi îngenunchiată, aproape fără mișcare, absorbită în rugăciune. Isus îi vorbea în special despre Viața sa ascunsă și despre Viața sa interioară. Dar, în ciuda faptului că era timidă și fricoasă, spune ea, era deopotrivă plină de viață, veselă, sărea, alerga și de asemenea făcea glume sau, așa cum spune ea, „impertinențe”. Datorită temperamentului pe care îl avea, nu era atrasă de lucrurile obișnuite ale lumii, nici de cele normale ale vieții sociale, de care fugea instinctiv.

Sfântul Hanibal De Francia a scris despre ea, în anul 1915:

„...Ea vrea să trăiască în singurătate, ascunsă, fără să fie cunoscută. Pentru nimic în lume nu ar fi scris intimitățile și prelungile ei comunicări cu adoratul ei Isus. De la cea mai fragedă vârstă și până azi, acestea ar fi durat cine știe până când, dacă însuși Domnul Nostru nu ar fi obligat-o în mod repetat, fie personal, fie prin sfânta ascultare față de

Directorii ei spirituali, căreia i se supunea întotdeauna cu un deosebit efort și cu o mare tărie și generozitate, deoarece conceptul pe care îl are despre sfânta ascultare, i-ar fi respins chiar și intrarea în Paradis, așa cum se întâmplă de fapt. În esență, acest suflet duce o luptă îngrozitoare între o iubire copleșitoare de tăinuire și autoritatea de neînduplecat a ascultării, în fața căreia, în mod absolut, trebuie să cedeze, iar ascultarea învinge mereu. Acesta este una dintre cele mai importante caracteristici ale unui spirit adevărat, de o virtute solidă și dovedită, deoarece este vorba de aproximativ patruzeci de ani, în care, Luisa, cu cea mai puternică violență împotriva ei însăși, se supune marii doamne Ascultarea, care o domină”.

Dar cum era Luisa, după aspectul exterior? Există puține fotografii cu ea, făcute îndeosebi în ultimii 10-15 ani din viața ei. Nu era voie să fie fotografiată fără permisiunea Confesorului. Există o fotografie a ei, de când era destul de tânără, în care nu i se vede fața, ci doar o pată de lumină; este evident că nu era permis și că Isus era foarte gelos pe ea.

Cine a cunoscut-o o descrie spunând că a fost „văzută mereu senină și vioaie; mică de statură, cu ochii strălucitori, privirea pătrunzătoare, cu capul ușor înclinat spre dreapta ...” Cine intra în cămăruța sa o vedea pe Luisa întotdeauna așezată în patul ei, înconjurat de perdele albe. Aspectul ei era cel a unei femei mici care, fără să poată spune că era bolnavă, cu siguranță părea că suferă, deși emana pace; apoi, înaintând în vârstă, părea o bătrânică.

Dar adevăratul ei aspect interior era cu totul altul, mult mai diferit. Ea însăși o spune (14.04.1904):

„Am văzut atâția străini în jurul patului meu, preoți, domni, femei, care păreau să vină să mă vadă. Mulți dintre aceștia îi spuneau Confesorului: «Dați-ne socoteală [adică, povestiți-ne] despre acest suflet, despre tot ceea ce Domnul i-

a manifestat, de harurile pe care i le-a dat, pentru că Domnul i le-a manifestat încă din anul 1882 [când avea 16 ani], când a ales-o suflet victimă, iar semnul acestui fapt ar fi că Domnul ar fi păstrat-o în această stare de fată, la fel ca atunci când a ales-o, fără a îmbătrâni și a-și schimba natura omenească ... » Dar, în timp ce spuneau acestea, nu știu cum, eu m-am văzut pe mine însămi așa cum m-am așezat în pat, fără să mă fi schimbat cu nimic, după ce am fost în această stare de suferință atâția ani”.

Sfântul Hanibal Maria de Francia spune despre ea: „Deși nu deține nicio știință umană, este deopotrivă, înzestrată din abundență cu o Înțelepciune toată cerească, a științei Sfinților. Vorbirea ei luminează și mângâie. Prin natura sa nu-i lipsește talentul. Despre studii, de ,,când era mică, până la clasa întâi; scrisul ei este plin de erori, deși nu îi lipsesc termenii adecvați în conformitate cu dezvăluirile care se pare că i le inspiră Domnul Nostru”.

La vârsta de 18 ani, înainte de a rămâne definitiv la pat, a devenit terțiară dominicană cu numele de MAGDALENA. În realitate, Luisa are multe lucruri în comun cu Maria Magdalena, „cea care a iubit mult” (Lc 7,47), care a fost prima care l-a văzut pe Isus Înviat, după Mama Cerească, și care a dat vestea Apostolilor, fără să fie crezută. Asemenea Magdalenei și Luisa a fost numită să dea marea veste a sosirii Împărăției Voinței Divine pe pământ și în Biserică. Pentru că aceasta este cealaltă mare misiune a sa: de a obține ca Împărăția Sa să vină în sfârșit printre ființele umane, așa cum a venit deja în Isus și în Maria.

Cum și-a dat seama Luisa de vocația ei?

Am spus că, încă de la prima sa Împărtășanie, Luisa a simțit în inima ei vocea lui Isus care o călăuzea. Avea 13 ani când într-o zi, în timp ce lucra în casă, concentrându-se în rugăciune, a auzit un mare zgomot pe drum. Înfățișându-se la balcon, a văzut o mare mulțime și în mijloc era Isus, încoronat cu spini, purtând crucea. Atunci Isus și-a ridicat ochii spre ea, cerându-i ajutor. A fost pentru prima oară când l-a văzut. Din acel moment și pentru totdeauna s-a aprins în Luisa o sete de nestins să sufere din iubire pentru Isus.

După acea viziune și până la vârsta de 16 ani, Luisa a trecut printr-o teribilă încercare spirituală și fizică, luptând împotriva diavolilor, rezistând atacurilor lor, sugestiilor, ispitelor și chinurilor, până la totala lor înfrângere. În ultimul atac pe care l-a suportat, Luisa și-a pierdut simțurile și l-a văzut pentru a doua oară pe Isus încoronat cu spini și pălmuit de păcătoși, în timp ce Îndurerata Mamă plângea alături și îl privea. Luisa a acceptat atunci starea de victimă, la care au invitat-o Isus și Maria.

Așa au început primele sale suferințe, cele fizice ale Pătimirii lui Isus (care erau ascunse), apoi durerile spirituale de nedescris, datorate lipsei prezenței lui Isus și cele morale (căci suferința ei a fost descoperită de familie, ei crezând că este o boală, și astfel mulți oameni au ajuns să o cunoască; și în final, lipsa de înțelegere și ostilitatea din partea preoților, de care și-a dat totuși seama că depindea în totalitate).

După aceea, viziunile lui Isus s-au înmulțit și Luisa a luat parte la diferite dureri ale Pătimirii, în special la încoronarea cu spini, suferințele și spasmele au împiedicat-o să mănânce. Din această cauza ea vomita tot și astfel începând de la vârsta de 16 ani, Luisa a trăit înfometarea totală, (adică, fără să mănânce nimic), cu mici excepții, până

la moartea sa. Hrana ei consta în Sfânta Împărtășanie, așa cum a lui Isus era Voința Tatălui.

Deseori Luisa își pierdea simțurile și rămânea împietrită, uneori pentru mai multe zile în șir, ca și „înghețată”, ca o statuie de piatră, fără funcții vitale și având o greutate imensă. La început, în această stare spiritul ei era în trup, pe urmă, atrasă de viziunea lui Isus, Luisa ieșea din trupul ei urmându-l pe Isus peste tot. Acest fenomen a început din cauza suferințelor Pătimirilor, care erau tot mai accentuate. Este vorba despre ceea ce ea numește „starea sa obișnuită”. În acest fel Luisa murea în toate zilele, până când un preot –de obicei Părintele spiritual– nu venea să o scoată din acea stare de moarte cu binecuvântări și prin sfânta ascultare. Acesta a fost adevăratul motiv pentru care Luisa a trăit la pat timp de 64 de ani fără să aibă nicio plagă de decubitus (rană pe spate) sau altceva; nu din cauza vreunei boli, ci pentru participarea sa fizică și mistică la Patima lui Isus.

La vârsta de 22 de ani a rămas definitiv la pat. Un an mai târziu, pe 16 octombrie 1888, o sărbătoare veche a Purificării Mariei (a nu se confunda cu Purificarea și Prezentarea lui Isus care este pe 2 Februarie), a primit harul „căsătoriei mistice”, și 11 luni după aceea, Domnul l-a reînnoit în Cer, în prezența Preasfintei Treimi reprezentată de cele trei virtuți teologale (Credința, Speranța și Iubirea). A fost ocazia în care Isus i-a dat un dar (care nu a mai fost acordat până atunci nimănui, în acest mod): DARUL VRERII DIVINE. Dar despre aceasta i-a vorbit și a început să-i explice mulți ani mai târziu. Era pe 8 septembrie 1889, când Luisa avea 24 de ani. După încă un an, Isus a adăugat o ultimă legătură: „căsătoria Crucii”, în care i-a dat stigmatele foarte dureroase ale Pătimirii, consimțind la dorința Luisei ca acestea să fie invizibile; o răstignire reînnoită de multe ori.

Ce a scris Luisa?

În primul rând, jurnalul ei autobiografic, 36 de volume, intitulate de Isus: „Împărăția Voinței mele Divine în mijlocul ființelor umane –Cartea Cerului– Rechemarea creaturii în ordine și la locul ei, și în scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu”. După cum se vede, încă din titlu, Isus revendică această lucrare ca fiind a sa.

În primul volum Luisa își povestește viața până în momentul în care i s-a ordonat să scrie (pe 28 Februarie 1899) și completează cu un „Carnet de amintiri din copilărie” (1926). A terminat jurnalul pe 28 decembrie 1938, când pentru ea a încetat datoria de a scrie.

Sfântul Hanibal Maria de Francia, numit cenzor ecleziastic al scrierilor Luisei, a dat „Aprobarea” pentru primele 19 volume, la care a fost adăugat „Imprimatur”-ul Arhiepiscopului Mons. Iosif Maria Leo.

Luisa a mai scris și multe rugăciuni, novene etc. La cererea Părintelui Hanibal a scris „Orele Pătimirii”, în jurul anului 1913, la care a adăugat apoi câte ceva din „Reflecții și practici evlavioase”. Sfântul Hanibal a publicat această carte cu „Autorizație” în patru ediții, cărora li s-a adăugat apoi a cincea, realizată de Confesorul Luisei, precum și încă două în limba germană, în 1936 și 1939, cu 25.000 și 30.000 de copii.

Luisa a mai scris: „Călătoria sufletului în Voința Divină” și în 1930 „Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine”, unde Fecioara Maria explică ceea ce Voința Divină a făcut în sufletul ei în timpul vieții sale. Sunt 31 de meditații pentru luna Mai. Această carte a fost de asemenea publicată cu „Autorizație” în trei ediții. În sfârșit, există și o corespondență bogată a Luisei, provenind mai ales din ultimii ani ai vieții sale.

Care este misiunea Luisei?

Isus însuși i-a explicat că, precum o altă Umanitate a lui, ea va avea aceleași misiuni ale lui, ca Răscumpărător și ca Rege:

„Draga mea până acum ai ocupat aproape de Mine misiunea pe care a avut-o Umanitatea mea pe pământ. Acum vreau să-ți schimb misiunea, dându-ți alta mai nobilă, mai imensă: vreau să-ți dau misiunea pe care a avut-o Voința mea în Umanitatea mea. Vezi cât de înaltă este și cât de sublimă? Umanitatea mea a avut un început, Voința mea este eternă; Umanitatea mea este restrânsă și limitată, Voința mea nu are limite, nici margini, este imensă. Misiune mai nobilă și mai distinsă nu puteam să-ți dau” (17.03.1921).

„Fiica mea, nu te teme: nu-ți amintești că tu ai misiune dublă, una de victimă și cealaltă misiune mai mare, de a trăi în Vrerea mea, pentru a-mi înapoia gloria completă a întregii Creații?” (20.09.1922).

Din acest motiv Isus i-a spus: „Misiunea ta este mare, pentru că nu este vorba doar de sfințenie personală, ci este vorba de a îmbrățișa totul și pe toți și de a pregăti Împărăția Voinței mele generațiilor omenești” (22.08.1926).

Sfântul Părinte Hanibal a scris despre ea: „Domnul nostru, care din secol în secol crește tot mai mult minunățiile Iubirii sale, se pare că din această fecioară, pe care El o numește cea mai mică pe care a găsit-o pe pământ, lipsită de orice educație, voia să formeze un instrument potrivit pentru o misiune atât de nobilă, încât nici una nu o poate egala: TRIUMFUL VOINȚEI DIVINE în universul ceresc, în conformitate cu ceea ce se spune în rugăciunea Tatăl Nostru: „FIAT VOLUNTAS TUA, SICUT IN COELO ET IN TERRA”.

Cine este Luisa Piccarreta și care este misiunea sa, ne spune numele sau titlul, dat de Isus când o chema, folosit de

ea când semna și scris pe piatra funerară a mormântului ei, în biserica parohială a Sfintei Maria Greca, din Corato:

Luisa Piccarreta, „Fiica cea mică a Voinței DIVINE”

Epilog?

Stadiul pământesc al vieții Luisei s-a încheiat pe 4 Martie 1947. Avea aproape 82 de ani. Și, așa cum viața sa a fost extraordinară, la fel a fost și moartea sa. Spre deosebire de rigiditatea totală a corpului, care a însoțit „starea sa obișnuită” în timpul vieții, în moartea sa, trupul nu a suferit rigiditatea cadaverică, în timpul celor 4 zile în care a fost expusă pentru ultimul salut al miilor de persoane. Luisa părea că doarme, în timp ce o comisie de medici, convocată special, după un atent examen, a declarat că era în realitate moartă. Funeraliile triumfale, s-au celebrat pe 7 Martie cu participarea a mai mult de 40 de preoți, sute de religioși și mii de persoane. Cu permisiunea Sfântului Oficiu, a fost înmormântată în biserica sa, Sfânta Maria Greca din Corato, în 1963.

Pe data de 20 Noiembrie 1994, când s-a sărbătorit solemnitatea Cristos Rege, a fost deschisă Cauza Beatificării, dându-i-se Luisei titlul de „slujitoarea lui Dumnezeu” (pe care i-l dăduse deja Arhiepiscopul de Trani, Mons. Adazzi, pe 27 Noiembrie 1948) în timp ce, pe 2 Februarie 1996, toate scrierile Luisei, îngrijite din 1938 în arhiva secretă a Sfântului Oficiu, au fost puse la dispoziția Arhiepiscopului de la Trani. Pe 30 Octombrie 2005, Cauza a fost încheiată la nivel diecezan, trecând la Sacra Congregație pentru Cauzele Sfinților.

Nu suntem deci la epilogul unei vieți extraordinare, ci la începutul unui timp nou, al Epocii extraordinare în care Dumnezeu va realiza în sfârșit idealul său, visul său de iubire, Decretul său etern, de a avea pe pământ Împărăția sa, Împărăția Voinței sale Divine.

2. „VĂ VESTESC O MARE BUCURIE … ” (Lc 2,10)

Sfântul Paul se ruga pentru ca noi să avem o cunoaștere deplină a Voinței Divine, cu toată înțelepciunea și inteligența spirituală a ei. Și Domnul Nostru, la ultima Cină a spus: „Am încă multe lucruri să vă spun, dar în acest moment nu puteți să-i purtați greutatea. Iar când va veni Acela, Duhul Adevărului, vă va călăuzi la tot adevărul; căci nu va vorbi de la Sine, ci, câte va auzi, va vorbi și cele viitoare vă va vesti” (In 16,12-13). Și în cele din urmă s-a rugat Tatălui spunând: „Și le-am făcut cunoscut numele Tău și-l voi face cunoscut, ca iubirea cu care Tu M-ai iubit să fie în ei și Eu în ei” (In 17,26).

Este evident cât de importantă este cunoașterea. În măsura în care se cunoaște un lucru, se apreciază, se dorește, se iubește, de aceea se deține.

O piatră prețioasă pe care un om o deține – și acesta este un exemplu pe care Isus îl dă Luisei– devine „prețioasă” în măsura în care acest om află cât de mare este prețul care i se oferă pentru ea. Bijuteria nu s-a schimbat; ceea ce s-a schimbat este cunoașterea (valorii ei).

Ai câștigat un premiu sau primești în dar o mașină super tehnologică, minunată, cu performanțe inimaginabile. Ea este a ta, o privești, o admiri, dar nu știi să o folosești sau să o conduci, deci totul e egal cu zero: este ca și cum nu ai avea nimic. Începi să o utilizezi, pentru a deveni posesor de fapt, pe măsură ce înveți lucrurile pe care le poți face cu ea și cum o poți folosi sau conduce ...

Așa este Voința Divină. Despre ea putem cunoaște numai în măsura în care Dumnezeu binevoiește să ne-o dezvăluie; în aceeași măsură cei drepți, sfinții, au prețuit-o, iubit-o și au deținut-o, deci s-au sfințit. „Fericiți ultimii (și în ordine temporală) pentru că vor fi primii”.

***

Să spunem imediat: Voința Divină este marea necunoscută, în ciuda indicațiilor elocvente despre maxima ei importanță, pe care le găsim în Sfânta Scriptură.

Dar trebuie să eliminăm unele neînțelegeri și să facem unele clarificări despre Voința Divină.

CA NOȚIUNE. Cunoștințele despre ea sunt foarte confuze și limitate, fie la nivelul teologilor, fie la nivelul oamenilor obișnuiți. De exemplu:

- Omul se gândește la Voința lui Dumnezeu, după priceperea sa, o aseamănă cu a lui proprie. El consideră Voința lui Dumnezeu ca fiind a doua după virtutea

Inteligenței, dar amândouă sunt în concordanță cu Natura Divină, cu „substanța” Ființei lui Dumnezeu. Mai mult sau mai puțin, (această Voință a lui Dumnezeu) ar fi unul din atributele sale ... În tratatele Teologice, de multe ori, îi este dedicată numai o anexă. - Sau, când vorbește despre „Voința lui Dumnezeu”, omul se gândește întotdeauna la ceea ce Dumnezeu vrea sau nu vrea sau permite ... Adică, o apreciază mereu, o repetăm, ca fiind un „complement de obiect” (lucrurile pe care Dumnezeu le vrea) și nu ca subiect (Cel care vrea).

DIN PUNCT DE VEDERE EMOTIV. De exemplu, când suntem obligați să facem un lucru și se folosește cu noi argumentul iubirii lui Dumnezeu, simțim o anumită ușurare. Avem senzația că dispunem de o anumită capacitate de manipulare, dacă ne dat un motiv pentru a face ceva ... Dar dacă ni se spune: „Aceasta este așa, pentru că este Voința lui Dumnezeu”, toți simțim o anumită reacție de spaimă și de neputință, (o senzație că aceasta) nu se discută, că nu este scăpare, este „șah mat”. De ce este așa ?

Ca o problemă, majoritatea sufletelor bune nu știu să simtă din Voința lui Dumnezeu nimic altceva decât aceasta: „Și cum pot să știu dacă un lucru este voința lui Dumnezeu?”. Adică, problema lor se termină în sinea lor. Sunt mereu ele în centrul problemei fundamentale; Dumnezeu este în slujba lor. Ele sunt protagonistele vieții lor.

***

În schimb Voința Divină, numită de Isus în Evanghelie „Voința Tatălui”, este realitatea cea mai intimă, vitală, esența lui Dumnezeu. Să-L definim într-un mod mai inspirat: Voința sa este substantivul (termenul care exprimă substanța), în schimb, toate atributele divine, Iubitor, Bun, Etern, Imutabil (care nu se schimbă), Imens, Drept,

Îndurător, Atotputernic, Atotștiutor, Sfânt, Înțelept etc., sunt adjectivele sale. Voința Divină, așadar, este mai presus de tot ceea ce Ea face, de lucrurile pe care Dumnezeu le vrea sau nu le vrea sau le permite. Este sursa și cauza supremă a tot ceea ce Dumnezeu este, a vieții inexprimabile a Preasfintei Treimi și a Lucrărilor ei, cu o Iubire eternă.

Dar de ce este lucrul cel mai necunoscut între oameni, fiind totuși cel mai mare și mai minunat? De ce în fața Voinței Divine simțim disconfortul că avem de-a face cu decizia altcuiva, cu o puterea inevitabilă, în fața căreia nu ai cum să scapi? Pentru că unica și adevărata problemă, care în fond există, este cea a relației dintre Voința lui Dumnezeu și a noastră.

Amândouă erau deja descrise în cele două misterioase și simbolice plante ale Paradisului pământesc: Pomul Vieții și pomul cunoașterii binelui și răului (Gen 2,9). Rodul binecuvântat din primul este Viața; cel de-al doilea rod, din care omul nu trebuia să mănânce, este moartea.

Voința Divină s-a „coborât” din dragoste în lucrarea sa de Creație; este prezentă în fiecare lucrare creată, căreia îi dă existență, energie și viață, calitatea vieții sale infinite, așadar „Cerurile și pământul sunt pline de Slava sa”.

Chiar și în om, în Adam, creat perfect și imaculat, Voința Divină era prezentă pentru a fi viața sa și era în el atât de glorioasă, încât omul depășise în demnitate și în frumusețe toate celelalte ființe create. Celelalte ființe de fapt sunt lucrări, creaturile lui Dumnezeu, dar omul, Adam, a fost creat în calitate de fiu al lui Dumnezeu (Lc 3,38).

În Adam, Dumnezeu i-a stabilit pe toți ceilalți oameni care vor urma și îi vrea ca fii ai săi; Adam și toți urmașii lui au fost invitați să fie copiii lui Dumnezeu în Isus Cristos, Cuvântul Întrupat, „întâiul născut” între toate ființele umane (Col 1,15-17) „Stăpânul fiecărui om” (1Cor 11,3), „Moștenitorul întregii Creații” (Lc 20,14).

În Adam, fiul lui Dumnezeu, Voința Divină voia să formeze, nu doar viața lui, deoarece Adam a fost făcut „un suflet viu” (1Cor 15,45), dar însăși Viața supranaturală a lui Dumnezeu; și aceasta a fost un dar al harului. Pentru asta, Pomul Vieții era „în mijlocul grădinii” (Gen 2,9).

Dar a fost necesar ca Darul să fie acceptat în mod liber și din iubire, așa cum tot în mod liber, Dumnezeu din iubire l-a oferit. Iată sensul precis al testului. Fără punerea la încercare și libera acceptare totală a Voinței Divine, Dumnezeu ar fi avut slujitori, deopotrivă sclavi, dar nu fii, lucru nedemn de Iubirea sa. Omul trebuia să aibă voința sa umană „ca și cum nu ar avea-o”, deci trebuia să o sacrifice, adică să o consacre, trebuie spus, să o ofere în dar din iubire lui Dumnezeu, pentru a face loc în ea Darului Voinței Divine.

Dar ce înseamnă că omul ar fi trebuit să aibă voința sa „ca și cum nu ar avea-o”? Pe scurt, trebuia sau nu trebuia să o aibă? Este aceeași problemă a Pomului cunoașterii binelui și răului: el trebuia să stea acolo, în grădina din Eden, dar nu trebuia să mănânce din rodul său pentru a nu muri.

Ce vor să spună toate acestea? Că în acel „Paradis pământesc”, care este natura omenească, nu putea să lipsească deloc voința umană, care este competența noastră de a lua o decizie în mod activ, a cărei caracteristică esențială este aceea de a fi liberi, având „liberul arbitru”. Aceasta este în mod clar o zestre divină, care singură arată cum este făcut omul după „chipul” lui Dumnezeu. De fapt, a putea decide fără constrângere este un lucru foarte nobil, propriu lui Dumnezeu, iar în ființa umană este și un risc foarte grav și necesar: de a-l putea refuza pe Dumnezeu și de a se prefera pe sine. Este tocmai ceea ce a făcut Lucifer și este ceea ce într-o măsură inferioară face omul când păcătuiește.

La natura umană („duh, suflet și trup”, 1Tes 5,23) în care omul era și este „după chipul” lui Dumnezeu,

Dumnezeu, a adăugat un dar divin, în forma unei coroane regale, un dar supranatural: darul celei mai adorabile Voințe care îl făcea pe om „după asemănarea Lui”.

Dumnezeu l-a făcut pe om după chipul său, astfel încât omul să trăiască și să se comporte asemenea cu El, ca un mic dumnezeu creat, pentru a-L iubi și a fi iubit din nou de El, astfel devenind „părtaşi ai naturii sale dumnezeieşti,” (2Pt 1,4).

Dar atunci când a trebuit să răspundă la încercare, omul i-a spus nu lui Dumnezeu, neascultând, și cu o totală nerecunoștință a ignorat Donatorul și Darul: aceasta înseamnă că omul a vrut să acționeze conform propriei voințe. În aceasta constă păcatul. Omul a refuzat și astfel a pierdut Voința Divină, coroana regală i-a căzut de pe cap și nu a mai fost asemănător lui Dumnezeu. Prin păcat, omul a refuzat să mai fie fiul lui Dumnezeu, a rupt legătura de iubire și de viață care îl unea cu Dumnezeu, și chiar dacă s-a căit atunci, el mai putea fi doar servitorul Său. Pentru a deveni din nou fiu, era necesar ca însuși Fiul lui Dumnezeu prin propria natură, să-i dea omului starea proprie de fiu prin har, prin Răscumpărare.

Voința Divină nu mai putea să trăiască și să domnească în om, s-a văzut alungată și a rămas ascunsă în Creație, ignorată de om [pentru asta „toată Creația geme și suferă până azi în durerile nașterii”; Rom 8,22]. A rămas ca o mamă plăpândă lipsită de fiii ei, pentru că aceștia nu o mai recunosc, o ignoră și o ofensează într-un mod oribil; dar Ea între timp continuă să-i îngrijească, să-i slujească prin intermediul tuturor lucrurilor create, să le dea puținul pe care îl poate da, din cauza îndepărtării și orbirii lor, în așteptarea zilei în care Lumina sa își va face drum în mintea lor obscură și, în sfârșit, o vor primi, o vor face să domnească ca și cum ar fi Viața lor.

Păcatul este precum reacția unui copil care abia începe să vorbească, însă primul cuvânt nu este „tata, mama”, ci: „pleacă din viața mea, nu te recunosc, nu te iubesc, nu te voi sluji!”. Înseamnă să dai viață propriei voințe umane, refuzând Voința Divină.

Este necesar să specificăm că Voința Divină și voința umană trebuiau să trăiască în această unire de iubire, fără a se putea distinge care era una și care cealaltă, așa cum se întâmplă cu o picătură de apă aruncată în mare. Prin urmare, mai mult decât unire, trebuiau să trăiască în unitate cu o unică Vrere, (care este) Vrerea Divină.

La fel cum se întâmplă în Isus, Dumnezeu adevărat și Om adevărat. El are prin natură o Voință Divină (aceeași Voință a Tatălui și a Duhului Sfânt) și o voință umană pe care a păstrat-o inocentă și credincioasă și pe care totuși a ținut-o perfect sacrificată. Isus o avea, ca și cum nu ar fi avut-o, pentru că amândouă voințe trăiau și profesau în unitatea Vrerii Dumnezeiști, (care era) Vrerea Divină. Nu a trăit o viață dublă, „în anumite momente ca Dumnezeu și în alte momente ca om”, nu, ci mereu și în toate ca Om-Dumnezeu. De aceea, toate lucrurile făcute de Isus, cu perfecta natură umană, chiar și cele mai mici [mâncarea, dormitul, plânsul, mersul, conversația etc.) erau rodul Vrerii Divine, Infinit, Veșnic, Sfânt ... Sunt așadar de o valoare infinită și divină, au o acoperire veșnică, nu doar pentru că aparțin Celui care este o Persoană Divină, ci pentru că sunt roadele Vrerii Divine.

Vedem crucea-durere: ea este formată din aceste două voințe suprapuse, încrucișate, ca și cele două bârne, ca trunchiurile celor doi copaci. Cea verticală este Voința Divină; cea orizontală, care spune „nu vreau”, este voința omului.

Atunci Isus, în Întruparea sa, a unit într-o fericită căsătorie, Voința Divină și voința sa umană, și-a însușit în

Sine toate ființele umane pentru a le uni din nou cu Dumnezeu. A găsit Voința Divină și voințele umane în contrast, sub formă de „cruce–durere” și așa și-a însușit-o, pentru a o putea acoperi cu a sa „Cruce–Iubire” ca să anihileze opoziția și durerea lor reciprocă. Și „Crucea–Iubire” a lui Isus, în care a trăit mereu, expunându-se într-un liniștit abandon, nu era altceva decât brațele iubitoare ale Bunului Tată care îl susțin, cu imensa și dulcea sa Voință care pentru Isus este hrana, odihna și viața.

Nu auzim oare ecoul îndepărtat al unui cântec nou și victorios, de Iubire, de Înviere, propriu în aceeași „Cruce-Iubire” a lui Isus care este bătaia inimii întregii sale vieți? De ce nu îl auzim în noi? De ce în noi nu este Crucea–Iubire a lui Isus, ci numai crucea–durere și crucea-împotrivire, crucea pe care o purtăm noi și nu Crucea care ne poartă ...

Înaintea Voinței lui Dumnezeu pot fi atitudini diferite: ruperea relației de viață și de iubire cu Ea este (păcatul), iar reconcilierea este (ascultarea). Ascultarea de Legea divină sau Voința lui Dumnezeu are diferite grade: resemnare, supunere din teamă, din interese, din iubire, abandon încrezător ... În fiecare caz, se vorbește despre o reîntoarcere a voinței umane, care se străduiește să se lege mereu mai mult de Voința lui Dumnezeu. Dar aceasta nu este suficient pentru Dragostea lui Dumnezeu, Iubirea vrea unitate. O singură unitate, în Vrerea Dumnezeiască, așa cum există între cele Trei Persoane Divine.

***

Sfânta Scriptură ne prezintă un binom: slujitorul și fiul. Să ne amintim de povestea lui Abraham. Problema sa era aceeași ca a lui Dumnezeu: „Eu plec fără copii ... și tot ceea ce am pentru cine va fi?” (Cf. Gen 15).

Putem spune imediat că cei drepți ai Vechiului Testament au fost slujitori buni și credincioși, în timp ce cei din Noul Testament, după Răscumpărare, sunt fii. Lui Dumnezeu nu îi va fi moștenitor slujitorul, cum a fost în casa Patriarhului Abraham, slujitorul, bucurându-se de lucrurile sale, nu împărtășea Dragostea sa, Viața sa, drepturile sale supreme. Moștenitor va fi doar Fiul, pentru că Moștenirea nu constă în lucrurile Tatălui, ci în Tatăl însuși!

Isus a spus Apostolilor la ultima cină: „Voi sunteți prietenii mei, dacă faceți ceea ce Eu vă poruncesc. Nu vă mai numesc slujitori, pentru că slujitorul nu știe ceea ce face stăpânul, ci v-am numit prieteni, pentru că tot ceea ce am auzit de la Tatăl v-am făcut cunoscut vouă” (In 15,14-15). Și apărând Mariei din Magdala, imediat după Înviere, i-a spus: „Du-te la frații mei și spune-le lor: Eu mă duc la Tatăl meu și la Tatăl vostru, Dumnezeul meu și Dumnezeul vostru” (In 20,17).

Apostolii ne oferă, o altă cheie pentru a înțelege diferitele relații cu Voința Tatălui. Sfântul Ioan exclamă: „Vedeți ce fel de iubire ne-a dăruit Tatăl, ca să ne numim fii ai lui Dumnezeu, și suntem! Iubiților, acum suntem fii ai lui Dumnezeu (cu siguranță prin Botez! Putem cere mai mult?), și ce vom fi nu s-a arătat până acum. Știm că dacă El se va arăta, noi vom fi asemenea Lui, fiindcă îl vom vedea cum este” (1In 3,1-2).

Și Sfântul Paul: „Atâta timp cât moștenitorul este un copil (minor) nu este deloc diferit de un servitor (de un sclav: în modul de tratare, în chibzuință, în modul de comportare), în ciuda faptului că stăpânește totul; ci depinde de tutori și educatori până la timpul stabilit de Tatăl” (Gal 4,1-2).

Deci, cu privire la Isus, avem trinomul „servitori, prieteni, frați”. Și în relație cu Tatăl avem de „servitori, fii minori (încă asemănători sclavilor!) și fii adulți precum Fiul”, asemănători Tatălui, demni de El.

Servitorul „nu știe” ceea ce Domnul face. Prietenul „știe”, dar fiul „face”, împreună cu El. Ce face? Voința sa Divină. Împreună cu El, așa cum o face El: „Precum în Cer așa și pe pământ”. Ceea ce este pentru Dumnezeu în Cer, este pentru fiii asemănători Fiului, deja acum pe pământ.

Acest „deja acum” a sosit, a început! Dar trebuie încă să vină, adică trebuie „să se manifeste”, trebuie să explodeze, trebuie să triumfe! Trebuie să distrugă împărăția rivală, împărăția vrerii umane, pe care o domină satana, împărăția păcatului, a nefericirii, a minciunii, a morții! „Împărăție împotriva împărăției”.

Dumnezeu este oare resemnat la Voința Sa? Este oare supus? Este cel puțin abandonat la însăși Voința sa? Evident că nu. Și atunci, ce semnifică pentru cele trei Persoane Divine Voința lor Preasfântă? Ea este viața lor, substanța Ființei lor și a fericirii lor, este totul pentru ei!

Acesta este darul suprem pe care Dumnezeu vrea să-l dea fiilor! Adică, nu doar să fie generoși, buni și ascultători la comenzi, pentru a avea premiul corespunzător, ci ca Ea să fie Moștenirea lor, ca Voința Divină să fie Voința lor: să aibă totul în comun cu Dumnezeu, așa cum Isus are totul în comun cu Tatăl („Toate lucrurile mele sunt ale tale, și toate lucrurile tale sunt ale mele”, In 17,10). Aceasta va fi Asemănarea divină recuperată.

Prin Răscumpărare, Isus a refăcut în om imaginea Divină, făcută bucăți de păcat. Prin venirea sa sau manifestarea sa glorioasă ca Rege („Parusia”) va da înapoi omului pierderea identității cu Dumnezeu.

***

Este vorba de darul cel mai mare pe care Dumnezeu poate să-l facă de la Sine, Darul darurilor: Voința sa Divină ca Moștenire care să fie viața ființei umane.

Adam a fost creat nu doar imaculat, dar și divinizat. La multele daruri prețioase ale naturii, Dumnezeu a adăugat acest dar al harului, însăși Voința sa. I-a cerut omului doar un simplu act de acceptare, de a nu face propria sa voință umană, însă omul a refuzat. A fost redus la starea acelui fiu risipitor din parabolă: un mizerabil păcătos care, deși s-a căit, a putut fi primit doar ca servitor, nu ca un fiu. Pentru a deveni din nou fiu, mai întâi trebuia să fie răscumpărat. Numai Fiul lui Dumnezeu prin natură, făcut Om, putea să restituie omului starea sa regală, ca fiu al lui Dumnezeu prin har.

Isus Cristos, Om–Dumnezeu, este unicul care poate să aibă prin natură Voința Divină; doar El o poate da oricui dorește și când vrea.

Și cu Isus, Mama sa Preasfântă a avut prin har Voința Divină, în toată plinătatea posesiei și a Vieții, încă din primul moment al Concepției sale Imaculate. Prezența acestei adorabile Voințe în Maria, ca viață proprie, a făcut-o capabilă să obțină din Dreptatea Divină ca Cerul să se deschidă, pentru a face să coboare Cuvântul lui Dumnezeu, și să se întrupeze în sânul ei feciorelnic. Această Voință Divină nu a cerut Mariei doar un răspuns afirmativ, ci ca Ea însăși să-o exprime cu „da-ul” ei, cu „Fiatul” ei („să fie făcut”), împreună cu Tatăl, cu Fiul și cu Duhul Sfânt. Această Supremă Voință a dat Mariei Fecunditatea divină a Tatălui, Puterea creatoare, Fecunditate feciorelnică, însăși Paternitatea Sa, care în Ea se cheamă Maternitate divină.

Și acum vrea să o dea oricui o dorește și e dispus să o primească, cu condiția să-i dea lui Dumnezeu orice drept de folosință a propriei voințe omenești.

Acest Dar al Voinței Divine aduce cu sine, în primul rând, un alt dar misterios, ca unic drum de acces: acela al noutăților din partea lui Dumnezeu, al revelării sale și al promulgării. Și aceasta a făcut-o deja în Biserica sa, printr-o ființă umană, pe care El, a vrut să o cheme la această misiune unică și foarte înaltă: Luisa Piccarreta (1865-1947), „Fiica cea mică a Voinței Divine”. A vrut să dea o absolută garanție, cu dublul sigiliu al Crucii și al Ascultării.

***

Acum, ca și atunci, Isus vorbește și spune: „Învăţătura mea nu este a mea, ci a celui care m-a trimis. Dacă vrea cineva să facă voinţa lui, va cunoaşte dacă învăţătura este de la Dumnezeu sau dacă eu vorbesc mai degrabă de la mine. Cine vorbeşte de la sine îşi caută propria glorie; însă cel care caută gloria celui ce l-a trimis, acesta este vrednic de crezare şi nu este nedreptate în el.” (In 7,16-18)

La proclamarea decretului divin, ca Dumnezeu să dea fiilor săi Adorabila sa Voință, fac ecou cuvintele Îngerului, păstorilor din Betleem: „Nu vă temeți, vă anunț o mare bucurie, care va fi pentru tot poporul” (Lc 2,10).

Și Isus exultă în Duhul Sfânt și spune: „Te preamăresc pe tine, Tată, Domn al Cerului și al pământului, pentru că ai ascuns acestea celor înțelepți și învățați și le-ai descoperit celor mici. Da, Tată, pentru că aceasta a fost dorința ta. Toate mi-au fost date de Tatăl meu și nimeni nu știe cine este Fiul, decât Tatăl, nici cine este Tatăl, decât Fiul și acela căruia Fiul vrea să-i reveleze” (Lc 10,21-22).

3. APELUL REGELUI DIVIN CARE PROMULGĂ ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI SALE DIVINE

Dragii și iubiții mei fii,1 vin în mijlocul vostru cu Inima înecată în flăcările mele de Iubire. Vin ca Tată în mijlocul fiilor pe care îi iubesc foarte mult și este atât de mare iubirea mea, încât vin să rămân cu voi pentru a face o viață împreună și să trăim cu o singură voință, cu o singură iubire. Vin cu alaiul durerilor mele, al sângelui meu, al operelor mele și al morții mele.

Priviți-mă: fiecare picătură a sângelui meu, fiecare durere, toate lucrările mele, pașii mei, concurează pentru că vor să vă dea Voința mea Divină; chiar și moartea mea vrea să vă dea învierea vieții în Ea. În Umanitatea mea v-am pregătit și v-am obținut totul: haruri, ajutoare, lumină, putere, pentru a primi un dar așa mare. Din partea mea am făcut totul, acum aștept partea voastră.

Care ingrat nu va voi să mă primească pe Mine și darul pe care îl aduc? Să știți că Iubirea mea este mare, că voi pune deoparte trecutul vieții voastre, chiar greșelile voastre, toate relele voastre; le voi îngropa în marea Iubirii mele, ca să fie toate arse, și vom începe împreună o viață nouă, toată din Voința mea. Cine va avea inima să mă refuze și să mă țină la ușă, fără să accepte vizita mea paternă?

1Cine dintre cele Trei Persoane, vorbește? Este cu siguranță Dumnezeu Tatăl, dar o face în Persoana Fiului, Isus Cristos, care este Expresia și Cuvântul Său, Cuvântul Întrupat și Răscumpărător, Revelarea Paternității Divine și a Iubirii sale.

Dacă mă veți accepta, Eu voi rămâne cu voi, ca Tată în mijlocul fiilor mei; dar trebuie să stăm într-o armonie perfectă și să trăim cu o singură Voință.

Oh, cât suspin, gem și delirez și ajung să plâng, pentru că vreau ca fiii mei dragi să stea împreună cu Mine și să trăiască din aceeași Voință a mea! Sunt în jur de șase mii de ani, de lungi suspine și de lacrimi amare ale Sfintei mele Umanități, pentru că îmi doresc și vreau ca fiii mei să stea în jurul meu, să-i fac fericiți și sfinți. Ajung să-i chem, plângând; mă întreb dacă ei se înduioșează văzând lacrimile mele, iubirea mea, că ajung să mă sufoc și spasme de durere; și între gemete și dureri intense merg, repetând:

Fiii mei, fiii mei, unde sunteți? De ce nu veniți la Tatăl vostru? De ce plecați departe de Mine, vagabonzi, săraci, plini de toate mizeriile? Răutățile voastre sunt răni provocate Inimii mele; sunt deja obosit să vă aștept și, fiindcă nu veniți, nemaiputând conține iubirea mea care Mă arde, vin Eu să vă caut și vă aduc marele dar al Voinței mele. Deci, vă rog, vă implor, vă conjur, ascultați-mă, înduioșați-vă din compasiune față de lacrimile mele, de suspinele mele arzătoare!

Și nu vin numai ca Tată, ci vin ca Învățător în mijlocul discipolilor și vreau să fiu ascultat. Vă voi învăța lucruri surprinzătoare, lecții despre Cer, care vă vor aduce lumină ce nu se stinge niciodată, iubire care va arde mereu. Lecțiile mele vă vor da putere divină, curaj neînfricat, sfințenie care crește mereu, vă vor indica la fiecare pas calea, vor fi conducătorii spre Patria cerească.

Vin ca Rege în mijlocul popoarelor, dar nu pentru a cere taxe și impozite, nu, nu; vin pentru că vreau voința voastră, mizeriile voastre, slăbiciunile voastre, toate răutățile voastre. Suveranității mele îi este proprie aceasta: vreau tot ceea ce vă face nefericiți, amărâți, chinuiți, pentru a ascunde și a arde totul cu iubirea mea, și ca un Rege darnic,

pașnic și mărinimos ce sunt, să vă răsplătesc cu Voința mea, cu iubirea mea cea mai tandră, cu bogățiile și fericirea mea, cu pacea și bucuria cea mai pură.

Dacă îmi dați voința voastră, totul este făcut, mă faceți fericit și veți fi fericiți. Nu aspir la altceva, decât ca (Voința mea) să domnească în mijlocul vostru. Cerul și pământul vă vor surâde, Mama mea Cerească va fi pentru voi Mamă și Regină.

Ea, cunoscând deja marele bine pe care vi-l va aduce Împărăția Vrerii mele, pentru a satisface dorințele mele arzătoare și pentru a mă face să încetez să plâng și, iubindu-vă ca adevărați fii ai ei, călătorește printre popoare și națiuni pentru a predispune și pregăti (oamenii) să primească stăpânirea Împărăției Voinței mele. Ea a fost cea care mi-a pregătit popoarele pentru a mă face să cobor din Cer pe pământ și ei îi încredințez, iubirii sale materne, să predispună sufletele, popoarele, pentru a primi un dar atât de mare.

De aceea ascultați-mă și, vă rog fiii mei, să citiți cu atenție aceste pagini pe care vi le pun sub ochi și veți simți nevoia de a trăi în Voința mea. Eu voi fi aproape când veți citi, vă voi atinge mintea, inima, astfel încât să înțelegeți și să vă hotărâți să doriți acest dar al Fiatului meu Divin.

4. SELECȚII ALE PASAJELOR DESPRE VOINȚA DIVINĂ PRELUATE DIN SCRIERILE LUISEI PICCARRETA

1 - Isus, dând El însuși titlul cărții pentru a fi publicat după Voința sa (volumele Luisei), declară și explică scopul acesteia

Găsindu-mă în starea mea obișnuită, amabilul meu Isus m-a făcut să-l văd pe venerabilul Părinte care trebuie să se ocupe de tipărirea scrierilor despre Adorabila Voință a lui Dumnezeu, iar Isus, așezându-se aproape de el, i-a spus:

„Fiul meu, titlul pe care îl vei da cărții pe care o vei tipării despre Voința mea va fi acesta: «Împărăția Voinței mele Divine în mijlocul ființelor umane. Cartea Cerului. Rechemarea ființei umane în ordine, la locul ei și în scopul pentru care a fost creată de Dumnezeu».

Vezi, chiar și titlul vreau să corespundă la marea lucrare a Voinței mele. Vreau să înțeleagă ființa umană că locul său, atribuit ei de Dumnezeu, este în Voința mea, și, atâta timp cât nu intră în Ea, va fi fără loc, fără ordine, fără scop; va fi un intrus în Creație, fără niciun drept, prin urmare va merge rătăcind, fără pace, fără moștenire, iar Eu, înduioșat din milă față de ea (ființa umană), îl voi striga continuu: «Intră la locul tău, vino în ordine, vino și ia moștenirea ta, să trăiești în casa ta. De ce vrei să trăiești în casă străină? De ce vrei să ocupi un spațiu care nu este al tău? Și nefiind al tău trăiești nefericit și ești servitorul și obiectul batjocurii tuturor lucrurilor create. Toate lucrurile create de Mine, pentru că stau la locul lor, stau în ordine și în perfectă armonie, cu toată plinătatea bunurilor lor, atribuite lor de Dumnezeu. Tu singur vrei să fii nefericit, dar o nefericire voluntară. Deci, vino la locul tău; acolo te chem și te aștept». Prin urmare el sau ea, care se va oferi să

facă cunoscută Voința mea, va fi purtătorul meu de cuvânt, iar Eu îi voi încredința secretele Împărăției Sale.”.

După aceea, a arătat toată Creația, cum toate lucrurile create, vrute de Dumnezeu stau la locul lor și, prin urmare, în ordine perfectă și într-o completă armonie între ele. Pentru că toate stau la locul lor, Voința Supremă, menține existența lor intactă, frumoasă, proaspătă și mereu nouă, iar ordinea aduce fericirea comună și puterea universală tuturor. Ce plăcere să vezi ordinea, armonia întregii Creații! Și Isus reluând discursul său, a adăugat:

„Fiica mea, cât sunt de frumoase lucrările noastre! Sunt onoarea noastră și gloria noastră veșnică. Toate stau la locul lor și fiecare lucru creat își împlinește perfect misiunea. Doar omul este dezonoarea noastră în lucrarea noastră creatoare, pentru că, fugind din Voința noastră, merge cu capul în jos pe pământ și cu picioarele în aer. Ce dezordine! Ce dezordine! Este dezgustător să-l vezi. Mergând cu capul în jos, se târăște pe pământ, distruge totul, se transformă; vederea nu are suficient spațiu pentru a privi, nici nu se poate deplasa în spațiu pentru a cunoaște lucrurile, nici apăra dacă dușmanul este în spatele lui, nici să meargă prea mult nu poate, pentru că, sărmanul, trebuie să se târască cu capul, nu poate să meargă, pentru că misiunea mersului este a picioarelor, cea a capului este de a stăpâni. Deci, a face voința proprie este adevărata și perfecta răsturnare a omului și dezordinea familiei omenești. De aceea mă interesează mult ca Voința mea să fie cunoscută, astfel încât omul să se întoarcă la locul său, să nu se mai târască cu capul în jos, ci să meargă cu picioarele; să nu mai determine dezonoarea mea și a sa, ci onoarea mea și a sa. Privește tu însăți: nu par urâte ființele umane, când le vezi mergând cu capul pe pământ? Nu-ți pare rău și ție să le vezi așa dezordonate?” (27.08.1926).

2 - Voința Divină vine să domnească

„ ... Când sufletul pune deoparte voința sa, fără să îi dea importanță, Voința mea este stăpânul sufletului, domnește, poruncește și stăpânește; se simte ca și cum ar fi acasă la ea, adică în Patria mea Cerească. Astfel că, fiind casa mea, stăpânesc, dispun, pun de la mine, pentru că în locuința mea pot pune ceea ce vreau pentru a face ceea ce vreau, și primesc cea mai mare onoare și glorie pe care ființa umană poate să mi-o dea. În schimb, cine vrea să facă voința sa face pe stăpânul, dispune, poruncește, iar Voința mea stă ca o sărmană străină, neîngrijită și, dacă este necesar, și disprețuită. Aș vrea să pun de la mine, dar nu pot, pentru că voința umană nu vrea să-mi cedeze locul; chiar și în lucrurile sfinte (omul) vrea să fie el stăpân, iar Eu nu pot să pun nimic de la mine. Ce rău mă simt în sufletul care face să domnească voința lui!

(...) Voința mea vine din Cer pentru a locui în suflete, iar ele în loc să mă facă stăpân, mă consideră străin și abandonat. Dar Voința mea nu pleacă, în ciuda faptului că mă țin ca pe un străin; rămân în mijlocul lor, așteptând să le dau binefacerile mele, harurile mele și sfințenia mea”. (08.02.1925)

3 - Scopul tuturor lucrărilor lui Dumnezeu, al Creației și Răscumpărării, este ca omul să trăiască în Vrerea Divină

„ ... Împlinirea lucrării Creației însemna ca omul să împlinească în toate Voința noastră. Ea trebuia să fie viața, hrana, coroana ființei umane și, din moment ce acest lucru nu se întâmplă încă, lucrarea Creației nefiind încă realizată, nici Eu nu mă pot odihni în ea, nici ea în Mine; îmi dă mereu de lucru, iar Eu doresc această realizare și odihnă. De aceea

iubesc și vreau mult să se cunoască acest mod de a trăi în Vrerea mea; niciodată nu voi putea spune că lucrarea Creației și Răscumpărării este realizată, dacă nu am toate actele ființei umane care să fie ca un pat în Vrerea mea și să-mi dea odihnă. Iar Eu, cât de frumoasă odihnă nu-i voi da ființei umane, văzând-o întorcându-se pe aripile Voinței noastre, cu sigiliul împlinirii Creației? Sânul meu va fi patul ei (al ființei umane).

Deci nu există lucru pe care l-am făcut care să nu aibă drept scop principal ca omul să ia în stăpânire din Vrerea mea și Eu din a sa. În Creație, acesta a fost primul meu scop. În Răscumpărare la fel. Sacramentele instituite, multe haruri pe care le-am dat sfinților mei, au fost semințe, mijloace pentru a face să se ajungă la această deținere a Vrerii mele. De aceea nu trece nimic cu vederea din ceea ce vreau în Voința mea, fie cu scrisul, fie prin cuvinte, fie cu lucrările. Numai din aceasta poți cunoaște că este lucrul cel mai mare, cel mai important, care mă interesează cel mai mult, trăirea în Vrerea mea, dintre multele pregătiri care l-au precedat.

Și vrei tu să știi unde a fost aruncată această sămânță a Vrerii mele? În Umanitatea mea. În ea a încolțit, s-a născut și a crescut. Astfel că în rănile mele, în sângele meu, se vede această sămânță, care vrea să se transplanteze în ființa umană, astfel ca ea să ia în posesie din Voința mea și Eu din a sa și așa lucrarea Creației să se întoarcă la început, cum a ieșit, nu doar prin Umanitatea mea, ci și prin cea a ființei umane. Vor fi puține; poate chiar una singură. Și, nu unul singur a fost cel care ieșind din Vrerea mea, a tăiat, a rupt planurile mele și a distrus scopul Creației? Tot așa, una singură o poate înfrumuseța și să o readucă la scopul în care a fost creată. Dar lucrările mele nu rămân niciodată izolate; așa că voi avea armata de suflete care vor trăi în Vrerea mea, iar în ele voi avea Creația reintegrată, toată frumoasă și atrăgătoare, așa cum a ieșit din mâinile mele. Altfel n-aș avea

un atât de mare interes să fac cunoscută Vrerea mea”. (11.09.1922)

4 - Acest dar al Vrerii Divine („Fiat”) este harul cel mai mare

„ ... Mai mare har nu aș fi putut să dau în aceste vremuri, atât de furtunoase și de o cursă vertiginoasă în rău, decât să fac cunoscut că vreau să dau marele Dar al Împărăției, «Fiatului» Suprem; și confirm ceea ce pregătesc în tine prin atâtea cunoștințe și daruri, astfel încât nimic să nu lipsească în triumful Voinței mele. De aceea fii atentă la încredințarea acestei Împărății pe care o fac în tine”. (09.09.1926)

5 - Problema omului și decretul lui Dumnezeu

„ ... Lucrul cel mai puternic care leagă sufletul este să-și piardă voința sa în a Mea: cum să te las? Și apoi, dacă atât de mult ți-am vorbit despre Vrerea mea, sunt atât de multe legături de uniune indisolubilă pe care le-am pus între Mine și tine. Vrerea mea Eternă, vorbindu-ți, lega vrerea ta mică cu legăturile Vrerii mele Veșnice pentru câte cuvinte ți-am spus. În afară de asta trebuie să știi că, în crearea omului, prima noastră Voință Supremă a fost că trebuia să trăiască în Vrerea noastră și, trebuind să trăiască în Ea, trebuia să ia de la noi pentru a trăi pe cheltuiala noastră, răsplătind Voința noastră (cu) atât de multe acte divine câte acte umane făcea în a Voința Noastră și aceasta pentru a-l îmbogăți cu toate bunurile pe care Voința noastră le conține. Dar omul vrea să trăiască în vrerea sa, pe cheltuiala sa și, prin urmare, s-a exilat din Patria sa și a pierdut toate aceste bunuri; astfel bunurile mele, rămase fără moștenitori, erau imense și nimeni nu le poseda. Deci a intervenit Umanitatea mea să ia în posesie toate aceste bunuri. Trăind în fiecare moment în

această Vrere Veșnică, a vrut să trăiască mereu pe cheltuiala ei, să se nască, să crească, să pătimească, să lucreze și să moară în veșnicul sărut al Vrerii Supreme și, cum am trăit în Ea, așa am primit posesia multor bunuri lăsate, pe care omul, nerecunoscător, le uitase.

Dar, fiica mea, vorbindu-ți atât de mult despre Vrerea mea, Înțelepciunea mea infinită nu a fost doar să-ți dau o simplă veste, nu, nu; ci a fost să-ți fac cunoscută trăirea în Vrerea mea, bunurile care sunt, iar, pe măsură ce parcurgi drumul în Ea, tu vei intra în posesia ei. Umanitatea mea a făcut totul, a luat în posesie totul, nu doar pentru Mine, ci pentru a deschide porțile celorlalți frați ai mei. Am așteptat atât de multe secole, au trecut atât de multe generații; încă voi mai aștepta, însă omul trebuie să se reîntoarcă la mine pe aripile Vrerii mele, de unde a ieșit. De aceea, fii tu prima binevenită, iar cuvintele mele să-ți fie stimul pentru a lua în posesie și lanțuri care să te lege atât de puternic, încât să te facă să nu mai ieși din Voința mea”. (18.03.1923)

6 - E pe cale să vină noua Eră a împlinirii Voinței Divine pe pământ. Semnul cel mai frumos și sigur.

„Fiica mea, întreaga lume este cu capul în jos și toți stau în așteptarea schimbării, păcii, a lucrurilor noi. Oamenii înșiși se unesc pentru a discuta și se miră că nu știu să încheie nimic și nici nu pot lua decizii serioase, astfel că adevărata pace nu apare și totul se rezolvă în cuvinte, dar nimic în realitate; ei speră că în alte conferințe vor putea ajunge la decizii serioase, dar în zadar așteaptă. Și între timp, în această așteptare, toți stau cu teamă, dar unii se pregătesc pentru noi războaie, alții speră la noi cuceriri; dar prin acestea popoarele devin sărace, capabile de orice rău împotriva fraților lor. Și, în timp ce așteaptă, obosiți de epoca tristă prezentă, care îi copleșește, posomorâtă și sângerândă, așteaptă și speră la o nouă epocă

de pace și de lumină. Lumea se află practic ca atunci când Eu trebuia să vin pe pământ, toți stăteau în așteptarea unui mare eveniment, a unei noi epoci, așa cum s-a și întâmplat. Așa și acum, trebuind să vină marele eveniment, o nouă eră, ca Voința Divină să se facă pe pământ precum în Cer, toți sunt în așteptarea unei noi ere, obosiți de aceasta, fără să știe care este această noutate, această schimbare, cum nu au știut nici când Eu am venit pe pământ. Această așteptare este un semn sigur, căci ora este aproape, dar semnul cel mai sigur este că Eu vreau să arăt ceea ce vreau să fac și, adresându-mă unui suflet, așa cum m-am adresat Mamei mele coborând din Cer pe pământ, îi comunic Voința mea, bunurile și efectele pe care Ea le conține, pentru a face un dar întregii omeniri”. (14.07.1923)

7 - Domnul pregătește Era celui de-al treilea „Fiat”

„O, lume nelegiuită, tu faci tot posibilul să mă alungi de pe fața pământului, pentru a ieși din societate, din școli, din conversații, de peste tot; plănuiești cum să distrugi temple și altare, cum să distrugi Biserica mea și să-i ucizi miniștrii, iar Eu îți pregătesc o eră de iubire, era celui de-al treilea «Fiat» al meu. Tu îți vei croi drumul tău pentru a mă înlătura, iar Eu am să te transform în iubire, te voi urma din spate, mă vei întâlni în față pentru a te transforma în dragoste și, de unde tu m-ai înlăturat, Eu îmi voi ridica tronul și voi domni mai mult decât la început, dar într-un mod mai surprinzător, atât de mult, încât tu însăți vei cădea la picioarele tronului meu, ca legată de puterea iubirii mele”.

„Ah, fiica mea, creaturile mele se dezlănțuie mereu mai mult în rău. Câte planuri de a distruge pregătesc ele! Vor ajunge în punctul că vor epuiza însăși răul, dar în timp ce ele se ocupă să-și croiască drumul lor, Eu mă voi ocupa să fac ca al meu «FIAT VOLUNTAS TUA», să aibă împlinirea și

confirmarea, ca Voința mea să domnească pe pământ, dar totul într-un mod nou; mă voi ocupa să pregătesc epoca celui de-al treilea «Fiat», în care iubirea mea se va arăta într-un mod minunat și nemaiauzit. Ah, da, vreau să scufund complet omul în iubire. De aceea fii atentă; te vreau cu Mine pentru a pregăti această epocă de iubire, cerească și divină. Ne vom da reciproc mâinile și vom lucra împreună”. (08.02.1921)

8 - Va fi Era adevăratei libertăți: libertatea ființei umane de a lua tot ceea ce este al lui Isus

„...Oh, ce liberă manifestare va avea iubirea mea! Voi avea spațiu deschis în toate, nu voi mai avea obstacole. Câte tabernacole vreau, atâtea voi avea; ostiile vor fi nenumărate, în fiecare moment ne vom împărtăși împreună chiar și Eu voi striga «Libertate, libertate! Veniți toți în Voința mea și vă veți bucura de adevărata libertate!». În afara Voinței mele, câte obstacole nu găsește sufletul; dar în Voința mea este liber, Eu îl las liber să mă iubească cum vrea, dimpotrivă îi spun: Lasă rămășițele tale omenești, ia-le pe cele divine; Eu nu sunt avar și gelos cu bunurile mele, vreau să iei tot; iubește-mă imens, ia, ia toată iubirea mea, însușește-ți puterea mea și frumusețea mea. Cu cât mai mult vei lua cu atât mai bucuros va fi al tău Isus. Pământul îmi formează puține tabernacole, ostiile sunt destul de puține; și apoi, sacrilegiile, ireverențele pe care mi le fac ... Oh, cât de ofensată și blocată este Iubirea mea! În schimb, în Voința mea nu este niciun obstacol, nu există umbră de ofensă, iar creatura îmi dă iubire, reparare divină, coerență completă și mă înlocuiește, împreună cu Mine, la toate relele familiei umane. Fii atentă și nu te îndepărta de punctul de unde te chem și te vreau”. (27.02.1919)

9 - Ce se înțelege prin „a trăi în Vrerea Divină”

„ ... Ah, tu nu știi ce înseamnă a trăi în Vrerea Divină! Înseamnă să-mi se aducă din nou bucuriile pure ale scopului Creației, inocentele mele încântări sufletești, motivul pentru care am creat omul, înseamnă să mi se înlăture toată amărăciunea pe care perfida voință umană mi-a dat-o aproape chiar la nașterea Creației, înseamnă un schimb continuu de voință umană și Divină, iar sufletul, temându-se de a lui, trăiește din a Mea și această Voință a Mea umple sufletul de bucurii, de iubire și de bunuri infinite. Oh, cât de fericit mă simt că pot să dau ceea ce vreau acestui suflet, pentru că Voința mea conține lărgimea (necesară) pentru a putea primi totul. Astfel încât între Mine și el nu mai sunt diviziuni, ci o uniune stabilă de lucru, de gândire, de iubire, pentru că Voința mea o înlocuiește în toate. Prin urmare stăm în acord perfect și în comun cu bunurile noastre. Acesta a fost scopul creației omului, să-l facem să trăiască ca fiu al nostru și să împărtășim în comun cu el bunurile noastre, astfel încât el să fie în toate fericit, iar Noi să ne bucurăm de fericirea lui.

Acum, a trăi în Vrerea mea, este concret aceasta: să facem omul să ne restituie scopul, bucuriile, sărbătorile Creației; și tu spui că trebuia să țin ascuns în Biserica (această trăire în Vrerea mea), fără să o fac cunoscută? Aș fi pus Cerul și pământul cu susul în jos, aș fi târât sufletele cu o forță irezistibilă, pentru a face cunoscut ceea ce va fi împlinirea Creației. Vezi cât mă interesează această trăire în Vrerea mea, care pune sigiliul la toate lucrările mele, astfel încât toate să fie complete? Poate ție ți se pare un nimic, sau că există lucruri asemănătoare în Biserica mea. Nu, nu, pentru Mine, în schimb, este totalitatea operelor mele și, ca atare, trebuie să o apreciezi și să fii mai atentă să împlinești misiunea pe care o vreau de la tine”. (20.02.1924)

10 - Ce este „a trăi în Vrerea Divină”

„ ... Iată de ce îți vorbesc deseori despre trăirea în Vrerea mea, fapt pe care nu l-am arătat nimănui până acum. Cel mult s-a cunoscut umbra Voinței mele, harul și dulceața pe care le conține făcând-o (când au încercat), însă să pătrundă în interior, să îmbrățișeze imensitatea ei, să se multiplice cu Mine și să pătrundă peste tot, chiar stând pe pământ, în Cer și în inimi, refuzând modurile (trăirile umane și acționând cu trăirile divine), această (stare) încă nu este cunoscută atât de mult, încât ar părea ciudată pentru mulți, iar cine nu are mintea deschisă la lumina adevărului nu va înțelege nimic. Dar Eu, puțin câte puțin, îmi voi croi drum, evidențiind acum un adevăr, apoi un altul, despre această trăire în Vrerea mea, astfel că într-un final o vor înțelege”. (29.01.1919)

11 - Ce trebuie să facă ființa umană cu acest dar al Vrerii Divine

„Dragă fiică a Vrerii mele, vrei să vii în Voința mea să înlocuiești multe acte într-un mod divin, nefăcute de alți frați ai noștri? (Sunt) atât de multe alte făcute în mod uman și alte acte, sfinte, da, dar umane și nu (făcute) în ordine divină. Eu am făcut totul în ordinea divină, dar încă nu sunt mulțumit: vreau să intre ființa umană în Voința mea și în mod divin să vină să sărute actele mele, schimbându-se în toate, cum am făcut Eu. De aceea vino, vino: o suspin, o doresc mult, căci sărbătoresc când văd ființa umană că intră în acest ambient divin și, multiplicându-se împreună cu Mine, se multiplică în toți și iubește, repară, îi înlocuiește pe toți și pentru fiecare, în mod divin. Lucrurile umane nu le mai recunosc în ea, ci (doar) toate lucrurile mele. Iubirea mea crește și se multiplică, reparările se înmulțesc la infinit, înlocuirile sunt divine. Ce bucurie! Ce sărbătoare! Însăși sfinții se unesc cu Mine și

sărbătoresc, și așteaptă cu ardoare ca una dintre surorile lor să înlocuiască înseși actele lor, sfinte în ordine umană, dar nu și în ordine divină. Mă roagă să las să intre imediat în acest ambient divin ființa umană și ca toate actele lor să fie înlocuite numai cu Vrerea Divină și cu amprenta Eternului. Am făcut-o Eu pentru toți; acum vreau ca tu să o faci pentru toți”. (13.02.1919)

12 - Voința Divină purifică și îmbogățește sufletul în același act al intrării în Vrerea Divină

„Fiica mea, vino în Voința mea pentru a face ceea ce fac Eu, iar în Vrerea mea vei putea alerga pentru binele tuturor ființelor umane și, din interiorul sângelui în care înoată, le vei putea salva cu puterea Vrerii mele, astfel mi le vei aduce spălate de propriul Meu sânge cu atingerea Voinței mele”.

Și eu: „Viața mea, sunt atât de rea; cum pot face asta?”

Și Isus: „Tu trebuie să știi că actul cel mai nobil, mai sublim, mai mare, mai eroic este să faci Voința mea și să lucrezi în Vrerea mea; prin urmare, acestui act, pe care niciun alt act nu-l va putea egala, din toată iubirea și generozitatea mea, Eu îi dau strălucire și, de îndată ce sufletul se decide să îl facă, Eu, pentru a-i da onoare și a-l păstra în Vrerea mea, în actul în care cele două voințe se întâlnesc pentru a se contopi una în cealaltă și a deveni una, dacă sufletul este pătat, îl purific, dacă spinii naturii umane îl copleșesc, le zdrobesc, iar, dacă câteva cuie l-ar străpunge, adică păcatul, Eu le elimin, pentru că nimic rău nu poate intra în Voința mea; dimpotrivă, toate însușirile mele îl promovează și îi schimbă slăbiciunea în tărie, ignoranța în înțelepciune, mizeria în bogăție și așa tot restul. În alte acte rămâne mereu câte ceva din sine, dar în aceasta rămâne despuiat de el însuși, iar Eu îl umplu în întregime de Mine”. (25.07.1917)

13 - A trăi în Vrerea Divină va fi în viitor singurul fel de sfințenie, nu în manieră umană, ci divină

„...Vino în Vrerea mea, trăiește în Ea, astfel ca pământul să nu mai fie locuința ta, ci locuința ta să fiu chiar Eu, și așa vei fi complet în siguranță. Vrerea mea are putere să facă sufletul transparent și, din moment ce sufletul este transparent, ceea ce Eu fac se reflectă în el. Dacă Eu gândesc, gândul meu se reflectă în mintea lui și devine lumină, iar a lui, ca și lumină se reflectă în a mea. Dacă privesc, dacă vorbesc, dacă iubesc etc., ca tot atât de multe lumini se reflectă în el și el în Mine, astfel încât suntem în cugetări constante, în comunicări perene, în iubire reciprocă și, din moment ce Eu mă aflu peste tot, cugetările acestor suflete îmi ajung în Cer, pe pământ, în Ostia sacramentală, în inimile ființelor umane, pretutindeni și oriunde. Lumină dau și lumină îmi trimit, iubire dau și iubire îmi dau; aceste suflete sunt locuințele mele pământești, unde mă refugiez dezgustat de alte ființe umane. Oh, frumoasă trăire în Vrerea mea! Îmi place atât de mult, că voi face să dispară toate celelalte sfințenii în viitoarele generații, sub oricare alt aspect de virtute, și voi face să apară sfințeniile trăirii în Voința mea, care sunt și vor fi, nu ca sfințeniile omenești, ci divine, iar sfințeniile lor vor fi atât de înalte, încât, precum soarele, vor acoperi stelele cele mai frumoase ale sfinților din generațiile trecute. De aceea vreau să curăț pământul, pentru că este nedemn de aceste minuni de sfințenie”. (20.11.1917)

14 - Actul de „contopire” în Voința Divină

„Fiica mea, contopindu-te în Voința mea este actul cel mai solemn, mai mare, mai important din toată viața ta. Contopindu-te în Voința mea înseamnă să intri în sfera Eternității, să o îmbrățișezi, să o săruți și să primești

depozitul bunurilor conținute de Voința Veșnică. Însă, pe măsură ce sufletul se contopește în Vrerea Supremă, toți îi vin în întâmpinare pentru a-i încredința tot ceea ce au. Îngerii, sfinții, însăși Divinitatea, toți încredințează în aceeași Voință, știind că totul este în siguranță. Ba chiar sufletul, prin primirea acestor bunuri, cu actele sale în Voința Divină le multiplică și redă întregului Cer o dublă glorie și onoare. Astfel că, prin contopirea în Voința mea, se pune în mișcare Cerul și pământul ...” (04.01.1925)

15 - Dumnezeu este liber și apt să ofere ceea ce vrea și oricui dorește El

„ ...Toate acestea vor părea surprinzătoare și incredibile pentru unii și asta ar însemna că pun la îndoială puterea mea creatoare; apoi, când ei realizează că Eu sunt cel care vreau să dau această putere orice îndoială încetează. Nu sunt oare liber să fac ceea ce vreau și să dau la cine vreau? Tu fii atentă. Eu voi rămâne cu tine, te voi umbri cu puterea mea creatoare și voi împlini ceea ce vreau prin tine”. (02.02.1921)

16 - Diferența între „a face” Voința Divină și „a trăi” în Vrerea Divină. De cine depinde. Condiție pentru a putea înțelege.

„Fiica mea, (creaturile) nu vor să înțeleagă: a trăi în Voința mea înseamnă a domni, a face Voința mea înseamnă a sta la ordinele mele. Primul lucru înseamnă să dețină, al doilea înseamnă să primească ordinele mele și să le îndeplinească.

A trăi în Vrerea mea înseamnă ca creatura să-și însușească Voința mea, ca pe ceva propriu (un lucru propriu), să dispună de Ea. A face Voința mea înseamnă să o ia în considerare ca fiind Voința lui Dumnezeu, iar nu ca pe un

lucru propriu, și să nu poată dispune de Ea după cum dorește (creatura).

A trăi în Voința mea, este a trăi cu o singură voință, care este Cea a lui Dumnezeu, care fiind o Voință toată sfântă, toată pură, toată pace și, fiind o singură voință (aceea) care domnește, nu sunt contraste, totul e pace. Patimile omenești tremură înaintea acestei Voințe Supreme și ar vrea să fugă; nu îndrăznesc să se miște, nici să se opună, văzând că înaintea acestei Voințe Sfinte tremură Cerurile și pământul. Astfel că primul pas de a trăi în Vrerea Divină, care face să înceapă ordinea divină, este în profunzimea sufletului, golindu-l de ceea ce este uman, de tendințe, de înclinații, de pasiuni și altele.

În schimb, a face Voința mea este a trăi cu două voințe, iar când (Eu) dau ordine (omul) să o îndeplinească pe a Mea, (ființa umană) simte greutatea voinței sale care se opune, și, în ciuda faptului că urmează ordinele Voinței mele cu fidelitate, simte greutatea naturii (umane) rebele, pasiunile și înclinațiile sale. Și câți sfinți, în ciuda faptului că au ajuns la perfecțiunea cea mai înaltă, simt această voință a lor care nu le dă liniște, care îi ține asupriți, atât de mult încât sunt nevoiți să strige: Cine mă va elibera din acest trup de moarte, adică, de această voință a mea care dorește să dea moarte binelui pe care vreau să-l fac?

Să trăiești în Voința mea este să trăiești ca fiu; să faci Voința mea este să trăiești ca slujitor. În primul caz ceea ce este al Tatălui este al fiului, și de multe ori fac mai multe sacrificii slujitorii decât fiii: aceștia sunt expuși la servicii mai obositoare, mai umile, la frig, la cald, să călătorească pe jos ... De fapt, câte nu au făcut Sfinții mei pentru a îndeplini ordinele Voinței mele? În schimb, fiul stă cu tatăl său, se îngrijește de el, îl înveselește cu sărutările sale și cu mângâierile sale, poruncește slujitorilor ca și cum ar porunci tatăl său, iar dacă pleacă nu merge pe jos, ci călătorește în trăsură ...

Și dacă fiul deține tot ceea ce este al Tatălui, slujitorilor nu li se dă altceva decât recompensa pentru munca pe care au făcut-o și rămân liberi să slujească sau să nu slujească pe Stăpânul lor; iar dacă nu slujesc nu mai au dreptul de a primi nicio altă recompensă. În schimb, între tată și fiu nimeni nu poate lua aceste drepturi pe care fiul le deține asupra bunurilor tatălui, și nicio lege, nici cerească, nici pământească, nu poate lua aceste drepturi, nici eliberarea de înrudire dintre tată și fiu.

Fiica mea, a trăi în Voința mea este trăirea care se apropie mai mult de fericiții din Cer; și distanța dintre (cine trăiește în Voința mea) și cine face Voința mea și rămâne credincios ordinelor mele, este atât de mare cât distanța dintre Cer și pământ, dintre fiu și servitor, dintre rege și supuși.

Și apoi, acesta este un dar pe care vreau să-l fac în aceste vremuri atât de triste, ca nu doar să facă Voința mea, ci s-o și dețină. Nu sunt Eu, oare, stăpânul ca să dau ceea ce vreau, când vreau și cui vreau? Nu tot stăpân este un Domn care îi spune servitorului: «Trăiește în casa mea, mănâncă, (vino și) ia și poruncește ca un alt Eu însumi?» Și pentru ca nimeni să nu poată împiedica (slujitorul) să dețină bunurile (stăpânului), acesta îl justifică pe servitor ca fiu și îi dă dreptul de a le deține. Dacă asta poate face un (om) bogat, Eu pot face mai mult de atât.

Această trăire în Vrerea mea este darul cel mai mare pe care vreau să-l fac ființelor umane. Bunătatea mea vrea să se arate tot mai mult în dragostea față de ființele umane și, pentru că le-am dat totul și neavând ce să le mai dau pentru a mă face iubit, vreau să le dau darul Voinței mele, ca să o stăpânească și să iubească marele bine pe care îl dețin.

Nu te mira dacă vezi că nu înțeleg. Pentru a înțelege ar trebui să fie dispuși la cel mai mare sacrificiu, de a nu da viață, nici chiar în lucrurile sfinte, la propria voință. Astfel ei ar simți

posesia Mea și ar atinge cu mâna ceea ce înseamnă a trăi în Vrerea mea. Dar tu fii atentă; să nu te deranjeze dificultățile pe care le fac (ființele umane), iar Eu, puțin câte puțin, voi croi calea mea, pentru a-i face să înțeleagă trăirea în Voința mea”. (18.09.1924)

17 - Pentru a avea acest Dar este necesar să-l cunoaștem și să-l vrem

„Înaintea Vrerii mele, vrerea ta trebuie să dispară; și apoi sfințenia Vrerii mele este care trebuie să fie cunoscută (...). Sfințenia de a trăi în Vrerea mea, nu are căi, nici uși, nici chei, nici camere, invadează tot, este ca aerul care se respiră, pe care toți trebuie și-l pot respira. Doar să se vrea punere deoparte a vrerii umane, că Vrerea Divină se va face respirată de suflet și îi va da viața, efectele și valoarea vieții Vrerii mele. Dar dacă nu se cunoaște, cum să se poată iubi și dori o trăire așa sfântă? Este gloria cea mai mare pe care poate să mi-o dea ființa umană. Sfințenia celorlalte virtuți este destul de cunoscută în toată Biserica și cine vrea o poate copia; iată de ce nu am fost preocupat de multiplicarea acelorași cunoștințe. Însă sfințenia de a trăi în Vrerea mea, efectele, valoarea pe care o conține, ultima finisare pe care o va da mâna mea creatoare ființei umane pentru a o face asemenea cu Mine, nu sunt încă cunoscute; iată de ce am toată grija pentru a fi dezvăluit ceea ce ți-am spus, iar dacă tu nu vei face asta, este ca și cum ai veni să restrângi Vrerea mea, ai întemnița flăcările care mă devorează și m-ai face să întârzii gloria completă pe care trebuie să mi-o dea Creația. Vreau doar ca lucrurile să fie ordonate, pentru că un cuvânt care lipsește, o legătură și un contact, o perioadă întreruptă, în loc să-mi dea lumină îmi vor da întuneric, în loc să-mi dea glorie și iubire, ființele umane vor rămâne indiferente. De aceea, fii atentă. Ceea ce Eu am spus, vreau să iasă complet”.

Iar eu: „Dar pentru a pune în întregime partea ta, sunt obligată să pun și o parte din a mea”.

Și Isus: „Și cu asta ce vrei să spui? Dacă strada am făcut-o împreună, vrei să apar singur pe teren? Și apoi, pe cine trebuie să arăt și să dau ca exemplu de imitat, dacă cea pe care am învățat-o păstrează (doar pentru ea) practica și modul cum se trăiește în Vrerea mea și nu vrea să fie cunoscută? Fiica mea, asta este absurd”. (16.07.1922)

18 - Acest Dar formează, nu viața mistică a Harului, ci Viața și prezența reală a lui Isus, precum în Euharistie

Isus s-a făcut văzut în interiorul meu și vălurile sacramentale au format ca o oglindă, în care Isus era viu și adevărat; iar dulcele meu Isus mi-a spus:

„Fiica mea, această oglindă este forma pâinii, care mă ține întemnițat în ea. Eu formez viața mea în ostie, dar ea nu-mi dă nimic, nicio afecțiune, nicio bătaie a inimii, nici cel mai mic «Te iubesc». Ea este ca și moartă pentru Mine; rămân singur fără umbra niciunei răsplăți. Și de aceea iubirea mea este aproape nerăbdătoare să iasă, să spulbere acest geam, să coboare în inimi, pentru a găsi acea schimbare în ele pe care ostia nu știe și nici nu poate să mi-o dea. Dar știi tu unde găsesc adevărata mea răsplată? În sufletul care trăiește în Voința mea. Eu, cum cobor în inima sa, consum imediat formele ostiei, pentru că știu că materii mai distinse și mai dragi Mie sunt gata să mă întemnițeze, pentru a mă face să nu mai ies din acea inimă, care îmi va da nu doar viață în ea, ci viață pentru viață. Nu voi rămâne singur, ci cu cea mai de încredere companie; vom fi două inimi care vom bate împreună, vom iubi împreună, dorințele noastre vor fi una. Astfel că Eu rămân în ea și îi dau viață vie și adevărată, așa cum fac în Sfânta Taină.

Dar știi tu care sunt aceste forme pe care le găsesc în sufletul care face Voința mea? Sunt actele lui, făcute în Vrerea

mea, care mai mult decât formele, se extind în jurul Meu și mă întemnițează, însă înăuntrul unei închisori nobile, divine, nu obscure, pentru că actele lui, făcute în Vrerea mea, îl luminează și îl încălzesc mai mult decât soarele. Oh, cât de fericit mă simt am viață reală în el, pentru că mă simt ca și cum m-aș afla în Palatul meu ceresc. Uită-te în inima ta, cât sunt de mulțumit, cât de mult îmi place și simt bucuriile cele mai pure!”

Iar eu: „Iubitul meu Isus, ceea ce spui Tu, nu este un lucru nou și unic: că în cel care trăiește în Voința ta, Tu trăiești în mod real? Nu este mai degrabă acea viață mistică pe care Tu o trăiești în inimile care dețin Harul tău?”

Și Isus: „Nu, nu, nu este viață mistică; în ceea ce îi privește pe cei care dețin Harul meu, dar nu trăiesc cu actele lor imediate în Vrerea mea, și nu au materie suficientă pentru a-mi forma speciile (ostia) pentru a mă întemnița. Ar fi ca și cum preotului i-ar lipsi ostia și ar vrea să pronunțe cuvintele de la consacrare; le-ar putea spune, dar le-ar spune în gol, viața mea sacramentală nu ar exista cu siguranță. Așa sunt Eu în inimile care, în timp ce pot să dețină Harul meu, nu trăiesc în totalitate în Vrerea mea: sunt în ele prin Har, dar nu într-adevăr”.

Iar eu: „Iubirea mea, dar cum poate fi, ca Tu să poți trăi într-adevăr în sufletul care trăiește în Vrerea ta?”

Și Isus: „Fiica mea, nu trăiesc oare în ostia sacramentală, viu și adevărat, în suflet, trup, sânge și Divinitate? Și pentru ce trăiesc în ostie, în suflet, trup, sânge și Divinitate? Pentru că nu există o voință care să se opună Voinței Mele. Dacă Eu aș găsi în ostie o voință care Mi se opune, Eu nu aș face în ea nici viață reală, nici viață perenă și chiar asta este cauza pentru care formele sacramentale se consumă când oamenii mă primesc, pentru că nu găsesc o voință umană unită cu Mine, care să vrea să o piardă pe a sa pentru a o dobândi pe a Mea, ci găsesc o voință care vrea să

acționeze, care vrea să facă singură, și atunci Eu fac vizita mea și plec. În schimb, pentru cine trăiește în Voința mea, Vrerea mea și a lui sunt una și dacă Eu o fac în ostie, mai mult de atât o pot face în el; (căci) găsesc mult mai mult decât o bătaie a inimii, o afecțiune, răsplata mea și avantajul meu, ceea ce nu găsesc în ostie. Viața mea reală este necesară sufletului care trăiește în Voința mea, altfel cum ar putea trăi din Vrerea mea?

Ah, tu nu vrei să înțelegi că sfințenia de a trăi în Vrerea mea este o sfințenie total diferită de alte sfințenii și că odată eliminate crucile, mortificările, actele necesare vieții, care făcute în Voința mea, o înfrumusețează mai mult, ea nu este altceva decât viața celor binecuvântați din Cer, căci, din moment ce ei trăiesc în Vrerea mea, în virtutea Ei fiecare mă are în sine, cum aș fi pentru unul singur, viu și adevărat și nu mistic, ci trăind cu adevărat în ei. Și la fel cum nu s-ar putea spune viața Cerului, dacă nu m-ar avea în ei ca viață proprie și, chiar dacă o mică părticică din viața mea ar lipsi din ei, fericirea lor nu ar fi nici completă, nici perfectă, așa și pentru cine trăiește în Vrerea mea, Voința mea nu ar fi nici deplină, nici perfectă în el, pentru că ar lipsi viața mea reală, care emite această Voință. Este adevărat că toate sunt miracolele iubirii mele, ba chiar aceasta este miracolul miracolelor, pe care până acum Vrerea mea l-a reținut în sine și pe care acum vrea să-l dezvăluie pentru a atinge scopul principal al creației omului. De aceea, prima mea viață reală vreau să o formez în tine”. (05.11.1923)

19 - În fața acestui Dar ce putem și trebuie să facem? În ce fel îl dă Domnul?

(…) Mi-am spus: „Întrucât a trăi în Voința lui Dumnezeu înseamnă să se posede Voința lui Dumnezeu și

aceasta este un dar; dacă bunătatea lui Dumnezeu nu este dispusă să o dea, ce poate face sărmana ființă umană?”

În acest timp, minunatul meu Isus s-a mișcat în interiorul meu, îmbrățișându-mă, și mi-a spus: „Fiica mea, este adevărat că a trăi în Vrerea mea este un dar și este deținerea celui mai mare dar; însă acest dar care conține o valoare infinită, este moneda care crește în valoare continuu, lumina care nu se stinge niciodată, soarele care niciodată nu apune, așază sufletul la locul său, stabilit de Dumnezeu în ordinea divină, adică (omul) își preia locul de onoare și suveranitate în Creație. (Acest dar) nu se dăruiește decât celui care este dispus (să primească darul). Iar acesta nu are voie să îl risipească, trebuie să îl stimeze foarte mult și să îl iubească mai mult decât propria viață, ba chiar să fie gata să își sacrifice propria viață pentru a face ca acest dar al Vrerii mele să aibă supremația în toate și să fie apreciat mai mult decât însăși viața proprie (a omului), iar aceasta în comparație trebuind (să fie) mai degrabă un nimic. De aceea, vreau întâi să văd că sufletul vrea să facă într-adevăr Voința mea și niciodată pe a sa, să fie gata de orice sacrificiu ca să facă Voința Mea și în tot ceea ce face să-mi ceară mereu, chiar cu împrumut, darul Vrerii mele. Atunci Eu, când văd că nu face nimic, decât numai cu împrumutul Vrerii mele, i-o dau ca dar, pentru că cerându-l iar și iar, a format în sufletul său golul unde să pună acest dar ceresc și, fiind obișnuit să trăiască cu împrumut din această hrană divină, a pierdut gustul propriei voințe, cerul gurii sale s-a înnobilat și nu se va adapta la alimentele rele ale propriului eu. Deci, văzându-se în posesia acelui dar după care el atât de mult suspina, tânjea și iubea, va trăi din Viața acelui dar, îl va iubi și îi va da stima pe care o merită (…)

Iată (…) necesitatea hotărârilor, a cunoașterii darului, a stimei, aprecierii și iubirii darului. De aceea, mesagerul darului Voinței mele pe care vreau să-l fac ființe umane este

cunoașterea Lui. Cunoașterea pregătește calea, cunoașterea este precum contractul pe care vreau să-l fac darului pe care vreau să-l dăruiesc, și, cu cât mai multe cunoștințe trimit sufletului, cu atât mai mult este stimulat să dorească darul și să ceară Divinului Scriitor să pună ultima semnătură, căci darul este al său și îl deține. Astfel, semnul că vreau să fac acest dar al Vrerii mele în aceste vremuri este cunoașterea acestuia. Deci, fii atentă, să nu-ți scape nimic din ceea ce îți manifest despre Voința mea, dacă vrei ca Eu să pun semnătura de autentificare pe darul pe care doresc să-l dăruiesc ființelor umane”. (25.12.1925)

20 - În relația de iubire și deținere reciprocă dintre Voința Divină și cea umană, există diferite grade

„Fiica mea, așa cum de lumina soarelui nu se bucură toți, în egală măsură, și aceasta nu (se întâmplă) din cauza soarelui, ci a ființelor umane, la fel și lucrările mele, conținând binele universal, fac bine tuturor fără nicio restricție. Așadar, presupunând că o persoană stă în camera sa, ea nu se bucură de toată însuflețirea luminii și, chiar dacă se bucură de o lumină blândă, nu se bucură și de căldura ei. În schimb, o altă persoană aflată în afara locuinței se bucură de mai multă lumină și simte și căldura soarelui. Căldura purifică, dezinfectează aerul putred și, bucurându-se de aerul purificat, (persoana) se revigorează și simte mai multă sfințenie, astfel că această a doua persoană se bucură mai mult de binefacerile aduse de soare pe pământ.

Dar treci înainte: o a treia persoană se duce și se așază în acel loc unde razele soarelui ating suprafața pământului. Aceasta se simte învăluită de razele sale, se simte arsă de căldura soarelui; intensitatea luminii sale este atât de mare încât, având ochii plini de lumină, cu dificultate poate privi pământul; se vede contopită în lumină –se poate spune–, însă,

pentru că își sprijină picioarele pe pământ, doar puțin mai simte din acel pământ, trăiește în totalitate pentru soare. Vezi ce mare diferență există între prima, a doua și a treia persoană?

Dar mergi și mai departe. O a patra își ia zborul în razele soarelui, se înalță până în centrul sferei sale: aceasta rămâne arsă de intensitatea căldurii pe care soarele o conține în centrul său. Intensitatea luminii o acoperă în totalitate, astfel că rămâne pierdută, consumată în același soare. Aceasta, a patra, nu mai poate privi pământul, nici să se mai gândească la ea însăși, iar dacă se uită va privi lumina, va simți foc, astfel că pentru ea toate celelalte lucruri nu mai există; lumina și căldura i-au înlocuit viața. Ce mare diferență este între a treia și a patra! Dar toată această diferență nu vine din partea soarelui, ci din partea ființelor umane, în funcție cum se expun ele la lumina soarelui. Deci soarele este imaginea Voinței mele care, mai mult decât soarele, lovește cu razele sale înfocate pentru a-i converti în lumină și iubire pe toți cei care vor să trăiască în Împărăția sa. Imaginea acestor persoane reprezintă cele patru grade ale trăirii în Voința mea.

Prima se poate spune că nu trăiește în Împărăția sa (Vrerii Supreme), ci doar la lumina care din Împărăția mea răspândește tuturor Soarele Vrerii mele. Se poate spune că este în afara hotarelor sale și, dacă se bucură totuși de o lumină slabă, este datorită naturii luminii care se răspândește peste tot; natura persoanei, slăbiciunile și pasiunile sale formează ca o locuință în jurul ei și dau aerul infectat și putred pe care îl respiră. Ea trăiește bolnăvioară, fără însuflețirea puterii în a face binele; cu toate acestea, este resemnată, suportă binișor confruntările vieții, pentru că lumina Voinței mele, chiar și numai blândă, aduce întotdeauna binele său.

A doua este imaginea persoanei care a făcut primii pași dincolo de hotarele Împărăției Vrerii Supreme. Aceasta nu numai că se bucură de mai multă lumină, ci se bucură și de căldură, deci aerul pe care îl respiră este pur și respirându-l simte că îi mor pasiunile, este constantă în bine, suportă crucile nu doar cu răbdare, ci și cu iubire și, din moment ce este la primii pași de la hotare, se uită la pământ și simte greutatea naturii umane.

În schimb, a treia, fiind imaginea persoanei care a înaintat pe teritoriu dincolo de granițele acestei Împărății, are parte de o lumină atât de mare, încât o face să uite totul, nu mai simte nimic legat de sine însăși. Binele, virtuțile, crucile, se schimbă în natură; lumina o acoperă, o transformă și abia o lasă să privească din depărtare ceea ce nu-i mai aparține.

A patra este cea mai fericită, pentru că este imaginea (persoanei) care nu doar că trăiește în Împărăția mea, ci a și dobândit-o. Aceasta suportă consumarea totală în Soarele Suprem al Vrerii mele. Acoperirea de lumină este atât de densă, încât ea însăși devine lumină și căldură, nici nu poate privi altceva decât lumină și foc și toate lucrurile se convertesc pentru ea în lumină și iubire.

Deci vor fi grade diferite în Împărăția Voinței mele, în funcție de cum ființele umane vor vrea să ia din bunurile sale, dar primele grade vor deveni stimulări și căi pentru a se ajunge până la ultimul. Pentru tine, care trebuie să o faci apoi cunoscută, este necesar ca să trăiești în ultimul grad”. (26.07.19

22 - Adevărurile despre Voința Divină vor reînnoi Biserica și vor transforma fața pământului

Mă gândeam la tot ceea ce s-a scris zilele trecute și îmi spuneam că nu erau lucruri necesare și nici serioase;

puteam să fac în așa fel încât să nu le pun pe hârtie, însă ascultarea a dorit, iar eu aveam datoria să spun „Fiat” chiar și în aceasta ... Dar în timp ce mă gândeam așa, iubitul meu Isus mi-a spus:

„Fiica mea, și totuși era necesar totul pentru a face cunoscut cum se trăiește în Vrerea mea. Dacă nu zici tot, faci să lipsească o calitate a unui mod cum se trăiește în Ea, deci n-ar putea avea efectul deplin al trăirii în Voința mea (…) În atotvederea mea, văd că aceste scrieri vor fi pentru Biserica mea ca un nou Soare care va apărea în mijlocul ei, căci oamenii, atrași fiind de lumina sa strălucitoare, se vor folosi pentru a se transforma în această lumină ieșind spiritualizați și îndumnezeiți, (un nou Soare) prin care Biserica, reînnoindu-se, va transforma fața pământului.

Doctrina despre Voința mea este cea mai pură, cea mai frumoasă, nu este supusă umbrei sau interesului material, cu mult mai mult în ordinea supranaturală decât în ordinea naturală. De aceea va fi, sub formă de soare, cea mai pătrunzătoare, cea mai rodnică și cea mai binevenită și primită și, din moment ce este lumină, de la sine se va înțelege și își va croi calea. Nu va fi supusă dubiilor, nici suspectată de erori, iar, dacă unele cuvinte nu vor fi înțelese, va fi de la prea multa lumină ce acoperă intelectul uman care nu va putea înțelege toată plinătatea adevărului, însă nu va găsi niciun cuvânt care să nu fie adevăr, cel mult nu va putea să-l înțeleagă pe deplin.

Așadar, având în vedere binele pe care îl văd, te încurajez să nu lași nimic nescris. O comunicare, un efect, o asemănare despre Voința mea poate fi ca o rouă benefică asupra sufletelor, cum este benefică roua pentru plante după o zi de soare arzător, ca o ploaie torențială după luni lungi de secetă. Tu nu poți înțelege tot binele, lumina, puterea care există înăuntrul unui cuvânt, dar al tău Isus știe, și știe, și cui trebuie să-i folosească, și binele pe care trebuie să-l facă”.

Acum, în timp ce a spus asta, mi-a arătat în mijlocul Bisericii o masă și toate scrierile despre Voința Divină așezate deasupra. Multe persoane venerabile înconjurau acea masă și ieșeau transformați în lumină și îndumnezeiți și, cum mergeau, comunicau acea lumină celor pe care îi întâlneau.

Și Isus a adăugat: „Tu vei vedea din Cer marele bine, când Biserica va primi acest aliment ceresc, care fortificând-o, (o va face) să apară din nou în deplinul ei triumf”. (10.02.1924)

23 - Este necesar să se cunoască Voința Divină și ființa prin care a început acest mare bine, pentru că Dumnezeu își vrea Împărăția.

„ ... Vrei să vorbesc despre Voința mea și să o fac cunoscută, dar nu trebuie să existe și cineva care să fie canalul, purtătorul de cuvânt, instrumentul, pe care să-l fac cunoscut? Dacă ar trebui să rămână doar între Mine și tine, poate că ar merge; dar din moment ce vreau ca Voința mea să aibă împărăția sa și împărăția nu se formează cu o singură persoană, ci cu multe, și cu diferite stări, este necesar să se cunoască nu doar Voința mea, bunurile pe care ea le conține, noblețea celor care vor să trăiască în această împărăție, binele, fericirea, ordinea, armonia pe care fiecare le va deține, ci și cine e cea pe care bunătatea mea a ales-o ca origine și principiu al acestui mare bine. Unindu-te împreună cu Voința mea, înălțându-te deasupra tuturor lucrurilor Creației, nu fac altceva decât să dau o importanță mai mare, să înalț mai mult și să dau mai multă faimă Voinței mele.

(…) Tu, spunând că nu vrei să fii împletită cu Voința mea, ai vrea împărăția fără rege, știința fără învățător, ținuturile fără stăpân. Ce s-ar alege de această împărăție, de această știință, de aceste ținuturi? Câtă dezordine n-ar fi, câte ruine?

Iar Eu nu știu să fac lucruri dezordonate, dimpotrivă, primul lucru în Mine este ordinea ...” (04.12.1923

24 - Este necesar să se cunoască Voința Divină; nimeni nu va putea să o ascundă, nici să împiedice triumful ei

Mă gândeam în sinea mea la anumite lucruri despre Voința lui Dumnezeu pe care bunul Isus mi le-a spus și care au fost date la tipărit și, în consecință, trec prin mâinile celor care vor să le citească. Am simțit așa o rușine în mine, care îmi provoca o durere de nedescris și am spus: „Iubitul meu Bine, cum ai permis asta? Secretele noastre, căci din ascultare am scris și numai din iubire pentru tine, sunt deja la vederea altora și, dacă vor continua să apară și alte lucruri, eu voi muri de rușine și de durere ...”.

Dar în timp ce mă gândeam la aceasta, dulcele meu Isus a ieșit din interiorul meu și, punându-mi o mâna pe frunte și cealaltă la gură, ca și cum voia să oprească multele gânduri tulburătoare care îmi veneau, mi-a spus:

„Taci, taci, nu trebuie să mergi mai departe. Nu sunt lucrurile tale, ci ale mele; este Voința mea care dorește să-și croiască calea pentru a fi cunoscută. Iar Voința mea este mai mult decât soarele și pentru a ascunde lumina soarelui este nevoie de mult prea mult și este chiar imposibil; dacă se acoperă o parte, el trece peste obstacolul pus și, evadând prin celelalte părți, cu măreție își croiește calea, lăsându-l confuz pe cel care voia să-i împiedice cursul, pentru că l-a văzut evadând prin toate părțile fără să-l poată prinde. Se poate ascunde o lampă, dar soarele nu, niciodată. Aceasta este Voința mea: este mai mult decât soarele, iar ție, dacă vrei să o ascunzi, îți va fi imposibil să o faci. De aceea taci, fiica mea, și fă ca soarele etern al Voinței mele să-și urmeze cursul său, atât prin scris, cât și prin presă, prin cuvintele și modurile

(trăirilor) tale. Fă ca Ea să evadeze ca lumina și să parcurgă toată lumea. Eu o doresc, o vreau.

Și apoi, ce mare lucru a fost publicat din adevărurile Voinței mele? Se poate spune că sunt doar atomii luminii sale; și deși sunt încă atomi, dacă ai știi cât bine fac! Ce va fi când, toate adevărurile pe care ți le-am spus despre Voința mea, despre fecunditatea luminii sale, despre bunurile pe care le conține, toate reunite împreună vor forma, nu atomii sau soarele care apare, ci plinătatea strălucirii sale? Cât bine nu va produce acest Soare veșnic în mijlocul ființelor umane? Iar Eu și cu tine vom fi mai mulțumiți, văzând că Voința mea e cunoscută și iubită. De aceea lasă-mă să o fac”. (26.04.1925)

25 – S-a stabilit că Împărăția Voinței Divine va veni și că va fi înfăptuită de două fecioare; de la prima a venit Răscumpărarea, de la a doua Împărăția

„ ... Mă gândeam în sinea mea: „Dacă Isus iubește atât de mult ca acest mod de a trăi în Vrerea Divină să fie cunoscut, trebuind să fie o nouă epocă care să aducă atât de mult bine, depășind chiar și bunurile Răscumpărării sale, ar putea să-i vorbească Papei, căci el fiind capul Bisericii și având autoritate, ar putea influența imediat membrii întregii Biserici, făcându-le cunoscută această cerească doctrină și aducând acest mare bine generațiilor omenești, sau unei alte persoane cu autoritate. Acestora le-ar fi mai ușor, însă eu, sărmană ignorantă, necunoscută, cum aș putea face cunoscut acest mare bine?”

Și Isus, suspinând și strângându-mă mai puternic la sine, mi-a spus: „Dragă fiică a Vrerii mele Supreme, este obiceiul meu să fac lucrările cele mai mari în sufletele pure și necunoscute, nu doar prin natură fecioare, ci pure în afecțiuni, în inimă, în gânduri, pentru că adevărata feciorie este umbra divinului, iar Eu doar la umbra mea pot să dau

naștere lucrărilor mele celor mai mari. Chiar și în vremurile când am venit să răscumpăr erau pontifi, autorități, dar nu m-am dus la ei, că umbra mea nu a existat. De aceea am ales o Fecioară necunoscută tuturor, dar bine cunoscută Mie, iar, dacă adevărata virginitate este umbra mea, alegând o necunoscută a fost gelozie divină, căci, voind-o toată pentru Mine, am făcut-o necunoscută tuturor celorlalți; dar, deși această Fecioară cerească a fost necunoscută, Eu m-am făcut cunoscut, făcându-mi drum pentru a face cunoscută tuturor Răscumpărarea.

Cu cât este mai mare lucrarea pe care vreau să o fac, cu atât mai mult acopăr sufletul cu aparența celor mai obișnuite lucruri. Dar persoanele de care tu spui, fiind persoane cunoscute, nu ar putea să păstreze paza și umbra geloziei divine, oh, cât este de dificil să le găsești!

Și apoi, Eu aleg pe cine-mi place. Este stabilit că două Fecioare trebuie să vină în ajutorul umanității: una pentru a salva omul, cealaltă pentru a face să domnească Voința mea pe pământ, pentru a da omului fericirea sa pământească, pentru a uni cele două voințe, cea Divină și cea umană și a face una singură, astfel ca scopul pentru care a fost creat omul să aibă realizarea sa completă. Mă voi gândi Eu să-mi croiesc calea de a face cunoscut ceea ce vreau. Ceea ce am în inimă este ca această primă ființă umană să centreze această Vrere a mea și în ea să aibă viață precum în Cer, așa și pe pământ; restul va veni de la sine.

De aceea îți spun mereu: (continuă) zborul tău în Vrerea mea, pentru că voința umană conține slăbiciuni, pasiuni, mizerii, care sunt văluri ce împiedică intrarea în Vrerea Eternă, iar dacă sunt păcate grave, devin baricade care se formează între unul și celălalt, iar, dacă al meu Fiat «precum în Cer așa și pe pământ» nu domnește pe pământ, tocmai acestea împiedică Fiatul. Deci ție îți este dat să rupi aceste voaluri, să dai jos aceste baricade și să faci din toate actele

umane un singur act în puterea Vrerii mele și, copleșindu-i pe toți, să-i aduci la picioarele Tatălui meu Ceresc, sărutați și sigilați de însăși Vrerea Sa. Astfel, văzând că o ființă umană a acoperit toată familia umană cu Voința Sa, atras și satisfăcut, El va face ca prin ea să coboare Voința Sa pe pământ, pentru a domni precum în Cer așa și pe pământ”. (20.04.1923)

26 - Tatăl nostru. Este necesar ca Voința Divină să domnească pe pământ precum în Cer

„Fiica mea, (...) când al meu «Fiat Voluntas Tua» va avea împlinirea sa «precum în Cer așa și pe pământ», atunci se va realiza împlinirea deplină din a doua parte a rugăciunii «Tatăl nostru», adică, «pâinea cea de toate zilele dă-ne-o nouă astăzi».

Eu am spus: Tatăl nostru, în numele tuturor, îți cer în fiecare zi trei feluri de pâine: pâinea Voinței tale, ba chiar mai mult decât pâinea, pentru că dacă de pâine este nevoie de două sau de trei ori pe zi, în schimb de aceasta (de pâinea Voinței Tale) este nevoie în fiecare moment, în toate circumstanțele. Într-adevăr nu trebuie să fie doar pâine, ci, precum aerul balsamic care aduce viață, așa este circulația Vieții Divine în ființa umană. Tată, dacă nu dai (oamenilor) această pâine a Voinței tale, Eu nu voi putea să primesc niciodată toate roadele Vieții mele Sacramentale, care este a doua pâine pe care o cerem în toate zilele. (Dacă oamenii nu se hrănesc cu Voința Tatălui, atunci nu pot primi în mod corespunzător Sacramentele și nici Isus nu se poate bucura pe deplin de roadele Vieții sale Sacramentale, neprimind deplina slavă și mulțumire din partea oamenilor.) Oh, cât de rău îi este Vieții mele Sacramentale, dacă pâinea Voinței Tale n-o hrănește și, dimpotrivă, găsește pâinea coruptă a voinței umane! Oh, cât este de dezgustător! Cum o refuz! Și, mergând la ei, nu le pot da roadele, bunurile, efectele, sfințenia, pentru

că nu găsesc, pâinea noastră, iar, dacă le dau câte ceva, este doar în mică proporție, în funcție de starea lor, și nu toate bunurile pe care le conțin; iar Viața mea Sacramentală așteaptă răbdătoare ca omul să ia pâinea Voinței Supreme, pentru a-i putea dărui tot binele Vieții mele Sacramentale. Vezi, așadar nu doar sacramentul Euharistiei, ci toate sacramentele lăsate Bisericii mele și instituite de Mine vor da toate roadele pe care le conțin și vor avea împlinirea deplină atunci când pâinea noastră, adică Voința lui Dumnezeu, se va face precum în Cer așa și pe pământ.

După aceea am cerut a treia pâine, adică pe cea materială. Cum puteam să spun: «dă-ne astăzi pâinea noastră», având în vedere că, omul trebuind să facă Voința noastră, ceea ce era al nostru ar fi fost al său? Iar Tatăl nu ar mai fi trebuit să dea pâinea Voinței sale, pâinea Vieții mele Sacramentale și pâinea zilnică a vieții naturale fiilor ilegitimi, uzurpatori, răi, ci fiilor legitimi, buni, care vor ține în comun bunurile Tatălui. De aceea am spus: «dă-ne pâinea noastră», atunci vor mânca pâine binecuvântată și în jurul lor totul le va surâde, pământul și Cerul vor purta amprenta armoniei Creatorului lor.

După aceea am adăugat: «Și ne iartă nouă greșelile noastre precum și noi iertăm greșiților noștri». Când omul va mânca pâinea Voinței mele, cum a mâncat-o Umanitatea mea, atunci chiar și caritatea va fi perfectă și iertarea va avea amprenta eroismului, așa cum am avut-o Eu pe cruce. Atunci virtuțile vor fi absorbite în Voința mea și vor primi amprenta adevăratului eroism și, din virtuțile divine, vor fi mai multe râuri mici care vor ieși din sânul mării imense a Voinței mele.

Și dacă am adăugat: «Și nu ne duce în ispită», cum de Dumnezeu l-ar putea duce în ispită? Pentru că omul este mereu om liber, căci Eu nu-i iau niciodată drepturile pe care i le-am dat atunci când l-am creat, iar el, speriat și temându-se de sine, strigă tacit, se roagă fără să se exprime în cuvinte:

«Dă-ne pâinea Voinței tale, astfel ca să putem respinge toate tentațiile, iar în virtutea acestei pâini eliberează-ne de orice rău. Așa să fie».

Vezi prin urmare că în cuvintele «Să-l facem pe om după chipul și asemănarea noastră», își au originea toate bunurile omului, validitatea fiecărui act al lor, restituirea bunurilor pierdute, semnătura și asigurarea care le vine redată, fericirea lor pământească și cerească pierdută. Deci este atât de necesar ca Voința mea să se facă precum în Cer așa și pe pământ, căci Eu nu am avut alt interes, nici nu am învățat altă rugăciune, decât «Tatăl nostru», iar Biserica, deosebit de credincioasă și păstrătoarea învățăturilor mele, o are mereu pe buze și în orice circumstanță, și toți, învățații și ignoranții, mici și mari, preoți și laici, regi și supuși, toți mă roagă ca Voința mea să se facă precum în Cer așa și pe pământ. Nu vrei tu ca Voința mea să coboare pe pământ? Dar cum Răscumpărarea a avut principiul său într-o Fecioară, căci nu am fost conceput în toți oamenii pentru a-i răscumpăra, deși oricine vrea poate să aibă parte de binele Răscumpărării, să mă primească fiecare pentru el însuși în Sacrament, tot așa, acum, Voința mea trebuie să aibă principiul său, posesia, creșterea și dezvoltarea într-o făptură virgină, iar apoi, cine va fi dispus și va vrea, va putea avea parte de bunurile pe care trăirea în Voința mea le conține. Dacă nu aș fi fost conceput în iubita mea Mamă, niciodată nu ar fi venit Răscumpărarea; așa, dacă nu săvârșesc miracolul de a face să trăiască un suflet în Suprema mea Voință, «Fiat Voluntas Tua, precum în Cer așa și pe pământ» nu va avea loc în generațiile umane”. (02.05.1923)

27 - Împărăția Voinței Divine este promisă în Tatăl nostru

„Fiica mea, cum Adam a păcătuit, Dumnezeu i-a făcut promisiunea viitorului Răscumpărător. Au trecut secole, promisiunea s-a împlinit și generațiile au avut parte de binele Răscumpărării. Dar, cum am venit din Cer și am format împărăția Răscumpărării, înainte de a pleca la Cer am făcut o altă promisiune mai solemnă, a împărăției Voinței mele, iar aceasta a fost în «Tatăl nostru» și, pentru a-i da mai multă valoare și a o obține mai repede, am făcut această promisiune formală în solemnitatea rugăciunii mele, rugându-l pe Tatăl să facă să vină împărăția sa și Voința Divină, precum în Cer așa și pe pământ. Eu m-am așezat în fruntea acestei rugăciuni, cunoscând că aceasta era Voința Sa și că, rugat de Mine, nu mi-ar fi negat nimic, căci cu Voința Sa mă rugam și ceream un lucru dorit de însuși Tatăl meu. Și după ce am formulat această rugăciune înaintea Tatălui meu Ceresc, sigur că mi-a fost acordată împărăția Voinței mele Divine pe pământ. I-am învățat pe Apostolii mei, ca întreaga lume să învețe și unul să fie strigătul tuturor: «Facă-se voia ta precum în Cer așa și pe pământ». Promisiune mai sigură și solemnă nu aș fi putut face; secolele pentru noi sunt ca un singur punct, dar cuvintele noastre sunt acte și fapte împlinite.

Însăși rugăciunea mea către Tatăl Ceresc: «Să vină, să vină împărăția ta, facă-se voia ta precum în Cer așa și pe pământ», însemna că odată cu venirea mea pe pământ, împărăția Voinței mele nu era încă stabilită în mijlocul creaturilor, altfel aș fi spus: «Tatăl meu, împărăția noastră pe care deja am stabilit-o pe pământ să fie confirmată și Voința noastră să domnească și să o stăpânească». În schimb am spus «să vină». Ceea ce însemna că trebuia să vină, iar ființele umane trebuiau s-o aștepte cu aceeași siguranță cu care l-au așteptat pe viitorul Răscumpărător, pentru că Voința mea Divină era legată și confirmată în acele cuvinte din «Tatăl nostru», iar, când Ea se leagă, este mult mai sigur ceea ce se

promite. (a lega = a lăsa drept moștenire prin legat, prin testament)

Mai mult, pentru că totul a fost pregătit de Mine, nu a fost nevoie decât de manifestările împărăției mele, ceea ce și fac. Crezi tu că multele adevăruri pe care ți le dezvălui ca să știi despre al meu «Fiat» sunt doar pentru a-ți oferi o simplă noutate? Nu, nu, este pentru că vreau ca toți să afle că Împărăția sa este aproape și să cunoască frumoasele sale prerogative, astfel ca toți să iubească, să dorească să intre, să trăiască într-o împărăție așa sfântă, plină de fericire și de toate bunurile. Deci, ceea ce ție ți se pare dificil, puterii «Fiatului» nostru îi este ușor, pentru că El înlătură toate dificultățile și cucerește totul cum vrea și când vrea”. (05.02.1928)

28 - Cum și în cine a făcut Dumnezeu pregătirile Împărăției sale

„ ...Tot ceea ce am spus despre Voința mea nu este altceva decât pregătirea drumului, formarea armatei, adunarea poporului ales, pregătirea palatului, aranjarea terenului unde trebuie să se formeze Împărăția Voinței Mele, deci pentru a dăinui și domina. De aceea, sarcina pe care ți-o încredințez este mare. Eu te voi călăuzi, voi fi aproape de tine, ca să mă asigur că totul este făcut după Voința Mea”. (18.08.1926)

29 - Dumnezeu a decis să dea din nou viața Sa ființelor umane; deci este necesar să se cunoască adevărurile Sale.

„ ... Deci, deoarece în Creație, iubirea mea se revarsă puternic și Împărăția Voinței mele este decisă, pentru că vrea viața sa în mijlocul ființelor umane, de aceea, arătându-se cu

toată măreția, fără să privească la meritele lor, cu o generozitate de neegalat, vrea să dea din nou împărăția sa. Vrea doar ca ființele umane să știe, să cunoască bunurile sale, și astfel, cunoscându-le, să suspine și să vrea împărăția sfințeniei, a luminii și fericirii. Și așa cum o voință a respins-o, tot așa cealaltă să o cheme, să o dorească, să insiste să vină, să domnească în mijlocul ființelor umane. Iată de ce e necesară cunoașterea sa. Dacă un bine nu este cunoscut, nu este dorit și nici iubit. De aceea ele (cunoștințele) vor fi mesagerii, înaintașii care vor anunța împărăția mea. Cunoștințele mele despre «Fiatul» meu vor acționa când ca soarele, când ca tunetul, ca izbucniri de lumină, sau ca vântul impetuos, atrăgând atenția și a celor învățați și a celor ignoranți, a celor buni și chiar a celor răi. Ca fulgerele vor cădea în inimile lor și cu o forță incontestabilă îi vor învinge, făcându-i să revină la binele cunoștințelor dobândite. Vor forma adevărata înnoire în lume, vor face tot posibilul pentru a atrage și a domina ființele umane, prezentându-se acum ca făcători de pace, ce doresc sărutul ființelor umane pentru a-l dărui pe-al lor, pentru a-i face să uite tot trecutul și să-și amintească doar să se iubească și să se felicite reciproc. Dar ca războinici, siguri de victoria lor, vor să asigure cu fermitate cucerirea pe care o vor face asupra celor pe care îi cunosc, deocamdată prin rugăciuni permanente, care vor înceta să implore abia când (ființele umane), învinse de cunoștințele Vrerii mele Divine, vor spune: «ai învins, suntem deja prada împărăției tale»; (cunoștințele mele se vor comporta acum) ca regi atotputernici, dăruind iubire, și-și vor apleca fruntea pentru a se lăsa dominați”.(30.10.1927)

30 - Când va veni această împărăție?

Luisa: „Iubitul meu Isus, cine știe când va veni această împărăție?”

Și El: „Fiica mea, pentru a veni Răscumpărarea au trecut patru mii de ani, pentru că poporul care se ruga și-l dorea pe viitorul Răscumpărător era cel mai mic, un număr nesemnificativ; în schimb, cei care aparțin Bisericii mele (sunt) în număr (imens), mai multe popoare, oh, cu mult mai mulți decât acel (popor evreu). De aceea numărul va scurta timpul, mai mult decât atât, religia își croiește drum peste tot, ceea ce nu este altceva decât pregătirea pentru Domnia Voinței mele Divine”. (26.05.1928)

31 - Totul este deja gata; nu rămâne decât „deschiderea ușilor” pentru a o face cunoscută

„Fiica mea, acest cerc este Voința mea Veșnică, care îmbrățișează marea roată a Veșniciei. Tot ceea ce există înăuntrul acestui cerc nu este altceva decât tot ceea ce a făcut Umanitatea mea în Voința Divină, pentru a obține ca Vrerea mea să se împlinească, precum în Cer, așa și pe pământ. Totul este pregătit și făcut; nu rămâne decât să se deschidă porțile și să-o facă cunoscută, pentru ca omul să intre în posesie.

Despre Mine s-a spus, când am venit pe pământ să răscumpăr omul, că aș fi fost salvarea și ruina multora. Așa se va spune și acum: că această Voință a mea va fi de o mare sfințenie, pentru că Voința mea este de o absolută sfințenie sau ruinarea multora. Vezi, în acel cerc, în timp ce se rotește, este necesar să privești în interior, niciodată în afară, pentru că înăuntru există lumina, cunoașterea, puterea mea, actele mele, ca ajutor, atracție și viață, pentru ca ființele să poată lua viața Voinței mele în ele. În afară nu există toate acestea; se vor găsi în întuneric și vor cădea în prăpastie. De aceea fii atentă, uită-te întotdeauna fix în Vrerea mea și te vei găsi cu plinătatea harului de a trăi în Voința mea”. (21.09.1923)

32 - Pentru a face cunoscută Voința Divină, Dumnezeu a dorit două micuțe: Mama lui Isus și „Fiica lui cea mică”

„ ... Tot binele omului este să facă Voința mea, tot răul este să o facă pe a sa. De aceea, pentru a veni să răscumpăr omul, am ales-o pe Mama mea, pentru că (fiind) mică, m-am folosit de ea ca de un canal pentru a face să coboare peste ființele umane toate bunurile și roadele Răscumpărării. Acum, pentru a face ca Vrerea mea să fie cunoscută, pentru a deschide Cerul ca să fac să coboare Vrerea mea pe pământ și să domnească precum în Cer, trebuie să aleg din toate generațiile o altă micuță. Fiind opera cea mai mare pe care vreau să o fac, reintegrarea omului în principiul său de unde a ieșit, deschizându-i acea Vrere Divină pe care a respins-o, deschizându-i brațele pentru a-l (putea) primi din nou în sânul Voinței mele, infinita mea Înțelepciune o cheamă din nimic pe cea mai mică.

Era corect să fie mică: dacă o micuță am pus în fruntea Răscumpărării, o altă micuță trebuia să pun în fruntea «FIAT VOLUNTAS TUA, precum în CER așa și pe pământ». Între două micuțe trebuia să închid scopul creației omului și trebuia să realizez planurile mele asupra lui: prin intermediul uneia trebuia să-l răscumpăr, spălându-l cu sângele meu de mizeriile sale, dându-i iertarea; prin intermediul celeilalte a trebuit să-l readuc la principiul lui, la originea sa, la noblețea pierdută, la legăturile Voinței mele pe care le-a rupt, să-l admit din nou în surâsul Voinței mele Veșnice, să se sărute împreună (a sa și a Mea) și să facă viață una în cealaltă.

Acesta era unicul scop al creației omului, iar ceea ce Eu am stabilit nimeni nu va putea contesta. Vor trece secole și secole; ca în Răscumpărare, la fel se va întâmpla și acum, căci omul se va reîntoarce în brațele mele, așa cum a fost de Mine creat. Dar pentru a face aceasta trebuie mai întâi să aleg cine

să fie prima care să facă viață în Veșnica mea Vrere, să leg cu ea toate relațiile Creației, să trăiesc cu ea fără nicio ruptură de voințe, dimpotrivă, a sa și a Noastră, (să fie) una singură...” (10.11.1923)

33 - Dumnezeu va folosi toate mijloacele pentru a face ca Voința sa să triumfe

„ ... Să continuăm ceea ce am făcut, să facem ceea ce trebuie din partea noastră, astfel ca nimic să nu lipsească: ajutor, lumină, bine, adevăruri surprinzătoare, astfel ca Voința mea să fie cunoscută și să domnească. Eu mă voi folosi de toate mijloacele, de iubire, de haruri, de pedepse; voi atinge toate laturile ființelor umane pentru a face să domnească Voința mea și, când va părea că adevăratul bine ar muri, acesta va reveni mai frumos și mai maiestos”. (18.09.1938)

34 - Împărăția Voinței Divine este decretul veșnic al lui Dumnezeu. Necesitatea de a se manifesta, în ciuda opoziției umane

„ ...Toată victoria Noastră constă în faptul că nu Ne vor putea împiedica să facem ceea ce vrem. Deci, Eu pot să-ți vorbesc de Vrerea mea Eternă, iar tu mă poți asculta; nici o putere nu poate opri aceasta. Ceea ce îți spun despre Vrerea mea nu este altceva decât dezvoltarea decretului nostru, dat «din veșnicie» în Consistoriul Sacrosanctei Noastre Treimi, că trebuie să aibă Împărăția sa pe pământ; iar decretele noastre sunt infailibile, nimeni nu le poate împiedica să fie îndeplinite. Cum a fost decretul Creației și al Răscumpărării, este decretul Nostru al Împărăției Voinței Noastre pe pământ. Deci, pentru a realiza acest decret al Nostru, Eu trebuia să arăt bunurile care sunt în EA, calitățile sale, frumusețile și minunățiile sale. Iată necesitatea pentru care Eu trebuie să-ți vorbesc atât de

mult, pentru a putea realiza acest decret. Fiica (mea), pentru a ajunge la aceasta, am vrut să înving omul prin puterea iubirii, dar perfidia umană mă împiedică; de aceea voi folosi Dreptatea, voi mătura pământul, voi înlătura toate ființele nocive care, ca plante otrăvitoare, otrăvesc plantele inocente. Iar când am purificat totul, adevărurile mele vor găsi calea pentru a da supraviețuitorilor viața, balsamul, pacea pe care ele le conțin și toți le vor primi, le vor da sărutul păcii. Și va domni în ciuda confuziei celor care nu au crezut, care au condamnat; și voi avea Împărăția mea pe pământ: ca Voința mea să se facă precum în Cer așa și pe pământ. Deci, repet, să fim de neclintit în toate; să urmăm calea noastră și vom cânta victorie, iar ei să urmeze calea lor, în care vor găsi confuzie și rușine de ei înșiși. Se va întâmpla cu ei, precum cu orbii, care nu cred în lumina soarelui, pentru că ei nu o pot vedea. Ei vor rămâne în orbirea lor; iar cei care o văd și cred se vor bucura, vor străluci în binele Luminii, cu cea mai mare plăcere ...” (02.10.1938)

35 - Împărăția este întemeiată pe adevărurile pe care le-a manifestat Isus

„ ... Deci, tu trebuie să știi că Împărăția sa (a Voinței mele) va fi formată, întemeiată pe adevărurile pe care le-a manifestat. Cu cât mai mult adevăr arată, cu atât mai somptuoasă, frumoasă, maiestuoasă și mai îmbelșugată de bunuri și de bucurii va fi această Împărăție. Adevărurile mele vor forma regimul, legile, hrana, armata aprigă, apărarea și însăși viața celor care vor trăi în EA...” (13.11.1938)

36 - Câteva pasaje semnificative din scrisorile Luisei din ultima perioadă a vieții sale, după confiscarea scrierilor sale private și interzicerea celor trei cărți publicate de Confesorul ei și de Sfântul Hanibal Maria De Francia.

„Fiica mea bună, au fost doar primele picături din cunoștința Vrerii Divine, în comparație cu imensa mare pe care a manifestat-o din Preasfânta sa Voință, iar diavolul a fost atât de mânios de s-a făcut auzit până în Vatican și a câștigat, reușind să le facă interzise, căci, dacă „Fiatul” Divin va fi cunoscut, împărăția dușmanului se va termina; iată toată mânia sa. Dar Domnul va învinge, pentru că sunt decrete divine că va veni Împărăția sa pe pământ. Va trece un timp, dar va ști să-și croiască drumul, iar Lui nu-i lipsesc nici puterea, nici înțelepciunea pentru a dispune ceea ce va urma ...” (Scrisoarea de pe cinci Decembrie 1939)

„ ... De aceea, minunile trăirii în Vrerea Divină sunt inepuizabile și poate le vom cunoaște în Cer; și acesta a fost motivul pentru care dușmanul infernal a închis toate căile și s-a folosit de persoane ecleziastice; dar va veni timpul în care Isus va triumfa asupra tuturor și va veni cu siguranță Împărăția sa pe pământ, pentru că este decretul lui Dumnezeu și El nu își schimbă cu ușurință decretele din cauza răutății oamenilor. Binecuvântați sunt totuși cei care sunt interesați să trăiască în Vrerea sa, pentru că Domnul se va folosi de ei pentru a deschide căile deja închise, iar de faptele lor se va folosi ca de multe chei pentru a deschide Cerul, făcându-l să coboare, să domnească pe pământ...” (O altă scrisoare)

”Dragul meu fiu al Vrerii Divine,

Răspund la draga voastră scrisoare și îl rog pe Isus să vă dea mereu noi haruri, o nouă lumină, pentru a-i face pe toți să înțeleagă trăirea în Vrerea Divină. Oh, cum o dorește Isus și aproape că plânge, căci vrea să cunoaștem Sfânta sa Voință Divină, pentru ca să stăpânească și să domnească în întreaga lume și, pentru că este decretul Trinității Sacrosancte, ca Voința Divină să se facă pe pământ precum se face în Cer. Cum

a fost decretată Creația și Răscumpărarea, tot așa este decretată Împărăția Voinței Divine pe pământ; de aceea va folosi toate mijloacele, va surprinde ființa umană în toate felurile, cu pedepse teribile, cu miracole răsunătoare, pentru a face acest lucru. Va obține aceasta, căci primul care se va jertfi va fi Isus: se va pune în fruntea tuturor actelor noastre, pentru a face ca toți să alerge în marea Voinței Divine.

Și, dacă Isus ne pedepsește, este tocmai pentru aceasta: că ființele umane, mai ales partea religioasă, în loc să se lase învinse de Isus prin iubire, cum El dorea, s-au lăsat să fie învinse prin pedepse. Sărmanul Isus, cât suferă și cum suspină și plânge, căci ființele umane nu se roagă Lui, nu-l solicită să le dea Darul de a trăi în Voința lui Dumnezeu. Și, dacă găsește pe cineva, îl ia în brațe, sărbătorește, se simte ca un Rege victorios care, deși timp de șase mii de ani a fost nevoit să lupte, primind răni și înfrângeri, acum a făcut în sfârșit prima cucerire și învingător se bucură și cheamă tot Cerul pentru a sărbători prima sa victorie; și, în timp ce sărbătorește, pune la dispoziția creaturii Sfințenia sa, Iubirea sa, Lumina sa, Harurile sale și îi dă dreptul la Patria sa Cerească, și poate să zică: ceea ce se face în Cer, fac eu pe pământ; mai mult, se bucură și se felicită, iar Eu fac noi cuceriri care servesc pentru a aduce noi bucurii în Cer.

De aceea spuneți tuturor că nu este fapt mai mare, un miracol mai răsunător decât a trăi în Vrerea Divină. Noi ne punem la dispoziția lui Dumnezeu și El se pune la dispoziția noastră, încât să ne facă să formăm atât de mulți Isus câte acte facem în Voința sa Sfântă.

Mările Vrerii Divine încă nu sunt cunoscute. Dacă ar fi cunoscute oamenii s-ar arunca în marea Vrerii Divine pentru a face viață perenă. De aceea să ne rugăm și să așteptăm; Isus deține secolele în puterea sa; ceea ce nu face astăzi, va face mâine, pentru că astăzi mințile sunt oarbe; mâine se vor găsi

ochii care vor putea susține Lumina Voinței Divine și vor face ceea ce nu au făcut astăzi.

Salutându-vă, vă las pe toți în marea imensă a Vrerii Divine, fiica cea mică a Vrerii Divine. (Scrisoarea de pe 15 Ianuarie 1945)

„Așa vorbește Sfântul, Adevăratul,

Cel care are cheile lui David:

când El deschide, nimeni nu închide și, când închide, nimeni nu deschide.

Cunosc lucrările tale: am deschis înaintea ta o Ușă pe care nimeni nu o poate închide”.

(Ap 3,7-8)

CUPRINS

1. Cine este Luisa Piccarreta? .................................. 9

2. „Vă vestesc o mare bucurie...” ........................... 21

3. Apelul Regelui Divin ............................................. 33

4. Selecții ale pasajelor despre Voința Divină preluate din scrierile Luisei Piccarreta ....... 37

Vointa Divina

Pagini

17 mai, 2021

Vă Vestesc o mare bucurie...

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu