Vointa Divina: Cartea Cerului

Luisa Piccarreta, Fiica cea mică a Voinței Divine

„Titlul pe care îl vei da acestei cărți pe care o vei tipări despre Voința mea va fi acesta:

ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI MELE DIVINE ÎN MIJLOCUL FIINȚELOR UMANE

CARTEA CERULUI

RECHEMAREA CREATURII LA ORDINE, LA LOCUL EI ȘI LA SCOPUL PENTRU CARE

A FOST CREATĂ DE DUMNEZEU

(27 August 1926), Volumul 1, Ianuarie 2021

Responsabil pentru această copia în limba italiană, notele, titlurile și fiecare corecție: Don Pablo Martin

Traducerea în limba română: Cristina Enășcuț

Corectare: Colaboratori anonimi

Ianuarie 2021

Traducerea în limba română:

Cristina Enășcuț

Alte cărți despre Voința Divină traduse în limba română:

1. Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine

2. Orele Pătimirii Domnului Nostru Isus Cristos

3. Micul Catehism al Voinței Divine

4. Vă vestesc o Mare Bucurie

5. Cartea Cerului - Volumul 1

6. Cartea Cerului - Volumul 11

7. Carte de rugăciuni în Voința Divină

8. Școala de rugăciune în Voința Divină

- Se lucrează la traducerea celorlalte 34 de volume din scrierile Ser-vitoarei lui Dumnezeu, Luisa Piccarreta.

- În limba italiană aceste scrieri au aprobarea ecleziastică.

- Citatele biblice au fost preluate de pe web-siteul www.bibliacato-lica.ro, Biblia Catolică tradusă de Pr. Eduard Patrașcu și Pr. Alois Bulai.

Pentru comenzi de cărți sau pentru a vă înscrie sau a forma un grup de rugăciune Voința Divină, ne puteți contacta la această adresa de email: cristina.enascut@gmail.com

Pagina Facebook: https://www.facebook.com/VointaDivina

Blog: https://vointadivina.blogspot.com

Canal de Youtube: Vointa Divina

Apelul Regelui Divin în Împărăția Voinței Sale

Dragii și iubiții Mei fii1, vin în mijlocul vostru cu Inima copleșită de flăcările Iubirii Mele. Vin ca tată în mijlocul fiilor pe care îi iubesc foarte mult, și este atât de mare Iubirea Mea încât vin să rămân cu voi pentru a trăi o viață împreună și pentru a trăi cu o singură voință, cu o singură iubire. Vin cu alaiul durerilor Mele, al Sângelui Meu, al operelor Mele și al morții Mele.

Priviți-Mă! Fiecare picătură din Sângele Meu, fiecare durere, toate lucrările Mele, toți pașii Mei conlucrează pentru că vor să vă dea Voința Mea Divină, ba chiar și moartea Mea vrea să vă dea învierea vieții în Ea. În Umanitatea Mea am pregătit și am obținut pentru voi haruri, ajutor, lumină și putere ca să puteți primi un dar atât de mare. Din partea Mea am făcut totul, acum aștept partea voastră.

Cine ar putea fi atât de nerecunoscător încât să nu vrea să mă primească pe Mine și darul pe care i-l aduc? Să știți că Iubirea Mea este atât de mare încât voi pune deoparte trecutul vostru, greșelile voastre și toate rele voastre. Le voi îngropa în marea Iubirii Mele, ca toate să fie arse, și vom începe împreună o viață nouă, toată cu Voința Mea. Care inimă va putea să Mă refuze ținându-Mă la ușă ca să nu accepte vizita Mea paternă? Dacă Mă veți accepta, Eu voi rămâne cu voi ca Tată în mijlocul fiilor Mei; dar trebuie să stăm într-o armonie perfectă și să trăim cu o singură Voință.

Ah, cât suspin, gem și delirez și aproape plâng pentru

1 Cine vorbește dintre cele Trei Persoane? Este cu siguranță Dumnezeu Tatăl dar o face în Persoana Fiului, Isus Cristos, care este imaginea și Cuvântul Său, Cuvântul Întrupat și Răscumpărător, Revelarea Paternității Divine și a Iubirii sale.

că vreau ca fiii Mei dragi să stea împreună cu Mine și să trăiască din aceeași Voință a Mea! Sunt în jur de șase mii de ani de lungi suspine și de lacrimi amare ale Sfintei Mele Umanități, pentru că Îmi doresc și vreau ca fiii Mei să stea în jurul Meu, să-i fac fericiți și sfinți.

Ajung să-i chem plângând; poate se înduioșează de lacrimile Mele, de Iubirea Mea, care Mă sufocă și Mă face să tremur. Între gemete și dureri intense repet: Fiii mei, fiii mei, unde sunteți? De ce nu veniți la Tatăl vostru? De ce plecați departe de Mine, vagabonzi, săraci, plini de toate mizeriile? Răutățile voastre sunt răni provocate Inimii Mele. Am obosit să vă aștept și pentru că nu veniți, nemaiputând controla Iubirea care Mă arde, vin Eu să vă caut și să vă aduc marele Dar al Voinței Mele. Ah, vă rog, vă implor, vă conjur, ascultați-Mă, înduioșați-vă din compasiune pentru lacrimile Mele, pentru suspinele Mele arzătoare!

Eu nu vin doar ca Tată, ci vin ca Învățător în mijlocul discipolilor, și vreau să fiu ascultat. Vă voi învăța lucruri surprinzătoare, învățături despre Cer, care vă vor aduce lumina care nu se stinge niciodată, vă vor aduce iubirea care vă va arde mereu. Învățăturile Mele vă vor da putere divină, curaj neînfricat, sfințenie care crește mereu, vă vor indica la fiecare pas calea, vor fi conducători spre Patria Cerească.

Vin ca Rege în mijlocul popoarelor, dar nu pentru a cere taxe și impozite, nicidecum, ci vin pentru că vreau voința voastră, mizeriile voastre, slăbiciunile voastre, toate răutățile voastre. În aceasta constă Suveranitatea Mea. Vreau ca tot ceea ce vă face nefericiți, amărâți și chinuiți să dispară cu ajutorul Iubirii Mele. Ca Rege darnic, pașnic și mărinimos ce sunt, doresc să vă răsplătesc cu Voința Mea, cu Iubirea Mea cea mai tandră, cu harurile și fericirea Mea, cu pacea și bucuria cea mai pură.

Dacă Îmi veți da voința voastră, Mă veți face fericit și veți fi fericiți. Nu aspir la altceva decât ca Voința Mea să domnească în mijlocul vostru. Cerul și pământul vă vor surâde, Mama Mea Cerească va fi pentru voi Mamă și Regină.

Ea cunoaște marele bine pe care vi-l va aduce Împărăția Vrerii Mele și vă iubește ca pe niște fii adevărați. De aceea, pentru a-Mi împlini cele mai arzătoare dorințe și pentru a-Mi curma plânsul, Ea călătorește printre popoare și națiuni pentru a le pregăti să primească stăpânirea Împărăției Voinței Mele. Pentru ca Eu să pot coborî din Cer pe Pământ, Mama Mea a pregătit popoarele, pe care Eu le încredințez iubirii ei materne.

Fiii Mei, ascultați-Mă! Vă rog să citiți cu atenție aceste pagini pe care vi le pun înainte și veți simți nevoia să trăiți în Voința Mea. Eu vă voi fi aproape când veți citi, vă voi atinge mintea și inima, astfel încât să înțelegeți și să vă hotărâți să doriți acest Dar al Fiat-ului Meu Divin.

Apelul matern al Reginei Cerului

Dragă fiică, simt nevoia irezistibilă să cobor din Cer, să-ți fac vizitele Mele materne, iar dacă mă vei asigura de iubirea ta filială și de fidelitatea ta, Eu voi rămâne mereu cu tine în sufletul tău, să-ți fiu educatoare, model, exemplu și Mamă afectuoasă. Eu vin pentru a te invita să intri în Împărăția Mamei tale, adică în Împărăția Voinței Divine, și bat la ușa inimii tale pentru ca tu să-mi deschizi...

Să știi că îți ofer în dar această carte2 cu propriile Mele mâini și ți-o dau cu grijă maternă, pentru ca tu citind-o, să înveți să trăiești ca în Cer, nu cum se trăiește pe pământ.

Fiica mea, această carte este de aur. Ea va forma averea ta spirituală care va fi și fericirea ta pământească. În ea vei găsi izvorul tuturor harurilor; dacă ești slabă, vei dobândi putere, dacă ești ispitită, vei dobândi victoria, dacă ai căzut în păcat, vei întâlni mâna milostivă și puternică care te va ridica din nou, dacă te simți mâhnită, vei găsi alinare, dacă ești rece, vei găsi remediul sigur pentru a te încălzi, dacă-ți va fi foame, vei gusta hrana delicioasă a Voinței Divine. Cu ea nu îți va lipsi nimic, nu vei mai fi singură, deoarece Mama ta îți va ține o dulce companie și cu grijă maternă își va lua responsabilitatea pentru a te face fericită. Eu, Împărăteasa Cerului, mă voi gândi la toate nevoile tale, atâta timp cât tu vei fi de acord să trăiești unită cu mine.

Dacă ai cunoaște preocupările mele, suspinele mele arzătoare, chiar și lacrimile pe care le vărs pentru fiii mei! Dacă ai ști cum ard de dorința ca tu să asculți lecțiile mele, toate despre Cer, și să înveți să trăiești din Voința Divină! În această carte tu vei vedea minuni: vei găsi o Mamă care te iubește atât de mult, încât își sacrifică Fiul iubit pentru tine, pentru a te face să trăiești din aceeași Viață pe care Ea însăși a trăit-o pe pământ. Nu-mi da durerea de a mă respinge. Acceptă acest Dar al Cerului pe care ți-l fac. Primește vizita mea și ascultă lecțiile mele.

Să știi că Eu voi vizita lumea întreagă, voi merge la fiecare persoană, în toate familiile, în comunitățile

2 Preluat din Cartea „Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine”, a Luisei Piccarreta, Corato 1930.

religioase, în fiecare națiune, printre toate popoarele, și dacă va fi necesar, le voi vizita de-a lungul secolelor, până când, în calitate de Regină voi forma poporul meu, iar în calitate de Mamă îi voi forma pe fiii mei, care să cunoască și să facă să domnească peste tot Voința Divină.

Iată-ți explicat scopul acestei cărți. Cei care o vor primi cu iubire, vor fi primii fii fericiți care vor aparține Împărăției FIATULUI Divin, iar Eu voi scrie cu caractere de aur numele lor în Inima mea maternă.

Fiica mea, să știi că Iubirea infinită a lui Dumnezeu a vrut să se folosească de mine în momentul Răscumpărării, pentru a face să coboare Cuvântul Veșnic pe pământ. Acum mă cheamă din nou pe pământ și Îmi încredințează această sarcină dificilă, mandatul sublim de a forma pe pământ fiii Împărăției Voinței Sale Divine. Cu multă grijă maternă încep să-ți pregătesc calea care va trebui să te conducă în această Împărăție fericită.

În acest scop îți voi da sublime lecții cerești și în cele din urmă te voi învăța rugăciuni noi și speciale, prin care vei constrânge Cerul, Soarele, Creația, însăși viața Mea și cea a Fiului meu, toate faptele sfinților, ca în numele tău să obțină iubita Împărăție a Vrerii Divine. Aceste rugăciuni sunt cele mai puternice, pentru că determină munca divină în sine. Prin mijlocirea lor Dumnezeu se va simți dezarmat și învins de ființa umană. Acest ajutor fiind puternic, tu vei grăbi venirea Împărăției Divine și împreună cu Mine vei obține ca Voința Divină să se facă precum în Cer așa și pe pământ, după cum este dorința Învățătorului Divin.

Curaj, fiica mea, fă-mă bucuroasă, iar Eu te voi binecuvânta.

Apelul Luisei, Fiica cea mică a Voinței Divine

Fiat!3

Dulcele meu Isus, sunt aici în brațele Tale ca să-Ți cer ajutorul. Ah, Tu cunoști chinul sufletului meu și cum îmi sângerează inima, Tu vezi împotrivirea mea în a scoate la iveală tot ce mi-ai spus despre Preasfânta Ta Voință! Ascultarea se impune! Tu vrei, iar eu, chiar dacă am fost strivită de ea, sunt constrânsă de o putere supremă să împlinesc sacrificiul. Dar amintește-Ți, Isuse al meu, că Tu Însuți m-ai numit nou-născuta Preasfintei Tale Voințe. Nou-născuta știe doar să gângurească, așadar ce voi face eu? Abia voi gânguri despre Voința Ta, iar Tu vei face restul, nu e așa, Isuse al meu?

Fă, Isuse, ca eu să dispar complet și Vrerea Ta să fie aceea care, cu caractere divine și de neșters, să scufunde stiloul în Soarele Veșnic și cu note de aur să scrie conceptele, efectele, valoarea și puterea Voinței Supreme. Scrie că sufletul care trăiește în Ea se înnobilează, se îndumnezeiește, își înlătură rămășițele pământești, se întoarce la începutul lui (creația) și, triumfător peste toate mizeriile sale, își redobândește starea originară devenind frumos și curat, totul în ordinea Creatorului său, așa cum a ieșit din mâinile Sale creatoare.

Scrie Tu pe această hârtie povestea lungă a Voinței Tale, durerea Ta când Te-ai văzut respins de făpturi în ceea ce privește cele cerești. Tu care stând sus ca soarele, cu toate că ești respins, săgetezi cu razele Tale toate

3 Este vorba despre un „Apel” scris de Luisa ca o Prefață a Volumelor sale. Urmează un al doilea „Apel” a lui Isus, Regele Divin, și un al treilea „Apel” a Mamei Cerești, din Cartea „Fecioara Maria în Împărăția Voinței Divine”.

generațiile umane și vrei să cobori pentru a veni să domnești în mijlocul lor. Văzându-Te exilat și că Voința Ta e ruptă de voința oamenilor, trimiți razele suspinelor și gemetelor Tale, ale lacrimilor și durerilor Tale intense și veșnice. De aceea Tu aștepți să Te cheme în mijlocul lor, să Te primească ca Rege triumfător și să Te facă să domnești precum în Cer așa și pe pământ.

Coboară, o, Vrere Supremă! Eu Te chem prima. Vino să domnești pe pământ! Tu care ai creat omul pentru a face numai Vrerea Ta, iar el nerecunoscător s-a revoltat împotriva Ta, vino pentru a lega din nou această voință umană de Tine, pentru ca Cerul și pământul să rămână ordonate toate în Tine!

Ah, cât aș vrea să-mi dau viața pentru ca Voința Ta să fie cunoscută! Aș dori să îmi iau zborul între granițele Sale nesfârșite pentru a duce fiecărei făpturi sărutul Său etern, cunoașterea Sa, harurile Sale, valoarea Sa și suspinele Tale provocate de dorința de a veni să domnești pe pământ, astfel încât (făptura) cunoscându-Te, să Te primească cu iubire și, sărbătorindu-Te, să Te facă să domnești.

O, Vrere Sfântă, cu razele Tale luminoase slobozește săgețile cunoașterii Tale! Fă ca toți să știe că Tu vii la noi să ne faci fericiți, dar nu cu o fericire umană, ci divină. Să știe că ne oferi stăpânirea de sine pe care am pierdut-o și acea lumină care ne face să cunoaștem adevăratul bine pentru a-l poseda și adevăratul rău pentru a fugi de el, ceea ce ne face statornici și puternici, dar de o tărie și statornicie divină!

Deschide calea între Voința Divină și voința umană și pictează asupra sufletelor noastre, cu pensula mâinii Tale creative, toate acele trăsături divine pe care noi le-am pierdut evadând din Ea. Vrerea Ta va picta acea naturalețe

care niciodată nu îmbătrânește, acea frumusețe care niciodată nu se decolorează, acea lumină care niciodată nu se va întuneca, acel har care va crește mereu, acea iubire care arde mereu și niciodată nu se va stinge.

O, Vrere Sfântă, croiește-Ți drum, deschide Tu calea pentru a Te face cunoscută! Arată tuturor cine ești și arată marele bine pe care vrei să-l faci tuturor, pentru ca atrași și răpiți de un atât de mare bine, toți să se poată lăsa pradă Voinței Tale. În acest fel vei putea domni în mod liber precum în Cer așa și pe pământ. De aceea Te rog să scrii Tu Însuți toate cunoștințele pe care mi le-ai comunicat despre Ea, iar fiecare cuvânt și cugetare, fiecare efect și cunoștințele despre Ea să fie pentru cei care vor citi săgeți, fulgere și raze înfocate care să-i rănească, să-i facă să cadă la picioarele Tale și să Te primească cu brațele deschise pentru a Te lăsa să domnești în inimile lor. La numeroasele minuni ale Vrerii Tale adaugă și minunea ca după ce Te-au cunoscut, să nu Te lase să treci pe lângă ei, ci să-Ți deschidă ușa pentru a Te face să domnești. Aceasta îți cere mica nou-născută a Voinței Tale. Dacă de la mine ai dorit cu insistență sacrificiul de a dezvălui secretele pe care mi le-ai comunicat despre Vrerea Ta, eu mai vreau ceva de la Tine: fă să fie cunoscută această minune, fă să-și ia locul de învingător și să domnească în inimile care o cunosc. Doar asta Îți cer, o, Isuse al meu. Nu-ți cer altceva. Nu vreau altceva decât ca în schimbul sacrificiului meu, Vrerea Ta să fie cunoscută și să domnească cu deplina Ei stăpânire.

Tu știi, Iubirea mea, cât de mare a fost sacrificiul meu, luptele mele interne, încât am simțit că mor, dar din iubire pentru Tine și pentru a asculta de reprezentantul Tău pe pământ, m-am supus întru totul. Doresc să se manifeste miracolul ca după ce vor cunoaște cuvintele Tale despre

Vrerea Ta, sufletele să fie răpite, înlănțuite și atrase mai mult decât de un magnet puternic, și să facă să domnească acel Fiat Divin pe care Tu cu multă iubire vrei să domnească pe pământ. Și dacă Ție Îți place viața mea, fă ca înainte să iasă la lumina zilei aceste scrieri și înainte ca ele să treacă prin mâinile fraților Tăi și ai mei și ale surorilor Tale și ale mele, să o duci pe micuța nou-născută a Voinței tale în Patria Cerească! Ah, nu-mi da această durere, ca eu să fiu doar spectatoare atunci când secretele noastre vor fi cunoscute de alte făpturi! Dacă mi-ai dat prima durere, evită să mi-o dai pe a doua, dar mereu non mea voluntas sed tua fiat4 (nu voința mea dar a ta să se facă).

Acum voi spune un cuvânt pentru toți care citiți aceste scrieri: Vă rog, vă implor să primiți cu iubire ceea ce vrea să vă dea Isus, adică Voința Sa, însă înainte de vă da Voința Sa, Isus dorește să Îi dați voința voastră, pentru că altfel nu va putea domni. Dacă ați ști, cu câtă Iubire, vrea să vă dea Isus al meu Voința Sa, care este cel mai mare Dar care există în Cer și pe pământ! Ah, câte lacrimi amare varsă El văzând cum trăiți în voința voastră și cum vă târâți pe pământ bolnavi și săraci! Știți de ce nu puteți fi statornici? Pentru că Voința Lui nu domnește în voi.

Ah, cum deplânge Isus soarta voastră, cum vă roagă în suspine să faceți să domnească Voința Sa în voi! Isus vrea să vă schimbe destinul, vrea să facă din oameni bolnavi, oameni sănătoși, din oameni săraci, oameni bogați, din oameni slabi, oameni puternici, din făpturi nestatornice, oameni statornici, iar din sclavi vrea să facă regi. Isus nu vrea penitențe mari, nu cere rugăciuni lungi sau altceva, ci

4 „Tată, dacă vrei, îndepărtează potirul acesta de la mine, dar nu voința mea, ci a ta să fie!”. (Luca 22,42).

dorește să domnească Vrerea Sa, și voința voastră să nu mai aibă viață. Vă rog, ascultați-L! Eu sunt pregătită să-mi dau viața pentru fiecare dintre voi, să sufăr orice durere, cu condiția să deschideți ușa sufletului vostru pentru a face ca Voința lui Isus al meu să domnească și să triumfe asupra generațiilor umane.

Eu vă invit pe toți să veniți cu mine în Eden5, unde își are originea viața voastră, unde Dumnezeu a creat omul, și făcându-l rege i-a dat o împărăție de stăpânit. Această Împărăție era tot Universul, dar sceptrul său, coroana sa, porunca lui veneau din adâncul sufletului său, în care locuia Fiatul Divin ca Rege stăpânitor, care a stabilit adevărata regalitate în om. Hainele sale erau regești, mai strălucitoare decât soarele, actele sale erau nobile, iar frumusețea sa era fermecătoare. Dumnezeu îl iubea atât de mult, se juca cu el, îl chema micul rege și fiu. Totul era fericire, ordine și armonie. Acest om, primul nostru tată, s-a trădat pe sine, a trădat împărăția sa, și făcând voința sa, L-a mâhnit pe Creatorul său, care l-a umplut de bucuria sa, l-a iubit, iar omul a pierdut împărăția sa, împărăția Voinței Divine, în care i-a fost dat totul. Porțile Împărăției i-au fost închise, iar Dumnezeu Și-a retras în Sine împărăția dată omului.

Acum trebuie să vă spun un secret. Retrăgând în Sine Împărăția Voinței Divine, Dumnezeu nu a spus: Nu o voi mai da omului, ci a ținut-o în repaus, așteptând generațiile viitoare pentru a le dărui haruri surprinzătoare și a-i invada cu lumină orbitoare, care să întunece vrerea umană, care ne-a determinat să pierdem un regat atât de sfânt. Aceste daruri ne ajută să cunoaștem Voința Divină, ne determină să renunțăm la voința noastră umană, care ne face nefericiți, și

5 Eden, adică Paradisul pământesc.

ne aruncă în Voința Divină, pe care o considerăm Împărăția noastră eternă.

Așadar Împărăția este a noastră, curaj! Fiatul Suprem ne așteaptă, ne cheamă, ne presează să o luăm în stăpânire. Cine, va avea inima, sau cine, va fi atât de indiferent, încât să nu asculte chemarea Sa și să nu accepte fericirea? Nu trebuie să facem altceva decât să lepădăm bietele zdrențe ale voinței noastre, haina de jale a sclaviei noastre în care ea ne-a aruncat, pentru a ne înveșmânta ca niște regine, și a ne înfrumuseța cu ornamente divine.

De aceea fac apel la toți și nu cred că nu vreți să mă ascultați. Să știți că eu sunt o creatură mică, cea mai mică dintre toate făpturile, dar bilocându-mă în Vrerea Divină împreună cu Isus, voi veni ca o micuță în sânul vostru și cu gemete și suspine voi bate la inimile voastre pentru a vă cere, ca o mică cerșetoare ce sunt, să-mi dați zdrențele voastre, hainele voastre de jale, nefericita voastră voință, pentru a le da lui Isus, ca El să ardă totul și, oferindu-vă în schimb Voința Sa, să facă din voi Împărăția Sa, fericirea Sa și curăția hainelor Sale regale.

Dacă ați ști ce înseamnă Voința Divină! Ea conține Cerul și pământul. Dacă suntem cu Ea, totul este al nostru, totul depinde de noi. În schimb, dacă nu suntem cu Ea, totul este împotriva noastră. Și dacă totuși avem câte ceva, suntem adevărați hoți ai Creatorului nostru și ne menținem prin fraudă și tâlhărie.

De aceea, dacă vreți să o cunoașteți, citiți aceste pagini. În ele veți găsi balsamul pentru rănile pe care voința umană ni le-a făcut cu atâta cruzime, veți găsi un aer nou, absolut divin, o viață nouă, absolut cerească, veți simți Cerul în sufletul vostru, veți vedea noi orizonturi, noi sori, și deseori Îl veți găsi pe Isus cu fața udă de plâns, care vrea

să vă dea Vrerea sa. El plânge pentru că vrea să vă vadă fericiți, și văzându-vă nefericiți suspină, oftează, se roagă pentru fericirea fiilor Săi și vă cere voința pentru a alunga nefericirea voastră și vă dă Voința Sa drept confirmare a darului Împărăției Sale.

Isus dorește să vă dea Fiatul Său. Împreună cu El, cu lacrimile și suspinele Sale arzătoare, fac apel la toți să acceptați acest Fiat, pentru că din acest Fiat am ieșit noi. El ne-a dat viața și este corect, este obligatoriu, ba chiar avem datoria să ne întoarcem la El, la moștenirea noastră dragă și eternă. Mai întâi de toate, fac apel la Preaînaltul Ierarh Pontif Roman, la Preasfinția sa, care e reprezentantul Sfintei Biserici și deci reprezentantul Împărăției Voinței Divine. La picioarele sale sfinte această micuță depune această Împărăție, ca să o stăpânească, să o facă cunoscută și cu vocea sa paternă și influentă să-i cheme pe fiii săi să trăiască în această împărăție atât de sfântă. Soarele Fiatului Suprem să-l investească și să formeze primul soare al Voinței Divine în reprezentantul său pe pământ. Formând începutul vieții sale în cel care este capul tuturor, să răspândească razele sale nesfârșite în toată lumea, și acoperindu-i pe toți cu lumina sa, să formeze o singură turmă și un singur păstor.

Al doilea apel îl adresez tuturor preoților. Prosternată la picioarele fiecăruia, mă rog și-i implor să caute să cunoască Voința Divină. Prima mișcare, primul act, luați-l de la această Voință, ba chiar închideți-vă în Fiat și veți simți cât de dulce și frumoasă este viața Sa. Apoi veți lua de la Ea misiunea voastră, veți simți în voi o putere divină, o voce care vorbește mereu, care o să vă spună lucruri minunate pe care nu le-ați mai auzit niciodată. Veți simți o lumină care o să acopere toate relele și acoperind popoarele,

o să vă dea stăpânire asupra lor. Vă osteniți mult și nu aveți roade pentru că lipsește viața Voinței Divine din misiunea voastră. Ați dat popoarelor o pâine fără plămădeala Fiatului și de aceea mâncând-o, au găsit-o tare, aproape nedigerabilă, și nesimțind viața în ei, nu se lasă conduși de învățăturile voastre. Așadar, mâncați voi această pâine a Fiatului Divin! În felul acesta veți avea pâine suficientă pentru a da popoarelor6, așa veți forma cu toții o singură viață și o singură voință.

Al treilea apel îl adresez tuturor, întregii lumi, pentru că sunteți toți frații, surorile, și fiii mei. Știți de ce vă chem pe toți? Pentru că vreau să dau tuturor viața Voinței Divine. Ea este mai mult decât aerul pe care toți putem să-l respirăm, este ca soarele de la care toți putem să primim binele luminii, este ca bătaia inimii care vrea să palpite în toți, iar Eu, ca o fetiță mică, doresc și suspin ca toți să luați viața Fiatului. Ah, dacă ați ști cât bine puteți primi, v-ați da viața pentru a o face să domnească în voi toți!

Această micuță creatură vrea să vă spună un alt secret pe care i l-a încredințat Isus, și vi-l spun: să-mi dați voința voastră, iar în schimb o veți primi pe Cea a lui Dumnezeu, care o să vă facă fericiți în suflet și în trup. Vreți să știți de ce pământul nu produce? De ce în diferite puncte din lume deseori pământul provoacă cutremure, se deschide și îngroapă în sânul său orașe și persoane? De ce vântul și apa formează furtuni și devastează totul, și multe alte rele pe care le știți cu toții?

Pentru că lucrurile create, deținând o Voință Divină care le stăpânește, sunt puternice și dominatoare, și sunt mai nobile decât noi. Noi în schimb suntem stăpâniți de o

6 „Dați-le voi să mănânce!” (Luca 9,13).

voință umană, degradați, și de aceea suntem slabi și neputincioși. Dacă pentru soarta noastră vom îndepărta voința umană și vom lua viața Vrerii Divine, chiar și noi vom fi puternici, stăpânitori, o să fim frați cu toate lucrurile create, care nu doar că nu ne vor mai necăji, dar ne vor da stăpânirea asupra lor, și vom fi fericiți în timp și în veșnicie.

Nu sunteți mulțumiți? Grăbiți-vă, ascultați această sărmană micuță care vă vrea binele. Eu atunci voi fi mulțumită, când voi putea spune că toți frații și surorile Mele sunt regi și regine, pentru că toți dețin viața Voinței Divine.

Așadar curaj, răspundeți toți la apelul meu! Suspin și mai mult ca să-mi răspundeți cu toții în cor la apel, pentru că nu sunt singura care vă chem, care vă rog. Unit cu mine, vă cheamă al meu dulce Isus, cu vocea duioasă și mișcătoare și de multe ori chiar plângând vă spune: Luați ca viață pentru voi Voința Mea. Veniți în Împărăția Sa. Trebuie să știți că primul care s-a rugat Tatălui Ceresc ca să vină Împărăția Sa și să se facă Voința Sa precum în Cer așa și pe pământ, a fost Domnul Nostru în rugăciunea Pater Noster (Tatăl Nostru). Transmițându-ne nouă rugăciunea Sa, a făcut apel către toți să ceară acel Fiat Voluntas Tua (Facă-se voia ta). Și ori de câte ori recitați rugăciunea Pater Noster, este atât de mare Iubirea lui Isus, încât vrea să vă dea Împărăția Sa, Fiatul său, care aleargă pentru a spune împreună cu voi: Tatăl meu, sunt Eu care îți cer pentru fiii mei, grăbește-te! Astfel că primul care se roagă este însuși Isus, și apoi chiar și voi îl cereți în rugăciunea Pater Noster - (Tatăl Nostru). Așadar, nu vreți, un atât de mare bine?

Vă spun un ultim cuvânt. Trebuie să știți că această sărmană fetiță a văzut dorul, nerăbdarea, iubirea înflăcărată și lacrimile lui Isus, care vrea să vă dea Împărăția Sa și al

Său Fiat. Prin urmare această fetiță a devenit neliniștită și nerăbdătoare să vă vadă pe toți în Împărăția Voinței Divine ca să fiți fericiți, pentru a-L face pe Isus să zâmbească, și cu lacrimi și rugăciuni, fetița dorește să vă facă pe plac atât vouă, cât și lui Isus.

Deci ascultați cu toții această sărmană fetiță, nu o mai faceți să suspine! Spuneți-mi, vă rog: Așa să fie, așa să fie; vrem cu toții Împărăția Voinței Divine!

Corato, anul 1924

Luisa, fiica cea mică a Voinței Divine

Consacrarea la Voința Divină

In Voluntate Dei! Deo gratias!

(Voia lui Dumnezeu! Mulțumim lui Dumnezeu)

O, iubitoare Voință Divină, iată-mă înaintea imensității luminii Tale, pentru ca bunătatea Ta eternă să-mi deschidă ușa ca să intru, fiindcă doresc să-mi formez viața în Tine. Eu, cea mai măruntă făptură umană, mă închin în fața luminii Tale și vin și eu în mica ceată a fiilor Fiatului Tău Suprem.

Prosternată în nimicnicia mea, mă rog și implor ca lumina Ta să mă inunde și să acopere tot ceea ce nu-Ți aparține, pentru că eu nu doresc să fac altceva decât să Te privesc, să Te înțeleg și să trăiesc în Tine, Voință Divină. Ea va fi viața mea, centrul inteligenței mele, cuceritoarea inimii mele și a ființei mele întregi. În această inimă nu vreau să mai aibă viață voința umană. O voi alunga din ea și voi forma noul Eden al păcii, fericirii și iubirii. Cu ea voi fi mereu fericită, voi avea o forță unică și o sfințenie care sfințește totul și conduce la Dumnezeu.

Prosternată aici, invoc ajutorul Trinității Sacrosancte să mă primească să trăiesc în curtea Voinței Divine, astfel încât să se întoarcă în mine ordinea originară a creației, și anume așa cum a fost creată ființa umană.

Mamă Cerească, Suverană Regină a Fiatului Divin, ia-mă de mână și închide-mă în lumina Voinței Divine. Tu vei fi călăuza mea, blânda mea Mamă și mă vei învăța să trăiesc și să mă păstrez în ordinea și în sfera Voinței Divine. Suverană Cerească, Inimii tale încredințez întreaga mea ființă. Tu mă vei iniția cum să mă comport în Voința Divină

iar eu voi fi atentă să te ascult. Vei întinde mantia Ta asupra mea, pentru ca șarpele infernal să nu îndrăznească să pătrundă în acest Eden sfânt, pentru a mă atrage și a mă face să cad în confuziile voinței umane.

Inimă a lui Isus, Supremul meu Bine, Tu îmi vei da flăcările Tale ca să mă ardă, să mă consume și să mă alimenteze, pentru a forma în mine viața Voinței Supreme.

Sfinte Iosif, tu vei fi protectorul meu, apărătorul inimii mele, și vei ține cheile voinței mele în mâinile tale. Vei apăra inima mea cu gelozie și, te rog, să nu mi-o mai dai niciodată, astfel ca eu să fiu sigură că n-am să mai ies niciodată din Voința lui Dumnezeu.

Îngerul meu păzitor, păzește-mă, apără-mă, ajută-mă în toate, astfel ca Edenul meu să înflorească și să cheme întreaga lume la Voința lui Dumnezeu.

Curte Cerească, vino în ajutorul meu, iar eu voi trăi mereu în Voința Divină.

LUISA PICCARRETA,

FIICA CEA MICĂ A VOINȚEI DIVINE

Caietul cu amintirile din copilărie, Mica autobiografie a copilăriei,

pe care Luisa a scris-o în 1926 la cererea confesorului ei, Don Benedict Calvi.

În afară de acest caiet urmează celălalt caiet manuscris (nu al Luisei) cu litere foarte mici. Copia dactilografiată este cu celelalte copii ale scrierilor Luisei.

Nu știm despre ce caiet vorbește, căci manuscrisul nu este al Luisei, (e în mod evident o copie). Cel mai probabil ar trebui să fie despre Primul Volum al Jurnalului ei. Aceasta este o notă care atestă autenticitatea Caietului.

Responsabil pentru această copie, a fiecărei corecții și a notelor în josul paginii în limba italiană: Don Pablo Martin

NB: Corecturile ortografice nu sunt indicate în text. Când a fost necesar să se adauge câte un cuvânt, apare în paranteză, dar nu este posibil în practică să se indice ordinea cuvintelor, atunci când a fost nevoie să se schimbe.

Fiat

IMI

(Isus, Maria, Iosif)

15 Iulie 1926

Isuse al meu, Iubirea mea, Mama mea Cerească și Suverană Regină, veniți în ajutorul meu, luați în mâinile voastre sărmana mea inimă. Nu vedeți cum îmi sângerează ca urmare a luptei grele pe care o duc, din cauză că trebuie să o iau de la capăt pentru a spune despre sărmana mea existență, despre copilăria mea? Cu orice preț aș vrea să scap de acest sacrificiu foarte dureros și greu, și e cu atât mai greu pentru că este neașteptat, dar o nouă ascultare intră în acțiune pentru a tortura existența mea săracă și nesemnificativă. Isuse, Mamă, veniți în ajutorul meu, pentru că altfel simt că voința mea vrea să intre din nou în acțiune, ca să aibă viață și să poată spune un Nu hotărât celor care îmi poruncesc. Ah, Isuse, vei permite oare să am de-a face cu vrerea mea, după atâta timp în care Tu cu atâta gelozie o ții legată la picioarele Tale, ca pe un dar și triumf al fiicei Tale mici? Mi-au impus să mă rog pentru a afla de la Tine dacă trebuie sau nu să o fac, iar Tu în loc să fii cu mine, mi-ai spus: Aceasta va fi de folos pentru a face cunoscut pământul (Luisa) care urma să lumineze Soarele Voinței Mele pentru a-și forma Împărăția.

Ah, Isuse, pe mine mă interesează să fac cunoscut micul meu pământ, iar pe Tine Te interesează să se cunoască Vrerea Ta. Așa este, Isuse? Dar Isus a tăcut și a dispărut, iar eu rostesc cu multă amărăciune în suflet: FIAT! FIAT! și încep să scriu. La început voi relata ceea ce mi-a spus familia mea.

M-am născut în anul 1865, pe 23 aprilie, dimineața7, în Duminica Albă. Seara m-au botezat8. Mama mea mi-a spus că m-am născut cu susul în jos, dar ea nu a suferit nimic în timpul nașterii, astfel că eu, în întâlnirile și circumstanțele sărmanei mele vieți, de obicei spun: M-am născut cu susul în jos! Este drept ca viața mea să fie diferită de a celorlalți oameni9.

Prin urmare, îmi amintesc că de la vârsta fragedă de trei-patru ani până pe la zece ani, aveam un temperament fricos, și era atât de mare frica mea încât nu reușeam să stau singură, nici să fac un pas de una singură. Frica mea e motivată de faptul că încă de la trei ani aveam coșmaruri noaptea. Îl visam pe diavol, care m-a speriat suficient încât să mă facă să tremur. De multe ori îl visam că mă trage și vrea să mă ia cu el, iar eu făceam un mare efort să fug. În același vis transpiram rece, mă ascundeam, fugeam în brațele Mamei mele. Aceste vise mă marcau toată ziua și aveam teama că diavolul ar putea ieși de oriunde.

Acum cred că aceasta mi-a făcut bine, pentru că încă de la acea vârstă fragedă am recitat de multe ori Bucură-

7 Este Duminica care urmează după Paști. Este demn de notat faptul că după șaptezeci de ani mai târziu Domnul Nostru a cerut, prin intermediul Sfintei Faustina Kowalska, ca în acea duminică să fie celebrată sărbătoarea Îndurării Divine. Și din nou după 60 de ani, exact pe 23 Aprilie 1995, Preasfinția Sa Papa Ioan Paul al II-lea a proclamat în mod solemn ca în întreaga lume cato-lică în această duminică să fie sărbătorită pentru totdeauna Îndurarea Divină. Iar prima misiune a Luisei a fost exact aceasta , de a obține această „Îndurare” în favoarea oamenilor.

8 „În Biserica Mamă”, Sfânta Maria Mare, din Corato, provincia Bari, unde Luisa s-a născut.

9 Chiar și moartea sa a fost invers (pentru ea) în comparație cu alții după cum s-a văzut în fenomenele extraordinare întâmplate în trupul ei, când murea pe 4 Martie 1947.

Te, Marie și Tatăl nostru10 apelând la toți sfinții al căror nume îi știam, ca să obțin harul de a nu-l mai visa pe diavol, iar dacă auzeam numele unui sfânt pe care nu-l cunoșteam, imediat adăugam un Tatăl nostru dacă era bărbat și un Bucură-te, Marie dacă era femeie, pentru că îmi spuneam în sinea mea că dacă nu îi onorez pe toți sfinții, îl voi visa din nou pe diavol. Îmi amintesc că încă de la acea vârstă recitam mereu cele șapte Bucură-te, Marie către Mama Îndurerată astfel că aveam un șir lung de Tatăl nostru și Bucură-te, Marie. De aceea, în timp ce fetițele celelalte sau surioarele mele se jucau, eu stăteam la o mică distanță de ele sau împreună cu ele, pentru că îmi era frică, dar nu luam parte la jocurile lor inocente, pentru a recita nenumăratele Bucură-Te, Marie și Tatăl nostru. Îmi amintesc de asemenea că uneori o visam pe Sfânta Fecioară cum îl alunga pe diavol, iar o dată mi-a spus: Fiica Mea, plângi, că Fiul Meu a murit! Eu am fost zguduită și am compătimit-o, și asta mă făcea nefericită. Când am ajuns la vârsta la care eram capabilă să meditez, să citesc, nu puteam să mă retrag din cauza fricii și, prin urmare, nu puteam face ceea ce voiam.

Când am ajuns la vârsta de unsprezece ani am devenit fiica Mariei11 și într-o zi, în timp ce voiam să mă rog și să meditez, m-a cuprins frica. Am dat să fug în mijlocul familiei, dar am simțit o forță în interiorul meu care mă reținea, și am auzit în adâncul sufletului meu o voce care îmi spunea:

De ce te temi? Îngerul tău este lângă tine, Isus este în inima ta, Mama Cerească te ține sub mantia Ei.

10 Luisa scrie: „Pater nostri”.

11 Luisa spune: „după ce m-am făcut”.

Așadar, de ce te temi? Cine este mai puternic: Îngerul tău păzitor, Isus al tău, Mama ta Cerească, sau dușmanul infernal? De aceea nu fugi, ci rămâi. Roagă-te să nu-ți fie frică.

Am primit în interiorul meu un sentiment de siguranță12 care mi-a adus atâta putere, curaj și fermitate, încât mi s-a îndepărtat frica, și ori de câte ori mă simțeam surprinsă de frică, am auzit repetându-se aceeași voce în interior, iar eu m-am simțit ca fiind purtată de mână de Îngerul meu, de Suverana Regină și de dulcele meu Isus. În preajma Lor mă simțeam triumfătoare și am dobândit un asemenea curaj, încât toată frica mea s-a dus, iar coșmarurile au încetat. Așa am putut să stau singură, să merg singură, să mă plimb prin grădină atunci când stăteam la fermă13, în timp ce înainte, dacă mergeam (singură), atunci când vedeam chiar și numai creanga unui copac că se mișca fugeam, deoarece credeam că acolo e diavolul.

Îmi amintesc că într-o zi, amintindu-mi de frica de la vârsta când eram mică, de numeroasele vise cu prezența dușmanului, care mi-au făcut copilăria nefericită, i-am spus lui Isus: Pentru ce, Iubirea mea, am petrecut vârsta copilăriei mele cu atâta teamă, cu atâtea vise rele, care m-au făcut să tremur, să transpir și să fiu amărâtă la o vârstă atât de fragedă?

Nu înțelegeam nimic, nici nu cred că dușmanul ar fi avut vreun scop, fiind de o vârstă atât de mică. Isus mi-a spus:

Fiica Mea, dușmanul prevedea câte ceva despre tine,

12 Aceste „voci” se pot considera cu probabilitate primele semne supranatu-rale în viața Luisei.

13 Ferma familiei: o fermă agricolă la circa 27 de km. de Corato, care se chema „Torre Disperata”, în cel mai înalt loc unde era situat acest Murge.

prevedea că Mi-ai putea fi de folos pentru glorificarea Mea, iar prin aceasta el ar fi suferit o mare înfrângere, așa cum n-a mai avut. Ba, mai mult, a văzut că oricât se străduia, n-a putut face să pătrundă în tine nicio afecțiune sau vreun gând impur pentru că Eu îi țineam ușile închise și el nu știa pe unde să intre. Văzând aceasta se supăra și încerca să te distrugă, pentru că nu era în stare de altceva, decât să provoace coșmaruri nocturne și să inducă frica. Necunoscând motivul planurilor mari pe care le am cu tine, care urmau să servească la distrugerea împărăției sale, era foarte atent să cunoască cauza, cu dorința să-ți facă rău în toate felurile.

Domnul nostru a fost foarte bun cu mine și mi-a dat părinți deosebit de buni, care aveau grijă să nu auzim blasfemii sau vorbe urâte14. Mă iubeau, dar cu dragoste demnă și serioasă. Îmi amintesc că niciodată tatăl meu nu m-a luat în brațe atunci când eram copil, și nu i-am dat, dar nici n-am primit sărutări. Îmi amintesc că nici mamei mele nu i-am dat sărutări, iar când am fost mai mare și am ajuns să zac la pat, mama mea, trebuind să meargă la fermă și să lipsească cu lunile, când își lua rămas bun de la mine, intenționa să mă sărute, dar eu, înainte ca ea să facă gestul, îi sărutam mâna, iar ea se abținea de la acest gest de afecțiune maternă. Tata și mama erau îngeri de puritate și de modestie. Erau generoși cu angajații lor, frauda,

14 Părinții Luisei se numeau Vito Nicola Piccarreta și Rosa Tarantini, amân-doi din Corato. Pentru căsătoria lor a fost nevoie de o dezlegare, deoarece au avut un grad de rudenie. Au avut cinci fiice: Maria, Rahela, Filomena, Luisa și Angela. Ultima a trăit mereu cu Luisa și nici ea nu s-a căsătorit. Părinții au murit în 1907, la o distanța de puține zile: mama pe 19 Martie, și trei săptă-mâni după aceea, tatăl (Volumul VII, 13 Martie și 9 Mai 1907). Acele capi-tole demonstrează cu câtă putere își iubea Luisa părinții.

înșelăciunea nu aveau loc în casa noastră. Era atât de mare grija lor față de noi, că niciodată nu ne încredințau altor persoane străine, și eram întotdeauna cu ei. Eu îmi doresc ca binecuvântatul Isus să fi premiat multele lor virtuți, oferindu-le în schimb ca locuință Patria Cerească.

Îmi amintesc de asemenea că eram timidă și atunci când rudele sau cunoscuții veneau să ne viziteze, eu fugeam în altă parte ca să nu mă găsească, sau mă ascundeam în spatele unui pat și mă rugam. Ieșeam numai atunci când mă chemau și îmi spuneau că au plecat. Când mama se ducea în vizită la rude și dorea să merg cu ea, plângeam pentru că nu voiam să merg, așa că preferam să stau încuiată în casă împreună cu o soră a mea care era la fel de timidă. Această timiditate pe care o aveam nu mă lăsa să iau parte la nimic, nici la sărbători, nici la petreceri chiar dacă erau inocente, așa cum se obișnuia în familii. Eram victima timidității, iar dacă ai mei mă forțau, mă puneau în dificultate, pentru că timiditatea mă determina să consider aceste reuniuni familiale străine de mine. Amintindu-mi de toate aceste situații care într-un fel îmi făceau copilăria nefericită, dulcele meu Isus mi-a spus:

Fiica Mea, chiar și rușinea cu care te-am înzestrat încă din fragedă copilărie a fost una dintre cele mai mari gelozii ale dragostei Mele față de tine. Nu voiam să intre nimeni în tine, nici lumea, nici persoanele. Am vrut să devii străină pentru toți. Nu am vrut să iei parte la nimic care să-ți facă plăcere, deoarece am stabilit încă de atunci că trebuia să formez în tine Împărăția Fiatului Suprem. Prin urmare, trebuind să iei parte la sărbătorile și bucuriile Sale care sunt în El, era drept să nu te bucuri de nicio altă sărbătoare. De aceea trebuia să fii absentă de la plăcerile și distracțiile care sunt pe pământ. Nu ești mulțumită?

Dar, în ciuda faptului că eram rușinoasă și fricoasă, aveam un temperament plin de viață, vesel; săltam, alergam și făceam uneori șotii (adică glume). Mai târziu, la vârsta de aproximativ 12 ani, a început o altă perioadă în viața mea: am început să aud vocea lui Isus în interiorul meu, mai ales la Sfânta Împărtășanie. Prima Împărtășanie am făcut-o la nouă ani, și în aceeași zi am primit și Sfântul Mir15.

Nu rareori Isus s-a făcut auzit în interiorul meu când primeam Sfânta Împărtășanie. Uneori după Sfânta Împărtășanie rămâneam ore întregi îngenunchiată, aproape fără să mă mișc, și am auzit vocea internă care spunea reproșându-mi că nu am fost bună și atentă. Dacă în cursul zilei am fost câteodată neatentă, oh, cum mă mustra, și termina spunându-mi: Și totuși spui că Îmi vrei binele. Unde este acest bine al tău? Auzind aceasta am simțit că mor și am promis să fiu mai atentă, iar Isus a adăugat: Voi vedea, voi vedea dacă va fi adevărat; nu-Mi sunt suficiente cuvintele, ci fapte vreau!

Sfânta Împărtășanie a devenit pasiunea mea predominantă. În ea mi-am focalizat toate afecțiunile mele. Eram sigură că-l aud vorbind pe Domnul Nostru. Ce mult mă costa să fiu lipsită de ea atunci când eram obligată de

15 A fost Duminica „Albă” a anului 1874. Luisa s-a pregătit de mult timp: a frecventat biserica Mamă pentru a învăța mai bine noțiunile catehismului, iar la examen a demonstrat că este superioară vârstei sale, fiind distinsă cu pre-miul. Vicarul, Don Filippo Furio, s-a adresat către cei mici și noi care se îm-părtășeau, cuvinte pline de credință și de iubire față de Prizonierul Euharistic. Mica Luisa a plâns cu tandrețe și cu o mare devoțiune s-a apropiat pentru prima dată să-L primească pe Cel care trebuia să o facă Victima sa și Ostie vie. Arhiepiscopul a venit de la Trani și s-a profitat (de această ocazie) să se dea Sfântul Mir celor care s-au dovedit pregătiți și buni. Printre primii a fost Luisa (Această notă este preluată din „Biografia”, scrisă de Mons. D. Oria, Vicar de Corato).

familie să merg cu ei la fermă, unde trebuia să stau multe luni lungi fără Sfânta Liturghie și fără Sfânta Împărtășanie! De câte ori am izbucnit în plâns văzând copaci, flori și întreaga creație...! Spuneam în sinea mea: Lucrările lui Isus sunt în jurul meu; numai Isus nu este cu mine... Oh, vorbește-mi tu floare, tu soare, tu cer, tu apă cristalină care te reverși în lacul nostru, vorbiți-mi despre Isus; sunteți lucrările mâinilor Sale, dați-mi vești despre El...!”

Și mi se părea că toate îmi vorbeau despre El. Fiecare lucru creat îmi vorbea despre fiecare calitate a lui Isus, iar eu, plângând că nu-L pot primi pe Cel pe care toate lucrurile Îl iubeau și care știau atât de bine să povestească despre frumusețea, despre iubirea, despre bunătatea lui Isus, am plâns și am ajuns să mă îmbolnăvesc.

Chiar și atunci când meditam auzeam vocea lui Isus, dar uneori îmi lipsea; în schimb în Sfânta Împărtășanie, niciodată. De multe ori meditam și rămâneam câte două-trei ore fără să mă pot detașa de fragmentul pe care-l citeam. Când mă opream, auzeam vocea lui Isus în interiorul meu care, ca un bun Învățător, îmi explica meditația.

Încă de atunci în interiorul meu binevoitorul meu Isus îmi dădea lecții despre Cruce, despre blândețe, despre ascultare, despre Viața sa ascunsă. În privința Vieții Sale ascunse, îmi amintesc că mi-a spus:

Fiica Mea, viața ta trebuie să fie în mijlocul Nostru în casa din Nazaret. Dacă muncești, dacă te rogi, dacă mănânci, dacă mergi, trebuie să ai o mână la Mine și cealaltă la Mama noastră, iar privirea la Sfântul Iosif, pentru a vedea dacă actele tale corespund cu ale Noastre, ca să poți spune: Mai întâi de toate îmi iau ca model ceea ce face Isus, Mama Cerească, și Sfântul Iosif și apoi îi urmez. În funcție de modelul pe care l-ai luat, vreau să

repeți ceea ce Eu am făcut în viața Mea ascunsă; vreau să găsesc în tine lucrările Mamei mele, ale dragului meu Sfânt Iosif și înseși lucrările Mele.

Eu am devenit confuză și i-am spus lui Isus: - Iubitul meu Isus, eu nu știu ce să fac, iar El a spus: - Fiica mea, curaj, nu te necăji; dacă nu știi ce să faci, cere-Mi să te învăț, iar Eu imediat te voi învăța; o să-ți spun cum am procedat Eu, o să-ți vorbesc despre intențiile Mele, despre iubirea necurmată pe care o aveam toți trei. Eu eram ca o mare care se extinde și ca niște râuri ale căror debit creșteau mereu. Se revărsa necontenit unul în celălalt și eram atât de absorbiți în iubire, încât ne rămânea puțin timp să vorbim16. Vezi cât de departe ești? Mai ai de făcut mult ca să ne ajungi; ai nevoie de multă tăcere și atenție, iar Eu nu te vreau în afara, ci în mijlocul Nostru.

Așadar, când nu știam ce să fac, Îl întrebam pe Isus și El mă învăța în interiorul meu. Încercam din răsputeri să mă îndepărtez de familie ca să rămân singură, pentru a păstra tăcerea. Îmi luam ceva la care să lucrez și ceream permisiunea mamei să merg sus, iar ea îmi dădea voie. Mintea mea era în casa din Nazaret și mă uitam când la unul, când la celălalt. Eram foarte surprinsă să-i văd atât de atenți în munca lor umilă, atât de absorbiți în flăcările iubirii, care se înălțau atât de sus, încât lucrările lor rămâneau incendiate și transformate în iubire17. Cuprinsă de uimire, gândeam în sinea mea: Ei iubesc atât de mult, dar iubirea mea cum este? Pot spune și eu că lucrările mele, rugăciunile mele, atunci când mănânc, atunci când merg, sunt flăcări care se înalță către Tronul lui

16 Luisa spune, ca de obicei, „țineam”.

17 Este răspunsul pentru marea dezbatere: Marta și Maria? Viața activă sau viață contemplativă?

Dumnezeu și, formând un râu, se revarsă în marea lui Isus? Constatând că lucrurile nu se prezentau așa, eram îndurerată, dar Isus în interiorul meu îmi spunea: - Ce ai? Nu te îndurera; ușor, ușor vei reuși. Eu îți voi sta alături, iar tu urmează-Mă și nu te teme”.

Dacă ar fi să spun tot ce s-a petrecut în sufletul meu în timpul copilăriei, m-aș lungi prea mult. Pe de altă parte, în primul volum pe care l-am scris, am pomenit despre lucrarea harului în sufletul meu, fără a specifica în ce perioadă din viața mea s-a întâmplat.

Mi s-a spus: că nu se întâmplă nimic dacă nu știam vârsta pe care o aveam, nici ceea ce a fost înainte, nici ceea ce urma18, cu condiția să spun ceea ce s-a petrecut în mine; cu atât mai mult, căci după atâția ani îmi era dificil să țin această ordine cu tot ceea ce se întâmpla în interiorul meu. Și acum pentru a evita să repet merg înainte.

Îmi amintesc că încă de copilă aveam dorința de a deveni călugăriță. Când am mers la măicuțe la școală19, am simțit un atașament față de ele și le voiam binele pentru că voiam să fiu și eu una dintre ele. În suflet mi-am reproșat acest atașament, fiindcă eu promisesem să-L iubesc numai pe Isus, iar acum am căzut și Isus s-a întors să-mi facă reproșuri amare20. Aceasta a fost singura afecțiune pe care

18 Este adevărat că în primul Volum începutul nu se urmează în ordine, pentru că se începe cu Novena Sfântului Crăciun, când avea 17 ani, dar apoi poves-tirea se desfășoară cu o ordine cronologică destul de clară.

19 Luisa avea 11 sau 12 ani; a făcut doar clasa întâi și a doua cu Măicuțele a Zămislirii Imaculate [„așa zise măicuțele din Ivrea”].

20 Ce anume reproșează Isus este aceeași conștiință? Acea atașare de ființa umană fiind obiectul iubirii, în care Isus este dat la o parte, o iubire sperată de Iubirea Sa. În ceea ce privește acestea se vede bine în scrierile Luisei: caritatea perfectă are unicul scop, acela de a-i face pe plac numai lui Isus (Vol. II, 12.05.1899); Isus unind în Sine Natura Divină și cea umană, a unit

mi-o amintesc, pe care am simțit-o în viața mea într-un mod special, după care nu am mai simțit iubire pentru nimeni. Ce tiranie este o afecțiune firească, și poate chiar nevinovată, pentru inima săracă a omului! Îmi amintesc cu teamă cum reproșurile din interiorul meu mă puneau pe cruce. Mi se părea că afecțiunea mea (față de măicuțe) l-a ținut pe Isus pe Cruce, în schimb, Isus m-a pus pe mine pe cruce, și prin urmare, nu m-am bucurat de adevărata pace, pentru că este natura iubirii umane care se războiește cu o inimă sărmană. A avea pace și a iubi oamenii într-un mod special nu există în lume, iar dacă există înseamnă a nu avea conștiință, chiar dacă a fost cu un scop sfânt sau indiferent.

(A nu-L pune pe Dumnezeu pe primul loc în viața noastră și a iubi doar oamenii este o iubire care merge împotriva conștiinței.)

Dar binecuvântatul Isus a rezolvat problema în felul următor. Într-o dimineață am rugat-o pe mama să-mi permită să merg în vizită la Superioară. După multe insistențe, mi-a permis. Ajunsă acolo, am întrebat dacă pot să vorbesc cu Superioara și mi-au răspuns că este ocupată și nu poate să iasă. Eu m-am simțit rănită auzind acest răspuns. Am mers în biserică și mi-am destăinuit durerea lui Isus, iar El a profitat de această ocazie pentru a mă determina să nu mai sufăr. Mi-a vorbit despre Iubirea Sa și despre nestatornicia în iubire a făpturilor. Isus mi-a spus

iubirea cu Dumnezeu, dându-i satisfacție, și iubire față de aproapele, sal-vându-l, și a făcut o singură poruncă (Vol. III, 18.06.1900); adevărata iubire trebuie să fie puternică, constantă și care îl leagă pe Dumnezeu de aproapele (Vol. IV, 10.09.1902); sufletul trebuie să facă din iubirea față de Dumnezeu și de aproapele o singură iubire, punând într-o perfectă stare totul pentru Dumnezeu (Vol. VI, 4.03.1904), etc. Este vorba despre o suferință, tocmai pentru că ne face să suferim.

următoarele cuvinte: - „Când o inimă nu este goală, Eu o refuz. Nici nu pot începe lucrarea pe care Mi-am propus să o fac în adâncul acelui suflet.” Dar cine poate să spună tot ce mi-a spus în inimă? Îmi amintesc că am înțeles, și inima mea a rămas neînfricată, fără să știu să mai iubesc pe cineva21.

(Luisa a avut o chemare specială)

M-am rugat mereu lui Isus să mă facă să ajung călugăriță, și L-am întrebat de multe ori, când îl simțeam în interiorul meu, dacă vocația mea religioasă urma să se împlinească, iar Isus m-a asigurat spunându-mi: - „Da, îți voi da satisfacție, vei fi călugăriță”. Eu am rămas foarte mulțumită fiind asigurată de Isus și am încercat să îmi dispun familia pentru a obține consimțământul, pentru că ei se opuneau, mai ales mama, care plângea și îmi spunea că ar fi mulțumită să mă fac soră de clauzură, dar de surori active misionare nici nu vrea să audă22.

Dar eu, sincer vorbind, voiam să devin soră misionară, pentru că surorile misionare au fost învățătoarele mele23. Între timp a intervenit îndelungata mea boală24 și a pus capăt vocației mele. De nenumărate ori mă plângeam lui Isus spunându-i: - Totuși mi-ai spus o minciună, m-ai luat în glumă, promițându-mi că o să fiu călugăriță! Asigurându-mă că spune adevărul, Isus a răspuns: - „Eu nu știu nici să înșel, nici să glumesc. Modul în care te-am

21 Evident, în acel mod dezordonat.

22 Este de notat „intuitul” de credință a acelei mame.

23 A avut o nouă deziluzie din partea acestor maici; apoi a plecat la Trani, cu intenția de a cere permisiunea Clariselor (să o primească la ele) din mănăsti-rea Sf. Ioan. Nu a fost acceptată, pentru că mama sa le-a vorbit de sănătatea sa fizică precară. Luisa avea aproximativ 14 ani.

24 Medicii nu au știut niciodată să spună despre ceea ce Luisa numește „boală”..., care o ține pentru 64 de ani la pat, până la moartea ei.

chemat a fost special. Cine, oare, devenind călugăriță, chiar și în cele mai severe ordine călugărești25, nu poate umbla, nu poate lua aer și nu se poate bucura de nimic? Din păcate, în multe ordine călugărești intră lucruri pământești și se distrează de minune, iar Eu sunt lăsat deoparte. Ah, fiica Mea, când Eu chem la o anumită stare, știu cum să realizez chemarea Mea. Locul pentru Mine este indiferent26, haina religioasă nu-Mi spune nimic atâta timp cât în substanța sufletului este ceea ce ar fi trebuit să fie dacă ar fi intrat într-un ordin călugăresc. De aceea îți spun că ești și vei fi adevărata călugăriță a Inimii Mele!”

25 Adică în congregațiile religioase.

26 Fie la Corato fie în altă parte oriunde se poate trăi în Vrerea Divină; dar trebuie să se trăiască cum a trăit-o Luisa în interiorul ei. Această trăire este posibilă în orice stare de viață și în orice loc. „Femeie, crede-mă că a venit ceasul când nu îl veți adora pe Tatăl nici pe muntele acesta nici la Ierusalim... Însă vine ceasul, - și acum este , când adevărații adoratori îl vor adora pe Tatăl în duh și adevăr, căci și Tatăl astfel de adoratori își caută. Dumnezeu este duh, și cei care îl adoră, în duh și adevăr trebuie să-l adore” (Ioan 4,21; 23-24).

LUISA PICCARRETA

FIICA CEA MICĂ A VOINȚEI DIVINE

Titlul pe care îl vei da cărții pe care o vei tipări

despre Voința Divină va fi acesta:

ÎMPĂRĂȚIA VOINȚEI MELE DIVINE

ÎN MIJLOCUL CREATURILOR

- CARTEA CERULUI -

RECHEMAREA CREATURII LA ORDINE,

LA LOCUL EI ȘI ÎN SCOPUL

PENTRU CARE A FOST

CREATĂ DE DUMNEZEU

(27.08.1926)

PRIMUL VOLUM

NARAȚIUNEA VIEȚII PETRECUTE

PÂNĂ LA VÂRSTA DE 34 DE ANI

SCRIS ÎN ANUL 1899

Primul volum a început să fie scris în anul 1899

din ascultare față de confesorul Don Gennaro de Gennaro27

27 Notă adăugată de ultimul Confesor al Luisei, D. Benedict Calvi. Luisa a scris acest volum în același timp cu al doilea, pe care îl prezintă sub forma unui jurnal. În el își povestește viața ei trecută, fără să urmeze o ordine precisă cronologică. În 1926 a completat autobiografia cu acest „Caiet cu amintiri din copilărie”.

PRIMUL VOLUM

IMI

Isus Maria Iosif

În numele Tatălui, și al Fiului, și al Sfântului Duh.

Din pură ascultare încep să scriu28. Voi știți29 cât mă costă sacrificiul pe care îl fac; aș prefera să mă supun morții de o mie de ori decât să scriu un singur rând despre tot ce s-a întâmplat între mine și Voi. O, Dumnezeul meu! Natura (omenească) se cutremură, se simte zdrobită și aproape înfrântă doar când mă gândesc. O, Doamne, Viața vieții mele, dă-mi tăria necesară să pot face sfânta ascultare! Voi,

Această transcriere este conform originalului. Singurele diferențe inevitabile sunt corecțiile de punctuație indispensabile și corecțiile ortogra-fice, substituțiile sau adăugirile de litere și, uneori, chiar și unele cuvinte, de exemplu, pentru a indica subiectul propoziției sau pentru a scrie forma ver-bală corectă; dar literele șterse, (de exemplu, ale unei consoane duble) nu sunt raportate sau când, la un moment dat a fost necesar să se inverseze ordinea cuvintelor într-o propoziție excesiv de complicată. În această ediție nu au fost evidențiate corecturile, literele sau cuvintele adăugate, pentru că textul ar de-veni foarte greu.

28 Luisa a primit sfânta ascultare de a scrie tot ceea ce s-a petrecut între ea și Isus, de la al treilea Confesor, Don Genaro De Genaro, care începând din anul 1898 a avut grijă de ea pe tot parcursul celor 24 de ani. Luisa a început să scrie volumele sale (36 de caiete voluminoase) în formă de jurnal, pe data de 28 februarie 1899, începând cu al doilea volum. În același timp l-a scris și primul volum, în care își povestește viața ei trecută, de la vârsta de 12 ani înainte (mai mult sau mai puțin din 1877-1899). Mai târziu în anul 1926, a trebuit să scrie un „Caiet cu amintiri din copilărie” pentru a completa primul volum. Ultimul capitol al primului volum (al 36-lea) este din 28 decembrie 1938; și a încetat să mai scrie atunci când i s-a poruncit să nu o mai facă.

29 În sudul Italiei și în particular în Puglia se folosește să se adreseze cu „Dumneavoastră” în semn de respect. Luisa trece în continuu de la „Dum-neavoastră” la „Tu” și invers, atunci când îi vorbește lui Isus. În anumite mo-mente aceasta ar putea să depindă și de diferitele stări sufletești ale sale. În acest prim volum acest cuvânt „Dumneavoastră” a fost lăsat ori de câte ori Luisa l-a scris; în celelalte volume acest cuvânt va fi înlocuit cu „Tu”.

care ați dat inspirația confesorului, dați-mi harul pentru a putea duce la îndeplinire ceea ce mi se poruncește.

O, Isuse! O, Mire! O, Tăria mea! Către Voi mă înalț, la Voi vin eu, în brațele Voastre mă abandonez și mă odihnesc. Oh, mângâie-mă în suferința mea și nu mă lăsa singură și abandonată! Fără ajutorul Vostru sunt sigură că nu voi avea tăria de a face această ascultare, care mă costă atât de mult. Fără ajutorul Vostru voi fi învinsă de dușman și mă tem că voi fi pe bună dreptate alungată30 de Voi din cauza neascultării mele.

Oh, privește-mă și uită-Te la mine, Mire Sfânt, care mă aflu în brațele Voastre! Vedeți de câte obscurități sunt înconjurată? Sunt atât de dense că nu lasă să intre nici măcar un atom de lumină în sufletul meu. O, misticul meu Soare Isus, această lumină să strălucească în mintea mea, astfel încât să fugă întunericul și să pot în mod liber să-mi amintesc acele haruri pe care le-ați făcut sufletului meu. O, Veșnicule Soare, desprinde de la Tine o altă rază de lumină și trimite-o în intimitatea inimii mele ca s-o purificați de noroiul în care zace; incendiați-o, consumați-o cu iubirea Voastră, astfel ca ea, care a simțit cel mai mult dulceața Iubirii Voastre, să le poată arăta în mod clar celor care mai zac în noroi. O, Soarele meu Isus, trimite încă o rază de lumină pe buzele mele, ca să pot spune adevărul curat, doar cu scopul de a ști dacă sunteți Voi sau este dușmanul care mă înșală. O, Isuse, în ce lumină slabă mă văd, chiar dacă sunt brațele Voastre! O, Doamne, dați-mi satisfacție! Voi care mă iubiți atât de mult, continuați să trimiteți lumină. O, Soarele meu, Frumosul meu, vreau să intru în centru, la

30 Acest cuvânt se pare să fie cuvântul scris de Luisa: nu există în limba itali-ană, deși se înțelege semnificatul (nu corespunde).

propriu, astfel ca să rămân în întregime cufundată în această lumină atât de pură. Faceți, Soare Divin, ca această lumină să meargă înaintea mea, să mă urmeze de aproape, să mă înconjoare peste tot și să intre în fiecare ascunzătoare intimă din interiorul meu, astfel ca pe măsură ce se consumă ființa mea pământească, să transformați totul în Ființa Voastră Divină.

Preasfântă Fecioară, Mamă binevoitoare, vino în ajutorul meu, obține-mi de la al Vostru și al meu dulce Isus, harul și tăria pentru a face această ascultare.

Sfinte Iosif, dragul meu protector, asistă-mă în această situație.

Sfinte Arhanghel Mihail, apără-mă de dușmanul infernal care îmi pune în minte o sumedenie de obstacole pentru a mă face să nu împlinesc această ascultare.

Sfinte Arhanghel Rafael și Îngerul meu păzitor, veniți să mă ajutați, să mă însoțiți și să conduceți mâna mea, astfel încât să pot scrie doar adevărul.

Să fie totul pentru onoarea și slava lui Dumnezeu și pentru mine toată confuzia.

O, Mire Sfânt, vino în ajutorul meu. Având în vedere nenumăratele haruri pe care le-ai dăruit sufletului meu, sunt îngrozită și înspăimântată, sunt plină de confuzie și rușine văzându-mă încă așa de rea și necorespunzătoare31 la harurile voastre. Dar, binevoitorul și dulcele meu Isus, iartă-mă, nu te ascunde de mine, ci continuă să reverși în mine harul tău, astfel ca să puteți face din mine un triumf al milostivirii voastre.

31 Înseamnă că încă nu este corespunzătoare cu acest har.

Novena Sfântului Crăciun

1. Începutul narațiunii

Cam pe la șaptesprezece ani32 m-am pregătit pentru sărbătoarea Sfântului Crăciun cu o novenă. În acest scop am practicat diferite acte de virtuți și mortificări și în mod special am onorat cele nouă luni în care Isus a stat în sânul matern, cu nouă ore de meditații pe zi, în cinstea misterului Întrupării.

2. Prima oră

De exemplu, timp de o oră m-am dus cu gândul în Paradis și mi-am imaginat Preasfânta Treime: Tatăl care Îl trimite pe Fiul pe pământ și Fiul care a ascultat cu promptitudine de vrerea Tatălui, iar Duhul Sfânt consimțea, mintea mea era foarte surprinsă să vadă un mister atât de mare, o iubire reciprocă atât de puternică între Ei, dar și față de oameni, și apoi nerecunoștința oamenilor, dar mai ales a mea. Aș fi putut medita la acest aspect nu o oră, ci toată ziua, dar o voce interioară mi-a spus: De ajuns! Vino și vezi alte excese ale iubirii Mele.33

3. A doua oră

Mintea mea s-a dus în sânul matern și a rămas perplexă văzându-L pe Dumnezeul cel mare din cer, acum atât de mic în sânul matern. Spațiul era atât de restrâns, încât El nu se putea nici mișca, nici respira. Vocea internă

32 Crăciunul anului 1882.

33 În „Caietul cu amintiri din copilărie” zice „... Aproximativ la vârsta de 12 ani... am început să aud vocea interioară a lui Isus, mai ales la Împărtășanie”.

mi-a spus: „Vezi cât te-am iubit? Oh, dă-mi puțin spațiu în inima ta, îndepărtează tot ceea ce nu este al Meu. În acest fel Îmi vei da mai multă relaxare ca să mă pot mișca și mă vei ajuta să respir”. Inima mea se mistuia. I-am cerut iertare, I-am promis că voi fi în întregime a Sa și am izbucnit în plâns. Dar eu am revenit la obișnuitele mele greșeli. O, Isuse, cât de bun ai fost cu această mizerabilă făptură!

4. Concluzia Novenei34

Așa a trecut a doua oră a zilei și treptat-treptat, celelalte ore. Să povestesc tot, ar fi prea obositor. Aceste meditații le făceam în genunchi, iar când nu-mi permitea familia, le făceam lucrând. Vocea interioară nu îmi dădea liniște, nici pace până nu făceam ceea ce voia. De altfel, munca nu era un obstacol pentru ceea ce trebuia să fac. Așa am petrecut zilele novenei. În ajunul Crăciunului am simțit în mine o fervoare neobișnuită și cum stăteam singură în cameră, iată că mi s-a înfățișat Micuțul Isus, extrem de frumos. Tremura de dorința de a mă îmbrățișa, așa că m-am ridicat și am alergat să-L îmbrățișez eu, dar în timp ce-L strângeam la piept, a dispărut. Aceasta s-a repetat de trei ori. N-am cuvinte să spun cât de mult m-a impresionat. Nu am făcut caz în urma acestei întâmplări și n-am spus nimănui. Din când în când lăsam să mi se vadă defectele, dar vocea interioară nu m-a părăsit niciodată. În orice activitate se făcea auzită, mă mustra, mă corecta, mă însuflețea; într-un cuvânt, Domnul a fost pentru mine ca un tată bun, pentru că atunci când fiul caută să se îndepărteze

34 Celelalte Ore ale Novenei, Luisa le-a adăugat din ascultare la sfârșitul aces-tui prim Volum.

de pe drumul cel drept, El folosește toate metodele pentru a-l păstra, pentru a-i arăta considerația Sa dar și pentru a-i arăta gloria și coroana care-l așteaptă. O, Doamne, prea nerecunoscătoare V-am fost!

5. Isus începe lucrarea Sa în suflet: o îndepărtează și o detașează (pe Luisa) de lumea exterioară

Divinul Învățător de la început a detașat inima mea de toate creaturile, și cu vocea interioară mi-a spus: „Eu sunt toată frumusețea care merită să fie iubită. Dacă tu nu îndepărtezi această mică lume care te înconjoară, dacă nu-ți golești mintea de persoanele care te înconjoară, Eu nu voi putea intra în inima ta în mod liber. Acest murmur în mintea ta este un obstacol în a te face să-Mi auzi vocea mai limpede, să revărs harurile Mele și să te îndrăgostești cu adevărat de Mine. Promite-Mi să fii în întregime a Mea iar Eu Însumi voi pune mâna la lucru. Ai dreptate că singură nu poți nimic. Nu te teme; voi face Eu totul; dă-mi voința ta și asta îmi ajunge.”

Această voce o auzeam mai mult în Sfânta Împărtășanie. Îi promiteam lui Isus să fiu în întregime a Lui. I-am cerut iertare pentru că până în acel moment nu fusesem (toată a Lui), i-am spus că vreau cu adevărat să-L iubesc și l-am rugat să nu mă lase niciodată singură, fără prezența Sa. Vocea continua: „Nu, nu, te voi lăsa, ci voi veni să observ toate acțiunile tale, toate gesturile și dorințele tale.”35

Toată ziua I-am simțit prezența; îmi făcea observații în toate, ca de exemplu, dacă mă lăsam entuziasmată în a

35 Luisa avea cam 12 ani. De aici înainte narațiunea continuă în ordine cro-nologică.

conversa puțin mai mult cu familia despre lucruri chiar indiferente, inutile, vocea interioară mi-a spus: „Aceste conversații îți umplu mintea de lucruri care Mie nu-Mi aparțin, îți înconjoară inima de praf, și ca urmare simți Harul meu mai slab, fără viață. Imită-Mă pe Mine pe când locuiam în casa din Nazaret. Mintea Mea era preocupată doar de slava Tatălui și de salvarea sufletelor; gura Mea nu rostea altceva decât conversații sfinte; prin vorbele Mele căutam să aduc ispășire pentru ofensele aduse Tatălui, să îndrept inimile și să le atrag către Iubirea Mea, în primul rând pe Mama mea și pe Sfântul Iosif. Într-un cuvânt, totul îl chema pe Dumnezeu, totul se înfăptuia pentru Dumnezeu și totul se referea la El. De ce nu ai putea și tu la fel?”

Eu am amuțit și-am devenit confuză. Căutam cât mai mult să stau singură. I-am mărturisit slăbiciunea mea, I-am cerut ajutorul și harul de a putea să fac ceea ce voia El, căci singură nu puteam să fac altceva decât rău. Dacă ziua mintea mea era preocupată de persoanele cărora eu le voiam binele, imediat mă mustra spunându-mi: „Acesta este binele pe care Mi-l vrei? Cine te-a iubit vreodată ca Mine? Fii atentă, dacă nu încetezi, Eu te voi părăsi!”

Uneori Isus îmi făcea atâtea reproșuri amare, încât nu puteam face altceva decât să plâng. Într-o dimineață după Sfânta Împărtășanie, Isus mi-a dat o lumină atât de clară asupra marii Iubiri pe care o avea El față de mine și despre nestatornicia și instabilitatea făpturilor, încât de atunci înainte inima mea nu a mai fost capabilă să iubească nici o persoană. Domnul Isus m-a învățat cum să iubesc persoanele fără să mă îndepărtez de El, adică să privesc creaturile ca imagini ale lui Dumnezeu, iar dacă primeam un bine din partea creaturilor, trebuia să mă

gândesc că Dumnezeu era autorul acelui bine și că s-a folosit de făptură să-mi facă acel bine.

Inima mea se lega tot mai mult de Dumnezeu. Dacă după aceea primeam mortificări, trebuia să mă uit la ele ca la niște instrumente în mâna lui Dumnezeu pentru sfințirea mea, prin urmare inima mea nu era umbrită de aproapele meu. Așa se făcea că eu priveam toate făpturile în Dumnezeu. Pentru orice defect pe care-l observam la ele, nu-mi pierdeam niciodată respectul. Dacă mă stimulau în vreun fel, mă gândeam că trebuie să primesc ceva nou pentru sufletul meu. Dacă mă lăudau, primeam cu dispreț aceste laude, spunând: Astăzi este așa, mâine pot să mă urască, gândind la instabilitatea lor. Pe scurt, inima mea a obținut o astfel de libertate, încât nici eu nu știu s-o exprim.

6. Isus continuă opera Sa în suflet: o detașează de ea în-săși (pe Luisa), purificând în întregime tot interiorul ini-mii sale

Când Învățătorul divin m-a eliberat de lumea exterioară, atunci și-a pus mâna să purifice interiorul meu, așa că mi-a comunicat în suflet următoarele: „Acum am rămas noi singuri, nu mai este nimeni care să ne deranjeze. Nu ești mai mulțumită acum, decât la început, când trebuia să satisfaci atât de mulți oameni? Vezi, pe unul singur este mai ușor să-l mulțumești. Trebuie să-ți dai seama că numai tu și Eu suntem în lume. Promite-Mi să-Mi fii credincioasă, iar Eu voi revărsa în tine atât de multe haruri, încât vei rămâne tu însăți surprinsă.”

Apoi a continuat: „Cu tine am mari planuri, dacă Îmi vei corespunde întotdeauna. Vreau să fac din tine o imagine perfectă a Mea, începând de când M-am născut, până am murit. Eu Însumi te voi învăța puțin câte puțin

modul cum vei proceda.”

Și așa se întâmpla. În fiecare dimineață după Sfânta Împărtășanie îmi spunea ce trebuia să fac în timpul zilei. Voi spune totul pe scurt, căci după atât de mult timp este imposibil să se poată spune tot. Nu-mi amintesc cu certitudine, dar mi se pare că pentru purificarea inimii, primul lucru pe care mi l-a cerut a fost umilința, adică anihilarea eului meu. Apoi a continuat spunându-mi:

„Pentru a putea revărsa harurile Mele în inima ta, vreau să te fac să înțelegi că tu nu poți face nimic fără Mine. Sunt foarte prudent cu acele suflete care își atribuie lor ceea ce fac, vrând să fure cât de mult pot din harurile Mele. În schimb, sufletelor care se cunosc pe sine, sunt gata să le revărs cu generozitate harurile Mele, știind foarte bine că ele nu raportează nimic la ele însele, Îmi sunt recunoscătoare, și trăiesc mereu cu teama că dacă nu corespund cerințelor Mele, pot să le iau ceea ce le-am dat, știind că nu este a lor.

Dimpotrivă, în inimile în care este miros de mândrie, nu pot intra nicidecum, pentru că fiind pline de sine, nu există un loc în care să Mă pot așeza. Cele nedemne nu țin cont de harurile Mele și merg din cădere în cădere până la distrugere. De aceea vreau ca în această zi să faci acte continue de umilință; vreau ca tu să stai ca un copil înfășat, care nu poate să miște nici piciorul pentru a face un pas, nici mâna pentru a face ceva, așteptând totul de la mama. Astfel, tu vei sta alături de Mine ca un copil, rugându-Mă să te sprijin, să te ajut. Recunoaște-ți întotdeauna nimicnicia și așteaptă totul de la Mine.”

7. Isus conduce sufletul către adevărul propriului său nimic.

Am încercat să-I aduc satisfacție lui Isus micșorându-mă. M-am făcut mică, m-am anihilat total, încât uneori îmi simțeam descompusă ființa. Nu mai puteam nici să lucrez, nici să pășesc și nici să respir, dacă El nu mă susținea. Apoi m-am văzut atât de rea și de urâtă, încât mă rușinam să mă vadă oamenii. În realitate sunt urâtă. Pe cât îmi stătea în puteri, păstram distanța față de oameni, iar în sinea mea spuneam: O, dacă ar ști ei cât sunt de rea, s-ar îngrozi! O, dacă ar putea vedea harurile pe care mi le oferă Domnul, ar fi surprinși.

Dimineața, primindu-L pe Isus în Sfânta Împărtășanie, mi se părea că El sărbătorește satisfacția pe care o simțea văzându-mă atât de mică, văzându-mă anihilată complet. Mi-a spus și alte lucruri despre anihilarea mea, dar în mod diferit față de prima dată. Cred că mi-a vorbit de sute de ori, dar și dacă ar fi vorbit de mii de ori36, ar vorbi mereu altfel despre aceeași virtute. O, divinul meu Învățător, cât ești de înțelept! Măcar dacă aș fi putut corespunde așteptărilor Tale!

Îmi amintesc că într-o dimineață, în timp ce îmi vorbea despre aceeași virtute, mi-a spus că din cauza lipsei de umilință am comis atât de multe păcate, iar dacă eu aș fi fost mai umilă eram mai aproape de El și nu aș fi făcut atât de mult rău. Isus m-a făcut să înțeleg cât de urât este păcatul, ce mult Îl ofensează pe El, ce ingratitudine dovedim prin săvârșirea păcatului și ce mari daune aduce el

36 Luisa zice „ar ține” folosind mereu – cum de fapt este frecvent în partea meridională – verbul „a ține” în loc de „a avea”, și uneori acest ultim verb ca auxiliar în loc de „a fi”.

sufletului.

8. Sufletul se căiește de păcatele sale și de greșelile co-mise, dar Isus vrea ca ea să nu mai piardă timpul gân-dindu-se la trecutul ei.

Surprinsă de cele auzite, nu știam ce să fac pentru a ispăși. Făceam unele mortificări, i-am cerut altele confesorului, dar mi-a dat atât de puține, încât toate mi se păreau umbre palide și nu făceam altceva decât să mă gândesc la păcatele mele. Stăteam întotdeauna aproape de Isus fiindcă îmi era teamă să mă îndepărtez de El, ca să nu fac ceva mai rău decât înainte. Când eram cu Isus, Îi spuneam despre durerea pe care o simt fiindcă L-am ofensat, Îi ceream iertare și-I mulțumeam pentru că a fost atât de bun cu mine. I-am spus din inimă: „Vezi, Doamne, timpul pe care l-am pierdut atunci când nu Te iubeam!”

Într-o zi, mustrându-mă, mi-a spus: „Nu vreau să te mai gândești. Dacă un suflet care a făcut rău s-a umilit spălându-și sufletul în Sacramentul Spovezii și e gata mai bine să moară decât să Mă mai ofenseze, [a continua să se gândească la răul comis] e un afront la Milostivirea Mea, este un obstacol în a-l cuprinde în Iubirea mea pentru că mintea sa caută mereu să se preocupe cu noroiul din trecut. Mă împiedică (pe Mine) și (nici el nu poate) să-și ia zborul spre Cer, pentru că are mereu aceleași idei și este închis în sinea lui dacă continuă să gândească așa. Și apoi, vezi, Eu nu-mi mai amintesc nimic, am uitat cu totul. Vezi vreun resentiment sau vreo umbră din partea mea?”

Eu I-am spus: „Domnul meu, ești atât de bun!! dar am simțit că inima mea se sfâșie din cauza fragilității mele.

Isus spune: „Ei bine, ai vrea să duci tu înainte aceste

lucruri?”

Și eu: „Nu, nu, nu vreau”

Și El: „Să ne gândim să ne iubim unul pe altul și să ne mulțumim reciproc.”

Am ajuns să nu mă mai gândesc atât de mult la trecut. Mă străduiam să-I aduc mulțumire prin faptele mele și-L rugam să mă învețe cum să repar trecutul. Isus mi-a spus: - „Sunt gata să fac ceea ce vrei tu. Primul lucru pe care ți l-am spus a fost că doresc de la tine imitarea vieții Mele. Așadar, să vedem ce îți lipsește.” - „Doamne,” i-am spus, „îmi lipsește totul, nu am nimic.” – „Ei bine, mi-a spus Isus, nu te teme! Puțin câte puțin vom face totul. Eu Însumi cunosc cât ești de slabă, dar de la Mine trebuie să iei putere.”

9. Făpturile trebuie să dispară din vederea sufletului, care trebuie să privească doar la Isus și să acționeze doar cu Isus și pentru Isus.

Nu-mi amintesc bine cronologia, dar voi relata ceea ce îmi amintesc. Isus mi-a spus: „Vreau să fii mereu corectă în munca ta. Un ochi să se uite la Mine și celălalt ochi la ceea ce faci. Vreau ca făpturile să dispară cu totul din viața ta. Dacă ți se poruncește, să nu te uiți la persoane, trebuie să te gândești că Eu Însumi vreau să faci ceea ce ți se poruncește. Așadar, cu ochiul țintit la Mine, nu vei judeca pe nimeni, nu te vei uita dacă lucrul este dureros sau plăcut, dacă poți sau nu poți să-l faci. Închizând ochii la toate acestea, îi vei deschide pentru a te uita doar la Mine. Mă vei purta cu tine, gândind că te privesc fix. Îmi vei spune: Doamne, doar pentru Tine o fac, doar pentru Tine vreau să muncesc, nu mai vreau să fiu sclava făpturilor. Așadar, dacă mergi, dacă muncești,

dacă vorbești, în orice lucru pe care îl vei face, singurul tău scop trebuie să fie să-mi placi doar Mie. Oh, câte defecte vei evita dacă vei face așa!”

Alteori mi-a spus: „Vreau să ai privirea ațintită spre Mine chiar și atunci când oamenii te mortifică, te insultă, te contrazic. Gândește că-ți spun chiar Eu: Fiică, sunt chiar Eu acela care vreau ca tu să suferi asta, nu oamenii. Întoarce-ți privirea de la ei și Eu voi fi întotdeauna cu tine. Vezi, vreau să te fac frumoasă prin intermediul acestor suferințe. Vreau să te umplu de merite, să lucrez în sufletul tău, să te fac asemănătoare cu Mine. Tu Îmi vei face un dar, Îmi vei mulțumi afectuos, vei fi recunoscătoare acelor persoane care îți vor da ocazia să suferi răsplătindu-le cu un anumit gest de recunoștință. Făcând așa, vei merge dreaptă în fața Mea, evenimentele nu-ți vor mai provoca agitație și te vei bucura întotdeauna de pace.”

10. Făptura trebuie să moară pentru sine pentru a trăi numai în Isus: necesitatea duhului mortificării și al ca-rității.

După câtva timp am înțeles valoarea mortificării, dar până să ajung la acest punct, am căzut și iar m-am ridicat, apoi am înțeles că eu sunt o ingrată. Îmi amintesc că la tot ce-mi spunea, adăuga mereu că orice lucru trebuie făcut din iubire pentru El și că, virtuțile cele mai frumoase și sacrificiile cele mai mari deveneau plictisitoare dacă nu se nășteau din iubire. „Caritatea” - mi-a spus - este o virtute care dă viață și splendoare tuturor celorlalte, în sensul că fără ea, toate sunt moarte: ochiul Meu nu se bucură, iar asupra Inimii nu au nicio putere. Așadar fii atentă și fă ca lucrările tale, chiar și cele mai mici, să fie investite de

caritate, adică în Mine, cu Mine și prin Mine.”

Așadar, să pornim de la zero, de la mortificare: „Vreau - mi-a spus – ca toate lucrurile tale, chiar și cele necesare, să fie făcute în spirit de sacrificiu. Vezi, lucrările tale nu pot fi recunoscute de Mine ca fiind ale Mele, dacă nu au pecetea mortificării. Așa cum moneda nu este recunoscută de popoare dacă nu conține imaginea regelui lor, ba chiar e disprețuită și nu onorată, așa sunt lucrările tale, dacă nu sunt unite cu Crucea Mea, și nu pot avea nicio valoare. Vezi, aici nu se vorbește despre distrugerea făpturii, ci pe tine însăți să te faci să mori, pentru a trăi doar în Mine și din Însăși viața Mea. Este adevărat, că te va costa mult, dar fă-ți curaj, nu te teme. Nu vei acționa tu, ci Eu voi lucra în tine.” Așadar am privit în altă lumină anihilarea mea și mi-a spus: „Tu nu ești altceva decât o umbră, care în timp ce mergi să o prinzi, îți scapă; tu ești nimic.”37

M-am simțit atât de mult anihilată că aș fi vrut să mă ascund în abisurile cele mai adânci, dar îmi era imposibil să o fac și am simțit o emoție atât de mare, că am amuțit. În timp ce mă aflam în această descompunere a nimicului meu, El mi-a spus: „Apropie-te de Mine, sprijină-te de brațul Meu. Eu te voi susține cu mâinile Mele, iar tu vei primi tărie. Tu ești oarbă, dar lumina Mea îți va folosi pentru a te călăuzi. Vezi, Mă voi așeza în fața ta, iar tu nu vei face altceva decât să Mă privești pentru a Mă imita.”

37 Căci cine te face mai deosebit de alții? Ce ai ce nu ai primit? Dar dacă ai primit, de ce te mândrești ca și cum nu ai fi primit? (1 Cor 4,7). „Dacă cineva se consideră a fi ceva, fără să fie se înșală pe sine însuși” (Gal 6,3)

11. Pentru aceasta, sufletul trebuie să facă să moară propria voință, mortificându-se în mod constant în toate.

Apoi mi-a spus: „- Primul lucru pe care vreau să-l mortifici este voința ta. Acel eu trebuie distrus în tine38. Vreau să-l sacrifici ca pe o victimă înaintea Mea, pentru a face ca voința ta și a mea să fie una singură. Nu ești mulțumită” „-Da, Doamne, sunt mulțumită, dar dă-mi harul, căci văd că nu pot face nimic de una singură.” Isus a continuat să-mi spună: „- Eu Însumi te voi contrazice în toate și [chiar] prin intermediul făpturilor.” Ceea ce a spus, s-a și întâmplat.

De exemplu, dacă dimineața m-am trezit și nu m-am ridicat imediat, vocea interioară mi-a spus: „- Tu te odihnești, iar Eu nu am avut alt pat decât crucea. Repede, repede, fără să te complaci prea mult.”

Dacă mă plimbam, iar privirea îmi fugea puțin mai departe, imediat mă mustra: „- Nu vreau ca privirea să meargă prea departe de tine, ci numai de la un pas la altul, ca să nu te împiedici.”

Dacă mă aflam pe câmp și mă uitam la flori, la copaci, mi-a spus: „- Eu am creat totul din iubire pentru tine, iar

38 Nu voința umană în ceea ce privește puterea sufletului, un dar special al Tatălui Ceresc atunci când a creat ființa umană (cf. Vol. XIV, 8.04.1922), regină a omului și păstrătoarea a întregii sale lucrări, (Vol. XIII, 9.10.1921). care într-o clipă poate face tot binele sau tot răul (Vol. XII, 9.10.1921). Dum-nezeu i-a dat toate prerogativele sale și a făcut-o liberă ca a Lui, spunându-i: Tu vei fi sora mea pe pământ; Vrerea mea din Cer o va anima pe a ta; vom fi în reflecții constante și ceea ce voi face Eu o vei face tu, Eu prin natură și tu prin har...” (Vol. XIII, 4.11.1921). Nu acest ego, înțeles ca o persoană, res-ponsabil pentru acțiunile și deciziile sale, ci acel mod de a vrea și de a decide fără Vrerea lui Dumnezeu, adică egoul care îl înlocuiește pe Dumnezeu, vre-rea umană fără Divinitate.

tu privează vederea ta de la această încântare din iubire pentru Mine.” Chiar dacă era vorba de activitățile cele mai nevinovate și chiar sfinte, ca de exemplu, împodobirea altarelor, procesiunile, mi-a spus: „Nu trebuie să ai altă plăcere în altceva decât în Mine.”

Dacă eram așezată în timp ce lucram, mi-a spus: „Stai prea comod. Nu-ți amintești că viața Mea a fost un chin continuu? Iar tu? Iar tu?” Imediat, pentru a-L mulțumi, m-am așezat pe jumătatea scaunului și cealaltă jumătate îl lăsam gol, iar câteodată îi spuneam în glumă: „Vezi, o, Doamne? Scaunul este pe jumătate gol; veniți să vă așezați alături.”

Uneori mi se părea că îmi mulțumea și simțeam atâta încântare că nu pot nici să descriu. Când lucram într-un ritm mai lent și fără tragere de inimă, mi-a spus: „Ajută-te cât poți de repede, căci timpul pe care îl vei obține ajutându-te, îl vei petrece cu Mine în rugăciune.”

Alteori El Însuși îmi arăta cât trebuia să lucrez, apoi eu Îl rugam să vină să mă ajute. „Da, da - mi-a răspuns - le vom face pe amândouă împreună, astfel că după ce termini vom fi mai liberi.” Câteodată se întâmpla că într-o oră sau două făceam ceea ce trebuia să fac toată ziua. După aceea m-am dus să mă rog și mi-a dat atâtea lumini și mi-a spus atât de multe lucruri, încât dacă aș vrea să le spun m-aș lungi prea mult.

Îmi amintesc că în timp ce eram singură și lucram, am văzut că firul nu era suficient pentru a termina acel lucru și aveam nevoie să mă duc la familie să mai iau. M-am adresat Lui spunându-i: „- Iubitul meu, ce folos că m-ai ajutat, dacă trebuie să mă duc la familie? Aș putea găsi acolo persoane care mă vor împiedica să revin, iar conversația noastră s-ar termina.”

„- Ce, spui? Ce vorbești?”– mi-a spus – „Tu ai credință?” - Da, am răspuns eu.

„- Atunci nu te teme, căci te voi ajuta să realizezi totul.” Și așa se și întâmpla, iar apoi am început să mă rog.

Dacă la prânz mâncam ceva gustos, imediat îmi reproșa în interiorul meu spunându-mi:

„- Poate ai uitat că Eu nu am avut alt gust decât în a pătimi din iubire pentru tine și că tu nu trebuie să ai alt gust decât în a te mortifica din iubire pentru Mine? Mănâncă ce nu îți place.”39 În clipa aceea renunțam să mai mănânc sub motivul că nu-mi mai trebuie sau duceam mâncarea la femeia de serviciu. De multe ori rămâneam flămândă, dar când mă așezam la rugăciune, primeam atâta forță și mă simțeam atât de sătulă, încât simțeam dezgust pentru orice.

Dacă uneori nu voiam să mănânc, pentru a mă contrazice, spunea: „- Vreau să mănânci din iubire pentru Mine, iar în timp ce mâncarea se unește cu trupul, roagă-Mă ca iubirea Mea să se unească cu sufletul tău, și (așa) va fi sfințit orice lucru.”

Într-un cuvânt, fără să mai lungesc vorba, chiar și în lucrurile cele mai mărunte încerca să facă să moară voința mea, pentru a face să trăiesc doar pentru El. Permitea să fiu contrazisă și de confesor. De exemplu, aveam o mare dorință să mă împărtășesc. Toată ziua și toată noaptea m-am pregătit. Ochii nu mi se închideau de somn și nici din cauza palpitațiilor inimii și Îi spuneam:

„- Doamne, grăbiți-vă, că nu pot să stau fără Dumneavoastră! Accelerați orele, faceți cât mai repede să răsară soarele, căci eu nu mai pot, inima mi-o simt

39 Înseamnă: „Care îți place mai puțin”.

extenuată!”

El Însuși mă invita cu afecțiune să-I țin companie, spunând: „- Vezi, Eu stau singur. Să nu suferi din cauză că nu poți dormi. Este vorba de a-I ține companie Dumnezeului tău, Mirelui tău, Totului tău, care este ofensat în continuu. Oh, nu-mi refuza această alinare, iar Eu nu te voi abandona când vei fi în dificultate.”

În această dispoziție fiind, a doua zi dimineață m-am dus la confesorul meu și fără să știu de ce, primul lucru pe care mi l-a spus, a fost: „- Nu vreau să te împărtășești.” Spun adevărul. Am fost atât de dezamăgită, încât am început să plâng. Confesorului nu am îndrăznit să-i spun nimic, pentru că așa voia El Însuși să fac, altfel mă mustra, dar apoi m-am dus la El și i-am spus durerea mea: „- O, Binele meu, asta este răsplata pentru vegherea pe care am făcut-o în această noapte, că după atâta așteptare și dorință, a trebuit să rămân fără Dumneavoastră? Știu bine că trebuie să mă supun. Dar spune-mi, cel puțin, pot să stau fără Dumneavoastră? Cine îmi va da putere? Și apoi, cine ar avea curajul să plece din această biserică fără să mergem împreună? Eu nu știu ce să fac, dar Dumneavoastră puteți să vă gândiți la toate.”

În timp ce mă plângeam așa, am simțit că se apropie un foc și că intra o flacără în inima mea, o simțeam înăuntrul meu, și imediat mi-a spus: „- Calmează-te, calmează-te40, iată-Mă! Sunt deja în inima ta, de ce te temi acum? Nu te mai mâhni. Eu Însumi vreau să-ți șterg lacrimile. Ai dreptate, tu nu puteai să stai fără Mine, nu-i adevărat?”

Apoi am rămas atât de anihilată în mine. I-am spus că

40 Adică, „liniștește-te, calmează-te”.

dacă eu aș fi fost bună, El nu ar fi dispus așa, și L-am rugat să nu mă mai lase, căci fără El nu voiam să stau.

12. Isus vrea să facă sufletul să se îndrăgostească de su-ferință din iubire pentru El. De aceea îl conduce să se scufunde în marea nemărginită a Patimilor Sale. Prima viziune a lui Isus.

După aceste întâmplări, într-o bună zi, după Sfânta Împărtășanie, am simțit toată Iubirea Lui în mine și că îmi voia binele atât de mult, încât eu însămi am fost uimită, pentru că m-am văzut atât de rea și incorectă, și mi-am spus: „- Măcar dacă eram bună, cel puțin să corespund! Mi-e teamă că mă părăsește din nou” (Această teamă de a fi lăsată de El am avut-o întotdeauna și încă o mai am, iar uneori este atât de mare durerea pe care o simt, încât cred că chinul morții ar fi mai mic, iar dacă El nu vine să mă calmeze, nu mai pot avea pace41). Isus vrea să se lege mai intim de mine.

În timp ce Îl simțeam înăuntrul meu, cu vocea interioară mi-a spus: „- Iubita Mea, lucrurile din trecut nu au fost decât o pregătire. Acum vreau să trec la fapte, iar pentru a dispune inima ta să facă ceea ce vreau din tine (adică imitația vieții Mele) vreau să intri în marea imensă a Pătimirii Mele. Iar tu când ai înțeles bine amărăciunea Durerilor Mele, Iubirea cu care le-am suferit și Cine sunt Eu, care am suferit atât de mult, și cine ești tu, cea mai nedemnă făptură, vai, inima ta nu va îndrăzni să se opună

41 Această „teamă sfântă de Dumnezeu” reflectează mereu sensul Maiestății Divine, pe care o simte Luisa, amețeala ei și nulitatea înaintea măreției lui Dumnezeu, și de asemenea este și pentru ocrotirea darurilor viitoare pe care le va primii.

loviturilor, crucii, deoarece doar pentru binele tău Eu le țin pregătite. Dimpotrivă, doar la gândul că Eu, Învățătorul tău am suferit atât de mult, durerile tale îți vor părea umbre, le vei confrunta cu ale mele și așa suferința îți va fi dulce și vei ajunge că nu vei mai putea sta fără să suferi.”

Într-o zi, în timp ce lucram, mă gândeam la durerile foarte amare pe care le-a suferit bunul meu Isus. Inima îmi era atât de asuprită de durere, încât îmi lipsea respirația. Temându-mă de ceva, am vrut să-mi distrag atenția ieșind la balcon. Dau să privesc în mijlocul străzii, dar ce văd? Văd strada plină de oameni și, în mijloc, iubitul meu Isus, cu crucea pe umeri – și unii îl trăgeau de o parte și alții de cealaltă parte – fără suflare, din Fața Lui picura sânge, și-a ridicat ochii spre mine, în actul de a-mi cere ajutor.

Cine poate spune durerea pe care am simțit-o, impresia pe care a făcut-o sufletului meu o viziune atât de impresionantă? Am intrat imediat înăuntru; eu însămi nu știam unde mă aflu, îmi simțeam inima sfâșiată de durere, am urlat plângând; I-am spus: „- Isuse al meu, cel puțin dacă V-aș putea ajuta! Dacă V-aș putea elibera de acei lupi furioși! Vai, aș vrea cel puțin să sufăr acele dureri în locul Dumneavoastră, pentru a da mângâiere durerii mele! Oh, Binele meu, dă-mi suferința, că nu e corect ca Dumneavoastră să suferiți atât de mult și eu, păcătoasă, să rămân fără să sufăr!”42

De atunci, îmi amintesc, că s-a aprins în mine o atât de mare dorință de a suferi, încât nu s-a stins. Încă îmi amintesc că după Sfânta Împărtășanie, L-am rugat în mod arzător să-mi acorde suferința, iar El, uneori, pentru a mă

42 A fost prima viziune a Luisei, la vârsta aproximativ 13 ani.

mulțumi, mi se părea că lua spinii din coroana Sa și îmi înțepa inima. Alteori îmi simțeam inima luată în mâinile Sale și mi-o strângea atât de tare încât din cauza durerii îmi pierdeam simțurile. Când mi-am dat seama că persoanele ar intui ceva, fiind El dispus să-mi dea aceste dureri, I-am spus: „- Doamne, ce faci? Te rog să-mi dai suferința, dar să fie ascunsă tuturor.”

Până la un moment dat m-a mulțumit43, dar păcatele mele m-au făcut nevrednică de a suferi în secret, fără ca nimeni să-și dea seama.

13. Isus vrea ca sufletul să-și atingă propriul nimic și să fie dispus la cea mai profundă smerenie. Prin urmare, o privează (pe Luisa) de toată mângâierea și harul sensi-bil, ascunzându-se de ea.

Îmi amintesc că Isus mi-a spus de multe ori după ce am primit Sfânta Împărtășanie:

„- Nu vei putea fi cu adevărat asemănătoare Mie, decât prin suferință. Până acum am stat împreună cu tine. Acum vreau să te las puțin singură, fără să mă fac simțit. Vezi, până acum te-am dus de mână, învățându-te și corectându-te în toate, iar tu nu ai făcut altceva decât să Mă urmezi. Acum vreau să te descurci singură, dar să fii mai atentă decât înainte, gândindu-te că mă uit țintă la tine, fără să-Mi simți prezența. Atunci când Mă voi întoarce și vei simți prezența Mea, să știi că am venit fie pentru a te răsplăti pentru credința ta, fie pentru a te

43 În realitate, când după mai mulți ani când Isus a răstignit-o cu Sine, stig-matele sale au rămas invizibile. Să avem în vedere căci cu mâna sa străpunsă a scris aceste pagini, aproximativ 9000, sunt o minune, fără să se numere celelalte scrieri ale sale și scrisori.

pedepsi pentru că ai fost nerecunoscătoare.”

Am rămas atât de înspăimântată și atentă la această veste, încât I-am spus: „- Doamne, totul meu și viața mea, cum pot supraviețui fără Tine? Cine îmi va da putere? Cum, după ce m-ai făcut să las tot, după ce m-ai făcut să simt că nimeni nu există pentru mine, vrei să mă lași singură și abandonată? Ați uitat, poate, cât sunt de rea? Nu pot face nimic fără Dumneavoastră.”

Din această cauză, cu un ton mai serios, a spus: „Vreau să te fac să înțelegi bine cine ești tu. Ceea ce fac este spre binele tău, nu te întrista. Vreau să-ți pregătesc inima să primească harurile pe care le-am pregătit pentru tine. Până acum te-am asistat simțitor, acum va fi mai puțin sensibil. Te voi face să-ți atingi nimicul cu mâna, te voi cufunda bine într-o umilință profundă, pentru a construi ziduri foarte înalte asupra ta. Așadar, în loc să te îndurerezi, ar trebui să te bucuri și să-Mi mulțumești, deoarece cu cât te fac să treci mai repede prin marea furtunoasă, cu atât vei ajunge mai devreme în portul de siguranță. Cu cât te voi supune la mai multe teste grele, cu atât îți voi da haruri mai mari. Curaj, așadar! Curaj, că voi veni în curând.”

Și spunându-mi aceste cuvinte, mi s-a părut că m-a binecuvântat și a plecat. Cine poate spune durerea pe care am simțit-o, golul pe care l-a lăsat în interiorul meu, lacrimile amare pe care le-am vărsat? M-am conformat doar sfintei Sale Voințe. Părea că de la distanță am sărutat mâna care mă binecuvântase, spunându-I: „- Adio, o, Mire Sfânt, adio!” Am văzut că pentru mine totul s-a terminat, pentru că-L aveam doar pe El, iar în absența Lui nu exista altă consolare, ci totul se transforma în dureri foarte amare. Însăși creația îmi accentua durerea, astfel că toate lucrurile

pe care le-am privit păreau să-mi spună: „- Vezi, noi suntem opera Iubitului tău, dar El unde e?” Dacă priveam apa, focul, florile, chiar și pietrele, imediat gândul spunea: „- Ah, acestea sunt opera Mirelui tău! Ah, pe ele am plăcerea de a le vedea, iar pe El nu-l văd! Oh, opere ale Domnului meu, dați-mi vești, spuneți-mi unde se află! Mi-a spus că va veni în curând, dar cine știe când!”44

Uneori am ajuns la o dezolare atât de amară, încât simțeam că îmi lipsește respirația, că îngheț total și că un fior îmi străbate tot trupul. Câteodată familia observa, dar ei atribuiau aceasta vătămărilor trupești, așa că voiau să mă trateze și să-i cheme pe medici. Uneori insistau atât de mult, că ajungeau să o facă, dar eu, pe cât mi-a stat în putință, am căutat să rămân singură.

14. Sufletul experimentează că nu este capabil de nimic fără Isus și că Lui i se cuvine totul. Isus, este adevăratul director spiritual, îi arată ce trebuie să facă atunci când se află în starea de obscuritate și abandon, cum trebuie să fie rugăciunea, cum să se comporte după Sfânta Îm-părtășanie și cum să facă vizite lui Isus în Preasfântul Sacrament.

Mi-am amintit de toate harurile, cuvintele, îndreptările, mustrările. Am văzut cu ochiul limpede că

44 Luisa repetă aceleași lamentări mistuitoare în „Amintiri din copilărie”. Și în multe pasaje a scrierilor sale este exprimat literal precum Mireasa di Cartea „Cântarea Cântărilor”: „În pat, în [timpul] nopților, l-am căutat pe cel pe care îl iubește sufletul meu: l-am căutat, dar nu l-am găsit... l-ați văzut pe cel pe care-l iubește sufletul meu? „... Eu i-am deschis iubitului meu, dar iubitul meu se întorsese, plecase. Mi-a ieșit sufletul după cuvântul lui, l-am căutat dar nu l-am găsit, l-am strigat, dar nu mi-a răspuns” (5,6). Este de exclus că ea ar fi citit această carte.

întreaga lucrare până aici a fost opera harului Său și că din mine nu rămânea altceva decât nimicul pur și înclinația spre rău. Mi-am dat seama, că fără El n-am simțit iubirea la fel de sensibil, n-am mai văzut acele lumini atât de clare în meditație, încât stăteam câte două sau trei ore și făceam ceea ce făceam atunci când le simțeam sensibil [acele lumini] dar atât cât puteam, pentru că în mine auzeam repetându-se acele cuvinte: „- Dacă îmi vei fi credincioasă, voi veni pentru a te răsplăti; dacă vei fi nerecunoscătoare, voi veni pentru a te pedepsi.”

Așa am petrecut când două zile, când patru, mai mult sau mai puțin, cum îi plăcea Lui. Unica mea mulțumire era să-L primesc în Preasfântul Sacrament. Numai acolo Îl găseam. Nu puteam să am îndoieli în legătură cu aceasta și îmi amintesc că de câteva ori nu s-a făcut auzit, dar L-am rugat, L-am implorat și am insistat mult să se facă auzit, încât m-a mulțumit, dar totuși nu iubitor și binevoitor, ci sever.45

După ce am petrecut acele zile în starea pe care am descris-o mai sus (mai ales dacă i-am fost credincioasă), am simțit că se întoarce înăuntrul meu, că-mi vorbește limpede. Dacă zilele trecute n-am fost în stare să spun un cuvânt în mine, nici să aud ceva, acum am știut că nu este imaginația mea. Eu am făcut tot ce-am putut pentru a corespunde cerințelor lui Isus, pentru că altfel îmi făcea așa un război, că nu-mi găseam pacea. Ah, Doamne, ai fost atât de bun cu mine, iar eu încă (sunt) atât de rea!

Continuând ceea ce începusem, L-am simțit înăuntrul meu, Îl îmbrățișam, Îl strângeam, și-am spus: „- Iubitul

45 A-l auzi pe Isus sau să-L vadă nu depindea de dorința Luisei, după cum ea conchide (termină) mai târziu.

meu cel bun, vezi cât de amară a fost pentru mine despărțirea noastră?” iar El mi-a spus: „Este nimic prin ceea ce ai trecut, pregătește-te pentru încercări mai grele. Am venit, pentru a dispune inima ta și a o întări. Acum îmi vei povesti prin ce ai trecut, despre toate, despre îndoielile și temerile tale, despre toate dificultățile tale, pentru a te putea învăța cum să te comporți în absența Mea.”

Așadar I-am povestit despre durerile mele, spunându-I: „Doamne, fără Dumneavoastră nu am putut să fac nimic bine. Am fost complet neatentă la meditație. Când am primit Sfânta Împărtășanie, nu am putut să rămân în meditație ore întregi ca atunci când Vă auzeam. M-am văzut singură, nu am găsit cu cine să mă înțeleg, m-am simțit în întregime goală sufletește. Durerea absenței Voastre mă făcea să experimentez agonia morții, natura omenească voia să se grăbească să scape imediat de acea durere, atât de mult că mi se părea că nu făceam altceva decât să pierd timpul. Apoi aveam acea teamă că Dumneavoastră întorcându-vă, mă veți pedepsi pentru că nu am fost credincioasă. De aceea nu știam ce să fac. Aveam și durerea că Dumneavoastră sunteți continuu ofensat, dar și durerea că nu știam când să fac acele acte de ispășire, acele vizite Preasfântului Sacrament, pentru diferitele ofense pe care Dumneavoastră le primiți. Spuneți-mi, vă rog, cum să procedez?”

Iar El, învățându-mă cu bunăvoință, a spus: „Ai făcut rău că te-ai tulburat atât. Nu știi tu că Eu sunt Duh de pace și că primul lucru pe care ți-l recomand este de a nu tulbura pacea inimii? Când nu poți fi atentă la rugăciune, nu vreau să te gândești la asta sau la cealaltă, cum este sau cum nu este. Făcând așa, tu însăți chemi neatenția.

În schimb, când te afli în acea stare, primul lucru este să te umilești, recunoscând că meriți acele dureri, punându-te ca un mielușel smerit în brațele călăului, care, în timp ce îl ucide, îi atinge mâna. Așa tu, în timp ce te vei vedea lovită, istovită, singură, te vei resemna sfintelor mele dispoziții, îmi vei mulțumi din toată inima, vei săruta acea mână care te lovește, recunoscându-te nedemnă de acele dureri. Apoi Îmi vei oferi acele amărăciuni și chinuri, acele plictiseli profunde, rugându-Mă să le accept ca pe un sacrificiu de laudă, de satisfacție pentru greșelile tale și de ispășire a ofenselor care Mi se aduc. Făcând așa, rugăciunea ta se va înălța înaintea tronului Meu ca o tămâie foarte parfumată, va răni Inima Mea, îți vei atrage noi haruri și noi carisme. Văzându-te smerită și resemnată, cufundată în întregime în nimicnicia ta, diavolul nu va avea putere să se apropie. Iată că acolo unde credeai că ai pierdut, vei avea mari câștiguri.

În ceea ce privește împărtășania, nu vreau să fii tristă pentru că nu știi să te descurci. Să știi că este o consecință a durerii pe care am suferit-o în Ghethsemani. Ce va fi când te voi face să fii părtașă la biciuire, la încoronarea cu spini, la crucificarea cu piroane? Gândul la durerile mari te va face să suferi cu mai mult curaj durerile mici. Deci, când la împărtășanie te vei găsi singură, agonizând, gândește-te că te vreau în compania Mea în Grădina Măslinilor. Așadar, așază-te aproape de Mine și fă o comparație între durerile tale și durerile Mele. Vezi așadar că tu ești singură fără Mine, iar Eu sunt singur și abandonat de cei mai credincioși prieteni, căci au adormit. Până și Tatăl Meu Divin M-a lăsat singur. Apoi, în mijlocul durerilor îngrozitoare, când eram înconjurat de șerpi, de vipere, de câini furioși, care

erau păcatele oamenilor și păcatele tale, Mi se părea că voiau să mă mistuie de viu. Inima Îmi era copleșită de asemenea contracții, de parcă ar fi fost într-o presă, încât am transpirat Sânge. Spune-mi, când ai ajuns tu să suferi atât de mult? Așadar, când îți lipsește prezența Mea, când ești îndurerată, goală de orice mângâiere, plină de tristețe, de greutăți, de dureri, vino lângă Mine, șterge-Mi acel sânge, oferă-Mi acele dureri pentru ușurarea agoniei Mele foarte amare. În acest fel vei găsi modul în care să te poți opri cu Mine după împărtășanie. Să nu crezi că nu vei suferi, pentru că durerea cea mai amară pe care o pot da sufletelor dragi Mie, este să-i privez de Mine, dar tu, gândindu-te că prin acea suferință a ta Îmi vei da Mie alinare, vei fi chiar mulțumită.

Referitor la vizitele și actele tale de ispășire, trebuie să știi că tot ceea ce am făcut în cursul celor treizeci și trei de ani, de când M-am născut și până am murit, continui în Sacramentul Altarului. De aceea vreau să mă vizitezi de 33 de ori pe zi, onorând anii Mei și să te unești împreună cu Mine în Preasfântul Sacrament al Sfintei Euharistii, cu propriile Mele intenții, adică de reparare și de adorație. Aceasta o vei face în toate momentele zilei. Primul gând al dimineții să zboare imediat în fața Tabernacolului, unde stau închis din iubire pentru tine, iar ultimul gând al serii, în timpul somnului, înainte și după masă, la începutul tuturor acțiunilor tale, în timpul mersului și al muncii, gândul să-ți fie la Tabernacol.”

În timp ce îmi spunea așa, m-am văzut în întregime confuză și, neștiind dacă pot reuși să fac acestea, i-am spus: „Doamne, Vă rog să stăm împreună, ca să mă pot obișnui să le fac, deoarece cu Dumneavoastră pot face totul, dar fără Dumneavoastră, ce pot face eu, o mizerabilă?”

Iar El a adăugat cu bunăvoință: „- Da, da, te voi mulțumi. Când te-am părăsit vreodată? Pentru bunăvoința ta, vreau să-ți ofer ajutorul de câte ori ai nevoie.” Și se ținea de cuvânt.

15. Isus se preocupă de Luisa cu scopul de a o îmbogăți și înfrumuseța mai mult, dar și pentru a o uni mai intim cu El, pentru a susține lupta teribilă împotriva demoni-lor.

După ce am petrecut o perioadă când cu El, când fără El, într-o zi după împărtășanie m-am simțit mai intim unită cu El. Mi-a pus diverse întrebări, ca de exemplu, dacă Îl iubesc, dacă eram pregătită să fac ceea ce El dorea, chiar și sacrificiul vieții din iubire pentru El. A continuat să-mi spună: „Spune-Mi și tu ce vrei. Spune-Mi dacă ești pregătită să faci ceea ce vreau, și Eu voi face ceea ce dorești tu.”

Am devenit confuză pentru că nu înțelegeam acel mod al Său de a acționa, dar cu timpul am înțeles că acel mod de a acționa este atunci când vrea să dispună sufletul la o nouă și grea cruce, și știe să atragă sufletul atât de mult către Sine cu acele subtilități, că sufletul nu îndrăznește să se opună la ceea ce dorește El. Așadar I-am spus: „- Da, Vă iubesc, dar spuneți-mi Dumneavoastră: pot găsi o realitate mai frumoasă, mai sfântă, mai binevoitoare decât Dumneavoastră? Și apoi, de ce mă întrebați dacă sunt pregătită să fac ceea ce Dumneavoastră doriți, în timp ce V-am oferit de mult timp voința mea și V-am rugat să nu mă scutiți, chiar să mă sfâșiați, în ideea să vă pot oferi mulțumire? Eu mă abandonez Dumneavoastră, Mire Sfânt. Acționați în mod liber, faceți din mine ceea ce

doriți, dați-mi harul Dumneavoastră, că eu sunt nimic și nu pot face nimic.”

Isus a spus: „- Într-adevăr ești pregătită pentru tot ceea ce vreau?” M-am văzut și mai confuză și mai anihilată, dar aproape tremurând, I-am spus: „- Da, sunt pregătită.” Isus, compătimindu-mă, continua să-mi spună: „- Nu te teme, voi fi puterea ta. Nu vei suferi tu, ci voi fi Eu cel care voi suferi și voi lupta în tine. Vezi, vreau să purific sufletul tău chiar și de cel mai mic defect care ar putea împiedica Iubirea Mea în tine. Vreau să testez fidelitatea ta, dar cum pot să văd dacă acest lucru este adevărat, dacă nu te pun în mijlocul bătăliei? Să știi așadar, că vreau să te pun în mijlocul demonilor. Le voi da libertatea să te chinuie și să te ispitească, iar după ce ai învins viciile cu ajutorul virtuților46, vei fi înzestrată cu virtuți proprii, pe care credeai că le vei pierde. După aceea sufletul tău, curățat, înfrumusețat, îmbogățit, va fi ca un rege care se întoarce învingător dintr-un aprig război. Acest rege credea că va pierde tot ceea ce avea, dar s-a întors din luptă mai glorios și mai bogat. Atunci voi veni Eu să formez în tine locuința Mea și vom sta mereu împreună. Este adevărat că starea ta va fi dureroasă, demonii nu îți vor mai da pace, nici ziua nici noaptea. Vor fi mereu pe picior de război cu tine, dar tu să ai mereu drept țintă ceea ce doresc să fac din tine, adică să te fac asemănătoare cu Mine. Este adevărat că va trebui să treci prin multe și mari suferințe, astfel încât vei fi mai curajoasă să suporți durerile.”

Cine poate spune cât de înspăimântată am rămas la un

46 Luisa scrie: „Când ai învins viciile cu ajutorul virtuților...” În mod evident este o supraveghere.

astfel de anunț? Am simțit cum mi se răcește sângele, cum mi se ridică părul și imaginația mea era prea plină de fantome negre care păreau că voiau să mă devoreze de vie. Mi s-a părut că Domnul, înainte de a mă pune în această stare dureroasă, dădea libertate la tot ceea ce trebuia să sufăr, și m-am văzut înconjurată cu de toate. Apoi m-am adresat Lui și i-am spus: „- Doamne, ai milă de mine! Oh, nu mă lăsa singură și abandonată! Văd diavolii și este atât de mare furia lor, că nu vor lăsa din mine nici măcar praful. Cum voi putea face față? Dumneavoastră cunoașteți mizeria mea și cât sunt de rea. Așadar, dă-mi un nou har ca să nu te ofensez. Dar, Doamne, chinul care sfâșie mai mult sufletul meu este să văd că și Dumneavoastră trebuie să mă lăsați. Ah, cui voi putea să-i mai spun un cuvânt? Cine trebuie să mă învețe? Dar să fie făcută întotdeauna Voința voastră, binecuvântez Vrerea ta Sfântă.”

Iar El cu bunăvoință a continuat să spună: „- Nu-ți face atât de multe griji. Să știi că nu voi permite niciodată să fii ispitită peste puterile tale. Dacă permit aceste lucruri este pentru binele tău. Nu am pus niciodată sufletele în bătălii pentru a le face să piară. Mai întâi măsor puterea lor, le dăruiesc harul meu, și apoi le introduc, iar dacă un suflet cade, este pentru că nu se ține unit de Mine prin rugăciune. Dacă nu mai simt sensibilitatea Iubirii Mele, ei cerșesc iubire din partea făpturilor, în timp ce doar Eu pot sătura inima umană. Ei nu se lasă călăuziți de calea sigură a ascultării, crezând mai mult în propria lor judecată decât în cei care îi conduc în locul Meu. Așadar, de ce să ne mirăm că ei cad? Prin urmare, ceea ce te sfătuiesc Eu, este rugăciunea. Chiar dacă ar fi trebuit să suferi dureri de moarte, nu trebuie să lași niciodată ceea

ce obișnuiai să faci, dimpotrivă, cu cât vezi că te prăbușești mai mult, cu atât mai mult vei invoca ajutorul celui care te poate elibera.47

Mai mult, vreau să te pui orbește în mâinile confesorului tău, fără să examinezi ce ți se spune. Vei fi înconjurată de întuneric și vei fi ca unul care nu are ochi și care are nevoie de o mână care să-l călăuzească. Pentru tine ochiul va fi vocea confesorului, care ca o lumină va ilumina întunericul, mâna va fi ascultarea care te va conduce și totodată un sprijin pentru a te duce în portul sigur.

Ultimul lucru pe care îl recomand este curajul: vreau să intri în luptă cu neînfricare. Lucrul care face ca o armată inamică să se teamă cel mai mult, este să vadă curajul, tăria, felul în care se înfruntă cele mai periculoase lupte, fără teamă. Așa sunt demonii: de nimic nu se tem mai mult, decât de un suflet curajos susținut în întregime de Mine. Se duce printre ei cu suflet puternic, nu pentru a fi rănit, ci cu hotărârea de a-i răni și de a-i extermina. Demonii se înspăimântă, se îngrozesc și ar vrea să fugă, dar nu pot, pentru că sunt legați de Voința Mea și sunt obligați să rămână acolo pentru mai marele lor chin. Așadar, nu te teme de ei, că nimic nu îți pot face fără Vrerea Mea. Apoi, când voi vedea că nu mai poți rezista și vei cădea, dacă tu îmi vei fi credincioasă voi veni imediat, îi voi pune pe toți pe fugă și îți voi da har și tărie. Curaj așadar, curaj!”

47 Armele victoriei sunt perseveranța și încrederea în Domnul, și aceasta este semnul umilinței.

16. Luisa trebuie să treacă printr-o teribilă încercare, luptând împotriva diavolilor.

Cine ar putea spune ce schimbare s-a produs în interiorul meu? Totul a fost de groază pentru mine. Acea iubire pe care mai înainte o simțeam în mine, acum o simțeam schimbată în ură cumplită. Ce durere să nu-L mai poți iubi! Îmi sfâșia sufletul, gândul că acel Domn [e acela care a fost atât de bun cu mine]! [Ce durere] este să mă văd acum constrânsă să-L urăsc, să-L blestem ca și cum ar fi cel mai crud dușman, să nu-L pot privi nici măcar în imaginile sale, [care imagini] doar privindu-le, doar ținându-le în mână, sărutându-le îmi veneau atare impulsuri de ură și o atare forță de a le face toate bucăți. Tot așa îmi venea și când țineam rozariul în mână. Uneori opuneam rezistență [acestei uri], încât întreaga mea natură umană tremura din cap până în picioare. O, Dumnezeule, ce durere amară! Eu cred că dacă în iad nu ar mai fi dureri, singura durere de a nu-L putea iubi pe Dumnezeu ar forma cel mai oribil iad.

De multe ori diavolii îmi puneau înainte harurile pe care Domnul mi le-a dat ca pe o lucrare a imaginației mele. Prin urmare mă îndemnau să duc o viață mai liberă, mai confortabilă, și îmi reproșau spunându-mi: „- Acesta este binele pe care L-a vrut pentru tine? Aceasta este răsplata, lăsându-te în mâinile noastre? Ești a noastră, ești a noastră, pentru tine totul s-a terminat, nu mai există speranță!” Iar în interior simțeam că arunc împotriva Domnului astfel de impulsuri de indignare și de disperare, că de multe ori, după ce m-am găsit cu câte o imagine în mâinile mele, a fost atât de mare forța indignării, că am rupt-o; dar în timp ce făceam aceasta plângeam și o sărutam, dar nu știu să spun cum am fost nevoită să o fac.

Cine ar putea spune sfâșierea sufletului meu?

Demonii sărbătoreau și râdeau. Unul făcea zgomot fie din diferite direcții, altul răcnea, iar altul mă asurzea cu strigăte spunând: „- Vezi că ești a noastră? Nu rămâne altceva decât să te ducem în iad, cu trupul și sufletul. Vei vedea că o vom face.”

Uneori simțeam că mă trage cineva, când de haine, când îmi trăgea scaunul pe care eram îngenunchiată, și atât de tare îl mișcau și răcneau, că nu mă puteam ruga. Uneori era atât de mare frica mea! În speranța că mă voi putea elibera de ei, mă duceam la culcare în pat, dar chiar și acolo veneau după mine, trăgându-mi perna și păturile. Acum cine poate spune spaima, frica pe care am simțit-o? Nici eu însămi nu știam unde mă aflu, pe pământ sau în iad?

Era atât de mare teama că mă vor duce cu ei, încât ochii nu mi se mai puteau închide să pot dormi. Stăteam ca unul care avea un dușman crud, care a jurat că trebuie cu orice preț să-i ia viața, și asta credeam că trebuia să mi se întâmple înainte să închid ochii. Aveam senzația că cineva ar pune ceva înăuntrul meu, așa că eram obligată să țin ochii larg deschiși pentru a vedea când trebuiau să mă ducă demonii. Cine știe, poate că mă puteam întări pentru a mă opune la ceea ce voiau să-mi facă. Așadar simțeam că mi se ridică firele de păr de pe cap unul câte unul, și o sudoare rece curgea pe tot trupul meu și-mi pătrundea până în oase, îmi simțeam nervii și oasele că se desprind, unul câte unul, zbătându-se împreună de frică. În alte momente mă simțeam incitată la astfel de ispite de disperare și de sinucidere, că uneori, aflându-mă aproape de fântână, simțeam că eram trasă48 înăuntru, sau îmi venea să iau cuțitul și să mă sinucid. Era atât de mare efortul pe care

48 Adică, „să mă arunc înăuntru”.

trebuia să-l fac pentru a fugi, încât simțeam dureri de moarte, iar în timp ce fugeam îi simțeam venind după mine. Mi se inocula gândul că pentru mine era inutil să trăiesc, după ce am săvârșit atât de multe păcate, că Dumnezeu m-a abandonat, deoarece nu i-am fost credincioasă. Am văzut că am făcut răutăți mai multe decât oricare suflet din lume, așa că, pentru mine nu mai era speranță de milostivire. În adâncul sufletului meu am simțit că se repetă cuvintele: „- Inamică a Lui Dumnezeu, cum mai poți trăi? Știi tu cine este acel Dumnezeu pe care L-ai insultat atât de mult, pe care L-ai hulit și L-ai pizmuit? Vai, pe acel Dumnezeu imens, care te înconjura peste tot, ai îndrăznit să-L ofensezi chiar sub privirea Lui. L-ai pierdut pe Dumnezeul sufletului tău. Cine-ți va mai da pace, cine o să te elibereze de atât de mulți dușmani?”

Era atât de mare durerea, că nu făceam altceva decât să plâng. Uneori mă puneam să mă rog, iar diavolii, ca să mărească chinul meu, stăteau deasupra mea, iar unul mă lovea, altul mă înțepa și celălalt mă sufoca. Odată îmi amintesc că, în timp ce mă rugam, mi-am simțit picioarele trase de jos, pământul deschizându-se și flăcările ieșind, iar eu mă scufundam înăuntru. A fost atât de mare spaima și durerea, că am rămas pe jumătate moartă. Ca să-mi revin din această stare, a venit Isus Cristos și m-a încurajat, m-a făcut să înțeleg că nu era adevărat că a fost voința mea să-L ofensez, și că eu însămi puteam să-mi dau seama din durerea foarte amară pe care o simțeam, că diavolul era un mincinos, și că nu trebuia să-l ascult. Deocamdată trebuia să am răbdare să mai sufăr acele hărțuiri și apoi trebuia să vină pacea.

Așa se întâmpla din când în când, când de fapt ajungeam la extreme și, uneori, în mijlocul celor mai aspre

chinuri în acel act de mângâiere sufletul se convingea deoarece înaintea acelei lumini era imposibil ca sufletul să nu înțeleagă adevărul, dar după ce mă aflam în luptă, mă găseam în aceeași stare ca înainte.

Am fost ispitită să nu mă împărtășesc, convingându-mă că după ce am săvârșit atât de multe păcate, era o mare îndrăzneală să o fac, și că dacă îndrăzneam, nu Isus Cristos ar fi venit, ci diavolul, și că atât de multe chinuri mi-ar fi dat, că aș fi murit. Totuși, ascultarea a învins întotdeauna. Este adevărat că uneori sufeream dureri mortale, astfel încât cu dificultate puteam să-mi revin după împărtășanie, dar din moment ce confesorul mi-a cerut cu fermitate să o fac, am ascultat. Totuși, îmi amintesc că de mai multe ori nu am făcut-o. Uneori, în timp ce mă rugam seara, îmi stingeau becul. Alteori urlau în așa hal că era de speriat, alteori se auzeau voci slabe, de parcă erau muribunzi. Dar cine poate spune tot ceea ce făceau? Este imposibil.

17. Victoria în încercare.

Acest chin - deși nu-mi amintesc prea bine - a durat trei ani49, cu intervale de zile sau săptămâni, când atacul se atenua, dar nu dispărea50. Îmi amintesc că după o sfântă împărtășanie Domnul m-a învățat modul cum trebuia să fac ca să-i pun pe fugă: disprețuindu-i și să nu-i bag în seamă, și că trebuia să mă comport ca și cum ar fi fost foarte multe furnici. M-am simțit însuflețită de o așa putere, că nu mai

49 Această perioadă a durat de la 13 la 16 ani, când Luisa a acceptat starea de victimă.

50 Deși suferințele Luisei din această perioadă amintesc descrierile Sfântului Ioan al Crucii cu privire la suferințele purificării pasive a sufletului, acest pasaj indică faptul că suferințele provocate Luisei de către demoni aveau în Planul divin un caracter prioritar al reparării, mai degrabă decât al purificării.

simțeam acea teamă ca înainte. Și am făcut în felul următor: când făceau gălăgie, tărăboi le spuneam: „- Se vede că nu aveți ce lucra, iar ca să treacă timpul, faceți atât de multe imbecilități. Faceți ce vreți. Când veți obosi, veți înceta.” Uneori încetau, alteori se înfuriau atât de tare încât făceau zgomote și mai puternice. Îi simțeam aproape, devenind tot mai puternici și violenți, încercând să mă ducă cu ei. Am simțit duhoarea oribilă și căldura focului. Este adevărat că în interiorul meu am simțit un anumit fior, dar îmi făceam curaj și le spuneam: „- Mincinoși ce sunteți! Dacă ar fi adevărat că aveți putere să mă luați, din prima zi ați fi făcut-o, dar din moment ce nu-i adevărat, nu aveți nicio putere asupra mea. Aveți doar atâta câtă vi se dă de Sus. Așadar cântați, cântați, iar când veți obosi, veți crăpa.”

Dacă se văietau și urlau, le spuneam: „- Ce-i cu voi, nu v-ați făcut planul pe astăzi ori v-a fost luat vreun suflet, că vă plângeți? Sărăcuții de ei, nu se simt bine! Vreau să vă fac și eu să vă mai lamentați puțin,” - și începeam să mă rog pentru păcătoși, sau să fac acte de ispășire. Uneori râdeam de ei când își începeau activitatea obișnuită și le spuneam:

„- Cum pot să mă tem de voi, rasă de lași? Dacă ați fi fost ființe serioase, nu ați fi făcut atâtea prostii. Chiar, voi nu vă rușinați și nu vă lăsați batjocoriți?”

Dacă mă ispiteau să Îl insult sau să-L urăsc pe Dumnezeu, care merita toată iubirea și toată lauda, îmi adunam toate puterile și ofeream durerea amară că Îl urăsc, ca să ispășesc pentru atât de mulți care Îl insultă nestânjeniți și care nici măcar nu-și amintesc că există Dumnezeu și că sunt obligați să-L iubească din nou.

Dacă mă duceau la disperare, în interiorul meu spuneam: „- Nu mă îngrijesc nici de Paradis, nici de iad;

ceea ce contează pentru mine este să-L iubesc pe Dumnezeul meu. Acesta nu este momentul să mă gândesc la altceva, dimpotrivă este timpul să-L iubesc cât mai mult pot pe bunul meu Dumnezeu. Paradisul și iadul le pun în Mâinile Sale. El, care este atât de bun, îmi va oferi ceea ce mi se cuvine mai mult și îmi va dărui un loc unde voi putea să-L glorific mai mult.”

Isus m-a învățat că cel mai eficient mijloc pentru a face ca sufletul să rămână liber de orice reținere zadarnică, de orice îndoială, de orice teamă, este să declare înaintea Cerului, a pământului și chiar a demonilor că nu dorește să-L ofenseze pe Dumnezeu, chiar cu prețul vieții și că nu acceptă nicio ispită de la diavol. Cuvintele trebuie să le spună imediat ce sufletul simte că vine ispita, dar și-n timpul luptei, și după eliberare. Făcând așa, sufletul nu va pierde timpul gândindu-se dacă a consimțit sau nu, pentru că amintindu-și de declarația sa, se va instala liniștea, iar dacă diavolul încearcă să-l neliniștească, el îi va putea răspunde că dacă avea intenția să-l ofenseze pe Dumnezeu, nu ar fi declarat contrariul și astfel va rămâne ferit de orice teamă.

Cine ar putea reda furia diavolului, văzând că toate vicleniile lui s-au întors împotriva sa, punându-l în confuzie și mai ales văzând că acolo unde credea că poate câștiga, a pierdut? Paradoxal (contrar așteptării), sufletul se folosește de ispitele și stratagemele diavolului, pentru a face acte de ispășire și de iubire pentru Dumnezeul său.

Celălalt mod despre care m-a învățat Isus pentru a alunga ispitele, este următorul: dacă mă ispiteau cu sinuciderea, eu trebuia să răspund: „- Nu am avut nicio permisiune de la Dumnezeu, dimpotrivă, în ciuda voastră vreau să trăiesc, pentru a-L putea iubi mai mult pe

Dumnezeu.” Dacă apoi mă loveau și mă băteau, eu trebuia să mă umilesc, să îngenunchez și să-i mulțumesc Dumnezeului meu pentru că acestea se întâmplau pentru ispășirea păcatelor mele, și să ofer totul ca act de ispășire pentru toate ofensele care I se aduceau Lui Dumnezeu în întreaga lume.

În sfârșit, o ispită urâtă, care a durat puțin, a fost că prin contactul continuu de aproximativ un an și jumătate cu acești urâți diavoli, eu ar fi trebuit să fiu însărcinată și să nasc apoi un mic diavol cu coarne51. Imaginația mea a lucrat, așa că m-am văzut în fața unei confuzii oribile pentru ceea ce s-ar fi spus despre mine, pentru o așa urâtă întâmplare.

18. Luisa îl vede din nou pe Isus precum în Pătimire și acceptă starea de victimă.

În sfârșit, această luptă cu diavolii cei cruzi s-a terminat după aproximativ un an și jumătate, iar eu am început o viață total nouă. Demonii nu au încetat să mă maltrateze din când în când, dar nu era atât de frecventă și nici atât de aprigă lupta, iar eu m-am obișnuit să-i disprețuiesc. Noua viață pe care am început-o a fost la fermă, numită Tore Disperata52. Într-o zi, în timp ce mai mult ca niciodată, am fost chinuită de diavol, atât de mult încât am simțit că-mi pierd forțele și leșin, seara, în timp ce

51 Din aceste cuvinte se vede ingenuitatea și inocența Luisei; și totuși avea aproximativ 15 ani.

52 Distanța este de 27 de km. de Corato, este o proprietate agricolă tipică în punctul cel mai înalt a acelei zone (Murge). Acea zonă pe vremuri se numea „Bazinul de aur”, pentru că acolo se aduna grâul, până când, din cauza unei mari secete, de aceea, țăranii disperați au început să o numească „Torre Dis-perata”.

stăteam așa, am simțit că mă cuprinde ceva mortal și mi-am pierdut simțurile53. În această stare l-am văzut pe Isus Cristos înconjurat de foarte mulți dușman. Unii Îl băteau, alții-L pălmuiau, ceilalți Îi înțepau Capul cu spini, câțiva Îi rupeau picioarele și brațele și, după ce L-au redus la niște bucăți, L-au depus în brațele Maicii Domnului. Și aceasta se întâmpla puțin mai departe de mine. După ce Preasfânta Fecioară L-a luat în brațe, s-a apropiat de mine și plângând mi-a zis: „- Fiica mea, vezi cum este tratat Fiul meu de către oameni? Ofensele oribile pe care le comit nu-i dau niciodată tihnă. Privește-L cum suferă!”

Eu încercam să-L privesc și L-am văzut în întregime însângerat, cu Răni pe tot corpul și aproape strivit, pe jumătate mort. Am simțit o durere atât de mare văzându-L pe Domnul meu că suferă atât de mult, încât aș fi vrut să mor de mii de ori. M-am rușinat de micile mele suferințe. Preasfânta Fecioară a adăugat, plângând într-una: „- Apropie-te și sărută Rănile Fiului meu. El te alege ca victimă și, dacă atât de mulți Îl ofensează, tu, oferindu-te să suferi ceea ce suferă El, Îi vei da alinare în durerea Lui atât de mare. Accepți?”

M-am simțit strivită complet. Vedeam cât sunt de rea, vedeam că nu sunt vrednică să spun da. Natura omenească tremura. Mă simțeam atât de slăbită din pricina durerilor pe care le-am îndurat, încât simțeam că viața mea atârnă de un fir de ață. Nu știu cum să explic, dar i-am văzut la o oarecare distanță pe demoni și-i auzeam că urlă foarte tare. Se făcea că tot ce i-au făcut Domnului, trebuia să-mi facă și mie, dacă acceptam. Am simțit în mine durere, chin, nervi încordați, încât am crezut că trebuie să părăsesc viața. În

53 Era pentru prima dată când Luisa și-a pierdut simțurile.

sfârșit, m-am apropiat de Isus și I-am sărutat Rănile. Am constatat că gestul meu vindecă membrele mutilate, iar Domnul care mai înainte părea mort, acum revine la viață. În interiorul meu primeam semnale luminoase cu privire la ofensele care se aduc Lui Isus și-atunci am dorit să fiu victimă, chiar dacă ar fi trebuit să îndur de mii de ori moartea. Eram conștientă că Domnul merita totul și că eu nu mă puteam opune la ceea ce voia El. Totul s-a petrecut în tăcere, doar cu schimb reciproc de priviri, care mă invitau să accept. În special, Preasfânta Fecioară, mă îndemna să accept. Dar cine poate spune prin tot ce am trecut?

Privindu-mă cu bunăvoință, Domnul mi-a spus. „Ai văzut cât Mă ofensează și câți oameni merg pe calea nelegiuirii, care, fără să-și dea seama, cad în abis. Vino în fața Justiției Divine să te oferi ca victimă de ispășire pentru ofensele care se fac și pentru convertirea păcătoșilor, care, cu ochii închiși beau din izvorul otrăvit al păcatului. Un teren larg de suferințe ți se deschide înainte dar și de haruri. Eu nu te voi mai lăsa; voi veni să sufăr în tine tot ceea ce îmi fac oamenii, făcându-te părtașă de chinurile Mele. Mama mea îți va fi de ajutor și mângâiere.”

Se părea că m-a încredințat Ei, iar Ea m-a acceptat. De asemenea și eu m-am oferit complet Lui și Fecioarei, pregătită să fac ceea ce dorea; și așa s-a încheiat prima dată54.

După ce mi-am revenit din acea stare, am simțit dureri mari și o astfel de anihilare a mea însămi, încât mă vedeam ca un vierme nenorocit, care nu știa să facă altceva decât să

54 Într-un caiet intitulat „Vicisitudinea (dificultatea) unui suflet care tinde spre perfecțiune” vorbind la a treia persoană, spune că a îmbrățișat starea de victimă de la vârsta de 16 an (Cf. Vol. VI, 14.04.1904: „Încă din 1882”)

se târască pe pământ, și i-am spus Domnului: „- Ajutor! Atotputernicia Dumneavoastră mă distruge. Observ că dacă Dumneavoastră nu mă ridicați, nimicul meu se descompune și se va risipi. Dați-mi suferința, dar Vă rog să-mi dați și puterea, altfel simt că mor.”

Și așa a început o alternanță de vizite ale Domnului nostru și chinuri din partea diavolilor. Cu cât mai mult mă resemnam, cu atât mai mult creștea furia lor.

19. Victima începe să-și facă misiunea sa, luând parte la chinurile lui Isus încoronat cu spini, pentru ispășirea păcatelor, mai ales de mândrie. Începe înfometarea Lu-isei.

La puține zile după cele spuse mai sus, mi-am pierdut din nou simțirea. Îmi amintesc că la început, când simțeam venind o astfel de stare, credeam că trebuie să părăsesc viața. În timp ce mi-am pierdut simțirea, Domnul nostru s-a arătat din nou cu coroana de spini pe cap, picurând sânge, și adresându-se către mine, mi-a zis: „- Fiica Mea, vezi o parte din ceea ce îmi fac oamenii. În aceste vremuri triste, mândria lor este atât de mare, încât au contaminat tot aerul. Este atât de îngrozitor, că se răspândește peste tot și a ajuns înaintea tronului Meu în Cer. Se comportă astfel încât ei înșiși își închid Cerul. Săracii de ei, nu au ochi ca să cunoască adevărul, pentru că sunt acoperiți de păcatul mândriei și de o serie de alte vicii. Oh, dă-Mi alinare la atâtea convulsii intense și ispășire la atâtea nedreptăți care Mi se fac!”

Și spunând așa, Și-a scos coroana, care nu părea coroană, ci totul dintr-o bucată întreagă plină de spini, care acoperea tot capul. În timp ce-Și scotea coroana, s-a

apropiat de mine și m-a întrebat dacă o accept. M-am simțit atât de anihilată, am simțit atâta durere pentru ofensele pe care le primește, încât am simțit că mi se frânge inima și i-am spus: „- Doamne, fă din mine ceea ce vrei.” Atunci luat coroana, mi-a fixat-o pe cap și a dispărut.

Cine ar putea spune ce convulsii am avut atunci când mi-am revenit? Cu fiecare mișcare a capului credeam că-mi dau ultima suflare, atât de mari erau durerile și înțepăturile pe care le simțeam în cap, în ochi, în urechi, în ceafă. Simțeam că spinii îmi pătrund și-n gură, încât nu puteam să deschid gura să mănânc. Două-trei zile n-am mâncat nimic. Când se calmau durerile, simțeam o mână sensibilă care mă apăsa pe cap și îmi reînnoia durerile. Uneori convulsiile erau atât de puternice, încât îmi pierdeam cunoștința.

Erau zile când acest fenomen avea loc și zile în care nu se întâmpla nimic. Uneori se repeta de trei-patru ori pe zi și avea o durată variabilă: un sfert de oră, o jumătate de oră sau o oră. La sfârșit eram extenuată și slăbită. Îmi amintesc că familia știa că nu-mi face plăcere să stau la țară55. Când din cauza durerilor de cap nu puteam deschide gura să mănânc, ai mei spuneau că fac mofturi și se supărau, se îngrijorau și mă criticau. Natura omenească voia să se revolte la asemenea atitudine, dar Domnul nu a dorit să ripostez.

20. Suferințe provocate de familie. Teama Luisei că alții ar putea să-și da seama de cauza suferințelor ei și de tot ce i se întâmplă, dar Domnul le permite să afle.

Într-o seară, în timp ce ne aflam la masă, iar eu, în

55 Motivul era că Luisa în tot timpul când trebuia să stea la țară nu putea să asiste la Liturghie.

starea în care eram nu-mi puteam deschide gura, familia a început să-și facă griji. Eu mă simțeam atât de rău încât am început să plâng, dar ca ei să nu mă vadă, m-am ridicat și am plecat în altă parte. Plângeam și Îl rugam pe Isus Cristos și pe Preasfânta Fecioară să-mi dea ajutor și putere pentru a putea suporta această încercare. Dar în timp ce mă rugam, mi-am pierdut cunoștința. O, Dumnezeule, ce durere pe mine doar la gândul că trebuia să mă vadă familia, care până atunci nu știa nimic despre suferința mea!

În acest timp I-am spus lui Isus: „– Doamne, nu-i lăsa să mă vadă”! Nu pot să spun de ce, dar mie îmi era foarte rușine să mă vadă în starea aceasta. Când am fost luată prin surprindere și n-am mai avut timp să mă ascund sau cel puțin să îngenunchez, ca să creadă că mă rog, am fost descoperită. În timp ce eram fără cunoștință, s-a arătat Domnul nostru în mijlocul multor dușmani, care Îi adresau tot felul de insulte, Îl călcau în picioare, Îl huleau și-I smulgeau părul. Mi se părea că bunul meu Isus voia să fugă de sub acele tălpi mizerabile, și căutam să văd dacă pot găsi o mână prietenoasă care să-L elibereze, dar nu am găsit pe nimeni.

În timp ce vedeam această scenă, eu plângeam pentru că Domnul meu suferă asemenea dureri. Aș fi vrut să merg în mijlocul acelor dușmani în speranța că-L voi putea elibera, dar nu îndrăzneam, și-atunci I-am spus: „- Doamne, faceți-mă părtașă la durerile Dumneavoastră. Oh, dacă aș putea să vă ridic și să vă eliberez!”

În timp ce spuneam aceste cuvinte, ca și cum ar fi înțeles, dușmanii au venit împotriva mea, dar atât de înfuriați, încât au început să mă lovească, să mă tragă de păr, să mă calce în picioare. Mi-era atât de frică și sufeream,

dar în interiorul meu eram mulțumită56, pentru că vedeam că Îi dau Domnului puțin răgaz. După aceea, acei dușmani au dispărut și am rămas singură cu Isus al meu. Încercam să-L alin, dar nu îndrăzneam să-I spun nimic; iar El, rupând tăcerea, mi-a zis: „- Tot ce ai văzut tu este nimic în comparație cu acele ofense pe care Mi le fac oamenii în continuu. Este atât de mare orbirea lor înglodându-se în atâtea lucruri pământești, încât ajung să devină nu doar cruzii Mei dușmani, ci chiar propriii lor dușmani. Din moment ce ochiul lor este fixat în noroi, ajung să disprețuiască veșnicia. Cine va tolera atâta ingratitudine? Cine va avea milă de atâția oameni care Mă costă sânge, care trăiesc aproape îngropați în duhoarea lucrurilor lăuntrice? Oh, vino cu Mine, roagă-te și plângi cu Mine pentru atât de mulți orbi care au ochi numai pentru lucrurile pământești și care disprețuiesc și calcă în picioarele lor necurate harurile Mele, ca și cum ar fi noroi. Oh, ridică-te deasupra a tot ceea ce este pământ, detestă și disprețuiește tot ceea ce Mie nu-Mi aparține și să nu te mai atingă insultele pe care le primești din partea familiei, după ce M-ai văzut că sufăr atât de mult. Să ai în inimă doar dorința de a Mă onora, ofensele pe care Mi le aduc permanent oamenii și pierderea atâtor suflete. Oh, nu Mă lăsa singur în mijlocul atâtor chinuri care Îmi sfâșie inima! Tot ceea ce suferi acum este nimic în comparație cu acele dureri pe care le vei suferi. Nu ți-am spus mereu că ceea ce vreau de la tine este imitarea vieții Mele? Vezi, cât de diferită ești față de Mine. Fă-ți curaj și nu te teme.”

56 Este o confirmare cât de adevărat este acel paradox pe care îl exprimă Sfân-tul Paul: „Acum mă bucur în pătimirile mele pentru voi și împlinesc ceea ce lipsește suferințelor lui Cristos în trupul meu pentru trupul său, care este Bi-serica” (Col. 1,24). În Cruce, (găsim) rodul nelipsit al Duhului Sfânt.

După aceasta mi-am revenit și atunci mi-am dat seama că sunt înconjurată de familia mea. Toți plângeau, îngrijorându-se. Se temeau că acea stare se poate repeta, se temeau că voi muri, așa că m-au adus urgent la Corato, unde pot avea asistență medicală, dar eu simțeam o mare durere gândindu-mă că trebuia să fiu vizitată de medici. De multe ori plângeam și Îi spuneam Domnului: „- De câte ori, Doamne, V-am rugat să mă faceți să pătimesc în ascuns! Acesta era singura mea mulțumire, și acum chiar și de această intimitate sunt lipsită! Oh, spune-mi, cum voi face? Doar Dumneavoastră mă puteți ajuta și alina în această amărăciune. Nu vedeți câte spun? Unul gândește într-un fel, celălalt în alt fel, unul dorește să-mi administreze un remediu iar celălalt altul. Toți sunt cu ochii pe mine și nu îmi mai dau pace. Oh, ajutați-mă în această mare durere, pentru că eu simt că-mi lipsește viața!”

Iar Domnul cu bunăvoință a adăugat: „- Nu trebuie să te întristezi pentru asta. Ceea ce vreau de la tine este să te abandonezi total în brațele Mele. Câtă vreme tu deschizi ochii ca să vezi ce lucrez Eu și ceea ce fac și spun făpturile, Eu nu pot să lucrez liber asupra ta. Nu vrei să ai încredere în Mine? Nu știi tu cât de mult îți vreau binele și că tot ceea ce permit, sau prin intermediul făpturilor, sau din partea demonilor, sau direct de la Mine, este pentru adevăratul tău bine și nu folosește la altceva decât pentru a conduce sufletul la starea pentru care l-am ales. De aceea vreau să te abandonezi cu ochii închiși în brațele Mele, fără să te uiți sau să cercetezi pe unul sau pe altul. Acordă-Mi încredere totală și lasă-Mă să operez în sufletul tău în mod liber. Dacă ulterior vei dori să faci contrariul, vei pierde timpul și te vei opune la ceea ce

vreau să fac din tine.

În ceea ce privește făpturile, păstrează tăcerea, fii bună și supusă față de toți și fă ca viața ta, respirația ta, afecțiunile și gândurile tale să fie continue acte de ispășire care să calmeze Dreptatea Mea, oferindu-Mi laolaltă toate hărțuielile făpturilor, care nu vor fi puține.”

După aceasta m-am străduit să mă resemnez Voinței lui Dumnezeu, cu toate că de multe ori am fost pusă din partea făpturilor la chinuri care mă făceau să plâng.

A venit și timpul să fiu vizitată de medic. M-a consultat și a constatat că nu este altceva decât o cauză nervoasă, deci a prescris medicamente, divertisment, plimbări, băi reci și a recomandat familiei să aibă grijă de mine când eram surprinsă de acea stare. Pentru că în momentul în care avea loc acest fenomen mistic deveneam rigidă57, doctorul le-a spus părinților așa: „Dacă o mișcați, o puteți rupe, și nu puteți rezolva nimic.”

De aici s-a stârnit o oarecare agitație în familie, în sensul că mă împiedicau să merg la biserică, nu mi-au mai dat libertatea de a sta singură, eram mereu supravegheată58. De multe ori mă plângeam Domnului, spunându-I: „Bunul meu Isus, cum au crescut durerile mele! Am rămas chiar și fără lucrurile cele mai dragi mie, care sunt Sacramentele. Nu m-am gândit niciodată că trebuia să ajung până aici. Dar cine știe unde o să sfârșesc? Oh, dă-mi ajutor și tărie, pentru că natura omenească va fi învinsă.”

De multe ori Isus binevoia să-mi spună un cuvânt, ca de exemplu: „Sunt Eu în ajutorul tău: de cine te temi? Nu-

57 Este ceea ce ea numește „starea ei obișnuită”.

58 Luisa vrea să spună că: „eram controlată peste tot și de mai multe ori își dădeau seama”.

ți amintești că chiar și eu am suferit din partea diferitelor categorii de oameni? Unii gândeau despre Mine într-un fel și alții în altul. Lucrurile cele mai sfinte pe care le făceam au fost judecate de ei (ca fiind) necorespunzătoare și rele, până să-Mi spună că eram diabolic și M-au privit cu ochi răi. M-au tolerat în mijlocul lor, dar nu Mă acceptau și complotau între ei să-Mi ia viața. Prezența Mea printre ei nu mai putea fi acceptată. Așadar, nu vrei tu să te fac asemănătoare Mie, făcându-te să suferi din partea făpturilor?”

21. Crucea de a ști că propriile pătimiri sunt cunoscute de alții: chiar și aceasta a fost o durere dată de Isus.

Așa am petrecut mulți ani, suferind din partea făpturilor, din partea diavolilor și direct din partea Lui Dumnezeu. Uneori ajungeam la atâta amărăciune din partea făpturilor și a felului cum gândeau, că mi-a fost rușine să mă arăt oricărei persoane. Cel mai mare sacrificiu al meu era să apar printre oameni. Era atât de mare emoția și confuzia, încât simțeam că amețesc. Au fost și alte vizite ale altor medici, dar nu au reușit nimic.59

Uneori, vărsând lacrimi amare, Îi spuneam din toată inima lui Isus: „Doamne, cum au devenit publice

59 Simptomele fizice ale Luisei reflectau starea sa mistică de victimă. Nu erau simptome a unei patologii fizice. Este un fapt confirmat tot timpul în care Luisa a stat la pat, definitiv din anul 1887 până la moartea ei, pe 4 Martie 1947. Din anul 1930 a fost vizitată de Pr. Dominic Franze, O.F.M., teolog și medic, în numele episcopului. A fost pe deplin convins de sfințenia acestui „instrument de har” și s-a observat condițiile fizice ale Luisei care au sfidat legile naturii. «Eu care sunt un medic – observă P. Franze - este pur și simplu uimitor că nu am găsit la pacientă nicio rană de decubitus sau altă coroziune a pieli, într-o persoană obligată să stea nemișcată la pat pentru o perioadă de ani destul de lungă».

suferințele mele, nu numai familiei, ci și pentru străini!”

Sunt confuză și mi se pare că toți mă arată cu degetul, ca și cum aceste suferințe ar fi fost cele mai rele acțiuni. Nici eu nu știu să spun ce mi s-a întâmplat. Oh, doar Dumneavoastră mă puteți elibera de asemenea publicitate și să mă faci să pătimesc în ascuns. Vă rog frumos, Vă rog frumos să mă ascultați!

Uneori chiar Domnul era indiferent în a mă asculta și sporea durerile mele. În alte momente mă alina spunându-mi: „- Sărmană fiică, vino la Mine, fiindcă vreau să te mângâi. Ai dreptate că suferi, dar nu îți aduci aminte că și Eu am suferit mult? Până la un anumit punct durerile Mele erau ascunse, dar când Voința Tatălui s-a arătat dorind să sufăr în public, am acceptat imediat să fiu disprețuit și hărțuit până a Mă lăsa despuiat în mijlocul unui popor foarte numeros. Ai putea să-ți imaginezi o situație mai grea decât asta? Natura Mea umană a suferit profund în acele momente, însă aveam privirea ațintită la Voința Tatălui și am oferit acele dureri pentru repararea atâtor păcate îngrozitoare. Există persoane care comit cele mai josnice acțiuni în mod public în văzul tuturor fără să roșească, ba chiar se laudă cu ceea ce fac.” I-am spus Domnului meu: „Tată, acceptă rușinarea mea pentru repararea păcatelor comise de atâtea persoane care au nerușinarea să Te ofenseze cu atâta îndrăzneală. Iartă-i, Doamne, și dă-le lumină, astfel încât să vadă urâțenia păcatului și să se convertească.” Domnul mi-a răspuns: „Și pe tine vreau să te fac părtașă la acest fel de suferință. Tu nu știi că cele mai frumoase daruri pe care le pot da sufletelor pe care le iubesc sunt crucea și durerea? Tu încă ești o copiliță în drum spre Cruce și de aceea te simți prea slabă. Când vei crește și vei ști cât de prețioasă este

suferința, atunci te vei simți mai puternică. Așadar, sprijină-te de Mine și odihnește-te, că așa vei obține tărie.”

22. Luisa este nevoită să stea la pat pentru o perioadă de timp. Imposibilitatea de a mânca se accentuează. Pentru prima dată este chemat confesorul ei, care o eli-berează din starea de rigiditate.60

La șase-șapte luni după starea prezentată mai sus, suferințele s-au accentuat, încât am fost nevoită să rămân la pat. Acea stare de inconștiență s-a repetat foarte des, încât abia dacă mai aveam o oră de răgaz și am ajuns într-o stare de slăbiciune extremă. Gura mi s-a strâns atât de tare, încât nu mai puteam s-o deschid. Cu mare dificultate puteam lua câteva picături de lichid, dar și pe acela îl dădeam apoi afară.

După ce am stat aproximativ optsprezece zile în această stare continuă, au trimis să-l cheme pe confesorul meu pentru a mă spovedi. Când a venit, m-a găsit în acea stare de somnolență. Când mi-am revenit, m-a întrebat ce am avut. I-am spus câte ceva, dar am ascuns esența. Am spus: „- Părinte, este diavolul.” dar el mi-a răspuns așa: „- Să nu-ți fie frică! Nu este diavolul, iar dacă este el, Părintele te eliberează.”

Așadar, mi-a recomandat sfânta ascultare, m-a binecuvântat cu crucifixul și m-a ajutat să-mi deschid brațele, deoarece simțeam întregul meu trup rigid, ca și cum ar fi fost un bloc de piatră. Confesorul a reușit să-mi redea

60 Luisa avea 17 ani, cu probabilitate după Novena de Crăciun (să o elibereze din această stare). În 1883 Luisa a început să stea la pat, în care a rămas defi-nitiv până la 22 de ani în 1887.

mișcarea brațelor și să mă facă să-mi deschid gura. Aceste rezultate le-am atribuit sfințeniei confesorului, pentru că într-adevăr era un preot sfânt61. Am considerat că a făcut o minune. În sinea mea îmi spuneam: „Vezi, am fost pregătită să mor”, pentru că în realitate mă simțisem foarte rău, iar dacă ar mai fi durat acea stare, cred că aș fi părăsit viața. Eram pregătită pentru moarte, iar atunci când m-am văzut liberă, am simțit un anumit regret că nu am murit.

După ce a plecat confesorul, eu fiind liberă, m-am întors la starea mea de mai înainte. Așa se întâmpla că petreceam câte 15 zile și chiar luni în care se repeta acea stare de rigiditate și din când în când în timpul zilei, însă reușeam să mă eliberez. Când apoi eram surprinsă de acea stare mai mereu, așa cum am spus mai sus, atunci cineva din familie trimitea după confesor, cu ajutorul căruia îmi reveneam, deoarece credeau că din acea stare puteam să nu-mi mai revin, dar în schimb am coborât în Biserică62 și am revenit la starea inițială63. Menționez că niciodată nu mi-a trecut prin minte că într-o asemenea situație era nevoie de preot ca să mă elibereze, și nici că ceea ce mi se întâmpla mie ar fi ceva ieșit din comun.

Este adevărat că atunci când îmi pierdeam cunoștința Îl vedeam pe Isus Cristos, dar aceasta o atribuiam bunătății Domnului nostru și îmi spuneam în sinea mea: „Vezi cât de bun este Domnul față de mine, că în această stare de

61 Părintele Cosimo Lo Giudice, di Carlo, Augustinian.

62 Parohia sa, sfânta Maria Greca. În acel timp a devenit terțiară dominicană, cu numele de sora Magdalena. Luisa avea 18 ani. De-a lungul paginilor jur-nalului ei putem vedea de mai multe ori anumite abordări între ea și Sfânta Maria Magdalena.

63 Începând de la această pagină numerotarea paginilor originale este greșită sau inexistentă. Aici este dat corect.

suferință vine să-mi dea putere; altfel, cum aș fi putut suporta durerea? Cine mi-ar fi dat putere?” Este adevărat că atunci când acest fenomen urma să aibă loc, Domnul Isus mă avertiza dimineața, când mă împărtășeam, pentru că de la Isus venea suferința mea. N-am mărturisit niciodată confesorului meu aceste lucruri, pentru a nu cădea în păcatul mândriei. De altfel, din cauza timidității mele, nici nu i-aș fi putut povesti despre ce mi se întâmplă.

23. O nouă cruce foarte grea pentru Luisa: fiind supusă, ca victimă, autorității preoților. Suferințe foarte dure-roase pe care trebuie să le suporte din partea lor.

Când a sosit timpul ca părintele meu spiritual să plece la țară, într-o dimineață, după împărtășanie, Domnul mi-a dat de înțeles că voi avea iar o experiență mistică și m-a invitat să-I țin companie participând la durerile Sale. Eu I-am spus imediat: „- Doamne, cum voi face? Confesorul meu nu este în localitate și cine mă va ajuta? Vrei poate să mă faci să mor?”

Și Domnul mi-a spus: „- Încrederea ta trebuie să fie doar în Mine. Fii relaxată, deoarece relaxarea face sufletul luminos, face ca celelalte pasiuni să stea la locul lor, astfel încât Eu, fiind atras de razele de lumină, intru în suflet, îl instruiesc în legătură cu Mine și îl fac să trăiască din propria mea Viață.”

M-am resemnat sfintei Sale Voințe, am oferit acea împărtășanie ca și cum ar fi fost ultima din viața mea și I-am spus adio lui Isus în Sacrament. Dar, deși resemnată, natura mea umană s-a impus atât de mult, încât toată ziua am plâns și m-am rugat Domnului să-mi dea putere. Până la urmă am reușit, dar m-am găsit cu o nouă și grea cruce, încât cred că a fost cea mai grea pe care am avut-o în viața mea.

În timp ce eram în acea stare de suferință, nu mă gândeam la altceva decât să mor și să fac Voința Lui Dumnezeu. Familia, care de asemenea suferea să mă vadă în acea stare, a încercat să cheme un preot, dar nu au găsit unul care să vină. După zece zile a venit confesorul care mă spovedea când am fost mică64, și s-a întâmplat că și acesta m-a făcut să-mi revin din acea stare. Atunci am văzut plasa în care Domnul m-a înfășurat. De aici am avut un război din partea preoților65. Unii spuneau că este prefăcătorie, alții că era nevoie de bătaie, alții că voiam să fac să se creadă că sunt sfântă. Mai erau și din aceia care spuneau că sunt posedată, și alte multe lucruri, dacă ar fi să le spun pe toate, ar fi prea lungă povestea. De unde, oare, aceste idei în mintea lor, dat fiind că eu sufeream cu adevărat? Dacă familia mea chema preotul, acesta refuza să vină66, încât familia mea era și ea în suferință, mai ales sărmana mama, câte lacrimi a vărsat pentru mine! Ah, Doamne, răsplătiți-o Dumneavoastră! O, Domnul meu bun, cât am suferit din cauza asta! Doar Tu știi totul.

Cine poate spune cât de dureros era pentru mine să mă eliberez de starea de suferință cu ajutorul unui preot? De câte ori m-am rugat vărsând lacrimi foarte amare, ca să mă elibereze! De câte ori i-am spus Domnului, când El voia să mă ofer ca victimă și să accept durerile:

„- Doamne, promiteți-mi că mă veți elibera Dumneavoastră și atunci accept totul; altfel nu, nu vreau

64 Canonicul Don Michele de Benedictis.

65 Apoi a început opoziția, din ce în ce mai deschisă, care a durat toată viața, până când cărțile sale publicate de Sfântul Oficiu au fost condamnate în 1938. Nu toți preoții s-au purtat cu Luisa ca Părintele Sfântul Hanibal Maria de Francia sau precum confesorii ei.

66 Adică, refuzau să vină, dădeau răspunsuri.

să accept.” Și rezistam prima zi, a doua, a treia... Dar cine îi poate rezista lui Dumnezeu? Îmi spunea atât de multe că până la sfârșit am fost nevoită să mă supun crucii67.

Alteori I-am spus din inimă și cu încredere: „Doamne, cum a fost că ai făcut asta, cum? Între mine și Dumneavoastră acum ați vrut să-l puneți pe al treilea, iar acest al treilea nu vrea să fie disponibil. Vezi, puteam să fim atât de mulțumiți amândoi: când voiai să sufăr, eu imediat acceptam, pentru că știam că Dumneavoastră Înșivă trebuia să mă eliberați. Acum nu, este nevoie de o altă mână. Vă rog, să mă eliberați că așa vom fi mai mulțumiți amândoi.”

Uneori se prefăcea că nu mă ascultă și nu-mi spunea nimic, alteori îmi spunea: „- Nu te teme, Eu sunt Cel care dă întunericul și lumina. Va veni și timpul luminii. Lucrările Mele Eu le arăt prin intermediul preoților.68”

67 Sunt într-o mare strâmtorare! Să cădem în mâna Domnului căci mare este îndurarea lui! Dar să nu cad în mâna oamenilor” (2 Sam. 24, 14).

68 Este necesar să subliniem că viața Luisei depindea în totalitate de Autori-tatea Bisericii. De când a devenit victimă, imobilizată la pat, până la moartea sa, Luisa a fost supusă la neîncetatele examinări a reprezentanților Bisericii. În plus, pentru mai mult de 50 de ani, Isus a făcut-o să depindă în totalitate de preoții numiți de diferiți Arhiepiscopi, pentru a putea fi readusă la o nor-mală stare de viață după experiențele sale mistice împreună cu El. Nu este ușor de găsit de-a lungul istoriei Bisericii alți mistici care au trăit o astfel de dependență de reprezentanții lui Dumnezeu. Nici starea Luisei nu a fost în-tâmplătoare.

Isus îi explică că a fost El, care a făcut-o să depindă de Biserică, pentru a sublinia importanța misiunii sale: „Fiica mea, acum, și tu ești unică în Mintea mea, și vei fi unică și în istorie; și nici nu va fi, nici înaintea ta, nici după, o altă creatură care să aibă ca și cum obligată din necesitate, asistența Miniștrilor mei. Alegându-te să depozitez în tine Sfințenia, bunurile, efectele și Actul Voinței mele Supreme, a fost convenabil, corect, cinstit, pentru ace-eași Sfințenie pe care o conține Vrerea mea, ca un Ministru al meu să te asiste și să fie primul depozitar a bunurilor pe care Voința mea le conține, și din

Așa am petrecut 3 sau 4 ani69 în aceste contradicții din partea preoților. De multe ori m-au supus la încercări foarte grele. Mă determinau uneori să rămân în acea stare de suferință, adică, împietrită, neputincioasă în a face o cât de mică mișcare, încât timp de optsprezece zile uneori, nu puteam bea nici măcar o picătură de apă. Doar Domnul știa prin ce treceam în acea stare. Când, totuși, veneau la mine, nu-mi spuneau nici măcar atât: „Ai răbdare, fă Voința lui Dumnezeu,” ci mă mustrau și mă numeau mofturoasă și neascultătoare.

sânul său să le fac să treacă în tot trupul Bisericii... Și de aceea așa cum am încredințat-o pe Mama mea Sfântului Ioan, pentru a depune în el, și de la el către Biserică, comorile. Harurile și toate învățăturile mele pe care în cursul Vieții mele, fiind încredințată Mie și fiindu-i Preot, am depozitat în Ea ca și cum într-un sanctuar, toate legile, poruncile, doctrinele pe care Biserica tre-buia să le dețină, și Ea, atât de fidelă cum îmi era și geloasă chiar și de un singur cuvânt, ca să nu se piardă le-a depozitat în al meu fidel ucenic Ioan. Așadar Mama mea are primatul asupra întregii Biserici, tot astfel am făcut cu tine: trebuind să folosească acest „Fiat Voluntas Tua” întregii Biserici, te-am încredințat unui Ministru al meu, astfel încât să depozitez în el tot ceea ce îți revelez despre Voința mea”. (Vol. XV, 11.07.1923).

Din cauza stării sale de victimă și de imposibilitatea ei de a se ridica din pat pentru mai mult de 64 de ani, Luisa nu numai că depindea de confe-sorii săi (deci de episcopul ei) pentru a continua să trăiască, ci a trebuit să-și supună viața sa interioară și exterioară la cercetările lor. Trebuind să scrie și să spună tot ceea ce se petrecea între ea și Isus, a fost pentru Luisa un adevărat martiriu. A cerut de multe ori să fie eliberată de această dependență (a preo-ților) dar Isus nu a vrut. Această transparență în ceea ce-i privește pe repre-zentanții Bisericii l-a făcut pe Pr. Franze OFM, prefect pentru procesele de beatificare, într-o scrisoare din 20.07.1931 către Pr. Palma, Superior general a PP. Rogaționiști și succesorul Sfântului Hanibal M. De Francia: „Mie, care sunt un Religios Reglementar, îmi conferă atât de mult confort încât am avut asigurări, deoarece într-o succesiune atât de lungă de ani , medicii, confesorii, Arhiepiscopii Obișnuiți nu au descoperit niciodată, după teste complete, nicio fraudă”.

69 Până la vârsta de 20-21 de ani.

24. Luisa se supune cu ajutorul harului la durerile care vin de la preoți. În timpul holerei, Isus o pune pe Luisa în lumină, făcând publică starea ei de victimă.

O, Dumnezeule, ce durere, câte lacrimi am vărsat! De câte ori am crezut că sunt neascultătoare! Spuneam în sinea mea: „Oare din ce cauză virtutea cea mai plăcută Domnului este atât de departe de mine? Ce poate face și cum să spere la bine un suflet neascultător?”

De multe ori m-am plâns Domnului, iar uneori mă chiar supăram. Când Domnul voia să accept suferințele, mă împotriveam cât de mult puteam. Dar când vedea că mă opun, Domnul nu se mai îngrijea de mine și nu-mi mai spunea nimic, și apoi, dintr-o dată, a venit să mă surprindă.

Confesorul meu încerca să mă ajute să nu mai cad în starea de rigiditate, însă nu stătea în puterea mea să controlez situația. Este adevărat că am fost neascultătoare și că nu am fost niciodată bună la nimic. Îmi amintesc că cea mai sfâșietoare durere pentru mine a fost de a nu fi în stare să ascult.

În această perioadă a fost holeră70 și într-o zi L-am rugat pe bunul meu Isus să facă să înceteze această pedeapsă, iar El mi-a zis: „- Te voi mulțumi, cu condiția să accepți să suferi ceea ce vreau Eu.”

Eu i-am spus: „- Doamne, nu, nu pot. Dumneavoastră știți ce cred ei despre mine. Dacă fenomenul s-ar petrece numai între mine și Dumneavoastră, aș fi gata să accept orice.”

Iar El mi-a zis: „- Fiica Mea, dacă pe Mine M-ar fi influențat părerea oamenilor și ceea ce urma să facă ei cu Mine, nu aș fi înfăptuit Răscumpărarea neamului

70 În anul 1887.

omenesc. Dar Eu am avut privirea spre mântuirea lor, iar când vedeam că nu se gândeau niciodată la Mine, ba chiar Îmi provocau tot mai multă suferință, marea Iubire care Mă mistuia, Mă făcea să ofer suferința aceasta pentru mântuirea lor. Ai uitat că ceea ce vreau de la tine este imitarea vieții Mele și că te voi face părtașă la tot ce am suferit? Nu știi tu că actul cel mai frumos, mai eroic și mai plăcut Mie și pe care trebuie să Mi-l oferi, este acela să te oferi chiar pentru cei care sunt împotriva ta? Am rămas mută, nu am știut ce să-I răspund; am acceptat tot ceea ce Domnul voia, și așa, până seara, am fost cuprinsă de acea stare de suferință, în care am rămas trei zile. După ce mi-am revenit, nu mai era holeră.

25. Schimbarea confesorului. Primul lucru pe care noul confesor i l-a poruncit prin ascultare, a fost să se supună suferinței numai cu autorizația lui.

După asta am avut o altă mortificare, care a fost schimbarea confesorului, pentru că fiind călugăr, a fost chemat în mănăstire. Am fost mulțumită de el. Cele mai multe dintre neplăcerile71 menționate mai sus au avut loc atunci când el era plecat la țară. În ultimul an, anul holerei, de exemplu, a stat la țară șase luni.

Prin urmare confesorul meu nu pretindea72 prea mult; mă lăsa în acea stare de suferință o zi și apoi venea la mine. N-a trecut nici măcar o lună de când a revenit de la țară și i s-a comunicat că trebuie să plece. Pentru mine a fost o mare durere, dar nu pentru că eram atașată de el, ci din cauza necesității pe care o aveam. Așadar m-am îndreptat către

71 Adică, zgomote (neplăceri).

72 Adică, reclamații, figuri, răspunsuri ciudate.

Domnul și i-am spus durerea mea, iar El mi-a zis: „- Nu te întrista din cauza asta pentru că Eu sunt stăpânul inimilor și îi pot schimba și întoarce așa cum vreau și Îmi place Mie. Dacă el ți-a făcut bine, nu a fost altceva decât unul care ți-a dăruit ceea ce primea de la Mine. Așa voi proceda și cu alții. De ce ți-e teamă? Draga mea, atâta timp cât arunci privirea când spre dreapta, când spre stânga și te vei uita când la unul, când la altul și nu vei avea privirea ațintită spre Mine, nu vei putea înainta în calea ta către Cer, ci vei șchiopăta mereu, iar harul nu va putea lucra. De aceea vreau să privești cu o sfântă indiferență toate lucrurile care se întâmplă în jurul tău, fiind în întregime dedicată Mie.”

După aceste cuvinte inima mea a obținut atâta putere încât sufeream prea puțin de pierderea celor care mă ajutaseră atât de mult.

Așa s-a întâmplat că m-am întors la confesorul care mă spovedea când am fost mică73. Dar binecuvântat mereu să fie Domnul, că se folosește de acele căi care nouă ni se par potrivnice și chiar aducătoare de daune sufletului nostru. Binecuvântat să fie pentru cel mai mare bine al nostru și pentru slava Lui. Așa s-a întâmplat că am început să-mi deschid sufletul, pentru că până în acel moment nu spusesem nimic nimănui, pentru că era vorba despre chestiuni intime. Numai gândul că le-aș spune cuiva mă făcea să roșesc. Mi-ar fi fost mai ușor să spun cele mai urâte păcate74, decât aceste trăiri intime ale mele. De unde a pornit deschiderea sufletului meu în fața confesorului, nu știu să spun. El era foarte bun, încrezător, amabil, răbdător

73 Don Michele de Benedictis a fost Confesorul ei din 1888-1898.

74 Pentru Luisa a fost o cruce foarte grea, pentru toată viața sa să trebuiască să spună sau să scrie tot ceea ce se întâmpla între ea și Isus.

în a mă asculta, era foarte delicat cu sufletul meu, foarte atent la toate aspectele, pentru a nu mă abate de la drumul drept. Cred că Dumnezeu a permis ca părintele meu spiritual să afle realitatea despre stările mele, astfel încât treptat mi-am deschis sufletul. De multe ori Domnul îmi poruncea să-i mărturisesc preotului ceea ce îmi spunea El, și când nu o făceam, Domnul mă corecta, mă mustra cu severitate și uneori ajungea să-mi spună că dacă nu aș fi făcut acest lucru, El nu ar mai fi venit. Să nu mai vină la mine Domnul, ar fi însemnat cea mai mare suferință pentru mine. Uneori mă costa mult să-mi deschid sufletul în fața preotului, dar teama de a-L pierde pe dragul meu Isus mă făcea să depășesc totul.

Din partea confesorului am fost îndemnată să-i spun de unde a pornit o astfel de stare, ce mi se întâmpla când eram în acea somnolență, care era cauza. Mi-a poruncit să dezvălui tot, m-a obligat prin porunca ascultării să mărturisesc tot, spunându-mi că altfel aș fi trăit în iluzie și în înșelăciune, în timp ce, dacă mă confesez preotului, voi avea parte de liniște pentru că Domnul nu permite niciodată preotului să fie înșelat când sufletul este ascultător. Isus Cristos mă împingea pe de o parte, iar confesorul pe de altă parte. Mi se părea uneori că amândoi s-au înțeles, confesorul și Isus Cristos. Așa am reușit să-mi deschid sufletul. Confesorul celălalt nu-mi punea întrebări, nu încerca să știe ce se întâmpla în acea stare de somnolență, iar eu nu știam cum să încep să vorbesc despre aceste lucruri. Grija pe care o avea a fost aceea de a mă resemna, de a accepta Vrerea lui Dumnezeu, de a suporta crucea pe care Domnul mi-a dat-o, astfel încât, dacă mă vedea un pic indispusă, suferea o mare neplăcere.

Prin urmare, s-a întâmplat că am petrecut aproximativ

un an cu acest confesor în aceeași stare menționată mai sus. Din moment ce confesorul a aflat de unde a pornit suferința mea, îmi spunea, că atunci când Isus Cristos ar dori să-mi dea suferințele, să merg la el să-i cer ascultarea.

26. Isus o îndeamnă pe Luisa să se ofere ca victimă per-petuă, într-o continuă stare de suferință, și să apere oa-menii de pedepse meritate, mai ales de un război, și așa să pregătească calea pentru noi haruri de sfințenie pen-tru ea.

Îmi amintesc că într-o dimineață, după ce am primit sfânta împărtășanie, Domnul mi-a zis: „- Fiica Mea, sunt atât de multe nelegiuirile care se comit, încât balanța justiției Mele este pe cale să se încline. Să știi că mari calamități voi trimite oamenilor, în special un război aprig, în care va fi un adevărat masacru uman.

Apoi, aproape plângând, a spus:

„- Eu am dat oamenilor Trupul Meu, pentru ca ei să devină adevărate sanctuare în care Eu să-Mi găsesc plăcerea, iar ei L-au preschimbat în canale de putreziciune, unde duhoarea e atât de mare, încât Eu stau departe de ei. Vezi ce răsplată primesc Eu pentru atât de multă Iubire și pentru atâta chin ce L-am suferit? Cine a fost vreodată tratat ca Mine? Din păcate, nimeni! Care este cauza? Le doresc prea mult binele. De aceea voi încerca cu pedepse.”

Simțeam că mi se frânge inima din cauza durerii. Mi se părea că erau atât de multe ofensele pe care i le aduceau, încât Isus voia să fugă și să caute refugiu în sufletul meu. Simțeam durere și pentru că oamenii trebuiau să fie pedepsiți, încât mi se părea că nu aceia, ci eu însămi trebuia

să sufăr. Mi se părea că pentru mine ar fi fost mai ușor să sufăr eu în locul omenirii. Am încercat să-L mângâi pe Isus și din toată inima I-am zis: „- O, Mire Sfânt, evitați pedepsele pe care Justiția voastră le are pregătite! Dacă multitudinea nelegiuirilor oamenilor este mare, există marea imensă a Sângelui Tău, unde puteți să le îngropați și astfel Justiția dumneavoastră va rămâne satisfăcută. Dacă nu aveți unde să mergeți pentru a fi mulțumit, veniți în mine. Vă dau toată inima mea, ca să Vă odihniți puțin, și să Vă înveseliți cu ea. Este adevărat că și eu sunt un recipient de vicii, dar Dumneavoastră mă puteți purifica și să faceți așa cum mă vreți. Dar, vă rog, calmați-vă! Dacă este necesar sacrificiul vieții mele, oh, cu câtă bunăvoință aș face-o, cu condiția să văd imaginile tale proprii salvate.”

Iar Domnul, întrerupându-mi cuvântul, a continuat să-mi spună: „- Exact aici te voiam! Dacă tu te oferi să suferi, nu ca până acum, din când în când, ci necontenit, în fiecare zi, pentru o anumită perioadă de timp, Eu îi voi salva pe oameni. Te voi pune între justiția Mea și nelegiuirile oamenilor, iar când justiția Mea va fi înecată de nelegiuiri, încât nu vor mai încăpea și va fi obligată să trimită fulgerele dezastrelor pentru a pedepsi făpturile, găsindu-te pe tine la mijloc, în loc să-i lovesc pe ei, vei fi tu lovită. Doar în acest fel există singura modalitate de a te mulțumi pe tine și de a salva oamenii.”

Eu am devenit confuză și nu am știut ce să-I spun. Natura omenească își făcea partea sa, s-a speriat și tremura, însă vedeam că bunul meu Isus aștepta un răspuns limpede. Văzându-mă obligată să vorbesc, I-am spus: „- O, Mirele meu divin, din partea mea sunt gata să accept, dar care va fi soluția din partea confesorului? Dacă nu vrea să vină

din când în când, cum poate fi posibil să vină în fiecare zi? Eliberați-mă de această crucea de a avea nevoie de confesor pentru a mă elibera, și atunci va fi un acord între mine și Dumneavoastră.”

Atunci Domnul mi-a zis: „- Du-te la confesor și pune-te sub ascultare dacă vrea. Îi vei spune tot ceea ce ți-am spus și vei face ceea ce îți spune el. Aceste suferințe neîntrerupte nu vor fi doar în beneficiul oamenilor, ci și în beneficiul tău. Prin această suferință voi purifica bine sufletul tău, pentru a te dispune să faci cu Mine o căsătorie mistică. Apoi voi face ultima transformare, când vom deveni amândoi ca două lumânări care puse pe foc, se contopesc și rezultă o singură lumânare. Așa Mă voi transforma în tine și tu vei rămâne răstignită cu Mine. Ah, nu ai fi mulțumită, putând să spui: „Mirele este răstignit, dar și mireasa este răstignită. Oh, da, nu există niciun lucru care să mă facă diferită de El.”

Când am putut vorbi cu confesorul, i-am relatat tot ce mi-a spus Domnul. Când Domnul a spus pentru o anumită perioadă de timp, am crezut că este vorba de vreo patruzeci de zile, dar au trecut doisprezece ani și încă am parte de suferință75. Dar să fie întotdeauna binecuvântat Dumnezeu, să fie adorate întotdeauna Judecățile Lui incontestabile.

Eu cred că dacă Bunul Dumnezeu mi-ar fi spus de la început cât va trebui să stau la pat, natura mea umană s-ar fi înspăimântat foarte tare și cu greu aș fi acceptat. Cu toate acestea, îmi amintesc că am fost mereu împăcată în sinea

75 Aceasta a scris-o în anul 1899: așadar Luisa a rămas definitiv la pat din anul 1887. Aceste „40 de zile” și indicația pe care o face mai târziu de un An Nou imediat după aceea, ne determină să clarificăm că Luisa a devenit vic-timă perpetuă, la pat, în jurul jumătății lunii noiembrie al anului 1887, pe când avea 22 de ani.

mea. Atunci nu cunoșteam valoarea crucii, așa cum Domnul m-a făcut să o cunosc în cursul acestor doisprezece ani, iar confesorul nu m-ar fi putut asculta. I-am spus confesorului meu că pentru vreo patruzeci de zile Domnul dorește să fac ascultare și să sufăr necontenit. Spre surprinderea mea, confesorul mi-a spus că dacă era cu adevărat Voința Lui Dumnezeu, el mă va asista spiritual, iar dacă uneori nu a venit, a fost din respect față de mine.

Sufletul meu s-a bucurat foarte mult pentru că puteam da satisfacție Domnului și-n felul acesta să salvez făpturile. În schimb, natura mea umană s-a întristat mult auzind că voi fi asistată spiritual, atât de mult că pentru câteva zile am fost foarte tristă. Și sufletul meu a simțit-o foarte mult, gândindu-mă că trebuie să stau atât de mult fără să-l pot primi pe Isus în Preasfântul Sacrament al Sfintei Euharistii, singurul și unicul meu confort. Uneori simțeam un aprig război în mine, că nici eu nu știam ce mi s-a întâmplat; multe lucruri le adăuga și diavolul, dar bunul meu Isus a îndreptat totul, și iată cum a urmat.

27. Întreruperea povestirii. Diferitele moduri prin care Isus îi vorbește Luisei

Din ascultare față de confesorul meu, voi spune următoarele: vreau să arăt diferitele moduri prin care mi-a vorbit Domnul. Mi se pare că sunt patru moduri prin care Dumnezeu mi-a vorbit.

1. Primul mod este când sufletul iese afară din trup. Dar mai întâi vreau să explic, cum știu cel mai bine, această ieșire afară din trup. Aceasta se întâmplă în două feluri:

Totul este neașteptat, aproape fulgerător și este brusc. Mie mi se pare că trupul se ridică puțin de pe pat pentru a urma sufletul, dar mi-am dat seama că el a rămas acolo ca

mort. Sufletul l-a urmat pe Isus, mergând prin tot universul: pe pământ, în aer, deasupra mării și a munților, în Purgator și în Cer, unde de multe ori mi-a arătat locul unde voi sta după ce voi muri. Celălalt mod de ieșire al sufletului este mai liniștit. Se pare că trupul ațipește imperceptibil și rămâne ca împietrit în prezența lui Isus Cristos, dar sufletul rămâne cu trupul, iar trupul nu mai simte nimic din lucrurile exterioare, chiar dacă întregul univers s-ar supăra, chiar dacă m-ar arde sau m-ar face bucăți.

Aceste două moduri de a ieși din trupul meu, atât de diferite, le-am observat în mod sensibil, pentru că în primul mod, trebuind să ascult de confesorul care venea să mă ajute să-mi revin, l-am văzut din locul unde mă conducea Isus, adică, fie de la marginile pământului, fie din aer, fie din munți, fie din mare, fie din Purgator, fie chiar din Paradis. Ba chiar mi s-a părut că nu am timp să intru în trup, încât să fiu în totalitate cu suflet și trup în fața părintelui meu spiritual. Mi se părea că sunt atât de departe cu sufletul, încât mă gândeam cu teamă și durere că nu voi ajunge la timp să fiu găsită de confesor și, prin urmare, voi fi învinovățită de neascultare, dar recunosc că întotdeauna mi-am regăsit la timp trupul. De multe ori îl vedeam din depărtare pe preot că vine, și pentru a nu-L părăsi pe Isus, se părea că nu mă gândeam la preot și atunci Isus mă făcea atentă să mă întorc în trup, pentru a putea asculta, de confesor. În acel moment simțeam o mare împotrivire pentru că nu voiam să mă despart de Isus, dar ascultarea învingea și, părăsindu-L pe Isus, El însuși mă săruta și mă îmbrățișa sau făcea altceva pentru a pleca de la mine, și spuneam: „Mă duc la confesor; dar Dumneavoastră, bunul meu Isus, să vă întoarceți cât de curând, de îndată ce confesorul va pleca.”

Așadar acestea sunt cele două moduri de ieșire a sufletului din trup prin care îmi vorbea Dumnezeu. Acest mod de comunicare El însuși îl numește vorbire rațională. Voi încerca76 să explic. Prin urmare, sufletul ieșit din trup, aflându-se înaintea lui Isus, nu are nevoie de cuvinte să înțeleagă ceea ce vrea Domnul să-i spună, nici sufletul nu are nevoie să vorbească pentru a se face înțeles, dar prin intermediul rațiunii (al minții noastre), oh, cât de bine ne înțelegem! Dintr-o lumină care vine de la Isus în mintea mea, simt că se imprimă în mine tot ceea ce Isus al meu vrea să mă facă să înțeleg. Acest mod este foarte înalt și sublim, astfel încât natura omenească cu greu poate explica în cuvinte. Acest mod de a-L înțelege pe Isus este foarte rapid; într-o simplă clipă se învață multe lucruri sublime, mai mult decât citind cărți întregi. Oh, cât este de ingenios învățătorul Isus, care ne învață multe lucruri! Unui învățător obișnuit i-ar trebui ani întregi ca să transmită aceste cunoștințe, pentru că el nu are puterea de a atrage voința discipolului, nici nu poate determina interlocutorul să asimileze cunoștințe fără a obosi. La Isus e atât de mare blândețea, bunătatea, vocea Lui e atât de plăcută și apoi El este atât de frumos, încât doar privindu-L, sufletul se simte atras ca de un magnet. Uneori e atât de mare viteza cu care aleargă sufletul lângă Isus, încât nici nu observă că s-a transformat în obiectul iubit. În acest moment sufletul nu mai știe dacă e făptură umană, atât de mult se identifică cu Ființa Divină.

Cine poate spune ce simte sufletul în această stare? Ar fi nevoie de Isus în persoană sau de un alt suflet detașat de trup să depună mărturie. Când se află din nou în chingile

76 Adică, „mă voi sforța, voi încerca”.

trupului, sufletul pierde lumina în care era scufundat, pierde mult și rămâne întunecat, iar dacă ar încerca să spună câte ceva, nu ar putea spune decât în mod grosolan. Pentru a vă face o idee, spun că îmi imaginez pe cineva născut orb, care nu a avut niciodată fericirea să vadă ce conține întregul univers, și pentru puține minute ar avea șansa de a deschide ochii la lumină ca să poată vedea tot ce conține lumea, ar vedea soarele, cerul, marea, orașele, mașinile, soiurile de flori și atât de multe alte lucruri care sunt în lume, și după acele puține minute de lumină s-ar întoarce la orbirea de dinainte. Acum, va putea spune acesta în mod distinct tot ceea ce a văzut? Ar putea face doar o schiță și ar putea zice ceva confuz.

Așadar, un lucru similar77 se întâmplă când sufletul se găsește separat de trup și apoi în trup. Nu știu dacă spun absurdități. După cum acelui sărman orb nu-i rămâne altceva decât durerea că a pierdut ceea ce a văzut, sufletul geme pentru că se simte împins să înainteze spre Binele Suprem, și este atât de mare atracția că Isus rămâne în suflet, și el ar vrea să fie atras mereu în Dumnezeul său. Dar asta nu se poate întâmpla și de aceea el trăiește de parcă ar fi în Purgator. Adaug că sufletul nu are nimic din sinea sa în această stare; este în întregime intervenția pe care o face Domnul.

2. Acum voi încerca78 să explic al doilea mod de comunicare al lui Isus. Aflându-se afară din trup, sufletul Îl vede pe Isus Cristos în diferite ipostaze ale vieții Sale, așa de exemplu copil sau răstignit. Sufletul vede că Domnul rostește cuvintele cu gura Sa, iar sufletul răspunde tot cu

77 Luisa spune: „o asemănare”.

78 Adică, „mă voi sforța”.

100

gura. Uneori se întâmplă că sufletul conversează cu Isus cum ar face doi soți. Deși comunicarea lui Isus e foarte concisă, 3-4 cuvinte, iar uneori doar unul singur, foarte rar se răspândește puțin dar în acea vorbire puțină79, câtă lumină introduce în suflet! La prima vedere mi se pare că văd un pârâiaș, dar privind mai atent, în loc de pârâu văd o mare imensă. Așa este un singur cuvânt spus de Isus: este atât de mare imensitatea luminii încât rămâne în suflet, care meditându-l bine de tot vede atâtea lucruri sublime și profitabile pentru sufletul său, încât rămâne uimit. Eu cred că dacă s-ar uni împreună toți înțelepții, ar rămâne toți în confuzie și muți doar pentru un singur Cuvânt a Lui Isus.

Această modalitate de comunicare este mai potrivită pentru natura umană și se manifestă cu ușurință, pentru că sufletul, intrând în sinea lui, poartă cu el ceea ce a auzit din gura Domnului Nostru și îl comunică trupului. În schimb nu reușește atât de ușor când este prin intermediul minți.

Consider că Isus are acest mod de a vorbi pentru a se adapta naturii umane, nu pentru că are nevoie de cuvânt pentru a se face înțeles, ci pentru că în acest mod sufletul înțelege mai ușor și poate exprima confesorului. Pe scurt, Isus face precum un învățător foarte cult, înțelept și inteligent, care deține în gradul maxim toate științele, și nimeni nu-L poate egala; dar din moment ce se află printre discipolii care nu au învățat încă primele litere80 al alfabetului, (El) conținând în sine toate celelalte studii, îi învață81 pe discipoli a, b, c, ... etc.

Oh, cât este de bun Isus! Se adaptează savanților și lor

79 Adică, „ se lungește puțin”.

80 Luisa scrie „silabe al alfabetului”. Este dovada prin care în sărmana sa cul-tură Dumnezeu ne oferă o Înțelepciune Divină.

81 Luisa spune „învață”.

101

le vorbește într-un mod foarte înalt, astfel că pentru a-L înțelege (ei) trebuie să studieze bine de tot ceea ce spune. Se adaptează și celor ignoranți, și se preface și El ignorant, și vorbește într-un mod mai de jos, astfel încât nimeni să nu rămână fără lecțiile acestui Învățător Divin.

3. Al treilea mod prin care Isus îmi vorbește este atunci când vorbind împărtășește sufletului aceeași substanță a Sa. Mie mi se pare că Domnul, când a creat lumea, cu un singur cuvânt a creat lucrurile, așa, cuvântul său fiind creator, în același act în care spune cuvântul, deja creează în suflet același lucru pe care îl spune. Ca de exemplu, Isus spune sufletului: „Vezi cât sunt de frumoase lucrurile? Ochiul tău poate trece și pe pământ și în cer, și cu toate acestea nu vei găsi niciodată frumusețe asemănătoare cu Mine”.

În această grăire a lui Isus, sufletul simte că intră în sine o rânduială divină; sufletul devine atât de mult atras către această frumusețe și în același timp82 pierde atracția către celelalte lucruri; pentru că, oricât de frumoase și de prețioase ar fi, acestea nu-l mai impresionează. Ceea ce îi rămâne fixat și aproape transformat în sine, este frumusețea Lui Isus; numai la aceasta se gândește și se simte copleșit de acea frumusețe și rămâne atât de îndrăgostit încât, dacă Domnul nu ar înfăptui o altă minune, i-ar crăpa inima de pura iubire pe care o produce această frumusețe a Lui Isus, și sufletul și-ar da ultima suflare, pentru a zbura în Cer pentru a se bucura de această frumusețe a lui Isus. Nici eu nu știu dacă nu [cumva] spun absurdități. Ca să mă explic mai bine despre această vorbire substanțială a lui Isus, spun un alt lucru. Isus spune: „Vezi cât sunt de pur? Chiar și

82 Luisa spune „împreună”.

102

în tine vreau puritate în toate”. În aceste cuvinte sufletul simte intrând în sine o puritate divină. Această puritate se transformă în sine și (omul) ajunge să trăiască ca și cum nu ar mai avea trup. Și tot așa cu celelalte virtuți. Oh, cât de dorită este această vorbire a lui Isus! Eu, dacă aș putea fi stăpână, aș da tot ceea ce există pe pământ, pentru a avea doar unul din aceste cuvinte ale lui Isus.

4. Al patrulea mod prin care Isus îmi vorbește este când mă aflu în sinea mea, adică, în starea naturală, și aceasta este totuși în două feluri. Primul este când, aflându-mă în sinea mea, reculeasă în interiorul inimii, fără (a depinde de) articularea vocii sau de sunetul urechii trupului, Isus vorbește în interior. Al doilea fel se întâmplă uneori fiind chiar și neatentă sau vorbind cu alte persoane. Dar chiar și numai unul dintre aceste cuvinte este suficient pentru a mă reculege dacă sunt neatentă, a avea pace dacă sunt tulburată, a mă consola dacă sunt mâhnită.

28. Reia narațiunea. Luisa de acum înainte va fi victimă perpetuă, rămâne definitiv la pat, singură și numai pen-tru Isus.

Voi continua să spun de unde am rămas, și iată cum a decurs. Dimineață m-am dus la împărtășanie și îndată ce L-am primit pe Isus i-am spus imediat: „Domnul meu, vezi un pic în ce furtună mă aflu. Trebuie să-Ți mulțumesc că i-ai dat lumină confesorului pentru a-mi da ascultarea de a suferi, în schimb natura mea [omenească] se chinuie atât de tare încât eu însămi rămân confuză văzându-mă atât de rea. Dar toate acestea nu sunt nimic: Dumneavoastră care vreți sacrificiul îmi veți da și putere. Motivul cel mai apăsător din mine este că trebuie să stau atât de mult fără să vă pot

103

primi în Preasfântul Sacrament. Cine va putea rezista fără Dumneavoastră? Cine îmi va da putere? Unde voi putea găsi o alinare în întristările mele?”

Și în timp ce spuneam așa, simțeam atâta durere în inimă din cauza acestei despărțiri de Isus în preasfântul Sacrament că plângeam amarnic. Atunci Domnul, compătimind slăbiciunea mea, mi-a spus: „Nu te teme, Eu Însumi voi susține slăbiciunea ta; tu nu știi ce haruri am pregătit pentru tine; de aceea te temi atât de mult. Nu sunt Eu Atotputernic? Nu voi putea compensa lipsa de a mă putea primi în Sacrament? De aceea resemnează-te și așază-te ca moartă în brațele Mele, oferă-te ca victimă voluntară pentru a ispăși ofensele, pentru păcătoși și pentru a salva oamenii de nenorocirile meritate. Iar Eu Îți dau cuvântul Meu, ca un angajament, să nu te părăsesc nici măcar o zi fără să vin să te văd. Până acum ai venit tu la Mine; de acum înainte voi veni Eu la tine. Nu ești mulțumită?”

Așa m-am resemnat Sfintei Voințe a lui Dumnezeu și am fost cuprinsă de această stare de suferință. Acum, cine poate spune harurile pe care Domnul a început să-mi dea? Este imposibil să pot spune totul în mod distinct. Aș putea spune doar câte ceva confuz, dar, în măsura în care pot și, și pentru a face sfânta ascultare care „așa vrea”, mă voi strădui să spun, atât cât îmi este posibil.

Îmi amintesc că încă de la începutul rămânerii mele la pat în mod continuu, iubitorul meu Isus, de multe ori, se făcea văzut, ceea ce nu făcuse în trecut. Încă de la început mi-a spus că voia să am un nou mod de viață, pentru a mă dispune la acea căsătorie mistică pe care mi-a promis-o.

Îmi spunea: „Iubita Inimii mele, te-am pus în această stare astfel încât să pot fi mai liber să vin și să conversez cu

104

tine. Vezi, te-am eliberat de toate îndeletnicirile externe, astfel încât nu doar sufletul, ci și trupul să fie la dispoziția mea, ca să poți sta în jertfă continuă înaintea Mea. Vezi, dacă nu te-aș fi pus în acest pat, având în vedere că trebuia să te eliberezi de îndatoririle familiei și să te supui altor sacrificii, Eu nu aș fi putut să vin atât de des și să te fac părtașă la ofensele pe care le primesc; cel mult ar fi trebuit să aștept să-ți îndeplinești îndatoririle. Dar acum, nu; am rămas liberi, nu mai există nimeni care să ne deranjeze și să ne întrerupă conversația. De acum înainte neplăcerile Mele vor fi ale tale și ale tale vor fi ale Mele; suferințele Mele ale tale și ale tale ale Mele; consolările Mele vor fi ale tale iar ale tale vor fi ale Mele; vom uni toate lucrurile împreună și tu vei avea grijă de lucrurile Mele, ca și cum ar fi lucrurile tale, și așa voi face și Eu cu ale tale. Între noi doi nu va mai fi «acesta este al meu iar acesta este al tău», ci totul va fi în comun, de ambele părți.

Știi cum am făcut cu tine? Ca un rege care vrea să vorbească cu soția sa, regina, iar aceasta se află cu alte dame de companie în alte îndeletniciri. Regele ce face? O ia și o duce în camera sa, închid ușa, pentru ca nimeni să nu poată merge să le întrerupă conversația și să le asculte secretele. Așa, stând singuri, își comunică unul altuia mângâierile și neplăcerile lor. Acum, dacă vreun imprudent ar merge să bată sau să strige în spatele ușii, ne lăsându-i să se bucure în pace de conversația lor, oare, regele nu s-ar uita urât la el? La fel am făcut Eu pentru tine și, tot la fel, mi-ar părea rău dacă cineva ar vrea să te scoată din această stare”.

105

29. Isus cheamă sufletul să se conformeze perfect cu Vo-ința Sa; în El, vrea o detașare absolută de toate și o per-fectă sărăcie, cu o sfântă indiferență.

Apoi a continuat să-mi spună: „De la tine vreau, perfecta conformitate cu Voința mea, astfel încât să anulezi voința ta în a Mea. O detașare absolută de orice lucru, așa încât tot ceea ce există pe pământ vreau să fie considerat de tine ca gunoi și putregai, încât să te îngrozești dacă îl privești, iar asta pentru că lucrurile pământești, chiar dacă nu ești atașată de ele, ci doar le ai în jur și le privești, umbresc lucrurile cerești și (te) împiedică să faci acea căsătorie mistică pe care ți-am promis-o. Mai mult decât atât, din moment ce Eu am fost sărac, vreau ca și tu să mă imiți în sărăcie: trebuie să te consideri în acest pat ca o sărăcuță; săracii se mulțumesc cu ceea ce au și Îmi mulțumesc mai întâi Mie și după aceea binefăcătorilor lor. La fel și tu, să rămâi cu tot ce ți se oferă, fără să întrebi nici de una, nici de alta, ca să nu se creeze o dezordine în mintea ta, ci cu o sfântă indiferență, fără să te gândești dacă aceasta ar face bine sau rău, pune-te la dispoziția celuilalt”.

30. O nouă cruce a Luisei: vărsând mereu mâncarea și în același timp suferința foamei. Confesorul îi interzice să continue starea de victimă.

Ceea ce urmează să descriu, și anume că am fost nevoită s-o fac față de confesorul meu, m-a costat mult la început, foarte mult. Nu știu cum, el voia să iau chinină și m-a obligat prin ascultare ca, de fiecare dată când vomitam, să mănânc din nou. Deci, chinina îmi necăjea apetitul și uneori simțeam bine foamea, mâncam, și imediat ce luam [mâncarea], și abia ce am luat-o, și uneori în același

106

moment, din șocurile continue ale vărsăturilor am fost obligată s-o dau înapoi și am rămas cu aceeași foame de mai înainte83. Cuvântul „săracă”, pe care Isus mi l-a spus, mă făcea să nu îndrăznesc să cer ceva și mi-a fost chiar mie însămi rușine să cer.

Gândeam în sinea mea: „Ce va spune familia? Acum a vomitat și vrea să mănânce din nou? Dacă îmi dau ceva, voi lua, dacă nu, va avea grijă Domnul”.

Așa am viețuit, mulțumită că pot oferi câte ceva dragului meu Isus. Dar aceasta nu a durat mult timp, aproximativ patru luni. Într-o zi Domnul mi-a zis: „Repetă întrebarea, ca să-ți impună confesorul ascultarea de a nu lua chinină și pentru a nu te mai obliga să mănânci de mai multe ori, căci Eu îi voi da lumină”.

Așa că venind Confesorul, i-am spus, iar el mi-a zis: „Pentru a nu fi remarcată, de acum încolo vreau să mănânci doar o dată pe zi” și mi-a suspendat și chinina. Așa am rămas mai liniștită și mi-a trecut și foamea, dar totuși vărsăturile nu s-au oprit; chiar și acea singură dată când

83 În primele zile, vărsăturile aveau loc la fiecare trei sau patru zile; dar mai târziu a fost produs de fiecare dată când a mâncat. Puține minute după ce mânca, ca într-un suspin a redat totul intact și plăcut ochiului. De vreme ce a rămas permanent la pat, Luisa a trăit în cea mai mare parte din Sfânta Euha-ristie și din aceeași hrană a lui Isus: (care este) Voința Divină. Unii spun că a trăit complet lipsită de mâncare și băutură în tot acest timp, dar acest lucru nu este adevărat. În Volumul XI (29.09.1912) Luisa scrie: „...Am rămas îngân-durată, gândindu-mă la starea mea, că mai înainte luam foarte puțină mâncare și am fost obligată să o vomit iar acum mănânc mai mult și nu mai vomit...”, aceasta o atribuie lipsei de mortificare și a defectului ei, dar, Isus îi spune, că este pentru că după ce am purificat (sufletul) și detașat de lucrurile pământești „Eu îl readuc la viața obișnuită, pentru că vreau ca fii mei să ia parte la toate lucrurile create de Mine din iubire pentru ei, după Voința mea, nu după (vo-ința) lor. Și numai din iubire pentru acești fii, sunt obligat să-i hrănesc pe ceilalți”. La fel se vede și în Vol. XII, 12.08. 1918, unde vorbește despre văr-săturile continue care o mortifică foarte mult).

107

mâncam, eram obligată să vomit.

Uneori Domnul îmi spunea să cer ascultarea de a nu mânca, dar Confesorul nu mi-a dat niciodată această ascultare; îmi spunea: „N-are nimic dacă vomiți, este o altă mortificație”.

Dar eu i-am spus Domnului și El îmi spunea: „Vreau ca tu să pui întrebarea, dar cu o sfântă indiferență vreau să te supui la ceea ce îți spune ascultarea”.

Și așa am continuat să fac. Când au trecut aproximativ patruzeci de zile de când Domnul mi-a spus acel cuvânt: „pentru o perioadă de timp”, precum i-am spus și confesorului, suferințele continuau să mă surprindă în fiecare zi, iar el a fost obligat să vină în fiecare zi. Confesorul a început să-mi impună ascultarea: că nu trebuia să mai stau în acea stare și a adăugat că dacă aș fi căzut în suferințe, el nu ar mai fi venit. Din partea mea m-am simțit foarte pregătită să ascult; mai ales natura mea [omenească] voia să se elibereze din acel neîncetat stat la pat, căci pe cât de frumos ar fi fost, era mereu pat. Faptul de a fi nevoit să te supui tuturor, chiar și în lucrurile cele mai jenante și necesare naturii omenești, și a fi obligat să le spui altora este un adevărat sacrificiu. Așadar firea omenească și-a făcut misiunea și s-a consolat total în faptul că i s-a dat această ascultare. Sufletul meu era pregătit și să asculte, dar și să fie gata să stea la pat, dacă Domnul așa ar fi vrut, pentru că am început să experimentez cât de bun a fost cu mine și că adevărata resemnare știe să schimbe natura lucrurilor, iar amarul îl transformă în dulce.

108

31. Împotrivirea Luisei față de Isus care o vrea în sufe-rință, pentru că lipsește permisiunea confesorului; dar până la urmă Isus se impune: îi comunică suferința și drept dovadă că este Voința Sa, dă confesorului vestea unui război între Italia și Africa.

Când confesorul mi-a dat ascultarea că nu mai trebuie să stau la pat, am început să mă opun și i-am spus Domnului: „Ce vrei de la mine? Nu pot, pentru că ascultarea nu vrea. Dacă Dumneavoastră vreți, dați-i lumină confesorului și atunci eu sunt pregătită să fac ceea ce vreți”; și am rămas o noapte întreagă contrastând cu Domnul. Când a venit i-am spus: „Dragul meu Isus, ai răbdare, nu veni, că ascultarea nu-mi permite să mă faceți părtașă la suferințe”. Până dimineață învingeam; mă simțeam liberă de suferințe, când într-o clipă Domnul a venit și m-a tras atât de aproape de El, încât nu am putut să-I rezist; mi-am pierdut simțurile și m-am aflat împreună cu Isus, dar atât de aproape încât oricât de mult m-aș fi opus, nu m-am putut detașa de El.

Stând cu Isus m-am simțit complet anihilată și am avut o anumită roșeață84 din cauza rezistenței pe care I-o făcusem noaptea. I-am spus: „Mire Sfânt, iartă-mă; este confesorul cel care vrea așa”; iar El mi-a zis: „Nu te teme; când este (vorba de) ascultare, Eu nu mă ofensez - a continuat -. Vino, vino la Mine; azi este anul nou și vreau să-ți dau cadoul”, (tocmai în acea dimineață a fost prima zi a anului)85. Așa că și-a apropiat buzele sale foarte pure aproape de ale mele și a turnat un lapte foarte dulce, m-a

84 Adică, dificultate, rezistențe.

85 A fost 1 Ianuarie 1888.

109

sărutat și, luând un inel din interiorul coastei86, mi-a spus: „Astăzi vreau să-ți arăt inelul pe care ți l-am pregătit pentru când mă voi căsători cu tine”.

Apoi mi-a spus: „Spune-i confesorului că este Voința mea de a continua să rămâi la pat; și ca semn că sunt Eu, spune-i că există război între Italia și Africa, iar dacă el îți va impune ascultarea de a continua să suferi, voi face să nu se întâmple nimic: ambele părți se vor împăca”.

Chiar în actul de a spune aceste cuvinte, m-am simțit înconjurată de o haină de suferințe, și nu m-am putut elibera singură. M-am gândit în sinea mea: „Ce va spune confesorul?”, dar nu mai era în puterea mea87. Acel lapte pe care Isus l-a turnat în mine, îmi producea o astfel de iubire față de El că m-am simțit consumată, și am simțit atâta îndestulare și dulceață încât, după ce a venit confesorul și mi-am revenit din acea stare, și când familia mi-a adus mâncare, m-am simțit atât de plină, încât mâncarea nu cobora. Dar pentru a asculta, pentru că așa voia, am luat puțin și imediat am fost obligată să-l dau înapoi, dar amestecat cu acel lapte dulce pe care mi l-a dat Isus. Și Isus, aproape glumind, mi-a spus: „Nu-ți ajunge ceea ce ți-am dat? Încă nu ești mulțumită?”

M-am înroșit toată, dar imediat I-am spus: „Ce vrei de la mine? Este ascultarea”. Când a venit, confesorul a

86 Aceste particularități, că Isus ia un inel din Coasta sa, confirmă că sărută-rile, mângâierile, inelele, „a suge din coasta lui Isus” sau „a turna în gura Luisei” lichid amar sau „lapte” foarte dulce și alte gesturi sau manifestări de iubire ale Domnului față de Luisa, sunt toate de natură pur spirituală și sim-bolică. Este vorba de un limbaj făcut din simboluri. Chiar ea indică uneori semnificatul (De exemplu, Vol. III, 23, 25.04.1900).

87 A se elibera singură din acea stare de moarte.

110

început să se îngrijoreze și să-mi spună că eram neascultătoare, sau îmi spunea că era o boală; că dacă ar fi fost ceva din partea lui Dumnezeu, m-ar fi făcut să ascult; de aceea, în loc să chem confesorul, trebuia să-i chem pe medici. Când el a terminat de zis, eu i-am spus tot ceea ce mi-a spus Domnul, cum am menționat mai sus, și el mi-a zis că era adevărat, că era război între Africa și Italia: „Vom vedea dacă nu se va face nimic!” Și așa a fost convins să mă lase să sufăr în continuare.

După aproximativ patru luni, într-o zi a venit confesorul și mi-a zis că a venit vestea despre războiul dintre Africa și Italia, care, fără să-și provoace daune una alteia, s-au împăcat. Astfel confesorul a devenit și mai convins și m-a lăsat să rămân în pace.

32. Isus începe s-o pregătească pe Luisa pentru Căsăto-ria mistică pe care i-a promis-o.

Prin urmare, dulcele meu Isus nu făcea altceva decât să mă dispună la acea căsătorie mistică pe care mi-a promis-o. În timp ce eram în acea stare, s-a arătat când de trei, când de patru ori pe zi, după cum Îi plăcea Lui, iar uneori era un continu du-te vino; mi se părea un îndrăgostit care nu poate să stea fără mireasa Lui. Așa făcea Isus cu mine și uneori ajungea să-mi spună: „Vezi, te iubesc atât de mult că nu pot să stau fără să vin; mă simt aproape îngrijorat, gândind că tu suferi pentru Mine și ești singură. De aceea am venit, pentru a vedea dacă ai nevoie de câte ceva.”

Și în timp ce spunea așa, El însuși mi-a ridicat capul, și-a pus brațul în spatele gâtului și m-a îmbrățișat, iar în

111

timp ce mă ținea așa, mă săruta88; și dacă era vară și era cald, din gura Sa sufla o respirație răcoritoare sau lua ceva în mână și ventila aerul89, apoi mă întreba: „Cum te simți? Nu te simți mai bine?”

Eu i-am spus: „În orice mod se stă, cu Dumneavoastră se stă mereu bine”.

Alteori, apoi, când venea și mă vedea foarte slăbită din cauza acelei suferințe continue, mai ales dacă confesorul venea seara, iubitorul meu Isus venea și, văzându-mă în acea stare extremă de slăbiciune, atât de puternică încât uneori simțeam că mor, se apropia de mine și din gura Sa turna lapte în a mea, sau mă apropia90 de Coasta Sa și de acolo am supt șuvoaie de dulceață, de încântări și de tărie; iar El îmi spunea: „Vreau să fiu Eu propriul tău tot și de asemenea hrana sufletului și a trupului tău”.

Cine poate spune ceea ce eu am experimentat, atât în suflet cât și în trup, din aceste haruri pe care Isus mi le făcea? Dacă aș vrea să le spun, m-aș lungi prea mult.

Îmi amintesc că uneori, când nu venea devreme, mă plângeam spunându-i: „Oh, Mire Sfânt, de ce m-ai făcut să aștept atât de mult? Nu mai puteam să rezist, simțeam că mor fără Dumneavoastră”. Și, în timp ce spuneam așa, a fost atât de mare durerea ce o simțeam, încât plângeam; iar El mă alina, îmi ștergea lacrimile, mă săruta, mă îmbrățișa și îmi spunea: „Nu vreau să plângi. Vezi, acum stau cu tine; spune-mi ce vrei?”. Îi spuneam: „Nu vreau altceva decât pe Dumneavoastră și atunci voi înceta să plâng, când

88 De văzut din Cartea Cântarea Cântărilor, 2,6: Stânga lui este sub capul meu și dreapta lui mă îmbrățișează”.

89 Adică, m-a emoționat, m-a agitat.

90 Adică, apropiere.

112

îmi veți promite că nu mă faceți să aștept atât de mult”; iar El îmi spunea: „Da, da, te voi mulțumi”.

Într-o zi, în timp ce eram în aceste contradicții [eu și Isus] și a fost atât de mare durerea încât nu puteam să încetez din plâns, bunul meu Isus mi-a spus: „Vreau să te mulțumesc în toate. Mă simt atât de mult atras către tine, încât nu pot să nu fac ceea ce vrei tu. Dacă până acum ți-am îndepărtat viața exterioară și m-am manifestat față de tine, acum vreau să-ți atrag sufletul lângă Mine, astfel încât, oriunde mă duc, să poți veni împreună cu Mine. Așa vei putea să te bucuri mai mult de Mine și să te strângi mai intim de Mine, ceea ce nu ai făcut în trecut”.

33. Portretul făcut de Luisa Preasfintei Umanități a lui Isus și a frumuseții Sale divine, așa cum îi apare ei.

Într-o dimineață - nu-mi amintesc prea bine, cred că trecuseră aproximativ trei luni de când am continuat să stau la pat pentru totdeauna -, în timp ce stăteam în starea mea obișnuită, a venit dulcele meu Isus cu un aspect plăcut, de vârsta unui tânăr de aproximativ optsprezece ani. Oh, cât era de frumos, cu părul auriu și tot inelat! Se părea că îmi inela gândurile, afecțiunile, inima91. Fruntea lui senină și înaltă, în care se vedea ca prin interiorul unui cristal interiorul minții Sale, a descoperit înțelepciunea Sa infinită și pacea Sa netulburată. Oh, cât de limpede mi-am simțit mintea și inima! Ba chiar, propriile mele pasiuni, înaintea lui Isus, se înjosesc și nu îndrăznesc să dea nici cea mai mică tulburare. Eu cred, nu știu dacă greșesc, că nu se poate

91 Comparând cu descrierea Mirelui, făcută de Mireasa din Cartea Cântarea Cântărilor 5, 10-16. Să avem în vedere că Luisa nu putea să cunoască această carte. Multe din versurile sale produc un ecou într-un mod mișcător, în pagi-nile Luisei. Ea este „Mireasa” (Vol. XV, 24.01.1923).

113

vedea acest Isus atât de frumos, dacă nu vă aflați în cel mai profund calm, căci și cea mai mică respirație de neliniște vă împiedică să primiți o vedere atât de frumoasă. Ah, da, doar văzând seninătatea frunții Sale iubitoare, este atât de multă insuflarea de pace care se primește în interior, încât cred că nu există dezastru, nici război mai aprig, care înaintea lui Isus să nu se liniștească. O, totul și frumosul meu Isus, dacă pentru câteva momente, în care V-ați manifestat în această viață, comunicați atât de multă pace, încât merită îndurate cele mai dureroase suferințe, cele mai umilitoare chinuri, în cea mai perfectă liniște (mi se pare un amestec de pace și de durere), ce va fi în Paradis?

Oh, cât de frumoși sunt ochii Săi foarte puri, sclipind de lumină! Nu este ca lumina soarelui, care ofensează vederea noastră dacă dorim să-l privim, nu; în Isus, care este lumină, se poate fixa foarte bine privirea și se poate privi în interiorul pupilelor Sale, de o culoare albastru închis. Oh, câte lucruri îmi spuneau! Frumusețea ochilor Săi este atât de mare, încât doar o singură privire de-a Lui este suficientă pentru a mă transporta cu duhul și a mă face să alerg după El pe drumuri și pe munți, pe pământ și în cer. O singură privire este suficientă pentru a mă transforma în El și a simți coborând în mine ceva divin.

Cine poate descrie apoi frumusețea feței Sale încântătoare? Tenul Său alb este asemănător cu zăpada, nuanța și culoarea celor mai frumoși trandafiri. În obrajii Săi purpurii se descoperă măreția Persoanei Sale, cu un aspect foarte maiestuos, în întregime divin, care inspiră teamă și reverență, și împreună oferă atât de multă încredere, încât, în ceea ce mă privește, nu am găsit niciodată nicio persoană care să-mi ofere cel puțin o umbră din încrederea pe care mi-o dă dragul meu Isus, nici părinții,

114

nici confesorii, nici surorile. Ah, da, acel Chip Sfânt, în timp ce este atât de maiestuos, este atât de plăcut, iar acea bunătate atrage atât de mult, încât sufletul nu are nici cea mai mică îndoială că Isus nu l-ar primi, oricât de urât și de păcătos s-ar vedea. Frumos este și nasul Său, care coboară într-un punct foarte fin, proporțional cu Chipul Său Preasfânt. Grațioasă este gura Sa, mică, dar extrem de frumoasă. Buzele Sale sunt foarte fine, de culoare roșu aprins; în timp ce vorbește, are atât de mult farmec, încât este imposibil de descris. Vocea lui Isus al meu este dulce, suavă și armonioasă. În timp ce vorbește, din gura Lui iese un așa parfum, care pare că nu există pe pământ; este atât de pătrunzătoare [vocea] încât pătrunde totul și se simte coborând din auz la inimă și, oh, câte efecte produce!92 Dar cine poate spune totul? Apoi este atât de plăcută [vocea] încât cred că nu se pot găsi alte plăceri, câte s-ar putea găsi într-un singur cuvânt al lui Isus.

Vocea Lui Isus al meu este foarte puternică, este dinamică, și deja în același act în care vorbește și înfăptuiește ceea ce spune. Ah, da, gura Lui este frumoasă, dar farmecul său frumos îl arată mai mult în actul vorbirii Sale, în timp ce se văd acei dinți atât de puri și atât de bine aranjați, iar respirația Lui fiind [plină] de iubire, aceasta arde, săgetează și mistuie inima. Mâinile sale sunt frumoase, moi, albe, foarte delicate, cu degetele atât de armonios93 făcute, și le mișcă cu așa o măiestrie, încât este o încântare.

Oh, dulcele meu Isus, cât ești de frumos, în întregime frumos! Ceea ce am spus este nimic în comparație cu

92 De văzut Cartea, Cântarea Cântărilor, 1,3: „...miresmele tale sunt plăcute pentru miros, mireasmă revărsată, numele tău, de aceea te iubesc tinerele”.

93 Luisa scrie „artificial”.

115

frumusețea Dumneavoastră, dimpotrivă, chiar mi se pare că am spus atât de multe absurdități; dar ce vrei de la mine? Iartă-mă; ascultarea vrea așa; eu nu aș fi îndrăznit să spun niciun cuvânt, cunoscând insuficiența mea.

34. Pentru prima oară sufletul iese din trup, atras în mod irezistibil de Isus. Suferințe pe care Isus le comu-nică sufletului în această stare.

Acum, în timp ce L-am văzut pe Isus în aspectul deja spus, din gura Sa mi-a trimis o respirație care mi-a cuprins tot sufletul94; mi s-a părut că Isus mă trage după El cu acea respirație și am început să simt cum sufletul meu iese din trupul. Mi-l simțeam că iese din toate părțile, din cap, din mâini, până și din picioare. Fiind prima oară că mi se întâmpla, în sinea mea am început să spun: acum mor, Domnul a venit să mă ia!

Când m-am văzut ieșită din trup, sufletul avea aceeași senzație ca și trupul; cu această diferență: că trupul conține carne, nervi și oase; sufletul nu, este un trup de lumină. Deci simțeam o teamă, dar Isus continua să-mi trimită acea respirație și mi-a spus: „Dacă atât de multă durere îți provoacă lipsa Mea, acum vino împreună cu Mine, că vreau să te mângâi”; și astfel Isus și-a luat zborul, iar eu, luându-mi zborul lângă El, am înconjurat bolta cerului în întregime. Oh, cât era de frumos să te plimbi împreună cu Isus! Deci mi-am sprijinit capul pe umărul Său, cu un braț în spatele umerilor și cealaltă mână în mâna Lui, iar acum se sprijinea Isus de mine. Când ajungeam în anumite locuri unde nelegiuirea inunda cel mai mult, oh, cât de mult

94 Suflarea sau respirația lui Isus este Duhul Sfânt (Cf. Ioan 20, 22; 2 Tesalo-niceni 2,8).

116

suferea bunul meu Isus! Vedeam cu mai multă limpezime suferințele Inimii sale iubitoare, îl vedeam aproape leșinat și îi spuneam: „Sprijiniți-vă de mine și faceți-mă părtașă la durerile voastre, că sufletul meu nu rezistă să vă vadă singur în suferință”.

Iar Isus mi-a spus: „Preaiubita mea, ajută-mă că nu mai pot”; în timp ce spunea așa a apropiat buzele sale de ale mele și a turnat o astfel de amărăciune că am simțit dureri mortale. Când am simțit intrând în mine acea licoare atât de amară, simțeam cum îmi intrau atât de multe cuțite, înțepături, săgeți, care mă pătrundeau dintr-o parte într-alta; pe scurt, în toate membrele mele se forma o sfâșiere chinuitoare și, întorcându-se sufletul în trup, îi împărtășea aceste suferințe. Cine poate spune ce dureri aveam? Însuși Isus care era martor, căci alții nu puteau calma durerile mele, și fiind în acea stare lipsită de simțuri, se aștepta până când confesorul era disponibil, pentru că durerile se atenuau chiar și când venea confesorul să-mi dea sfânta ascultare. Deci numai Isus mă putea ajuta.

Când vedea că natura omenească nu mai putea rezista și că ajungeam chiar la extrem, deoarece nu îmi rămânea95 altceva decât să-mi dau ultima respirație96 (ah, de câte ori moartea a glumit cu mine, dar va veni o zi când eu voi râde de ea), atunci venea Isus, mă lua în brațele Sale, mă apropia de Inima Sa și, oh, cum simțeam că îmi revine viața! Apoi, de pe buzele Sale turna o licoare foarte dulce, și așa se atenuau durerile.

95 Luisa scrie: „lăsa”.

96 În Vol. IX (1.10.1909) spune că în anii trecuți Isus voia să o ducă de mai multe ori definitiv în Cer, dar de fiecare dată a intervenit sfânta ascultare, astfel încât Victima să rămână încă pe pământ.

117

35. Luisa participă la amărăciunile și suferințele nes-puse ale lui Isus pentru diferitele categorii de păcate prin care este ofensat.

Alteori, în timp ce mă ducea împreună cu El să dăm un ocol, dacă erau păcate de blasfemie, împotriva carității și a altor lucruri, turna acea otravă amară, iar dacă erau păcate de necurăție, turna un fel de stricăciune rău mirositoare, și când mă reîntorceam în sine simțeam atât de bine acea putoare și era atât de mare duhoarea, că îmi atingea stomacul și simțeam că leșin; iar uneori, după ce mâncam, când vomitam, simțeam cum îmi iese din gură acea stricăciune amestecată cu mâncare.

Câteodată, când, mă ducea în biserici, chiar și acolo bunul meu Isus era ofensat. Oh, câte rele ajungeau la Inima Sa, acele opere, sfinte, da, dar făcute din plictiseală97, acele rugăciuni goale de spirit interior. Acea evlavie prefăcută, doar aparentă, se părea că îi dădea lui Isus mai multe insulte decât onoare. Ah, da, acea Inimă sfântă, pură, dreaptă, nu putea primi acele opere făcute atât de rău. Oh, de câte ori s-a plâns spunând: „Fiică, chiar și oamenii care spun că sunt devotați, vezi câte ofense îmi fac; chiar și în locurile cele mai sfinte, în primirea sfintelor sacramente, în loc să iasă purificați ei ies mai contaminați”.

Ah, da, de câtă durere avea parte Isus văzând oamenii care se împărtășeau în mod sacrileg, Preoți care celebrau Jertfa Sfântă a Liturghiei în păcat de moarte, din obișnuință și, simt o groază să o spun, până și din interes. Oh, de câte ori Isus al meu mi-a arătat aceste scene dureroase! De câte ori, în timp ce Preotul celebra Preasfântul Mister, Isus a fost obligat să coboare, pentru că, chemat fiind prin puterea

97 Luisa spune: „făcute din plictiseală”.

118

preoțească în mâinile preotului, se vedea cum din acele mâini picura stricăciune, sânge, sau erau murdare de noroi. Ah, cât de vrednică de milă era atunci starea lui Isus, atât de sfânt, atât de pur, în acele mâini care provocau groaza doar să le vezi. Se părea că voia să fugă din mijlocul acelor mâini, dar era obligat să rămână până la consumarea speciilor de pâine și vin.

Uneori, în timp ce rămânea acolo cu preotul, venea în grabă spre mine98 și se plângea, și înainte ca eu să-i spun, El însuși îmi spunea: „Fiică, lasă-mă să torn în tine, că nu mai pot; ai milă de starea în care mă aflu, că este prea dureroasă. Ai răbdare, să suferim împreună”; iar în timp ce spunea aceasta turna din gura Sa în a mea. Dar cine poate spune ceea ce turna? Părea un venin amar, o stricăciune putrezită, amestecat cu o mâncare foarte tare, dezgustătoare și scârboasă, că uneori nu o puteam înghiți99.

Cine poate spune, apoi, suferințele pe care le producea această turnare a lui Isus în mine? Dacă El însuși nu m-ar fi sprijinit, sigur, aș fi rămas victimă100. Și totuși în mine nu a turnat decât o mică parte: ce se va întâmpla cu Isus, care conținea atât și atât de mult? Ah, cât este de urât păcatul! Ah, Doamne, faceți-l cunoscut tuturor, ca toți să fugă de acest monstru atât de îngrozitor.

36. Isus o face pe Luisa părtașă la nespusele sale bucurii, asistând la scene foarte mângâietoare ale sfintelor Mis-tere ale Religiei

Dar în timp ce vedeam aceste scene atât de dureroase,

98 Adică, lângă mine.

99 Adică, nu reușea să înghită.

100 Luisa scrie: „lăsată”.

119

alteori mi-a arătat scene atât de mângâietoare și frumoase, care încântau: și acestea erau să văd preoții buni și sfinți care celebrau Misterele sacrosancte. O, Dumnezeule, cât de distinsă, mare, sublimă este misiunea lor! Cât a fost de frumos să văd preotul care celebra Liturghia și pe Isus transformat în el. Părea că nu preotul, dar însuși Isus celebra Sacrificiul divin, iar uneori făcea să dispară în mod absolut Preotul și Isus celebra singur Liturghia și eu îl ascultam. Oh, cât a fost de mișcător să-L văd pe Isus recitând acele rugăciuni, făcând toate acele comemorări pe care le făcea însuși preotul! Cine poate spune câtă mângâiere am avut să văd aceste Liturghii împreună cu Isus? Câte haruri am primit, câte lumini, câte lucruri am înțeles! Dar din moment ce sunt lucruri trecute și nu-mi amintesc atât de limpede, le trec în tăcere… Dar în timp ce spun așa, Isus s-a mișcat în interiorul meu și m-a chemat, pentru că nu vrea să fac aceasta… Ah, Doamne, câtă răbdare trebuie cu Dumneavoastră! Bine, Vă voi mulțumi. O, dulce iubire, voi spune câteva lucruri mici, dar dați-mi Harul dumneavoastră pentru a-l putea manifesta, că de la mine n-aș îndrăzni să pun în cuvinte mistere atât de profunde și sublime.

37. Sfânta Liturghie și efectele ei; în particular, învierea morților cu trupurile lor

Deci, în timp ce-L vedeam pe Isus sau preotul care celebra Sacrificiul divin, Isus m-a făcut să înțeleg că în cadrul Liturghiei există întregul fundament101 al religiei noastre sacrosancte. Ah, da, Liturghia ne spune tot și ne vorbește despre toate. Liturghia ne amintește Răscumpărarea noastră, fragment după fragment, vorbește

101 Luisa scrie: „toată baza”.

120

despre durerile pe care Isus le-a suferit pentru noi, și încă ne arată Iubirea Sa imensă, căci nu a fost mulțumit să moară pe cruce, dar vrea să continue starea de victimă în Preasfânta Euharistie. Liturghia ne spune de asemenea, că trupurile noastre descompuse, pătrunse de moarte, se vor ridica din nou în ziua Judecății împreună cu Cristos la o viață nemuritoare și glorioasă. Isus mă făcea să înțeleg că lucrul cel mai mângâietor pentru un creștin și misterele cele mai înalte și sublime ale sfintei noastre religii sunt Isus în Preasfântul Sacrament al Sfintei Euharistii și învierea trupurilor noastre spre slavă. Sunt mistere profunde pe care le vom înțelege numai dincolo de stele, dar Isus în Sacrament ne face aproape să le atingem cu mâna în mai multe feluri. În primul rând Învierea sa, în al doilea rând este starea Lui de anihilare sub acele specii, dar este de asemenea sigur că Isus este viu și adevărat; apoi, (odată) consumate acele specii, prezența Sa reală nu mai există; dar apoi, (fiind) consacrate din nou acele specii, își dobândește starea Sa Sacramentală.

Astfel, Isus în acest Sacrament ne amintește învierea trupurilor noastre spre slavă. Așa cum Isus, încetând starea Sa Sacramentală, viețuiește în sânul Lui Dumnezeu Tatăl Său, așa și noi, încetând viața noastră, sufletele noastre vor merge spre locuința lor în Cer, în sânul Lui Dumnezeu, și trupurile noastre rămân consumate, astfel că se poate spune că nu mai existăm, dar apoi, cu o minune a Atotputerniciei Lui Dumnezeu, trupurile noastre vor dobândi o viață nouă și, unindu-se cu sufletul, vor merge împreună să se bucure de fericirea veșnică. Se poate da un lucru mai reconfortant pentru o inimă umană, că nu doar sufletul ci și trupul trebuie să fie fericit în veșnicele mulțumiri? Mi se pare că acea mare zi se va întâmpla ca atunci când cerul e înstelat și iese

121

soarele; ce se întâmplă? Soarele cu lumina sa imensă absoarbe stelele și le face să dispară, dar stelele există. Soarele este Dumnezeu iar toate sufletele fericite sunt stelele. Dumnezeu cu lumina Sa imensă ne va absorbi pe toți în Sine, astfel că vom exista în Dumnezeu și vom înota în marea imensă a Lui Dumnezeu.

Oh, câte lucruri ne spune Isus în acest Sacrament! Dar cine le poate spune pe toate? Într-adevăr, m-aș lungi prea mult; dacă Domnul va permite, mă voi rezerva să spun în alte ocazii câte ceva.

38. Ultimele pregătiri pentru Căsătoria mistică

Acum, în aceste ieșiri pe care Domnul mă determina să le fac, uneori îmi reînnoia promisiunea căsătoriei deja menționată. Cine poate spune dorințele arzătoare pe care Domnul le insufla în mine, de a îndeplini această căsătorie mistică? De multe ori L-am rugat spunându-i: „Mire preadulce, grăbiți-vă, nu mai amâna-ți intima mea contopire cu Dumneavoastră. Oh, să ne strângem cu și mai puternice legături de iubire, astfel ca nimeni să nu ne mai poată despărți, nici chiar pentru momente simple”.

Și Isus, mă corecta când la un lucru, când la altul. Îmi amintesc că într-o zi mi-a spus: „Tot ceea ce este pământesc, totul, totul trebuie să îndepărtezi, nu doar din inima ta, ci și din trupul tău. Tu nu poți înțelege cât este de dăunător și ce obstacol pentru Iubirea Mea (sunt) cele mai mici umbre pământești”.

I-am spus imediat: „Am altceva de îndepărtat? Spuneți-mi, că sunt gata să o fac”. Dar în timp ce spuneam aceasta, eu însămi am văzut că am un inel de aur pe deget, reprezentând imaginea Răstignitului. I-am spus imediat: „Mire Sfânt, vreți să-l dau jos?” și El mi-a spus: „Trebuind

122

să-ți dau Eu un inel mai prețios, mai frumos, în care pe viu va fi imprimată imaginea Mea, ca de fiecare dată când o vei privi, inima ta să primească noi săgeți de iubire, (inelul) acesta nu este necesar”, iar eu imediat l-am înlăturat.

În sfârșit a venit ziua mult așteptată, nu după puțină suferință. Îmi amintesc că mai lipsea puțin pentru a se împlini anul în care stăteam continuu la pat, ziua Curăției a Preasfintei Maria.102

În noaptea precedentă, Iubitorul Meu Isus s-a arătat în întregime maiestuos, s-a apropiat de mine mi-a luat inima în mâinile Sale, s-a uitat și din nou s-a uitat, a desprăfuit-o și apoi mi-a restituit-o din nou. Apoi a luat o haină de o imensă frumusețe (mi s-a părut că fondul era din aur masiv cu picățele de diferite culori) și cu aceea m-a îmbrăcat; apoi a luat două pietre nestemate, de parcă ar fi fost cercei și mi-a împodobit urechile; după aceea mi-a ornat gâtul și brațele și mi-a încins fruntea cu o coroană de o valoare imensă, toată îmbogățită cu nestemate și pietre prețioase, toată strălucind de lumină, și mi se părea că acele lumini erau atât de multe voci care răsunau între ele și, în note clare, vorbeau despre frumusețea, puterea, tăria, și despre toate celelalte virtuți al Mirelui meu Isus. Cine poate spune ceea ce am înțeles și în ce mare de mângâiere înota sufletul meu? Este imposibil să pot spune.

Deci, în timp ce Isus mi-a încins fruntea, mi-a spus: „Preadulce mireasă, îți pun această coroană astfel încât să nu lipsească nimic care să te facă vrednică de a fi mireasa Mea; dar apoi, după ce căsătoria noastră va fi

102 În vechile misale, această sărbătoare a fost pe 16 Octombrie (să nu con-fundăm cu sărbătoarea „Purificării”, care este pe 2 Februarie). Era anul 1888. Luisa avea 23 de ani.

123

făcută, o voi duce în Cer, să ți-o rezerv pentru momentul morții”.

În cele din urmă, a luat un voal și cu acela m-a acoperit în întregime, din cap până în picioare, și așa m-a lăsat. Ah, mi se părea că acel voal avea o mare semnificație, pentru că diavolii, văzându-mă acoperită cu acel voal, erau atât de înspăimântați și aveau o asemenea frică de mine, încât au fugit îngroziți. Chiar și îngerii stăteau în jur cu atâta venerație încât eu însămi am rămas confuză și plină de roșeață.

39. Căsătoria mistică

În dimineața zilei menționate mai sus, Isus s-a făcut văzut din nou, în întregime Iubitor, dulce, maiestuos, împreună cu Maica Sa Preasfântă și Sfânta Ecaterina. Mai întâi îngerii au cântat un imn. Sfânta Ecaterina mă ajuta103, Mama mi-a luat mâna, iar Isus mi-a pus inelul pe deget. Apoi ne-am îmbrățișat și m-a sărutat, și la fel a făcut și Mama. Apoi a avut loc o conversație, toată de iubire. Isus îmi spunea cât de mare era iubirea pe care o avea față de mine, iar eu îi spuneam de asemenea cât de mare era iubirea mea față de El. Preasfânta Fecioară m-a făcut să înțeleg marele har pe care l-am primit și coerența cu care trebuie să corespund Iubirii Lui Isus. Mirele meu Isus mi-a dat noi reguli pentru a trăi mai perfect104, dar din moment ce a

103 De ce Sfânta Ecaterina? Poate pentru că a fost terțiară dominicană precum Luisa.

104 Într-o copie al Primului Volum (nu este caligrafia Luisei nici modul ei de vorbire, dar foarte îngrijit, în care sunt adăugate particularități care în mod evident sunt ale ei) sunt indicate patru reguli de viață (De văzut Anexa de la sfârșit).

124

trecut mult timp, nu mi le amintesc atât de bine; de aceea trec mai departe, și așa s-a terminat acea zi.

40. Impresiile Luisei după ce a contemplat gloria Înge-rilor și a Sfinților în Ceruri

Cine poate spune, apoi, finețurile de iubire pe care Isus le făcea sufletului meu? Au fost de asemenea atât de multe că este imposibil să le descriu, dar acel puțin pe care mi-l amintesc voi încerca să-l spun. Uneori, transportându-mă cu Sine, mă ducea în Paradis, și acolo ascultam cântecele binecuvântaților, vedeam Divinitatea, diferitele coruri de îngeri, ordinele sfinților, toți cufundați în Divinitatea lui Dumnezeu, absorbiți, îngemănați; mi se părea că în jurul tronului erau atât de multe lumini, de parcă erau mai strălucitori decât soarele, care explicau în note clare toate virtuțile și atributele Lui Dumnezeu.

Binecuvântații, oglindindu-se într-una dintre aceste lumini, rămâneau fermecați, în așa fel că nu ajungeau să priceapă toată imensitatea acelei lumini, astfel încât au trecut la o a doua lumină, fără să o înțeleagă pe deplin pe prima. Astfel că binecuvântații în Cer nu-L pot înțelege pe deplin pe Dumnezeu, pentru că este atât de mare imensitatea, măreția, sfințenia Lui Dumnezeu, că mintea creată nu poate să înțeleagă o Ființă necreată. Deci, binecuvântații, oglindindu-se în aceste lumini, mi se părea că ei vin să participe la virtuțile acestor lumini. Pentru că sufletul în Cer seamănă cu Dumnezeu, cu această diferență: că Dumnezeu este acel Soare imens iar sufletul este un soare mic.

Dar cine poate spune tot ceea ce se învață în acea binecuvântată ședere? În timp ce sufletul se află în această temniță a trupului este imposibil; în timp ce în minte se

125

aude câte ceva, buzele nu găsesc cuvinte care să se exprime. Mi se pare un copil care începe să se bâlbâie, care ar dori să spună atât de multe lucruri, dar până la urmă nu poate spune nici măcar un cuvânt clar. De aceea, mă opresc, fără a merge mai departe.

Voi spune doar că uneori, în timp ce mă aflam în acea Patrie binecuvântată, m-am plimbat împreună cu Isus în mijlocul corurilor de îngeri și a sfinților și, din moment ce eu eram o nouă mireasă, toți binecuvântații se uneau împreună pentru a participa la bucuriile căsătoriei noastre. Mi s-a părut că și-au uitat fericirile lor, pentru a avea grijă de ale noastre, și Isus mă arăta sfinților spunându-le: „Vedeți acest suflet? Este un triumf al Iubirii Mele; Iubirea Mea a depășit totul în ea”. Apoi, mă făcea să mă pun în locul destinat mie și îmi spunea: „Iată, aici este locul tău; nimeni nu ți-l poate lua”; și uneori ajungeam să cred că nu trebuie să mă mai întorc pe pământ, dar într-o simplă clipă mă găseam închisă în peretele acestui trup.

41. Durerea și amărăciunea insuportabilă a Luisei, de a fi nevoită încă să trăiască în temnița trupului, exilată din Patrie

Cine poate spune cât de amară mi-a fost această întoarcere? Mie mi se părea că, din lucrurile Cerului la lucrurile pământului, totul era putrefacție insipidă și tulburătoare. Lucrurile care sunt atât de plăcute pentru alții, pentru mine erau amare; persoanele cele mai dragi, cei mai remarcabili oameni pentru care alții cine știe cât de multe ar fi făcut pentru a rămâne cu ei, pentru mine erau indiferente și chiar plictisitoare. Doar privindu-le ca pe niște imagini ale lui Dumnezeu, mi se părea că le puteam

126

suporta, dar sufletul pierduse orice satisfacție, nici un lucru nu-i aducea nici cea mai mică umbră de mulțumire, și era atât de mare durerea pe care o simțeam, încât nu am făcut altceva decât să plâng și să mă plâng iubitului meu Isus.

Ah, inima mea a trăit neliniștită, între continue neliniști și dorințe; mi-o simțeam mai mult în Cer decât pe pământ și simțeam în interior ceva care mă rodea continuu, atât de amar și dureros îmi era (faptul) că trebuia să continui să mai trăiesc. Dar ascultarea a pus aproape o frână la aceste dureri ale mele, poruncindu-mi în mod absolut să nu doresc să mor, și că trebuia să mor (doar) dacă Confesorul mi-ar fi dat ascultarea. Deci pentru a face sfânta ascultare am făcut cât am putut de mult să nu mă gândesc la asta, pentru că în interiorul meu era o jaculatorie continuă de dorințe de a pleca. Deci în mare parte inima mea s-a liniștit, dar nu de tot. Mărturisesc adevărul: multă necorespundere am avut în acest lucru, dar ce puteam să fac? Nu știam să mă frânez; pentru mine era un adevărat martiriu.

Binevoitorul meu Isus îmi spunea: „Liniștește-te; care este lucrul care te face să dorești atât de mult Cerul?”. Eu îi spuneam: „Că vreau să stau mereu unită cu Dumneavoastră; nu-mi mai rezistă sufletul să stea separat de Dumneavoastră, nu doar pentru o zi, ci nici măcar pentru un moment, deci cu orice preț vreau să plec de aici”. „Bine - îmi spunea -, dacă este pentru Mine, vreau de asemenea să te mulțumesc; voi veni să stau cu tine”. Apoi eu îi spuneam: „Nu, că apoi mă lăsați și Vă pierd din vedere; dar în Cer nu este așa, acolo nu voi putea niciodată să Vă pierd din vedere”.

127

42. Eroismul Luisei, acceptând să se întoarcă în trupul ei, pe pământ, lăsând de multe ori Cerul

Uneori și Isus voia să glumească, și iată cum: în timp ce eram în aceste neliniști, venea în grabă și-mi spunea: „Vrei să vii?” și eu îi spuneam: „Unde?” Și El: „La Cer”. Și eu „Într-adevăr este așa?”. Și El: „Dar grăbește-te, vino, nu întârzia”. Și eu: „Bine, să mergem, dar mă tem că vreți să glumiți”. Și Isus: „Nu, nu, chiar vreau să mergem împreună”.

Și în timp ce spunea așa, mi-am simțit sufletul ieșind din trup și împreună cu Isus am plecat spre Cer. Oh, cât de mulțumită am fost atunci, crezând că trebuia să las pământul; viața mi se părea un somn, suferința foarte puțină105. În timp ce se ajungea într-un punct înalt al Cerului, auzeam melodia pe care o cântau cei binecuvântați. L-am rugat pe Isus să mă introducă imediat în acea ședere binecuvântată, dar Isus începea să încetinească și în interiorul meu am început să bănuiesc că nu era adevărat. „Cine știe – îmi spuneam – dacă nu este o glumă pe care a făcut-o?”

Din când în când îi spuneam: „Dragul meu Isus, grăbiți-vă”, și El îmi spunea: „Așteaptă încă puțin, să coborâm încă o dată pe pământ. Vezi acolo? Un păcătos este pe cale să se piardă. Să mergem; cine știe dacă se convertește. Să ne rugăm împreună Tatălui Veșnic, ca să-i dea milostivirea. Nu vrei tu să se mântuiască? Nu ești pregătită să suferi orice durere pentru mântuirea unui singur suflet?”

Și eu: „Da, Orice lucru doriți Dumneavoastră să sufăr, sunt pregătită, cu condiția să-l mântuiți”. Așa ne-am dus la

105 Adică nimic.

128

acel păcătos, am încercat să-l convingem, i s-au pus înaintea minții sale cele mai puternice motive pentru a-l face să se supună, dar în zadar. Atunci Isus, foarte îndurerat mi-a spus: „Mireasa mea, întoarce-te încă o dată în trupul tău, ia asupra ta durerile datorate (mântuirii) lui; astfel Dreptatea Divină calmându-se îi va putea oferi milostivirea. Tu ai văzut, cuvintele nu l-au zguduit, nici măcar motivele. Nu rămâne altceva decât suferințele, care sunt mijloacele cele mai puternice pentru a satisface Dreptatea și pentru a-l face pe păcătos să se predea”.

Așa m-am întors din nou în trup. Cine poate spune suferințele care îmi veneau? Știe doar Domnul care a fost martor. Apoi, după câteva zile, mi-a arătat acel suflet convertit și salvat. Oh, cât de mulțumit a fost Isus, și eu de asemenea!

Cine poate spune de câte ori a făcut Isus aceste glume? Când se ajungea în punctul de intrare și uneori chiar după ce am intrat, îmi spunea că nu am permisiunea din partea confesorului și de aceea era mai bine să mă întorc pe pământ. Eu îi spuneam: „Atâta timp cât am stat cu confesorul, am fost obligată să-l ascult pe el, dar acum sunt cu Dumneavoastră și trebuie să ascult de Dumneavoastră, deoarece Dumneavoastră sunteți primul dintre toți”. Și Isus îmi spunea: „Nu, nu, vreau ca să asculți de confesor”.

Prin urmare, pentru a nu mă lungi prea mult, pentru a mă face să mă întorc pe pământ venea când cu un pretext când cu altul. Aceste glume mi-au fost foarte dureroase; este suficient să spun că m-am făcut impertinentă, într-atât încât Domnul, pentru a-mi pedepsi impertinențele, nu mai permitea aceste glume atât de des.

129

43. Isus o pregătește pe Luisa să reînnoiască Căsătoria mistică în Cer, consacrată de Preasfânta Treime. De aceea îi vorbește despre cele trei virtuți teologale:

CREDINȚA

În această stare menționată deja am petrecut aproximativ trei ani106, continuând să stau la pat, când într-o dimineață Isus m-a făcut să înțeleg că voia să reînnoiască căsătoria, dar nu pe pământ, ca prima dată, ci în Cer, în prezența întregii Curți Cerești; deci, să fiu pregătită la un har atât de mare. Eu am făcut tot ce am putut pentru a fi dispusă, dar din moment ce eram atât de mizerabilă și nesatisfăcătoare să fac orice umbră de bine, am avut nevoie de mâna Divinului Artist pentru a fi dispusă, încât de una singură nu aș fi putut reuși niciodată să-mi purific sufletul.

Într-o dimineață - a fost ajunul Nașterii107 Preasfintei Fecioarei Maria - al meu mereu binevoitor Isus a venit chiar El să mă pregătească. Nu făcea altceva decât să vină și să meargă în continu, și de cum îmi vorbea despre credință, și mă lăsa, eu simțeam în sufletul meu o viață de credință. Sufletul meu, pe care mai înainte mi-l simțeam greoi, acum, după ce vorbea Isus, mi-l simțeam foarte ușor, astfel că Dumnezeu putea pătrunde în el; mi-a fost dat să văd acum Puterea Sa, acum Sfințenia Sa, acum Bunătatea și altele, și sufletul meu a rămas uimit. Într-o mare de uimire spuneam: „Dumnezeule puternic, care putere nu rămâne învinsă în fața Ta? Sfințenie Imensă a Lui Dumnezeu, care altă sfințenie, oricât de sublimă ar fi, va îndrăzni să apară în fața Ta?”.

106 Cf. nota 48 și 75. La jumătatea lui Noiembrie din anul 1887 a rămas defi-nitiv la pat, iar după unsprezece luni a avut Căsătoria mistică, pe 16 Octom-brie 1888, și pe 8 Septembrie 1889 aceasta a fost reînnoită în Cer.

107 A fost pe 7 Septembrie 1889. Luisa avea 24 de ani.

130

Apoi am simțit că cobor în mine însămi și vedeam nimicul meu, nulitatea lucrurilor pământești, cum totul este un nimic înaintea lui Dumnezeu; mă vedeam ca un mic vierme, toată plină de praf, că urcam să fac câțiva pași și că pentru a fi distrusă nu era nevoie de altceva decât de unul care să pună piciorul deasupra și aș fi fost deja anulată. Deci, văzându-mă atât de urâtă, aproape că nu îndrăzneam să merg la Dumnezeu, dar înaintea minții mele s-a arătat Bunătatea Sa și mă simțeam atrasă ca de un magnet pentru a merge la El108, și spuneam în sinea mea: „Dacă este Sfânt, este de asemenea și Milostiv; dacă este Puternic, de asemenea conține în Sine o deplină și foarte mare Bunătate”. Mi se părea că Bunătatea îl înconjura din afară, îl inunda din interior; când am văzut bunătatea Lui Dumnezeu mi se părea că întrecea toate celelalte atribute, dar apoi, privindu-le pe celelalte, le vedeam pe toate egale în sinea lor, imense, fără măsură, și de neînțeles pentru firea umană.

44. Continuă asupra celor trei virtuți teologale.

SPERANȚA

În timp ce sufletul meu era în această stare, Isus s-a întors și vorbea despre speranță.

Îmi amintesc câte ceva în mod confuz, deoarece după atât de mult timp este imposibil să-mi amintesc clar, dar pentru a face sfânta ascultare care așa vrea, voi spune cât

108 Luisa se reamintește mereu aceste două sentimente al sufletului înaintea lui Dumnezeu, atât de departe și atât de aproape: sfânta teamă (reverența) și încrederea iubirii, sensul infinit al Maiestății lui Dumnezeu (pentru că este Domnul) și încredere filială (pentru că este Tată), Dreptatea sa sau Perfecțiu-nea este Milostivirea sa. Sunt sentimentele proprii al spiritului de servitor și de fiu. Să se noteze de unde pornește Luisa și unde o conduce Isus.

131

am să pot. Deci Isus spunea, în ceea ce privește credința: „Pentru a o obține, trebuie să crezi. Cum pentru trup, fără vederea ochilor, totul este întuneric, totul este confuzie, atât de mult încât dacă ar vrea să meargă ar cădea când într-un punct când în altul, și va sfârși căzând de tot, așa sufletul fără credință nu face altceva decât să cadă din abis în abis; deci credința folosește ca vedere sufletului, este ca lumina care îl conduce spre Viața veșnică.

Dar, de unde vine alimentată această lumină a credinței? Din speranță. Și din ce substanță este această lumină a credinței și acest aliment al speranței? Din caritate. Toate aceste trei virtuți sunt unite între ele, în modul că una nu poate sta fără cealaltă. De fapt, ce avantaj are omul să creadă în imensele bogății ale credinței, dacă nu le speră pentru sine? Le va privi, da, dar cu ochiul indiferent, pentru că știe că nu sunt ale sale; dar speranța îi dă aripi luminii credinței și, sperând în meritele lui Isus Cristos, le privește ca pe ale sale și ajunge să le iubească”.109

„Speranța - spune Isus - dă sufletului un veșmânt de tărie, aproape de fier, astfel că toți dușmanii cu săgețile lor nu pot să-l rănească, și nu numai, nici măcar să-i aducă nici cel mai mic deranj; totul este liniște în el, totul este pace”.

Oh, este frumos să vezi acest suflet copleșit de frumoasa speranță, sprijinit în totalitate de al său Iubit, total neîncrezător în sine și total încrezător în Dumnezeu. Îi sfidează pe cei mai înverșunați dușmani, este regele pasiunilor sale, pune în ordine tot interiorul său, înclinațiile sale, dorințele, pulsațiile, gândurile, cu atâta măiestrie că însuși Isus rămâne îndrăgostit, pentru că vede că acest suflet

109 Din când în când Luisa fără să-și dea seama trece de la vorbirea lui Isus vorbind ea, sau invers. Este semnificativ.

132

lucrează cu un astfel de curaj și tărie, dar aceasta o ia și o speră în întregime de la El, astfel că Isus, văzând această speranță fermă, nu poate să nege nimic acestui suflet.

Dar, în timp ce Isus mi-a vorbit despre speranță, s-a retras puțin, lăsându-mi o lumină în rațiune. Cine poate spune ceea ce înțelegeam despre speranță? Dacă toate celelalte virtuți au rostul de a înfrumuseța sufletul, dar pot să ne facă să ne clătinăm și să fim inconstanți, speranța, în schimb, face sufletul ferm și stabil, ca acei munți înalți care nu pot fi mișcați deloc. Mie mi se pare că sufletul care este copleșit de speranță se aseamănă cu anumiți munți foarte înalți, cărora toate perturbațiile aerului nu-i pot provoca nicio daună; deasupra acestor munți nu pătrunde nici zăpada, nici vântul, nici căldura; orice lucru se poate pune pe deasupra, și poți fi sigur că acolo unde se pune, acolo îl vei găsi, chiar dacă ar trece o sută de ani. Această notă îl are sufletul copleșit de speranță: niciun lucru nu-i poate dăuna; nici necazurile, nici sărăcia, nici toate diferitele întâmplări din viață nu îl descurajează nicio clipă. Spune în sine: eu pot face totul, pot suporta totul, să sufăr totul, sperând în Isus, care formează scopul tuturor speranțelor mele. Speranța face sufletul aproape atotputernic, de neînvins, și-i dă sufletului perseveranța finală; atunci încetează a mai spera și a persevera, când a luat în posesie Împărăția Cerurilor; atunci depune speranța și se aruncă total în Imensul ocean al Iubirii Divine.

45. Continuă asupra celor trei virtuți teologale:

DRAGOSTEA

În timp ce sufletul meu se pierdea în marea imensă a speranței, iubitul meu Isus s-a reîntors și vorbea despre caritate, spunându-mi: „Caritatea este preluată din credință

133

și speranță, iar acest lucru le unește pe celelalte două virtuți împreună, astfel încât să formeze una, în timp ce acestea sunt trei. Iată-te, o, Mireasa mea, acoperită de cele trei virtuți teologale Trinitatea Persoanelor Divine”.

Apoi a continuat: „Dacă credința ne face să credem și speranța ne face să sperăm, caritatea ne face să iubim. Dacă credința este lumină și servește ca vedere pentru suflet, iar speranța, care este hrana credinței, dă sufletului curaj, pace, perseveranță și tot restul, caritatea, care este substanța acestei lumini și acestui aliment, este ca acel unguent foarte dulce și foarte aromat care, pătrunzând peste tot, calmează și îndulcește durerile vieții. Caritatea face suferința să devină dulce, și chiar te face să o dorești. Sufletul care deține caritatea răspândește parfum peste tot; lucrările sale făcute toate din iubire, emană un parfum foarte plăcut. Și care este acest parfum? Este însuși parfumul Lui Dumnezeu.

Celelalte virtuți fac sufletul singuratic, devenind aproape supărăcios cu ființele umane; caritatea în schimb, fiind substanța care unește, unește inimile. Dar unde? În Dumnezeu. Caritatea, fiind unguentul foarte parfumat, se răspândește peste tot și în toți. Caritatea face pe om să sufere cu bucurie cele mai nemiloase chinuri și [sufletul] ajunge până într-acolo încât să nu poată sta fără să sufere, și când îi lipsesc [suferințele] spune Mirelui său Isus: «Susțineți-mă cu roade - care sunt suferințele - pentru că mă mistui de atâta iubire110, și unde mai pot să-ți arăt iubirea mea decât în suferință pentru Tine?». Caritatea arde, mistuie toate celelalte lucruri și chiar propriile virtuți și le

110 Cartea Cântarea Cântărilor 2,5: „Întăriți-mă cu turte de stafide, așterneți-mi patul printre meri, căci eu sunt bolnavă de iubire!”.

134

transformă pe toate în sine. Pe scurt, este acea regină care vrea să domnească peste tot și care nu vrea să cedeze nimănui”.

46. Ultima pregătire pentru Căsătorie: anihilarea de sine și dorința de a suferi din ce în ce mai mult

Cine poate spune ceea ce a rămas în urma acestei vorbiri a Lui Isus? Spun doar că s-a aprins în mine o astfel de dorință de a suferi și nu doar dorință, ci simt în mine ca o insuflare, ca un lucru natural, adică pentru mine să nu ai suferințe este cea mai mare nenorocire.

După aceasta, în acea dimineață Isus, pentru a-mi pregăti inima mai mult, a vorbit despre anihilarea mea proprie. A spus de asemenea despre dorința foarte mare și fervoarea pe care trebuia să o am pentru a mă pregăti să primesc harul. Îmi spunea că dorința înlocuiește lipsurile și imperfecțiunile care pot fi în suflet, este ca o mantie care acoperă tot. Dar aceasta nu a fost pur și simplu o conversație, era pentru mine o insuflare a ceea ce a spus.

47. Reînnoirea Căsătoriei mistice în Cer, în prezența Preasfintei Treimi

În timp ce sufletul meu se emoționa în dorul arzător de a primi harul pe care Însuși Isus voia să mi-l facă, El s-a întors și mi-a purtat duhul în afara mea, până în Paradis, iar acolo în prezența Preasfintei Treimi și a întregii Curți Cerești a reînnoit căsătoria. Isus a scos inelul împodobit cu trei pietre prețioase: alb, roșu și verde și l-a dat Tatălui, care l-a binecuvântat și din nou l-a restituit Fiului; Duhul Sfânt mi-a luat mâna dreapta și Isus mi-a pus inelul pe degetul meu inelar. Apoi am fost admisă la sărutul celor Trei

135

Persoane Divine și toate m-au binecuvântat.

Cine poate spune emoția pe care am avut-o când m-am aflat înaintea Preasfintei Treimi? Spun doar că îndată ce m-am aflat în prezența Lor am căzut cu fața în jos pe pământ și acolo aș fi rămas, dacă nu ar fi fost pentru Isus, care m-a încurajat să merg în prezența Lor, atât de mare era Lumina și Sfințenia lui Dumnezeu. Spun doar acestea, celelalte lucruri le las pentru că mi le amintesc în mod confuz.

48. Locuința Persoanelor Divine în suflet, care se dau în posesie reciprocă. Atunci i-a fost oferit Luisei darul Vrerii Divine.

După aceasta, îmi amintesc că au trecut puține zile și am luat sfânta Împărtășanie; mi-am pierdut simțurile și am văzut Preasfânta Treime, văzută în Cer, prezentă înaintea mea. M-am prosternat imediat în prezența Lor, am adorat-O și mi-am mărturisit nimicul meu. Îmi amintesc că mă simțeam atât de cufundată în mine însămi încât nu îndrăzneam să spun un singur cuvânt, când o voce s-a auzit din mijlocul Lor și a spus: „Nu te teme, fă-ți curaj; am venit să-ți confirmăm că ești a noastră și să luăm în posesie inima ta”.111

În timp ce această voce a spus aceasta, am văzut că Preasfânta Treime a coborât în inima mea și au pus

111 Isus îi explică Luisei după 32 de ani: „Familia ta este Trinitatea. Nu îți amintești, în primii ani când ai stat la pat, că te-am condus în Cer și înaintea Trinității Sacrosancte am făcut uniunea noastră? Și Ea te-a înzestrat de astfel de daruri, căci tu însăți încă nu le-ai cunoscut; și cum îți vorbesc de Vrerea mea, de efectele și valoarea Ei, astfel te fac să descoperi daruri cu care încă de atunci ai fost înzestrată” (Vol. XIII, 5.12.1921).

136

stăpânire pe ea și acolo au format locuința Lor112. Cine poate spune schimbarea care s-a întâmplat în mine?113 Mă simțeam îndumnezeită; nu mai trăiam eu, ci Ei trăiau în mine. Mie mi se părea că trupul meu era ca o locuință și că înăuntru locuia Dumnezeul Cel Viu, pentru că eu simțeam prezența Sa reală. În interiorul meu simțeam în mod sensibil vocea lor clară, care ieșea din interiorul meu și răsuna la urechile trupului; se întâmplă exact ca atunci când într-o încăpere există persoane114 care vorbesc, iar vocile lor se aud clar și distinct chiar și în afară.

De atunci nu am mai avut nevoie să merg în altă parte, în căutarea lui Isus, pentru a-l găsi, ci îl găseam în interiorul inimii mele; și când uneori se ascundea și mă duceam în căutarea Lui, dând un ocol în cer și pe pământ, căutându-l pe supremul și unicul meu Bine, în timp ce mă aflam în izbucnirea lacrimilor, în amploarea dorințelor, în durerile de nedescris că L-am pierdut115, Isus ieșea din interiorul meu și îmi spunea: „Sunt aici cu tine, nu mă căuta în altă parte”.

Eu, între mirarea și mulțumirea că L-am găsit, îi spuneam: „Isuse al meu, cum, de-a lungul acestei dimineți m-ați făcut atât de mult să vă caut peste tot ca să vă găsesc, și Dumneavoastră stați aici? Cel puțin puteați să-mi spuneți, că nu m-aș fi preocupat atât de mult. Dulcele meu Bine, draga mea Viață, uitați-vă puțin cât sunt de obosită, simt că nu mai am putere, simt că leșin. Oh, ocrotiți-mă în brațele voastre, pentru că simt că mor”. Și așa Isus mă lua în brațele

112 Ioan 14,23: „Dacă cineva mă iubește va păzi cuvântul meu; Tatăl meu îl va iubi și vom veni la el și ne vom face locuință la el”.

113 Gal. 2,20: „Nu mai sunt eu că trăiesc, ci Cristos trăiește în mine”.

114 Luisa a scris „oameni”.

115 De văzut din Cartea Cântarea Cântărilor 3, 1-3; 5, 6-8.

137

Sale și mă lăsa să mă odihnesc, și în timp ce mă odihneam simțeam că îmi revin forțele pierdute.

Alteori, în această ascundere pe care Isus o făcea și eu mergeam în căutarea Lui, se făcea simțit în interiorul meu și apoi, din interior ieșeau nu doar Isus, ci toate trei Persoanele Divine, și îi găseam acum sub forma a trei Copii grațioși și deosebit de frumoși, acum un singur trup și trei capete distincte, dar de aceeași asemănare116, toți trei atrăgători. Cine poate spune mulțumirea mea, mai ales când i-am văzut pe cei Trei Copii și că eu îi țineam pe toți Trei în brațele mele? Când îl sărutam pe unul, când pe altul, iar eu am fost sărutată de Ei; când unul se sprijinea de un umăr, altul de celălalt și al treilea117 stătea în fața mea, iar în timp ce eram încântată de Ei, minunându-mă și privindu-i, din Trei devenea Unul singur.

Cealaltă minune a mea, atunci când îi găseam pe acești Trei Copii, este că era atât de greu unul, cât toți Trei; atât de multă iubire simțeam pentru unul dintre acești Copii, cât față de toți Trei; toți Trei mă atrăgeau în același mod.

Pentru a termina de vorbit despre aceste căsătorii a trebuit să menționez câte ceva mai sus, pentru a continua narațiunea118, spun și acum.

49. A treia Căsătorie: Căsătoria Crucii

Revenind la început, Isus, când prefera să vină des, îmi vorbea adesea despre Patima Sa și încerca să dispună sufletul meu pentru a imita viața Sa și suferințele Sale, spunându-mi că pe lângă căsătoria menționată mai sus mai

116 Luisa scrie „similitudine”. Pasaj foarte confuz”.

117 Luisa scrie „și unul”.

118 Vrea să spună, „am urmărit continuitatea discursului”.

138

rămânea și altceva de făcut, iar aceasta era Căsătoria Crucii: „Mireasa mea, virtuțile devin slabe dacă nu sunt confirmate și întărite cu unirea Crucii”.

Îmi amintesc că spunea: „Înainte de venirea mea pe pământ, suferințele, confuziile, ororile, calomniile, durerile, sărăcia, bolile, mai ales crucea, toate au fost luate în considerare drept păcate, dar de când au fost purtate de Mine, au rămas toate sfințite și divinizate prin contact cu mine, astfel că toate și-au schimbat aspectul și au devenit dulci, plăcute, și sufletul care are binele de a avea unul din ele, rămâne onorat; și aceasta, pentru că a primit trăsătura Mea, Fiul Lui Dumnezeu. Experimentează contrariul doar cine privește și se oprește la suprafața crucii: găsind-o amară, este dezgustat, se plânge și i se pare că i s-a făcut o nedreptate; dar cine pătrunde în interior, găsind-o gustoasă, acolo își formează fericirea sa. Fiica mea preaiubită, nu doresc altceva decât să te răstignesc în suflet și în trup”.

Și în timp ce spunea asta, mă simțeam înflăcărată de o asemenea dorință să fiu răstignită cu Isus Cristos, că mergeam repetând mereu: „Isuse al meu, Iubirea mea, grăbiți-vă, răstigniți-mă cu Dumneavoastră”. Și când se întorcea, primele întrebări pe care i le puneam și care mie mi se păreau mai importante, au fost acestea: durerea păcatelor mele și harul să mă răstignească cu El; mi se părea că dacă aș fi obținut acestea, aș fi obținut totul.

Când într-o dimineață al meu preaiubit Isus s-a prezentat înaintea mea în formă de Răstignit și mi-a spus că voia să mă răstignească cu El, și în timp ce spunea aceasta am văzut că din Preasfintele Sale Răni ieșeau raze de lumină și, din interiorul acestor raze, cuiele care veneau

139

spre mine119. În acest timp și nu știu de ce, cu toate că îmi doream atât de mult să fiu răstignită, încât mă simțeam mistuită în acest sens, am fost cuprinsă de o mare teamă, care m-a făcut să tremur din cap până în picioare. Simțeam în sine o astfel de anihilare a mea, mă vedeam atât de nedemnă să primesc harul, că nu îndrăzneam să spun „Doamne, răstigniți-mă cu Dumneavoastră”. Isus părea să fie atârnat, așteptând vrerea mea. Cine poate spune ceea ce s-a întâmplat în adâncul sufletului meu? O doream în mod arzător, dar în același timp m-am văzut nedemnă120. Natura omenească se înspăimânta și tremura. În timp ce mă aflam în această stare, preaiubitul meu Isus m-a îndemnat mintal121 să accept. Atunci i-am spus din toată inima: „Mire Sfânt, Răstignit pentru mine, Vă rog să-mi acorda-ți harul de a fi răstignită și în același timp să nu apară niciun semn extern. Da, dă-mi durerea, dă-mi rănile, dar fă ca totul să fie ascuns între mine și Tine”.

Și așa acele raze de lumină, împreună cu acele cuie, mi-au străpuns mâinile și picioarele, și inima a fost străpunsă cu o rază de lumină împreună cu o lance. Cine poate spune durerea și mulțumirea? Pe cât de cuprinsă de teamă am fost înainte, pe atât de mult, după aceea, sufletul meu înota în marea păcii, a mulțumirii și a durerii. A fost atât de mare durerea pe care o simțeam în mâini, în picioare și în inimă, încât am simțit că mor; simțeam că oasele mâinilor și ale picioarelor se fac bucăți foarte mici, simțeam de parcă era un cui în interior, dar în același timp îmi dădeau o astfel de mulțumire că nu știu s-o exprim, și îmi dădeau o astfel de putere că, în timp ce simțeam că mor din cauza

119 Adică, „către mine”.

120 Luisa scrie „împreună”.

121 Luisa scrie „intelectual”.

140

durerii, aceleași dureri mă susțineau pentru a mă face să nu mor. Dar în părțile externe al trupului nu apărea nimic, deși simțeam durerile trupești; este adevărat chiar și că atunci când venea confesorul pentru a mă chema la sfânta ascultare și îmi desfăcea brațele și mâinile înțepenite, ori de câte ori mă atingea în acel punct al mâinilor, adică, pe unde trecuse acea rază de lumină împreună cu acel cui, simțeam dureri mortale122. Dar când confesorul poruncea din ascultare să înceteze acele dureri, se atenuau mult, pentru că acele dureri erau atât de puternice încât mă făceau să-mi pierd simțurile, iar dacă durerile nu s-ar fi atenuat nici cu ascultarea, cu greu m-aș fi putut supune ascultării.

O, minune a sfintei ascultări, tu ai fost totul pentru mine! De câte ori m-am aflat în contradicție cu moartea – atât de mare a fost durerea – „aproape că ascultarea mi-a înapoiat viața”! Să fie mereu binecuvântat Domnul, să fie totul pentru gloria Sa!

Dar, în timp ce mă simțeam în mine însămi, nu vedeam nimic, dar când pierdeam simțurile, vedeam părțile însemnate de rănile lui Isus; mi se părea că aceleași răni ale lui Isus s-au mutat în mâinile mele și în restul [trupului]. Și aceasta a fost prima dată când Isus m-a răstignit, pentru că astfel de răstigniri sunt atât de multe, că este imposibil să le numeri pe toate. Voi spune doar lucrurile principale, aparținând acestui aspect.

50. Isus îi dă Luisei adevărata durere a păcatelor

Deci, întorcându-se Isus, Îi spuneam: „Dragul meu preaiubit, dă-mi durerea păcatelor mele; ca astfel, păcatele

122 Nu este oare un miracol a sfintei ascultări, că toate aceste mii de pagini au fost scrise de o mână străpunsă? Cât a costat-o pe Luisa fiecare cuvânt!

141

mele mistuite de durere și de căința că Te-am ofensat, să poată fi șterse din sufletul meu chiar și din memoria dumneavoastră. Da, atât de multă durere să-mi dați, cât de mult am îndrăznit să vă ofensez. Ba chiar, faceți ca durerea să depășească acest lucru. Așa mă voi putea strânge mai intim cu Dumneavoastră”.

Îmi amintesc că o dată, în timp ce spuneam aceasta, binevoitorul Meu Isus mi-a spus: „Întrucât îți pare atât de rău că M-ai ofensat, vreau chiar Eu să te pregătesc să te fac să simți durerea păcatelor tale; așa vei vedea cât de urât este păcatul și ce durere groaznică suferă Inima Mea. De aceea spune împreună cu Mine: «Dacă trec marea, în mare ești Tu, și totuși nu te văd; dacă pășesc pe pământ, stai sub picioarele mele: am păcătuit… » - și apoi Isus a adăugat în șoaptă, aproape plângând -, totuși te-am iubit și în același timp te-am cruțat”.

În timp ce Isus spunea acest lucru și eu împreună cu El, am fost surprinsă de o astfel de durere a ofenselor făcute, că am căzut cu fața în jos pe pământ și Isus mi-a dispărut. Puține au fost cuvintele, dar eu am înțeles atât de multe lucruri că este imposibil să spun tot ceea ce am înțeles. În primele cuvinte am înțeles imensitatea, măreția, prezența Lui Dumnezeu în orice lucru, fără ca nici măcar umbra gândului nostru să poată scăpa de El. Am înțeles de asemenea și nimicul meu, în comparație cu o Maiestate atât de mare și sfântă.

În cuvântul „am păcătuit” am înțeles urâțenia păcatului, răutatea, îndrăzneala pe care am avut-o ofensându-L. Deci, în timp ce sufletul meu avea în vedere acest lucru, auzindu-L pe Isus Cristos spunând „Totuși te-am iubit și în același timp te-am cruțat”, inima mea a fost

142

luată de o asemenea durere încât am simțit că mor, pentru că am înțeles iubirea imensă pe care mi-a adus-o Domnul în același act în care am încercat să-L ofensez și chiar să-L omor. Ah, Doamne, cât de bun ai fost cu mine, iar eu întotdeauna nerecunoscătoare și încă sunt rea!123

51. Luisa obține cu suferința ei ca un om ucis să nu fie condamnat la iad, ci mai degrabă să rămână viu

Îmi amintesc că a fost o alternanță: când îi ceream ori de câte ori binevoia să vină, fie durerea păcatelor mele, fie răstignirea sau chiar și alte lucruri. Cum într-o dimineață, în timp ce mă aflam în obișnuitele mele suferințe, dragul meu Isus mi-a răpit duhul și mi-a arătat un om care a fost omorât cu focuri de revolver și că în acel moment își dădea duhul și mergea în iad. Oh, câtă durere îi provoca lui Isus pierderea acelui suflet! Dacă întreaga lume ar ști cât de mult suferă Isus din cauza pierderii sufletelor, nu spun pentru ei, dar cel puțin să evite acea durere Domnului Nostru, ar folosi toate mijloacele posibile să nu se piardă veșnic.

Deci, în timp ce împreună cu Isus mă aflam în mijlocul acelor gloanțe, Isus și-a apropiat buzele sale de urechile mele și mi-a spus: „Fiica mea, vrei tu să te oferi victimă pentru salvarea acestui suflet și să iei asupra ta suferințele pe care el le merită din cauza păcatelor sale foarte mari?”. Și eu am răspuns: „Doamne, sunt pregătită, dar cu condiția să-l salvați și să-i înapoiați viața”.

Cine poate spune suferințele care au venit? Au fost nenumărate și atât de multe, că nici eu nu știu cum de mai sunt în viață.

123 Nu este oare un miracol al ascultării, că toate aceste mii de pagini au fost scrise de o mână străpunsă? Cât a costat-o pe Luisa fiecare cuvânt!

143

Acum, în timp ce m-am aflat în această stare de suferințe de mai mult de o oră, a venit confesorul meu să mă cheme prin [sfânta] ascultare și, găsindu-mă în această mare suferință, cu dificultate am putut să ascult; de aceea m-a întrebat motivul unei asemenea stări. Eu i-am spus faptul, așa cum l-am descris mai sus, spunându-i locul țării în care mi se părea să se fi întâmplat. Confesorul mi-a spus că era adevărat faptul și că l-au dat124 ca fiind mort, dar apoi s-a aflat că se simțea foarte rău, dar puțin câte puțin și-a revenit și încă trăiește. Să fie întotdeauna binecuvântat Domnul!

52. Valoarea prețioasă a Crucii. Isus îi reînnoiește Lui-sei de mai multe ori răstignirea.

Îmi amintesc că, continuând să cer răstignirea și Isus luând duhul meu, mă ducea în locurile sfinte ale Ierusalimului, unde Domnul Nostru a suferit dureroasa Sa Pătimire, și acolo am întâlnit multe cruci. Preaiubitul meu Isus îmi spunea: „Dacă tu ai ști cât bine conține în sine Crucea, cum face sufletul prețios, ce bijuterie cu o valoare inestimabilă dobândește cel care are binele de a poseda suferința! Este suficient să-ți spun doar că, venind pe pământ, nu am ales bogățiile, plăcerile, dar am avut prețioase și intime surori crucea, sărăcia, rușinile”. În timp ce spunea așa, a arătat o astfel de plăcere, o bucurie în a suferi, că acele cuvinte îmi străpungeau dintr-o parte într-alta inima precum atât de multe săgeți înflăcărate, simțind că viața mă părăsește dacă Domnul nu mi-ar fi acordat suferința, și cu câtă voce și putere aveam nu am făcut altceva decât să-i spun: „Mire Sfânt, dă-mi suferința, dă-mi

124 Luisa scrie „l-au purtat”.

144

crucea; doar așa voi cunoaște că mă iubiți, dacă mă veți mulțumi cu crucea și cu suferințele”. Și așa am luat una dintre acele cruci mai mari pe care am văzut-o, m-am pus pe ea și l-am rugat pe Isus să vină să mă răstignească, iar El, mulțumit, mi-a luat mâna și a început să o străpungă cu acel cui.

Din când în când binecuvântatul Isus mă întreba: „Ce, te doare foarte tare? Vrei să nu continui?”. Iar eu: „Nu, nu, Preaiubitul meu, continua-ți; mă doare, da, dar sunt mulțumită”, și îmi era așa teamă că nu va termina125 să mă răstignească, că nu făceam altceva decât să-i spun: „Grăbiți-vă, o, Isuse, grăbiți-vă, nu o lungiți prea mult”.

Dar când ar fi trebuit să-mi pironească cealaltă mână, brațele crucii erau scurte, în timp ce mai înainte mi se păreau suficiente126 pentru a o putea face. Cine poate spune cât de mortificată am rămas?127

Aceasta se repeta de multe ori, iar uneori, dacă erau corespunzătoare brațele, nu era lungimea crucii pentru a putea să întind picioarele. Într-un cuvânt, trebuia să lipsească ceva pentru a nu se putea împlini răstignirea. Cine poate spune amărăciunea sufletului meu și lamentările pe care le-am făcut Domnului Nostru, că nu-mi acorda adevărata suferință? Îi spuneam: „Preaiubitul meu, totul se termină într-o glumă: îmi spuneai că trebuia să mă duci în Cer și apoi m-ai făcut să mă întorc din nou pe pământ; îmi spui că trebuie să mă răstignești și niciodată nu se ajunge la completa răstignire”.

Și Isus îmi promitea că mă va răstigni din nou.

125 Luisa scrie „să se împlinească”.

126 Luisa scrie „destul”.

127 Luisa scrie „lăsam”.

145

53. Meritele Crucii. În locul crucii avute, Luisa primește alta mult mai mare.

Într-o dimineață – a fost ziua Înălțării Crucii128 -, dulcele meu Isus m-a dus în locuri sfinte și înainte mi-a spus atâtea lucruri despre virtuțile Crucii încât nu-mi mai amintesc tot, doar câte ceva: „Preaiubita mea, vrei tu să fii frumoasă? Crucea îți va oferi trăsăturile cele mai frumoase care se pot găsi în Cer și pe pământ, atât de multe încât să-L faci pe Dumnezeu să se îndrăgostească, Cel care conține în Sine toate frumusețile”.

Isus a continuat: „Vrei tu să fii plină129 de imense bogății, nu pentru scurt timp, ci pentru toată veșnicia? Bine, Crucea îți va oferi toate felurile de bogății, de la mărunțișul cel mai mic, care sunt micile cruci, la sumele mai mari, care sunt crucile cele mai grele. Și totuși oamenii sunt atât de lacomi pentru a câștiga un bănuț temporal, pe care în curând va trebui să-l lase, și nu au niciun gând pentru a obține un mărunțiș veșnic. Iar când Eu, având milă de ei și văzând nepăsarea lor în tot ceea ce privește cele veșnice, în mod binevoitor le ofer ocazia, ei în loc să ia această prețioasă [ocazie] sunt indignați și Mă ofensează. Ce nebunie umană! Se pare că înțeleg invers.

Preaiubita mea, în Cruce sunt toate triumfurile, toate victoriile și cele mai mari câștiguri și tu nu trebuie să ai alt obiectiv decât Crucea, și asta îți va fi suficient pentru tot.

În această zi vreau să te mulțumesc: acea cruce care până acum nu a fost suficientă să te poți întinde și să fi răstignită în mod complet, este crucea pe care ai purtat-o

128 Pr. Hanibal de Francia a adăugat, deasupra liniei, „14 Septembrie 1899”. Anul nu poate fi acela, pentru că Luisa a început să scrie al doilea Volum pe 28.02.1899 în formă de jurnal, și în el nu este urmă de această răstignire.

129 Luisa scrie „preaplină”.

146

până acum; deci, trebuind să te răstignesc în mod complet, ai nevoie de o nouă cruce care să coboare asupra ta, așa că acea cruce pe care ai găsit-o până acum o voi duce în Cer pentru a o arăta întregii Curți Cerești ca garanție a iubirii tale, și o alta mai mare voi face să coboare din Cer, pentru a putea satisface dorințele Mele arzătoare pe care le am cu tine”.

În timp ce Isus spunea aceasta, mi s-a prezentat acea cruce văzută de mine alteori; am luat-o și m-am întins pe ea. În timp ce stăteam în acest fel s-a deschis cerul și au coborât Sfântul Ioan Evanghelistul, care purta crucea pe care Isus mi-a indicat-o, Regina Mamă și mulți îngeri. Când s-au apropiat de mine, m-au luat de pe acea cruce și m-au pus pe cea pe care mi-au adus-o, mult mai mare. Apoi un înger a luat acea cruce de mai înainte și a dus-o în Cer. După aceasta, Isus cu propria Lui mână a început să mă pironească pe această cruce. Regina Mamă mă ajuta, îngerii și Sfântul Ioan au dat cuiele. Dulcele meu Isus arăta o astfel de mulțumire, o asemenea bucurie în a mă răstigni, că doar pentru a putea să-I ofer acea mulțumire lui Isus, nu aș fi suferit doar crucea, ci încă și alte dureri. Ah, mi s-a părut că Cerul făcea o nouă sărbătoare pentru mine, văzând mulțumirea Lui Isus. Multe suflete au fost eliberate din Purgator, luându-și zborul către Cer, și mulți păcătoși au fost convertiți, pentru că Mirele meu Divin le-a făcut tuturor parte din binele suferințelor mele. Cine poate spune, apoi, durerile intense pe care le-am experimentat în a fi bine de tot întinsă pe cruce, fiindu-mi străpunse mâinile și picioarele cu acele cuie, dar mai ales picioarele? A fost atât de mare cruzimea durerilor, încât nu se pot descrie.

147

În momentul când au terminat130 să mă răstignească iar eu simțeam că înotam în marea durerilor și a chinurilor, Regina Mamă i-a spus lui Isus: „Fiul meu, astăzi este zi de har: vreau să o faceți părtașă la toate suferințele voastre. Nu rămâne altceva decât să-i străpunge-ți inima cu lancea și să-i reînnoiți coroana de spini”.

Atunci Isus Însuși a luat lancea și mi-a străpuns inima dintr-o parte într-alta; îngerii au luat o coroană de spini voluminoasă și i-au dat-o în mâna Preasfintei Fecioare, și ea însăși mi-a înfipt-o pe cap.

Ce zi memorabilă a fost pentru mine! De dureri, da, și mulțumiri; de suferințe inexprimabile, dar chiar și de bucurii. Este suficient de spus că a fost atât de mare forța durerilor, că Isus în acea întreagă zi nu s-a mișcat de lângă mine, pentru a-mi sprijini natura omenească, care nu mai rezista din cauza intensității suferințelor. Acele suflete din purgator, care au zburat la Cer, coborau unite cu îngerii și îmi înconjurau patul, recreându-mă cu melodiile lor și mulțumind în mod afectuos că prin suferințele mele le-am eliberat de acele chinuri.

54. Noi participări ale Luisei la suferințele Patimilor Lui Isus

Se întâmpla apoi că petrecând cinci sau șase zile în acele suferințe intense, spre marele meu regret, acestea începeau să se micșoreze, și atunci Îl rugam pe Preaiubitul meu Isus să-mi reînnoiască răstignirea. Iar El, când mai degrabă, când puțin mai târziu, se mulțumea să mă ducă în locuri sfinte și mă făcea părtașă la suferințele dureroasei Sale Pătimiri: când coroana de spini, sau biciuirea, când

130 Luisa scrie „Când m-au făcut”.

148

duceam crucea spre Calvar și când răstignirea; când un singur mister pe zi și când toate într-o zi, în funcție de cum Îi plăcea Lui, și asta am putut să fac cu cea mai mare durere și mulțumire a sufletului meu. Dar mi-a fost foarte amar când se schimba scena și, în loc ca eu să sufăr, am fost spectatoare, văzându-L pe iubitul Isus suferind chinurile dureroasei Pătimiri. Ah, de câte ori mă aflam în mijlocul iudeilor, împreună cu Regina Mamă, văzându-L pe Iubitul meu Isus suferind! Ah, da, este atât de adevărat că este mai ușor să sufere persoana în sine decât să vezi persoana iubită suferind.

55. Judecata Crucii

Alteori, reînnoind aceste răstigniri, îmi amintesc că dulcele meu Isus mi-a spus: „Preaiubita mea, Crucea deosebește nelegiuiții de cei aleși… Precum în ziua Judecății, cei buni se vor bucura văzând Crucea, așa că încă de pe acum se poate vedea dacă cineva trebuie să fie salvat sau (e) pierdut. Dacă la apariția Crucii, sufletul o îmbrățișează, dacă o poartă cu resemnare, cu răbdare, o sărută și mulțumește acea mână care i-o trimite, iată semnul că este mântuit. Dacă, dimpotrivă, sufletele se vor irita când se prezintă Crucea, o disprețuiesc și ajung chiar să Mă ofenseze, poți spune că este un semn că sufletul este în drum spre iad. Așa131 vor face nelegiuiții în ziua Judecății, căci la vederea Crucii se vor întrista și vor spune blasfemii. Crucea spune tot. Crucea este o carte care fără înșelăciune și în termeni clari îți spune și face deosebirea dintre un sfânt și un păcătos, dintre cel desăvârșit și cel imperfect, dintre cel

131 Luisa scrie „astfel de”.

149

înflăcărat și cel căldicel. Crucea comunică o astfel de lumină sufletului, încât încă de pe acum nu doar că îl deosebește pe cel bun de cel rău, dar se și poate cunoaște cine trebuie să fie mai mult sau mai puțin glorios în Cer, și cine trebuie să ocupe un loc mai sus sau un loc jos. Toate celelalte virtuți stau smerite și cu reverență înaintea virtuții Crucii și, unindu-se cu ea, primesc o mai mare strălucire și splendoare”.

Cine poate spune ce flăcări de dorințe arzătoare arunca în inima mea această vorbire a lui Isus? Mă simțeam mistuită de foamea de suferință, iar El, pentru a-mi satisface dorințele, sau, mai bine spus, ceea ce El însuși îmi insufla, îmi reînnoia răstignirea.

Îmi amintesc că uneori, după ce a reînnoit aceste răstigniri, îmi spunea: „Preaiubită a Inimii Mele, doresc în mod arzător nu doar să-ți răstignesc sufletul ci să comunic durerile Crucii trupului, și doresc să-ți sigilez chiar și trupul cu sigiliul Rănilor Mele, și vreau să te învăț rugăciunea pentru a obține acest har. Rugăciunea este aceasta: «Eu mă prezint înaintea tronului suprem al Lui Dumnezeu, scăldată în Sângele Lui Isus Cristos, rugându-L, prin meritele Virtuților Sale foarte prețioase și ale Divinității Sale, să-mi acorde harul să mă răstignesc»”.

Cu toate acestea, am avut întotdeauna dezgust de tot ceea ce putea apărea extern, cum încă am, dar în actul în care Isus vorbea, m-am simțit insuflată de astfel de năzuințe pentru a satisface dorința pe care El însuși o voia, încât am îndrăznit să-i spun lui Isus să mă răstignească în suflet și trup, și uneori îi spuneam: „Mire Sfânt, nu aș vrea lucruri externe, și dacă câteodată îndrăznesc să-ți cer [suferința] este pentru că chiar Dumneavoastră îmi cereți, chiar și să

150

dau un semn confesorului că sunteți Dumneavoastră Cel care lucrați în mine. Într-un cuvânt, nu aș dori altceva decât ca acele dureri prin care mă faceți să sufăr când îmi reînnoiți răstignirea, să fie permanente. Nu aș vrea acea diminuare după câtva timp; și acest lucru este suficient pentru mine, căci din aspectul exterior, cu cât mă puteți ține mai ascunsă, cu atât mai mult mă veți mulțumi”.

56. Luisa își mărturisește păcatele lui Isus

Îmi amintesc în mod confuz că, din moment ce am întrebat de multe ori, când mă aflam împreună cu Domnul Nostru, durerea păcatelor mele și harul ca să-mi ierte tot ceea ce făcusem rău, uneori ajungeam să-i spun că aș fi fost mulțumită să-mi spună din propria Sa gură: „Te iert de toate păcatele tale”. Și binecuvântatul Isus, care nu știa să refuze nimic când este pentru binele nostru, într-o dimineață s-a arătat și mi-a spus: „De această dată vreau să fac chiar Eu personal misiunea confesorului, iar tu Îmi vei mărturisi toate păcatele tale; și în acest act pe care îl vei face, te voi face să înțelegi, una câte una, durerile pe care le-ai dat Inimii mele ofensându-Mă, astfel ca tu înțelegând, atâta cât poate o făptură [să înțeleagă] ce este păcatul, să iei hotărârea ca mai degrabă să mori decât să mă ofensezi. Tu între timp intră în nimicul tău și recită Confiteor”132.

Eu, intrând în mine însămi, mi-am văzut toată mizeria și răutatea mea, și înaintea prezenței Lui tremuram mai rău ca o vargă, și îmi lipsea puterea de a pronunța cuvintele din Confiteor [Mărturisesc]; și dacă Domnul n-ar fi insuflat în mine o nouă putere spunându-mi: „Nu te teme, dacă sunt

132 Rugăciunea din liturghie: Mărturisesc...

151

Judecător, de asemenea sunt și Tatăl tău; curaj, să mergem înainte”, aș fi rămas acolo fără să spun nici măcar un cuvânt.

Deci am spus Confiteor [Mărturisesc], toată plină de confuzie și de smerenie și, din moment ce mă vedeam acoperită în întregime de păcatele mele, aruncând o privire, am văzut că mândria a fost cea care a dat cea mai mare jignire Domnului Nostru; de aceea am spus: „Doamne mă acuz înaintea prezenței Voastre că am păcătuit de mândrie”.

Și El: „Apropie-te de Inima mea și pune-ți urechea, vei simți sfâșierea crudă pe care ai făcut-o Inimii mele cu acest păcat”.

Tremurând toată am pus urechea deasupra Inimii sale adorabile; dar cine poate spune ceea ce am auzit și înțeles în acea clipă? Mai ales după atâta timp, voi spune doar câte ceva în mod confuz. Îmi amintesc că Inima sa bătea atât de puternic încât părea că vrea să-I spargă pieptul; apoi mi se părea că se face bucăți, bucăți133 și din cauza durerii a rămas aproape distrusă. Ah, dacă aș fi putut, aș fi ajuns să distrug Ființa Divină cu mândria.

Vă dau o asemănare pentru a mă face înțeleasă, altfel nu am cuvinte pentru a mă exprima. Imaginați-vă un rege și la picioarele sale un vierme, care ridicându-se și umflându-se începe să creadă că este cineva, și care ajunge la o astfel de înțelepciune că, ridicându-se puțin câte puțin, ajunge la capul regelui și vrea să-i ia coroana pentru a o pune pe capul său; apoi îl dezbracă de hainele sale regale, după aceea îl alungă de pe tron iar la sfârșit încearcă să-l ucidă. Dar ce este mai rău134 legat de acest vierme, este că

133 Adică, bucăți.

134 Adică, „Dar răul...”

152

el însuși nu-și cunoaște ființa - atât de mult se amăgește - și că pentru a fi anihilat nu trebuie altceva decât ca regele să-l pună sub picioarele sale și să-l strivească, și așa să se termine zilele sale. Ceea ce într-adevăr mișcă disprețul și compasiunea, alături de ridicol, este mândria acestui vierme, dacă acest lucru ar putea fi dat. Astfel mă vedeam în fața Lui Dumnezeu, lucru care m-a umplut de o așa confuzie și durere, că simțeam reînnoindu-se în inima mea sfâșierea pe care o suferea binecuvântatul Isus.

După aceasta m-a lăsat, și iar am simțit o astfel de durere și am înțeles atât de bine cât este de urât acest păcat al mândriei, încât este imposibil de descris. Când am meditat bine de tot toate acestea, bunul meu Isus s-a întors și mi-a spus să continui135 mărturisirea păcatelor mele; iar eu toată tremurând am continuat să mă acuz de gândurile, cuvintele, faptele, intențiile136 și omisiunile. Și din când în când137 mă vedeam că nu puteam continua să mărturisesc din cauza durerii pe care o simțeam pentru că L-am supărat atât de mult, pentru că aveam o limpezime atât de vie înaintea acelui Soare Divin, mai ales că vedeam micimea, nulitatea ființei mele, și rămâneam uimită cum de am avut atâta îndrăzneală și de unde am luat acel curaj să ofensez un Dumnezeu atât de bun. Pentru că în același act în care eu Îl ofensam El mă ajuta, mă păstra, mă hrănea și, dacă avea vreun resentiment față de mine, era față de păcatul pe care l-am făcut și pe care îl ura enorm. Deoarece pe mine mă iubea imens, mă scuza înaintea Judecății Divine, și a avut grijă să înlăture acel zid despărțitor pe care l-a produs păcatul între suflet și Dumnezeu. Oh, dacă toți ar putea să

135 Luisa scrie: „am urmărit” „am urmat”.

136 Adică, motive, intenții.

137 Luisa scrie: „Și când”. Pasajul este răsucit.

153

vadă Cine este Dumnezeu și cine este sufletul, în actul în care se păcătuiește, toți ar muri de durere și cred că păcatul ar trebui să fie exilat de pe pământ!

Deci, când binecuvântatul Isus vedea că din cauza durerii nu mai puteam, se retrăgea și mă lăsa să înțeleg bine de tot răul pe care l-am înfăptuit, și după aceea se întorcea din nou și continuam învinuirea păcatelor mele. Dar cine poate spune tot ceea ce am înțeles și explica, una câte una, diferitele insulte și deosebitele dureri pe care le provocasem Domnului Nostru cu păcatele mele? Aproape că mă simt incapabilă să-mi explic de ce, dar și pentru că nu-mi amintesc destul de bine. Prin urmare, după ce am terminat învinuirea, care a durat aproximativ șapte ore, binevoitorul Isus a luat aspectul Tatălui foarte iubitor și din moment ce eu nu mai aveam forță din cauza durerii și, mai mult de atât, pentru că vedeam că nu a fost o durere suficientă138 pentru a mă îndurera de greșelile mele după cum ar fi trebuit, pentru a mă înveseli, El mi-a spus „Vreau să repar Eu pentru tine și să dăruiesc sufletului tău meritul durerii pe care L-am avut în grădina Ghethsemani; doar aceasta poate satisface Justiția Divină”.

După ce a dăruit sufletului meu Durerea Sa, atunci mi s-a părut să fiu pregătită să primesc dezlegarea. Toată umilită și confuză cum eram și prosternată la picioarele bunului Tată Isus, cu razele care mi-au trecut în minte, încercam să-mi provoc mai multă durere spunând deși nu-mi amintesc tot: „Mare absolut a fost răul pe care l-am făcut față de Dumneavoastră; aceste puteri ale mele și aceste simțuri ale trupului trebuiau să fie tot atât de multe limbi pentru a vă lăuda. Ah, în schimb au fost ca niște vipere

138 Luisa scrie: „destul”.

154

veninoase care Vă mușcau și încercau chiar să vă ucidă; dar, Tată Sfânt, iertați-mă, nu mă alungați pentru marea nedreptate pe care am făcut-o păcătuind”. Iar Isus: „Și tu promiți să nu mai păcătuiești, să alungi din inima ta orice umbră de rău care poate să-L ofenseze pe Creatorul tău”. Și eu: „Ah, da, din toată inima Vă promit. Vreau mai degrabă să mor de o mie de ori decât să păcătuiesc: niciodată, niciodată”. Și Isus: „Iar Eu te iert și dăruiesc sufletului tău meritele Pătimirii Mele, și vreau să-l spăl în Sângele Meu”.

Și în timp ce spunea așa, și-a ridicat dreapta binecuvântată și a pronunțat cuvintele dezlegării, egale139 cu acele cuvinte pe care le spune preotul când dă dezlegarea; și în actul în care a făcut acest lucru, din Mâna Sa curgea un râu de sânge și sufletul meu a rămas complet inundat.

După aceasta mi-a spus: „Vino, o, fiică, vino și ispășește-ți păcatele sărutând Rănile Mele”. Tremurând toată m-am ridicat și am sărutat preasfintele Sale Răni, și apoi mi-a spus: „Fiica mea, fii mai prudentă și mai atentă, că astăzi îți dau harul de a nu mai cădea în păcatul venial voluntar”.

Apoi mi-a făcut alte observații, pe care nu mi le amintesc atât de bine, și a dispărut.

57. Efectele harului mărturisirii făcute lui Isus și reîn-noite de mai multe ori

Cine poate spune efectele acestei mărturisiri făcute Domnului Nostru? Mă simțeam complet cufundată în har și m-a lăsat atât de impresionată, încât nu pot uita, și ori de

139 Adică, egale.

155

câte ori îmi amintesc, simt că îmi trece un fior prin oase și, în același timp, o iau ca o groază, gândindu-mă care este corespondența mea la un asemenea har pe care Domnul mi l-a făcut.

În alte momente Domnul a binevoit să-mi dea chiar El dezlegarea, luând acum forma preotului, iar eu mă spovedeam ca și cum era preotul, deși simțeam efecte diferite, și după ce am terminat, mi-a făcut cunoscut că a fost Isus, iar altă dată venea repede, făcându-mi cunoscut de la început că este Isus. Câteodată chiar lua forma confesorului, în modul că eu credeam că vorbesc cu el și îi spuneam toate temerile și îndoielile mele, dar din răspunsul pe care mi-l dădea140, din suavitatea vocii, schimbătoare, când cu vocea confesorului, când cu vocea Lui Isus, din trăsătura sa plăcută și a efectelor interioare, Îl descopeream cine era.

Ah, dacă eu aș vrea să spun totul despre aceste lucruri, m-aș lungi prea mult; de aceea mă opresc aici.

58. Sfârșitul narațiunii. Noul război dintre Italia și Africa.

Îmi amintesc că a fost cel de-al doilea război între Africa și Italia, iar binecuvântatul Isus, într-o zi, cu aproximativ nouă luni mai devreme, m-a purtat cu duhul în afara mea și mi-a arătat un drum foarte lung, plin de carne umană cufundată în sânge, care ca niște râuri inunda acel drum. Era de groază să vezi acele cadavre expuse în aer liber, fără ca nimeni să le îngroape. Eu, toată înspăimântată, am spus Domnului Nostru: „Ce este aceasta?”

Și El: „În anul următor va fi război. Ei se folosesc

140 Luisa scrie: „de la a-mi răspunde”.

156

de carne pentru a Mă ofensa, iar Eu asupra cărnii lor vreau să fac răzbunările mele drepte”.

A spus și alte lucruri, dar pentru că a trecut nu-mi mai amintesc.

Dar s-a întâmplat că, trecând acea perioadă de timp, a început să se audă că între Africa și Italia era război. L-am rugat pe bunul Isus să salveze multe victime și să aibă milă de multe suflete care mergeau în iad. Într-o dimineață, ca de obicei, m-a transportat cu duhul în afara mea și vedeam că aproape toți oamenii erau convinși că trebuie să câștige Italia. Mi s-a părut că mă aflu la Roma și-i vedeam pe deputați cum se sfătuiau între ei asupra modului cum trebuiau să ducă înainte141 războiul pentru a fi siguri că o să învingă Italia. Erau atât de îngâmfați, că-ți provocau milă; dar ceea ce m-a tulburat mai mult a fost să văd că acei oameni erau aproape toți sectanți, suflete vândute diavolului. Ce vremuri triste! Părea efectiv că domnea împărăția satanei, iar încrederea lor, în loc să și-o pună în Dumnezeu, și-au pus-o în diavol.

Dar, în timp ce se sfătuiau, binecuvântatul Isus mi-a spus: „Să mergem să ascultăm ceea ce spun”. Mi s-a părut că intru în Camera Deputaților142 împreună cu El. Isus se plimba printre ei și vărsa lacrimi din cauza stării lor mizerabile. Când au terminat să se sfătuiască asupra modului cum ar trebui să facă, lăudându-se că sunt siguri de victorie, Isus s-a întors către ei și a zis amenințându-i: „Aveți încredere în voi, și de aceea vă voi umili: de această dată va pierde Italia”.

141 Luisa scrie: „conduce înainte”.

142 Adică, Camera Deputaților.

157

59. Reia Novena Crăciunului, cu care a început Volu-mul

I.M.I.

Fiat.

Deci, pentru a asculta, reiau, ca să spun ceea ce am lăsat la pagina 6 a acestui volum, adică la novena Sfântului Crăciun, pentru că de la a doua meditație am trecut la a treia oră.

60. A treia oră

O voce internă mi-a spus: „Fiica mea, sprijină-ți capul pe sânul Mamei mele; uită-te până în interiorul ei la mica mea Umanitate. Iubirea mea mă mistuia; incendiile, oceanele, mările imense a Iubirii Divinității mele mă inundau, mă ardeau, își înălțau flăcările atât de mult în sus, încât se ridicau și se extindeau peste tot, la toate generațiile, de la primul până la ultimul om, iar mica mea Umanitate a fost mistuită în mijlocul atâtor flăcări. Dar știi tu ce a vrut Iubirea mea Eternă să mistuie143? Ah, sufletele! Și atunci am fost mulțumit, când le-am mistuit pe toate, rămânând concepute cu Mine. Eram Dumnezeu: trebuia să operez ca Dumnezeu, trebuia să le iau pe toate; Iubirea mea nu mi-ar fi dat pace, dacă aș fi exclus vreunul… Ah, fiica mea, uită-te bine în sânul Mamei mele; fixează bine ochii în Umanitatea mea zămislită și vei găsi sufletul tău conceput în Mine, flăcările Iubirii mele care te mistuiau144. Oh, cât te-am iubit și te iubesc!”

143 „Dumnezeul nostru este un foc mistuitor” (Evrei 12, 29).

144 Pe lângă faptul că această Novenă de Crăciun este o practică tradițională larg răspândită a evlaviei populare, este expresia unui mister profund, a unui adevăr teologic. Isus adevăratul Dumnezeu și adevăratul Om, încă din primul moment al Întrupării sale și-a îndeplinit lucrarea de Răscumpărător, pe lângă

158

Eu m-am pierdut în mijlocul unei așa mari iubiri și nici nu știam să ies din ea; dar o voce mă chema puternic, spunându-mi: „Fiica mea, aceasta încă nu este nimic. Strânge-te mai mult de Mine; dă mâinile tale Mamei mele dragi, ca să te țină strânsă la sânul ei matern, iar tu aruncă o altă privire Umanității mele mici concepute și privește al patrulea exces al Iubirii mele”.

61. A patra oră

„Fiica mea, de la Iubirea mistuitoare treci să privești la Iubirea mea lucrătoare. Fiecare suflet conceput mi-a adus povara păcatelor sale, a slăbiciunilor și a patimilor sale, iar Iubirea mea mi-a poruncit să iau povara fiecăruia; și nu doar sufletele le-am conceput, dar și durerile fiecăruia, satisfacțiile pe care fiecare din ele trebuia să i le ofere Tatălui meu Ceresc. Astfel încât Pătimirea mea a fost concepută împreună cu Mine.

Privește-mă bine în sânul Mamei mele Cerești. Oh, cât de sfâșiată a fost mica mea Umanitate! Uită-te bine cum căpșorul meu mic este înconjurat de o coroană de spini, care strângându-mi puternic tâmplele mă fac să vărs râuri de lacrimi din ochi; nici nu puteam să mă mișc pentru a le șterge. Te rog, înduioșează-te din milă pentru Mine! Șterge-mi ochii de atât de mult plâns, tu care ai brațele libere pentru a face acest lucru! Acești spini sunt coroanele atâtor gânduri rele care se acumulează în mințile oamenilor. Oh, cum mă înțeapă, mai mult decât spinii care încolțesc din pământ! Dar

cea a Primului – Născut dintre toate creaturile, în folosirea deplină a rațiunii și a voinței nu numai a Divinității sale, ci și a Umanități sale perfecte.

159

uită-te din nou la acea lungă răstignire de nouă luni: nu puteam să mișc nici-un deget, nici-o mână, nici-un picior; am fost aici mereu nemișcat, nu exista loc să mă pot mișca nici măcar puțin. Ce lungă și grea răstignire, cu adaosul tuturor faptelor rele, care luând formă de cuie, îmi străpungeau mâinile și picioarele în mod repetat”.

Și așa a continuat să-mi povestească, durere după durere, toate chinurile micii sale Umanități, căci dacă aș vrea să le spun pe toate m-aș lungi prea mult. După care am început să plâng și Îl auzeam spunându-mi în interiorul meu: „Fiica mea, aș vrea să te îmbrățișez, dar nu pot, nu există spațiu, sunt imobilizat, nu pot s-o fac; aș vrea să vin la tine, dar nu pot să merg. Deocamdată, îmbrățișează-mă și vino tu la Mine; apoi, când voi ieși din sânul matern, voi veni Eu la tine”145.

Dar în timp ce cu închipuirea mea Îl îmbrățișam, Îl strângeam puternic la inima mea, o voce interioară îmi spunea: „Fiica mea, este suficient pentru moment, continuă să reflectezi la al cincilea exces al Iubirii mele”.

62. A cincea oră

Deci vocea interioară continua: „Fiica mea, nu te îndepărta de Mine, nu mă lăsa singur, Iubirea mea vrea companie: un alt exces al Iubirii mele care nu vrea să fie singur. Dar știi tu ce companie vrea să aibă? Pe cea a făpturii! Vezi, în sânul Mamei mele, împreună cu Mine

145 Aceste cuvinte indică o învățătură fundamentală pe care Domnul o va dez-volta pe parcursul acestor scrieri. Ele sunt ca două etape ale vieții spirituale: în prima, sufletul trebuie să fie protagonistul în căutarea lui Dumnezeu; apoi în a doua etapă, Isus este protagonistul Divin, când va veni la întâlnirea su-fletului.

160

sunt concepute toate făpturile. Eu stau cu ele în totală Iubire; vreau să le spun cât le iubesc, vreau să vorbesc cu ele pentru a le spune bucuriile mele și durerile mele, că am venit în mijlocul lor ca să le fac fericite, să le alin, căci voi sta în mijlocul lor ca un frățior de-al lor, dând fiecăreia toate bunurile mele, Împărăția Mea, cu prețul Morții Mele; vreau să le dau sărutările Mele, mângâierile Mele, vreau să mă joc cu ele.

Dar, vai, câte dureri îmi dau! Care fuge de mine, care se preface că este surdă și mă obligă să tac, care disprețuiește bunurile mele și nu se îngrijește de Împărăția Mea; îmi înlocuiesc sărutările și mângâierile mele cu nepăsarea și uitarea de Mine, iar jocul meu mi-L transformă într-un plâns amar… Oh, cât sunt de singur, și totuși în mijlocul multor [făpturi]! Oh, cât de grea îmi este singurătatea! Nu am cui să-i spun un cuvânt, nici măcar de iubire, cui să plâng; sunt întotdeauna trist și tăcut, deoarece dacă vorbesc nu sunt ascultat.”

Aceste cuvinte sugerează o învățătură fundamentală pe care Domnul o va dezvolta de-a lungul acestor scrieri. Sunt precum două timpuri ale vieții spirituale: în primul, sufletul trebuie să fie un protagonist în căutarea lui Dumnezeu; apoi, în al doilea, Isus este protagonistul Divin, când va veni la întâlnirea cu sufletul.

Ah, fiica mea, te rog, te implor, nu mă lăsa singur în atât de multă singurătate, oferă-mi acest bine de a mă face să vorbesc iar tu să mă asculți; dă ascultare Învățăturilor Mele. Eu sunt Învățătorul învățătorilor; câte lucruri vreau să te învăț! Dacă tu mă vei asculta, mă vei face să încetez din plâns și mă voi juca cu tine; tu nu vrei să te joci cu Mine?”

161

Și în timp ce mă ofeream în întregime Lui, mângâindu-L din cauza singurătății Sale, vocea interioară a continuat: „Este suficient, gata, continuă să reflectezi al șaselea exces al Iubirii Mele.”

63. A șasea oră

„Fiica mea, vino, roag-o pe Mama Mea, să-ți facă puțin loc în sânul ei matern, astfel încât tu însăți să vezi starea dureroasă în care mă aflu”.

Prin urmare, mi se părea, cu gândul, că Regina noastră Mamă, pentru a-L mulțumi pe Isus, mi-ar fi făcut puțin loc să mă pun înăuntru, dar era atât de dens întunericul că nu-L vedeam; auzeam doar respirația Sa, iar El în interiorul meu continua să-mi spună: „Fiica mea, privește un alt exces al Iubirii Mele. Eu sunt veșnica Lumină; soarele este o umbră a Luminii mele; dar vezi unde M-a condus Iubirea Mea? În ce întunecată temniță mă aflu? Nu este o fisură de lumină, este mereu noapte pentru Mine, dar noapte fără stele, fără odihnă; sunt mereu treaz, ce durere! Îngustimea închisorii, fără să pot face nici cea mai mică mișcare; întunericul dens; de asemenea și respirația - respir prin intermediul respirației Mamei mele -, oh cât este de întreruptă! Și apoi adaugă întunericul păcatelor făpturilor; fiecare păcat a fost o noapte pentru Mine, și unindu-se, formau împreună un abis de întuneric fără țărm. Ce durere! O, excesul Iubirii Mele, m-a făcut să trec dintr-o imensitate de lumină, largă, într-un profund și dens întuneric și de o asemenea îngustime, încât să-mi lipsească libertatea de a respira; și toate acestea din Iubire pentru ființele umane!”

Iar în timp ce spunea acestea, gemea cu gemete

162

înăbușite din cauza lipsei de spațiu, și plângea. M-am topit în lacrimi, I-am mulțumit, L-am mângâiat; voiam să-I fac puțină lumină cu iubirea mea, cum îmi spunea El…, dar cine poate spune tot? Aceeași voce interioară a adăugat: „Este suficient pentru moment, mergi la cel de-al șaptelea exces al Iubirii mele”.

64. A șaptea oră

Vocea interioară continua: „Fiica mea, nu mă lăsa singur în atât de multă singurătate și în atâta întuneric; nu ieși din sânul Mamei mele, ca să privești cel de-al șaptelea exces al Iubirii mele. Ascultă-mă: În sânul Tatălui meu Ceresc, Eu am fost pe deplin fericit; nu exista bine pe care să nu-l posed: bucurie, fericire, totul era la dispoziția mea; Îngerii, cu reverență, mă adorau și stăteau la indicațiile Mele. Ah, aș putea spune că excesul Iubirii Mele m-a făcut să-Mi schimb soarta, M-a restrâns în această temniță întunecată, M-a despuiat de toate bucuriile mele, fericiri și bunuri, pentru a mă înveșmânta de toate nefericirile făpturilor146; și toate acestea pentru a face schimbul, pentru a le oferi destinul Meu, bucuriile și fericirea Mea veșnică. Dar aceasta nu ar fi fost o problemă, dacă nu aș fi găsit în ei și o mare nerecunoștință și o încăpățânare perfidă. Oh, cât de surprinsă a rămas Iubirea mea veșnică înaintea acestei mari nerecunoștințe și a plâns din cauza încăpățânării și perfidiei omului! Nerecunoștința a fost spinul cel mai înțepător care mi-a străpuns Inima, de la Zămislirea Mea până în ultimul moment al morții mele. Uită-te, Inimioara mea este rănită și picură sânge; ce durere, ce

146 De văzut Filipeni 2, 5-8.

163

convulsie simt! Fiica mea, să nu-mi fii nerecunoscătoare; nerecunoștința este durerea cea mai grea pentru al tău Isus, înseamnă să-mi închizi ușile în față pentru a mă face să rămân afară și să tremur de frig. Însă chiar și la atâta nerecunoștință Iubirea Mea nu s-a oprit și a fost dispusă la o Iubire insistentă, rugătoare, gemândă și cerșetoare; și acesta este cel de-al optulea exces al Iubirii Mele”.

65. A opta oră

„Fiica mea nu mă lăsa singur; sprijină-ți capul pe sânul Mamei mele dragi, căci chiar și dinafară vei auzi gemetele Mele și implorările Mele. Și văzând că nici gemetele Mele, nici implorările Mele nu înduioșează făptura din compasiune pentru Iubirea Mea, Mă arăt147 ca cel mai sărac dintre cerșetori și, întinzându-Mi mica Mea Mânuță, le cer măcar din milă, ca pomană, sufletele lor, afecțiunile și inimile lor. Iubirea mea voia să învingă cu orice preț inima omului; și văzând că după șapte excese ale Iubirii Mele acesta era rezervat, făcea pe surdul, nu se îngrijea de Mine, nici nu voia să Mi se dăruiască, Iubirea Mea a vrut să-l stimuleze și mai mult; ar fi trebuit să se oprească, însă nu a făcut-o; a vrut să iasă și mai mult din limitele sale, și chiar din sânul Mamei mele a făcut să ajungă Vocea Mea la fiecare inimă în modurile cele mai sugestive, cu rugăciunile cele mai însuflețite, cu cele mai pătrunzătoare cuvinte… Dar știi ce-i spuneam? «Fiul meu, dă-mi inima ta; tot ceea ce vrei, Eu îți voi oferi, atâta timp cât tu îmi dai în schimb inima ta. Am coborât

147 Luisa scrie: „acționez în actul celui mai sărac”.

164

din Cer pentru a o cuceri: te rog, nu mi-o nega! Nu-mi dezamăgi speranțele!» Și văzându-l rezervat, ba chiar, mulți îmi întorceau spatele, am continuat cu gemete, împreunam Mâinile Mele micuțe și, plângând cu vocea înăbușită de un plâns convulsiv, am adăugat; «Vai, vai, sunt Micul Cerșetor; nici măcar ca pomană nu vrei să-mi dai inima ta?» Nu este acesta un exces mai mare al Iubirii Mele, când Creatorul, pentru a se apropia de făptură, ia forma unui mic copil, pentru a nu provoca teamă, și pentru a cere măcar din milă, inima făpturii? Și, văzând că nu vrea să Mi-o ofere, să mă rog, să gem și să plâng?

Și apoi am simțit că mi-a spus: „Și tu, nu vrei să-mi oferi inima ta? Poate chiar și tu vrei să gem, să mă rog și să plâng pentru a-mi oferi inima ta? Vrei să-mi negi pomana pe care ți-o cer?”.

Și în timp ce spunea acestea, am simțit cum gemea.

Iar eu: „Isuse al meu, nu plânge, Vă ofer inima mea și pe mine însămi”.

De unde vocea interioară a continuat: „Mergi mai departe, mergi la al nouălea exces al Iubirii mele”.

66. A noua oră

„Fiica mea, starea mea este tot mai dureroasă. Dacă mă iubești, privirea ta să fie fixată în Mine, pentru a vedea dacă Micului tău Isus îi poți oferi o oarecare ușurare. Un cuvânt de iubire, o mângâiere, un sărut, va pune capăt plânsului Meu și suferințelor Mele.

Ascultă, fiica Mea, după ce am dat opt excese ale Iubirii Mele, pe care omul Mi le-a răsplătit atât de rău, Iubirea Mea nu a renunțat și la al optulea exces a vrut să-l adauge pe al nouălea; și acestea au fost neliniștile,

165

suspinele de foc, flăcările dorințelor, deoarece voiam să ies din sânul matern pentru a îmbrățișa omul, iar acest lucru Mi-a dus mica Mea Umanitate, care încă nu era născută, la o astfel de agonie încât să ajungă să-și dea ultima suflare. Și în timp ce stăteam să-mi dau ultima suflare, Divinitatea Mea, care a fost nedespărțită de Mine, îmi oferea înghițituri de viață, și așa am revenit la viață, pentru a continua Agonia Mea și pentru a mă reîntoarce să mor din nou. Acesta a fost al nouălea exces a Iubirii Mele: să agonizez și să mor continuu din iubire pentru făptură. Oh, ce lungă agonie de nouă luni! Oh, cum mă făcea Iubirea să mor și să mă sufoc! Și dacă nu aș fi avut Divinitatea cu Mine, care mi-a redat viața de fiecare dată când urma s-o termin, Iubirea m-ar fi mistuit înainte de a ieși la lumina zilei”.

Apoi a adăugat: „Privește-mă, ascultă-mă cum agonizez! Cum bate Inima Mea mică, respiră cu dificultate, arde! Privește-Mă, acum mor!”

Și făcea o liniște profundă. Eu simțeam că mor, mi s-a răcit sângele în vene și tremurând i-am spus: „Iubirea mea, Viața mea, nu muri, nu mă lăsa singură! Tu vrei iubire, iar eu te voi iubi, nu te voi mai lăsa. Dă-mi flăcările Tale, să te pot iubi mai mult și să mă mistui în întregime pentru Tine”.

Nihil obstat

Die Vigesimo Nono

Septembris 1926

Canonico Hanibal M. Di Francia

166

Notă finală: Pe lângă această copie a caietului autograf al Luisei, probabil că Luisa a adăugat mai târziu, verbal sau în scris, anumite lucruri pentru a completa narațiunea (de exemplu, cele patru reguli de viață pe care Isus i le-a dat în căsătoria mistică, și care completează Anexa).

Anexă:

Cele patru reguli de viață pe care Isus le-a dat Luisei cu ocazia Căsătoriei mistice:

Preluate dintr-o copie manuscris din Primul Volum.

Deși se înțelege foarte bine că stilul și modul de exprimare sunt ale Luisei, conținutul este al ei.

Așadar spun, că Isus înainte de toate mi-a poruncit o detașare totală de toată creația și până și de mine însămi, de parcă ar fi trebuit să trăiesc într-o uitare perfectă a tuturor lucrurilor, pentru a face în așa fel încât să mă asigur că interiorul meu va avea întotdeauna fixată dulcea amintire a Lui, și o afecțiune plină de viață și o iubire puternică față de El, astfel încât, fiind încântat de toate actele [mele], să poată forma o locuință stabilă în inima mea. În afară de El – mi-a spus – nu trebuia să mai cunosc pe nimeni, nici prieteni și nici măcar pe mine însămi; numai în El ar trebui să găsim amintirea a toate și a tuturor, întrucât în El făptura nu poate să nu fie găsită; și pentru a realiza acest lucru, a adăugat că trebuia să acționez întotdeauna cu sfântă indiferență și cu o nesocotire a ceea ce s-ar putea întâmpla în jurul meu, adică să acționez mereu cu dreptate și cu cea mai mare simplitate, neținând cont de avantajele sau dezavantajele care ar putea să-mi vină de la făpturi.

167

Apoi, în practică, dacă uneori nu făceam toate acestea, dulcele meu Isus, mustrându-mă cu severitate, îmi spunea: „Dacă nu vei ajunge la o detașare eficientă, chiar afectivă, nu vei putea fi investită complet cu Lumina Mea; dar dacă în schimb te vei despuia de orice afecțiune pământească, vei deveni ca un cristal foarte pur care va face să treacă prin el plinătatea luminii; așa Divinitatea Mea, care este Lumină, va intra în întregime în tine”.

În al doilea rând mi-a spus că eu nu trebuie să mai trăiesc în mine însămi, ci singură și cu totul în El, adică trăind detașată de mine însămi; trebuia să am mereu grijă să fiu copleșită de adevăratul duh de credință, prin care trebuia să încerc să mă cunosc din ce în ce mai mult pe mine însămi, pentru a nu mă încrede în propria mea capacitate, căci nu mă pricep să fac nimic de una singură, și să-L cunosc din ce în ce mai mult pe Isus al meu, pentru a putea avea din ce în ce mai multă încredere în El.

„Și după ce te-ai cunoscut pe tine însăți și Cine sunt Eu - mi-a spus -, în consecință se va întâmpla că de multe ori vei ieși adesea din tine însăți, [cu duhul] pentru a te arunca în imensa mare a Providenței mele. Deci tu, ca o mică mireasă știind că Mirele este foarte gelos și că nu permite să ai nici cea mai mică plăcere cu alții, mereu te vei ține strâns de Mine; este precum aceea care stă cu fața mereu îndreptată spre Mire, pentru a face în așa fel, încât (El) să nu se îndoiască de ea, astfel tu îmi vei oferi stăpânire absolută asupra ta, dacă (de exemplu) aș vrea să te dezmierd, să te umplu de carisme, de sărutări, de iubire, de asemenea, dacă aș vrea să te bat, să te îndurerez și să-ți dăruiesc orice suferință. La toate va trebui să te supui din iubire pentru Mine,

168

întotdeauna în deplina ta libertate, pentru că vom avea în comun dureri și bucurii, ba chiar vom face întrecere care din noi doi va ști să ia asupra sa mai multe dureri, fără alt scop decât să ne mulțumim și să ne facem fericiți unul pe celălalt.”

În al treilea rând, nu trebuie să stea în tine voința ta, ci doar a Mea, care va trebui să stea și să domnească ca un Rege în palatul său regal; altfel se vor face auzite în curând dezacordurile iubirii nepotrivite, din care se vor ridica umbre dense care vor revărsa în tine acele dizarmonii și acea neasemănare în a lucra, nedorită de nobilul acord comun care trebuie să domnească absolut între Mine și tine, mireasa Mea. Și această noblețe va domni în tine dacă din când în când vei încerca să intri în nimicul tău, adică dacă vei ajunge să ai o cunoaștere perfectă despre tine, nu pentru a te opri aici, ci cunoscându-ți nimicul, va trebui să faci tot ceea ce îți stă în putere și cât mai curând pentru a intra în infinita putere a Voinței Mele, de unde vei lua toate harurile de care vei avea nevoie pentru a te anula pe tine în Mine, pentru a face totul cu Mine fără să ții cont de tine, deoarece doresc să dispari complet în Mine.

În al patrulea rând, de acum înainte vreau ca între tine și Mine să nu mai fie acel «tu» și «eu»; deci nu se va mai spune «vei face tu», «voi face eu», ci «vom face noi». Acel «al tău» și «al Meu» chiar trebuie să dispară, și în toate se va spune «al nostru», întrucât tu, precum mireasa Mea fidelă, vei lua parte în comun și vei călăuzi soarta lumii. Toți cei răscumpărați prin Sângele meu au devenit fiii și frații Mei, și precum sunt ai Mei vor fi chiar fiii și frații tăi, care, ca și fii, vor fi iubiți de tine ca de o adevărată mamă. Este adevărat că acești frați și fii

169

te vor costa multe dureri, deoarece majoritatea au devenit foarte indisciplinați, foarte corupți și chiar mulți sunt și indecenți; dar tu vei lua asupra ta, ca și Mine, durerile pe care le meritau, și cu prețul celor mai dureroase sacrificii vei încerca să-i salvezi, făcând în așa fel încât să-i conduci la Inima Mea, acoperiți de meritele durerilor suferite de tine și stropiți toți de al tău și al Meu Sânge, având în vedere că Tatăl meu Ceresc nu va folosi pentru ei doar Milostivirea și iertarea. Însă, dacă vor fi cu desăvârșire căiți, mulți, precum tâlharul cel bun, vor intra în curând în posesia Paradisului.

În cele din urmă, în măsura în care te vei detașa de tot ceea ce nu este în mod pur al Meu, te vei afla tot mai cufundată în absoluta Mea Voință, în care vei dobândi plinătatea Iubirii Mele, prin cunoașterea Esenței Mele care din zi în zi se va face mereu mai vie în tine. Și atunci mai mult ca niciodată, așa cum în sclipirea reflectării luminii imaginile se văd ca într-o oglindă, tot așa în Mine vei găsi cu adevărat în ordine toate făpturile având duh de inteligență și de iubire. Astfel, că tu dintr-o privire le vei vedea pe toate și vei cunoaște starea de conștiință a fiecăreia dintre ele, și ca o mamă mai mult decât iubitoare, în adevăratul duh al milostivirii care este duhul meu și al Mamei mele, vei face sacrificiul cel mai mare, sacrificându-te pentru ele. Acest sacrificiu va fi ca o imensă mantie care te va acoperi în întregime, devenind adevărata mea imitatoare și mireasă credincioasă”.

170

Cuprins

Apelul Regelui Divin în Împărăția Voinței Sale ................... 3

Apelul matern al Reginei Cerului .......................................... 5

Apelul Luisei, Fiica cea mică a Voinței Divine ..................... 8

Consacrarea la Voința Divină .............................................. 18

Fiat .......................................................................................... 21

15 Iulie 1926 ........................................................................... 21

PRIMUL VOLUM ................................................................ 35

Novena Sfântului Crăciun .................................................... 38

1. Începutul narațiunii ............................................................. 38

2. Prima oră ............................................................................. 38

3. A doua oră ........................................................................... 38

4. Concluzia Novenei .............................................................. 39

5. Isus începe lucrarea Sa în suflet: o îndepărtează și o detașează (pe Luisa) de lumea exterioară ............................... 40

6. Isus continuă opera Sa în suflet: o detașează de ea însăși (pe Luisa), purificând în întregime tot interiorul inimii sale ......... 42

7. Isus conduce sufletul către adevărul propriului său nimic. . 44

8. Sufletul se căiește de păcatele sale și de greșelile comise, dar Isus vrea ca ea să nu mai piardă timpul gândindu-se la trecutul ei. ............................................................................................. 45

9. Făpturile trebuie să dispară din vederea sufletului, care trebuie să privească doar la Isus și să acționeze doar cu Isus și pentru Isus. .............................................................................. 46

171

10. Făptura trebuie să moară pentru sine pentru a trăi numai în Isus: necesitatea duhului mortificării și al carității. ................ 47

11. Pentru aceasta, sufletul trebuie să facă să moară propria voință, mortificându-se în mod constant în toate. ................... 49

12. Isus vrea să facă sufletul să se îndrăgostească de suferință din iubire pentru El. De aceea îl conduce să se scufunde în marea nemărginită a Patimilor Sale. Prima viziune a lui Isus. 53

13. Isus vrea ca sufletul să-și atingă propriul nimic și să fie dispus la cea mai profundă smerenie. Prin urmare, o privează (pe Luisa) de toată mângâierea și harul sensibil, ascunzându-se de ea. ....................................................................................... 55

14. Sufletul experimentează că nu este capabil de nimic fără Isus și că Lui i se cuvine totul. Isus, este adevăratul director spiritual, îi arată ce trebuie să facă atunci când se află în starea de obscuritate și abandon, cum trebuie să fie rugăciunea, cum să se comporte după Sfânta Împărtășanie și cum să facă vizite lui Isus în Preasfântul Sacrament. ........................................... 57

15. Isus se preocupă de Luisa cu scopul de a o îmbogăți și înfrumuseța mai mult, dar și pentru a o uni mai intim cu El, pentru a susține lupta teribilă împotriva demonilor. ............... 62

16. Luisa trebuie să treacă printr-o teribilă încercare, luptând împotriva diavolilor................................................................. 66

17. Victoria în încercare. ......................................................... 69

18. Luisa îl vede din nou pe Isus precum în Pătimire și acceptă starea de victimă. ..................................................................... 72

19. Victima începe să-și facă misiunea sa, luând parte la chinurile lui Isus încoronat cu spini, pentru ispășirea păcatelor, mai ales de mândrie. Începe înfometarea Luisei. .................... 75

172

20. Suferințe provocate de familie. Teama Luisei că alții ar putea să-și da seama de cauza suferințelor ei și de tot ce i se întâmplă, dar Domnul le permite să afle. ................................ 76

21. Crucea de a ști că propriile pătimiri sunt cunoscute de alții: chiar și aceasta a fost o durere dată de Isus. ............................ 81

22. Luisa este nevoită să stea la pat pentru o perioadă de timp. Imposibilitatea de a mânca se accentuează. Pentru prima dată este chemat confesorul ei, care o eliberează din starea de rigiditate. ................................................................................. 83

23. O nouă cruce foarte grea pentru Luisa: fiind supusă, ca victimă, autorității preoților. Suferințe foarte dureroase pe care trebuie să le suporte din partea lor. ......................................... 85

24. Luisa se supune cu ajutorul harului la durerile care vin de la preoți. În timpul holerei, Isus o pune pe Luisa în lumină, făcând publică starea ei de victimă. .................................................... 89

25. Schimbarea confesorului. Primul lucru pe care noul confesor i l-a poruncit prin ascultare, a fost să se supună suferinței numai cu autorizația lui. .......................................... 90

26. Isus o îndeamnă pe Luisa să se ofere ca victimă perpetuă, într-o continuă stare de suferință, și să apere oamenii de pedepse meritate, mai ales de un război, și așa să pregătească calea pentru noi haruri de sfințenie pentru ea. ........................ 93

27. Întreruperea povestirii. Diferitele moduri prin care Isus îi vorbește Luisei ........................................................................ 96

28. Reia narațiunea. Luisa de acum înainte va fi victimă perpetuă, rămâne definitiv la pat, singură și numai pentru Isus. ............................................................................................... 102

29. Isus cheamă sufletul să se conformeze perfect cu Voința Sa; în El, vrea o detașare absolută de toate și o perfectă sărăcie, cu o sfântă indiferență. .......................................................... 105

173

30. O nouă cruce a Luisei: vărsând mereu mâncarea și în același timp suferința foamei. Confesorul îi interzice să continue starea de victimă. .................................................... 105

31. Împotrivirea Luisei față de Isus care o vrea în suferință, pentru că lipsește permisiunea confesorului; dar până la urmă Isus se impune: îi comunică suferința și drept dovadă că este Voința Sa, dă confesorului vestea unui război între Italia și Africa. ................................................................................... 108

32. Isus începe s-o pregătească pe Luisa pentru Căsătoria mistică pe care i-a promis-o. ................................................. 110

33. Portretul făcut de Luisa Preasfintei Umanități a lui Isus și a frumuseții Sale divine, așa cum îi apare ei............................ 112

34. Pentru prima oară sufletul iese din trup, atras în mod irezistibil de Isus. Suferințe pe care Isus le comunică sufletului în această stare. ..................................................................... 115

35. Luisa participă la amărăciunile și suferințele nespuse ale lui Isus pentru diferitele categorii de păcate prin care este ofensat. ............................................................................................... 117

36. Isus o face pe Luisa părtașă la nespusele sale bucurii, asistând la scene foarte mângâietoare ale sfintelor Mistere ale Religiei .................................................................................. 118

37. Sfânta Liturghie și efectele ei; în particular, învierea morților cu trupurile lor......................................................... 119

38. Ultimele pregătiri pentru Căsătoria mistică .................... 121

39. Căsătoria mistică ............................................................. 123

40. Impresiile Luisei după ce a contemplat gloria Îngerilor și a Sfinților în Ceruri .................................................................. 124

41. Durerea și amărăciunea insuportabilă a Luisei, de a fi nevoită încă să trăiască în temnița trupului, exilată din Patrie ............................................................................................... 125

174

42. Eroismul Luisei, acceptând să se întoarcă în trupul ei, pe pământ, lăsând de multe ori Cerul ........................................ 127

43. Isus o pregătește pe Luisa să reînnoiască Căsătoria mistică în Cer, consacrată de Preasfânta Treime. De aceea îi vorbește despre cele trei virtuți teologale:

CREDINȚA .......................................................................... 129

44. Continuă asupra celor trei virtuți teologale.

SPERANȚA .......................................................................... 130

45. Continuă asupra celor trei virtuți teologale:

DRAGOSTEA ...................................................................... 132

46. Ultima pregătire pentru Căsătorie: anihilarea de sine și dorința de a suferi din ce în ce mai mult ............................... 134

47. Reînnoirea Căsătoriei mistice în Cer, în prezența Preasfintei Treimi .................................................................................... 134

48. Locuința Persoanelor Divine în suflet, care se dau în posesie reciprocă. Atunci i-a fost oferit Luisei darul Vrerii Divine. ................................................................................... 135

49. A treia Căsătorie: Căsătoria Crucii ................................. 137

50. Isus îi dă Luisei adevărata durere a păcatelor ................. 140

51. Luisa obține cu suferința ei ca un om ucis să nu fie condamnat la iad, ci mai degrabă să rămână viu ................... 142

52. Valoarea prețioasă a Crucii. Isus îi reînnoiește Luisei de mai multe ori răstignirea. ...................................................... 143

53. Meritele Crucii. În locul crucii avute, Luisa primește alta mult mai mare. ...................................................................... 145

54. Noi participări ale Luisei la suferințele Patimilor Lui Isus ............................................................................................... 147

175

55. Judecata Crucii ................................................................ 148

56. Luisa își mărturisește păcatele lui Isus ............................ 150

57. Efectele harului mărturisirii făcute lui Isus și reînnoite de mai multe ori ......................................................................... 154

58. Sfârșitul narațiunii. Noul război dintre Italia și Africa. .. 155

59. Reia Novena Crăciunului, cu care a început Volumul .... 157

60. A treia oră........................................................................ 157

61. A patra oră ....................................................................... 158

62. A cincea oră .................................................................... 159

63. A șasea oră ...................................................................... 161

64. A șaptea oră ..................................................................... 162

65. A opta oră ........................................................................ 163

66. A noua oră ....................................................................... 164

Anexă: ................................................................................... 166

Vointa Divina

Pagini

18 mai, 2021

Cartea Cerului - volumul 1

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu